Scînteia, mai 1969 (Anul 38, nr. 8052-8081)

1969-05-01 / nr. 8052

PAGINA 2 Memoria umană are o fermecătoare ciudăţenie : nu poate funcţiona fără axe de sprijin. Fără puncte cardinale pe harta vremii. Fără pivoţi calendaristici în jurul Cărora să cristalizeze cavalcada amintirilor, iureşul ireversibil al zilelor şi nopţilor. Un asemenea pivot al memoriei noastre colective este ziua de 1 Mai ! Zi-reper, zi-sinteză, zi-simbol... Evocarea ar trebui, poate, să-şi deruleze firul mai de mult... De la primii Armindeni proletari din ţara noastra, pecetluiţi în clişee îngălbenite de vreme, pe care abia mai distingi figurile de bărbaţi mustâcioşi, purtînd şepci sau gambete, care înălţau în bătaia vîntului primavâratic întîile flamuri purpurii, întîile lozinci proletare şi cadenţau întîile marşuri muncitoreşti pe uliţele încă somnolente ale tîrgurilor patriarhale... Sau de la primele arestări şi schingiuiri de militanţi ai mişcării revoluţionare în preajma acestei zile, care, devenită „tradiţie roşie", în­cepea să insufle fiorii tulburi ai panicii sub faţada de străluciri iluzorii şi cuirasa de seifuri solide a unei orînduiri ce se voia, „prin graţia lui dumnezeu", eternă şi inexpugnabilă. Nu stă în intenţia^ noastră — şi nici n-am avea atîta spaţiu la dispoziţie — să întreprindem o investigaţie istorică pe diagonala de foc a secolului de mişcare feroletară din ţara noastră. felul pe care şi-l propun aceste pagini — ţel inevitabil imitat în timp — izvorăşte însă din certitudinea continuităţii idealului revoluţionar pe pămintul românesc. Ideal ridicat de partidul comuniştilor pe supremul posta­ment — POSTAMENTUL FAPTEI, AL CREAŢIEI — în ultimul sfert de veac de istorie a României contemporane. Trăim, deci, al 25-lea 1 Mai liber ! A 25-a coloană îşi ritmează azi pasul des­cătuşat, îşi revarsă azi energiile nezăgăzuite de la un capăt la altul al patriei socialiste !_ Cum au fost toate aceste coloane ? Amintirile sunt încă proaspete : le păstrează nu numai colecţiile ziarelor, nu numai imaginile jurnalelor cinematografice, dar şi memoria contemporanilor noştri, chiar şi a celora din generaţiile cele mai tinere. Se îmbulzesc spre albul hîrtiei, încărcate­ de suflul respiraţiilor umane, de clocotul fierbinte al bătăliilor, de înver­şunarea înfrîngerii obstacolelor, de elanul urcuşului neistovit, de pasiunea angre­nării în dinamica acceleraţiilor moderne, de efervescenţa tot mai înaltelor aspiraţii colective, convertite cu lucidă cutezanţă de partid în planurile impetuoasei noastre înaintări. Fireşte, cu toată istoria acestui sfert de secol — epocă fundamentală pentru destinul țării — încape în colajul caleidoscopic pe care ne-am străduit să vi-l oferim. Sunt numai reflexele ei incandescente. Pe faldurile steagurilor. Pe chipurile oamenilor. ...O zi ca aceasta nu se poate uita. Gra­vată în apă tare de memoria colectivă, imaginea ei — transmisă din generaţie în generaţie — intră, simplu şi frumos, în legendă. Să ne amintim de atmosfera zilelor şi săptămînilor care au precedat-o : fără această atmosferă e greu, dacă nu imposi­bil, să-i simţi suflul şi vibraţia, să-i cu­prinzi plenar dimensiunile şi semnifica­ţiile. Nici nouă luni nu trecuseră de la marea Insurecţie, organizată şi condusă de partid, care doborîse dictatura fascistă a Anto­­neştilor... Nici două luni nu se scurseseră de cînd masele, ieşite în stradă, însufleţite de cuvîntul şi exemplul eroic al comu­niștilor, alungaseră de la putere guvernele reactiunii, instaurînd primul guvern din istoria tării care reprezenta interesele po­porului, guvernul de largă concentrare democratică dr. Petru Groza... Nu era nici o lună de cînd satele fuseseră cuprinse de învolburarea reformei agrare, prima lo­vitură mortală dată exploatării pe pă­mântul românesc... In mijlocul ruinelor încă fumegînde, primind pe cartelă raţii derizorii, sute de mii de oameni trăiau sentimentul înălţător al libertăţii, al uni­tăţii, al puterii. Două sute de mii de ostaşi români lup­tau în zilele acelea vitejeşte, în strînsă frăţie cu ostaşii sovietici, pentru alunga­rea hitleriştilor din oraşele şi satele Ceho­slovaciei , paginile ziarelor erau zilnic împestriţate de numele cu rezonanţă exo­tică ale localităţilor eliberate. „Totul pen­tru front, totul pentru victorie !“ devenise nu numai o deviză de luptă, scrisă cu li­tere mari pe toate zidurile valide ale ora­şelor şi satelor, ci o realitate naţională. Şi mai era un element covîrşitor pentru definirea acestei atmosfere : marele ura­gan eliberator care izgonea negurile de pe cerul bătrînei Europe... O zi înainte de 1 Mai avusese loc joncţiunea armatelor aliate în inima Germaniei... Trupele sovie­tice ocupau în Berlin cartier după cartier, purtau bătălii de stradă în preajma Reichstagului... Plutea în aer certitudinea Victoriei, a Păcii, îndelung visate, cu ar­doare jinduite ! Pe una din paginile numărului festiv al „Scînteii“, număr tipărit, cu sacrificii, „la roşu“, ca o prevestire a culorii ce va domina întreaga sărbă­toare, se puteau citi stihuri cadenţînd par­că paşii coloanelor ce aveau să umple a doua zi străzile Capitalei: „Pe vechile, ruginitele coarde / Cum am să cint, să descînt ! Această nouă viaţă ce arde, / Ce vine năvalnică-n tropot: / Intîiul Mai slo­bod / Pe românescul pămînt!“. Cum am putea să redăm mai sugestiv­­vigoarea şi tumultul acestui neuitat ! Mai decît reproducînd fointuri din reportajul publicat atunci de „Scînteia“, reportaj în care vibrează emoţia inegalabilă a marto­rului ocular ? „Muncitorului care, ani de-a rindul, a pătimit oprimări şi întemniţări — scria reporterul ziarului — sufletul îi era flă­­mînd de această sărbătoare, prima lui sărbătoare liberă, la care a sperat atîta, primul lui­­. Mai liber, în care să-şi poată manifesta fără teamă gîndul şi bucuriile... Bucureştiul rîde, Bucureştiul e în sărbă­toare, Bucureştiul freamătă de o bucurie nouă, pe care zidurile lui bătrîne nu au mai văzut-o pînă acum. Coloane nesfirşite trec pe cheiul Dîmboviţei, pe bulevardul Brătianu, pe Calea Victoriei, pe aceeaşi Cale a Victoriei al cărei asfalt a fost stro­pit de sîngele patrioţilor în ziua de 24 fe­bruarie...“ (n.n. era vorba de sîngeroasa reprimare de către guvernul Rădescu a demonstraţiei în favoarea instaurării gu­vernului Groza). In faţa tribunei, ridicată în mijlocul ruinelor ce mai „ornau“ încă Piaţa Victo­riei, trec, în ovaţiile mulţimii, primele care alegorice din istoria demonstraţiilor muncitoreşti din ţara noastră. Ce zugră­veau ele ? Impunătorul car al ceferiştilor înfăţişa un enorm ciocan înfipt în zalele unui lanţ asupritor. Alături de această re­prezentare patetică a triumfului libertăţii îşi fac apariţia întîile imagini de mun­că : carul textilistelor era împodobit, po­trivit relatării reporterului, „cu războaie moderne care ţes în ritm vioi“, în vreme ce muncitorii de la „Malaxa“ îşi exprimă voinţa de a participa entuziast la recon­strucţia ţării­ prin macheta unui automo­tor pe care-l reparaseră în zilele­­acelea. La Petroşani, în vechea citadelă a „căr­bunarilor“, coloana demonstranţilor e des­chisă de o brigadă de mineri care, nu-i mai cu o zi înainte, fusese evidenţiată pe ţară printr-un comunicat al Preşedin­ţiei Consiliului de Miniştri pentru faptul că „într-un timp de 8 ore au scos 33,5 tone de cărbuni“. Numele unuia dintre membrii acestei brigăzi ne-a fulgerat din pagina îngăl­benită a ziarului de parcă am fi întîlnit însuşi simbolul întruchipat al memorabilei zile pe care o evocăm : Ion Popor. E un nume autentic, dar pare, la distanţa sfer­tului de veac, înconjurat de o aură le­gendară. Intr-adevăr, la 1 Mai 1945, un în­treg popor, milioane de roni, au defilat pentru întîia oară cu sentimentul că, pes­te toate greutăţile şi opreliştile, ţara e a lor. Şi tot pentru întîia oară şi-au privit, cu încrederea insuflată de comunişti, vii­torul drept în faţă. ...Răsfoim mai departe ironicul viu al acestor ani de ctitorie. Nu întotdeauna noile edificii se pot ridica gospodăreşte, o dată cu temeliile. In anumite împreju­rări se cer, mai întîi înlăturate mormanele de dărîmături şi moloz ale trecutului, se cere curăţat locul pentru viitoarele schele. 1 Mai 1946. Voind parcă să ilustreze acest adevăr, ziarele informau cu cîteva zile înainte : „Pînă la 1 Mai Piaţa Victo­riei va fi curăţată de moloz şi dărîmături. Alături de muncitorii din Bucureşti dau ajutor şi un grup de­ mineri din Valea Jiului care au sosit cu explozibil, cater­­­­pilare, dar mai ales cu experienţa lor de specialişti la lucrările în piatră“. Ţara trecea prin nevoi şi greutăţi cum­plite. Seceta îşi arăta colţii. Ur­mările războiului erau vizibile nu numai în rănile clădirilor, ci şi în viaţa cotidiană a fabricilor, a satelor. Pa­tronii sabotau producţia, tăinuind stocuri masive de materii prime. Reacţiunea îşi înteţea provocările, mergînd pînă la asa­sinate , pentru a produce tulburări şi pa­nică, pentru a împiedica desfăşurarea nor­mală a demonstraţiilor de 1 Mai, ucigaşi plătiţi încercau să răspîndească teroare. Numerele festivă ale ziarelor publicau însă cu majuscule o veste care sublinia elocvent atmosfera de calm şi hotărîre, de efort îndîrjit care domnea în rîndurile clasei muncitoare: „Guvernul a primit darurile muncitorilor ceferişti şi mineri“. In cadrul unei manifestări entuziaste, la Gara de Nord reprezentanţii guvernului democratic luaseră în primire o locomo­tivă şi zece vagoane clasă lucrate gratuit de ceferiştii de la „Griviţa Roşie“, o lo­comotivă, patru vagoane clasă şi 19 vagoa­ne marfă lucrate gratuit de ceferiştii din Timişoara, Oraviţa, Caransebeş şi Lugoj, 480 tone cărbuni dăruiţi din cota lor de minerit din Comăneşti... Iar la impunătoarea demonstraţie bucu­­reşteană, unul dintre cele mai aplaudate care alegorice reprezenta o locomotivă purtînd următoarea inscripţie : „Locomo­tiva viitorului o vom construi noi !“. Ce forţă de pe lume mai putea stăvili acest marş impetuos al coloanelor care perso­nificau în mii de chipuri umane încrede­rea în viitor sădită de comunişti în con­ştiinţa maselor ? ...Tenacitate — iată cuvîntul care sinte­tizează revelator atmosfera din preajma lui 1 Mai 1947. Editorialul numărului festiv al „Scînteii“ era expresia cea mai directă şi mai elocventă a dialogului sin­cer, deschis, plin de un înalt simţ de , răspundere, pe care îl desfăşura partidul comuniştilor cu masele, cu ţara : „încercările momentului, oricît de aspre ar fi ele, nu ne pot împiedica să vedem că, la sfîrşitul străduinţelor noas­tre, se desemnează orizonturi mai lumi­noase“. Iar, ca o concretizare a acestui îndemn, în acelaşi număr de ziar o ştire vestea că, lucrînd cîte 16 ore pe zi (şi primind pîine doar de patru ori pe săp­­tămînă, cîte 300 de grame de persoană) muncitorii de la Reşiţa reclădiseră, în cinstea zilei de 1 Mai, cuptorul Martin nr. 2. In zilele de dinaintea lui 1 Mai cartie­rele de la marginea oraşelor fuseseră lite­ralmente inundate de­ manifeste ale parti­delor „istorice“ care îndemnau muncito­rimea să nu răspundă chemării partidului şi să boicoteze demonstraţia de 1 Mai. Bunul simţ tradiţional al celor mulţi, în frăţească simbioză cu încrederea tot mai puternică în partid, în cuvîntul lui, s-a dovedit şi de astă dată mai tare decît stupiditatea erijată în doctrină politică , în coloanele demonstranţilor din întreaga ţară au păşit din nou sute şi sute de mii de oameni, revărsîndu-şi iar tumultul ge­neros al voinţei de mai bine pe străzile centrale ale marilor oraşe. Un fapt care atunci a prilejuit presei o simplă remarcă, dar care azi ne emoţio­nează cu fiorul primelor înmuguriri pri­­măvăratice , la Braşov, sub poalele Tîm­­pei, coloana fusese deschisă de primele 30 de tractoare produse de I.A.R.-işti. Intîiul tractor ieşise de pe porţile uzinei în preajma Anului Nou. Muncitorii I.A.R.-u­­lui se angajaseră să fabrice pînă la 1 Mai un număr de 20. Era prima lor depăşire de angajament, cu zece în plus. Cîte nu le vor urma ! „Zi de zi / vom munci, / ţară nouă vom clădi“ — vibra aerul Pieţei Victoriei de lozincile unui nou impuls de entuziasm generat de zorii unei noi realităţi sociale şi umane : era 1 Mai 1948, primul 1 Mai în România devenită, prin nestrămutata voinţă a celor ce muncesc, Republică populară, întîia orînduire de stat repu­blicană din istoria ţării . Străzile deveniseră tot mai neîncăpătoa­re pentru exuberanta dezlănţuire de ela­nuri colective : pe caldarîmul lor păşea o nouă Majestate — Majestatea sa poporul, pentru întîia oară stăpîn pe propriul său destin, pentru întîia oară unic beneficiar al strădaniilor sale. Coloanele scandează neîntrerupt nu­mele partidului care — prin spiritul re­voluţionar şi luciditatea sa clarvăzătoare, prin politica sa ştiinţifică, izvorîtă din interesele fundamentale ale poporului — urcase tot mai înalt treptele încrederii maselor, dovedindu-se în ochii lor sin­gura forţă politică capabilă să asigure progresul neîntrerupt al României, bună­starea poporului ei. Nu numai la Bucureşti, dar şi în multe alte oraşe ale ţării, din torentul demon­stranţilor se desprinde cîte o coloană de un farmec juvenil şi grav : băieţi şi fete în salopete albastre, cu gulere albe răs­­frînte, care îşi cadenţează paşii după rit­mul sacadat, fierbinte, al unui marş ce făcea să răsune tăriile: „Hei-rup, hei­­rup / Sparg munţi de fier / In munca aspră de brigadier“. Melodia se convertea adesea în urale şi ovaţii, din care izbuc­neau, trepidante, lozincile vremii: „Cu partidul nostru-n frunte / Spargem munte după munte“, „Cu sapa şi cu lopata / Vom da şantierul gata“. Prin ei, prin aceşti purtători de salopete albastre, răzbătea pînă în pieţele oraşelor ecoul entuziasmului patriotic şi revoluţio­nar ce zămislea primele înfăptuiri ale so­cialismului pe pămîntul românesc — Bum­­beşti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Vi­­şeu, Ceanu Mare-Cluj, Lunca Prutului, APACA, Hunedoara. Tinereţea acelor ela­nuri a devenit cu anii fenomen continuu şi definitoriu al societăţii noastre : tine­reţea fără bătrîneţe a conştiinţei actului de creaţie, acea vîrstă care nu se măsoară după datele de stare civilă, ci după certi­ficatul de naştere al unei epoci istorice. Şi mai întîlneşti un aspect inedit în co­loanele de demonstranţi ale acelui an : pe reverele hainelor au apărut întîia oară sclipirile solemne ale unei efigii metalice. Cîtorva sute de mineri, lăcătuşi, forjori, ţesătoare, profesori, actori, scriitori, acti­vişti de partid li se decernase cu o zi îna­inte prima decoraţie a Republicii, în acord simbolic cu înaltul sens al sărbătorii In­­tîiului de Mai : „Ordinul Muncii“. In 1949, noile reflexe ale istoriei — care îşi precipita sacadat ritmul — au conferit noi străluciri acestei nestemate cu infinite feţe, marea demonstraţie muncitorească a primăverii. De data asta muncitorii de­filau pentru întîia oară stăpîni nu numai ai ţării în întregul ei, dar şi ai fabricilor şi uzinelor. Fără patroni, fără exploata­tori, învăţînd din greu, în nopţi nedor­mite, cu eforturi adesea istovitoare, fă­­cînd cîte o dată greşeli, reparîndu-le din­ mers, oameni destoinici, care mînuiseră pînă atunci numai uneltele şi maşinile, se dovedeau în stare să mînuiască cu nu mai puţină pricepere manetele infinit mai grele ale conducerii unei activităţi de cea mai mare complexitate, economia ţării, începea să dea roade ingeniozitatea creatoare a oamenilor din uzine, stimu­laţi de întrecerea socialistă, de conştiinţa că lucrează pentru ei, în folosul lor , în primele rînduri ale unor coloane mun­citoreşti defilează întîia oară cei cărora ziarele le dăduseră nu de mult un nume frumos şi sugestiv, inovatorii. Doispre­zece muncitori decoraţi cu „Medalia Muncii“ de la proaspăta fabrică de mo­toare „Dinamo“, creată prin unificarea unor vechi ateliere părăginite de reparat avioane — e vorba de „străbuna“ actua­lei şi modernei uzine de maşini elec­trice de pe dealul Cotrocenilor 1 — pur­tau cu mîndrie şi emoţie o machetă care azi ni s-ar părea modestă : gîndiţi-vă însă numai la faptul că era macheta primului motor electric ce avea să fie produs în România ! O coloană de ţărani defila sub mari pancarte cu chemări inspirate din Rezo­luţia Plenarei Comitetului Central din 3—5 Martie , şi asupra ogoarelor ţării în­cepea să bată un vînt nou, aducător de progres şi bună­stare. .Din loc în loc cîte un mare panou anunţa prezenţa primi­lor mecanizatori ai abia înfiinţatelor S.M.T.-uri. Nu peste multă vreme, la în­ceputul acelei veri, aveau să ia fiinţă în diferite puncte ale ţării primele cinci nuclee ale agriculturii cooperativizate. Şi tot pentru întîia oară coloanele au cunoscut în acel an erupţia de lumină proaspătă sinonimă cu primăvara, care avea să devină cu anii indispensabilul ele­ment reportericesc „de culoare“ al orică­rei demonstraţii : pionierii. In aplauzele entuziaste ale mulţimii au păşit primii purtători ai cravatelor roşii, cei mai buni elevi din şcolile bucureştene. Cu cîtă nos­talgică emoţie şi-or fi aducînd aminte pionierii de acum douăzeci de ani — astăzi muncitori, ingineri, medici, profe­sori, la rîndul lor părinţi şi, poate, cu copii pionieri — despre solarul Mai al pri­mei lor încoronări în marşul triumfal al ţării! ...Tot mai mult, demonstraţiile au căpă­tat caracterul unor vii şi expresive ra­poarte de realizări. Semnificativ , alături de care alegorice, pancarte, portrete, au apărut în coloane graficele. 1 Mai 1950 a reprezentat un vast raport colectiv des­pre înfăptuirile primului an de economie planificată. Cuvîntul „întîia oară“ reve­nea tot mai des : întîia oară — utilaj pe­trolier produs la uzinele „23 Au­gust“,­ întîia oară — combină de po­rumb la „Vasile Roaită“ (actuala uzină de pompe), întîia oară — aparat de radio, la „Radio Popular“ (actuala „Electro­nica“), întîia oară ţara căpăta conştiinţa boga­telor ei resurse de creativitate şi inteli­genţă, potenţate de acel proces iniţiat şi dirijat de partid care avea să devină ho­­tărîtor pentru noul chip al României mo­derne : industrializarea socialistă. 1951. Marea sărbătoare debutează în Bucureşti prin inaugurarea noului Parc de cultură şi odihnă Herăstrău. Simbolică inaugurare a Primăverii, simbolică tot­odată prin sensurile sale , primele roade ale reconstrucţiei, primele mari eforturi economice se oglindesc în primele amena­jări şi construcţii cu caracter social-cul­tural. Dar iată că imensele coloane pătrund în vasta piaţă. Alături de mari pancarte închinate celei de-a 30-a aniversări a Partidului Comunist Român, „un uriaş car alegoric reprezintă macheta unei lo­comotive şi a unor vagoane de clasă in­­trînd sub cinci arcade roşii b­anii Cin­cinalului“.­­Era, desigur, macheta unei lo­comotive cu aburi, pentru că sutele de lo­comotive Diesel electrice care brăzdează azi ţara sălăşluiau încă în visurile unor proiectanţi vizionari­. Şi totuşi, primul cincinal al ţării demarase cu mii de cai putere. Corespondentul nostru din Reşiţa ne relata că în luna martie s-a obţinut cea mai mare producţie de oţel din isto­ria Combinatului siderurgic. Impetuoasa demonstraţie a oamenilor muncii din Capitală — este prima demon­straţie de 1 Mai la care participă 500 000 de bucureşteni, aproximativ jumătate din populaţia oraşului de atunci — sugerează un bilanţ şi, totodată, un început. Pan­carte anunţă că prin realizarea planuri­lor anuale de stat din 1949 şi 1950 pro­ducţia industrială s-a dublat faţă de 1948 şi, în acelaşi timp, subliniază sensurile unor planuri grandioase ■ planul de elec­trificare, planul de mecanizare a agricul­turii, caracterizînd cincinalul ca un mă­reţ program al construirii bazei econo­mice a socialismului în România. „Se aude duduit de motoare. Din tri­bune izbucnesc urale şi toate privirile se îndreaptă spre cele două maşini roşii ce înaintează în piaţă. Sunt tractoare cu şe­nile KD 35 fabricate pentru prima oară la noi în ţară“... Culoarea albastră inundă pentru cîteva minute piaţa ; sunt construc­torii Casei Scînteii care poartă o imensă pancartă : „Ia cinstea zilei de 1 Mai şi a aniversării partidului, să terminăm mon­tarea rotativei !“ Motoare şi cărţi ! Primul an al cinci­nalului deschidea un larg orizont nu nu­mai economiei, ci şi culturii socialiste. 1952. Din amplul reportaj al­­demon­straţiei din acest an spicuim doar două imagini : Brăila — muncitorii, tehnicienii, inginerii uzinelor „Progresul" prezintă cu mîndrie prototipurile buldozerului, screperului, grederului şi compresorului, utilajele grele destinate marilor şantiere ale cincinalului, şantierelor electrificării. La Bucureşti — „In frumoasele lor uniforme bleumarin, defilează elevii şi elevele şcolilor Direcţiei Generale a Re­zervelor de Muncă — schimbul de mîine al industriei socialiste. In aceste şcoli în­vaţă aproximativ 90 000 de tineri iar spre sfîrşitul cincinalului numărul lor se va ri­dica la 140 000“. Panouri şi grafice amintesc că în anul 1951 — primul an al cincinalului — s-au pus în funcţiune noi furnale şi cuptoare la Hunedoara, noi hale în industria de maşini, noi fabrici de ciment. Devenind o realitate pregnantă în viaţa ţării, indus­tria socialistă îşi pregăteşte cadre de nă­dejde. 1953. O acoladă simbolică se arcuieşte în timp, de la un 1 Mai la altul. Prototi­purile pe care le-am văzut cu un an mai devreme la Brăila apar de astă dată la Bicaz. Descriind prima demonstraţie a constructorilor, reporterul le numeşte „unităţile motorizate ale Bicazului“ şi re­latează faptul că de curînd a început construirea fabricii de beton. Este anul în care, în geografia marii demonstraţii, apar nume noi. Alături de Bicaz, un alt orăşel puţin cunoscut : Pu­cioasa. Aici sînt întîmpinate cu urale co­loanele constructorilor hidrocentralei de la Moroieni, intrată de curînd în func­ţiune, precum şi cei ai termocentralei Doi­ceşti. De la Constanţa o altă relatare­­ cu mari panouri ilustrative demonstrează constructorii care au dat în funcţiune termocentralele Ovidiu I şi Ovidiu II şi reţeliştii care au întins sute de kilometri de fire electrice în lungul şi-n latul Do­­brogei. Sîntem tentaţi să definim acest 1 Mai ca o primă confirmare a roadelor elec­trificării. Dar impetuosul avînt şi largul orizont economic al cincinalului se refuză definiţiilor înguste. Iată , la Reşiţa de­monstrează, pentru prima oară coloana Fabricii noi de maşini şi constructorii noului oraş muncitoresc, iar din pancar­tele metalurgiştilor de la uzina­­Vulcan" din Capitală aflăm că, pentru întîia oară în ţara noastră, s-a realizat fabricarea în serie a liniilor tehnologice de ciment. Şi încă un amănunt care a scăpat unor reporteri : în rîndurile demonstranţilor din Capitală coloana Institutului „Pro­­iect-Bucureşti“. Sunt cei ce au trasat pe planşete contururile Parcului de cultură şi sport „23 August“ şi ale studiourilor cinematografice de la Buftea, 1954. Lipsa de spaţiu ne obligă să reţi­nem din amplul reportaj doar două sec­venţe : la Piteşti — nouă zonă petroliferă a ţării — o instalaţie de foraj a înregis­trat în cinstea lui 1 Mai un record naţio­nal : 5 168 metri granic pe lună ; la Bra­şov sunt viu aplaudaţi muncitorii de la uzinele „Steagul Roşu“­ care au obţinut importante succese în lupta pentru a da patriei maşini şi utilaje tot mai perfec­ţionate, în anul următor, ziua de 1 Mai 1955 găseşte întreaga ţară într-o vibrantă at­mosferă de entuziasm şi de efervescenţă creatoare — este ultimul an al primului cincinal, an de înfăptuiri şi succese re­marcabile, însufleţiţi de chemările parti­dului, mobilizaţi de planurile îndrăzneţe care prind viaţă sub ochii şi sub mîinile lor, oamenii muncii raportează în faţa tribunelor realizări fără precedent în edi­­ficarea bazei economice a socialismului. Sîntem doar în ziua de 1 Mai, dar peste 200 de întreprinderi din ramurile indus­triei grele şi uşoare şi-au îndeplinit pla­nul cincinal şi lucrează în contul anului 1956. De asemenea, după numai şase ani de la istorica Hotărîre din 3—5 martie 1949, peste 5 150 de gospodării agricole colective şi întovărăşiri agricole şi-au tri­mis reprezentanţii în marile coloane. Din oraşele noi, ridicate din temelii în ultimii ani, primim reportaje emoţionante despre entuziasmul coloanelor de demonstrant­ însufleţiţi de marile succese obţinute în ultimul an al cincinalului. 1956. In acest an ne aflăm în tribunele din marea piaţă centrală a Hunedoarei Am încercat să descriem şi atunci ova­ţiile cu care au fost primite coloanele de constructori ai furnalului de 700 mc, pri­mul furnal de asemenea dimensiuni din ţara noastră. Pe pancarte şi grafice, con­structorii raportau că furnalul se află în probele de rodaj şi că producţia lui a­­nuală va fi de 1,5 ori mai mare decît întreaga producţie de fontă realizată în România anului 1938. Alături de temelia siderurgică a ţării — energetica. Trimisul nostru la Bicaz comunică: „Ghirlande de brad împodo­besc sărbătoreşte intrările în tunel şi în punctele de lucru de pe şantier. Marea mîndrie a constructorilor, exprimată cu însufleţire în timpul demonstraţiei, o constituie faptul că au fost încheiate toa­te lucrările în vederea turnării primilor metri cubi de beton la baraj. Stăvilirea Bistriţei începe !“. Pe harta dinamică a marii demonstraţii încă un nume nou: Rovinari. A început exploatarea bogatelor zăcăminte de lignit trezind la o intensă viaţă economică un nou ţinut al Olteniei. Aşadar, încă din primele luni al doilea cincinal a demarat cu toată puterea. Ma­rele edificiu al economiei socialiste se ri­dica vertiginos pe temeliile de oţel şi beton aşezate cu chibzuială şi temeinicie in anii primului cincinal, urmînd planu­rile elaborate ştiinţific, cu clarviziune, de partidul comuniştilor.’ Iar clasa muncitoare, clasă In asalt in toate etapele istoriei noastre moderne, se dovedeşte fermentul eroic al marilor ge­neze făuritoare de eră nouă. 1957. Mereu în primele rînduri ale de­monstraţiei, dar, mai ales, mereu în pri­mele rînduri ale metalurgiei româneşti, muncitorii şi proiectanţii uzinelor „23 Au­gust“ trec prin faţa tribunelor cu un car alegoric reprezentînd — în machetă, de­sigur ! — noile agregate fabricate recent pentru industria chimică. E doar o mică, modestă „avanpremieră“ a anilor ce vor urma, anii spectaculoşi ai petrochimiei româneşti. Mesagerii agriculturii socialiste trec prin marea piaţă anunţînd evenimente pline de semnificaţii: peste 860 000 de fa­milii de ţărani muncitori s-au unit în circa 12 000 gospodării colective şi întovă­răşiri agricole ; raionul Olteniţa este co­­operativizat în întregime. Recoltele boga­te obţinute prin mecanizarea şi chimiza­rea agriculturii, prin folosirea metodelor agro-zootehnice avansate, conving tot mai multe familii ţărăneşti de marile a­­vantaje ale muncii in comun. La Braşov demonstrează primele trac­toare din seria „Universal-26“, iar la Iaşi sunt aplaudaţi constructorii noilor car­tiere Păcurari şi Aurora şi ai căminelor studenţeşti din Copou şi Sărărie, încheierea demonstraţiei din Piaţa Avia­torilor e dominată de... „aurul şi argintul" obţinute de olimpicii români la Melbourne cu cîteva luni mai devreme. ...Trec fără întrerupere coloanele lul Mai, defilează în ritmurile tot mai dina­mice ale înfăptuirilor care schimbă faţa patriei, răscolind pînă în adîncuri ţinuturi odinioară oropsite, plasîndu-le pe orbita civilizaţiei socialiste. Oamenii sînt, vizibil,­ din ce în ce mai bine îmbrăcaţi, mai bine hrăniţi. Nu în­tîlneşti în coloane, desigur, exhibiţii ves­timentare , dar domneşte o mereu mai vădită bunăstare, un sentiment tot mai acut şi mai fecund al dependenţei nemij­locite dintre efortul omului şi traiul său cotidian. In multe localităţi Intîiurile de Mai ale anilor 1958 şi 1959 prilejuiesc primele de­monstraţii şi serbări muncitoreşti. E şi fi­resc: pe întinderi cutreierate altădată doar de vînturi, acolo unde se legănau cîndva în soare holde, au răsărit primele păien­jenişuri de schele şi conducte ale noilor edificii industriale. Aşa s-a întîmplat la Borzeşti, în lunca Trotuşului, unde bătrînul stejar al lui Ştefan s-a pomenit dintr-o dată înconju­rat de un lanţ de rafinării, uzine chimice, de cauciuc sintetic. Aşa s-a întîmplat la Săvineşti, unde Bistriţa a început să oglin­dească în apele ei repezi o zveltă siluetă industrială — citadela telonului şi vola­­nului. Aşa s-a întîmplat la Chiscani, lîngă Brăila, unde se profila, impunătoare, îm­părăţia celulozei şi hîrtiei. La Bucureşti, cortegiul demonstranţilor cuprindea întîia oară un grup numeros care înălţa spre tribune o nouă emblemă : F.M.B. Unii dintre privitori, curioşi, se întrebau care e semnificaţia acestor ini­ţiale. „Cunoscătorii“ le răspundeau con­descendent : „Fabrica de mase plastice Bucureşti... Sunt cei care confecţionează din materiale plastice conducte, poşete, farfurii, serviete, dantele“. Ţara întreagă trăia o nouă pasiune: chimia. In coloane, oameni de cele mai felurite meserii discutau cu dezinvoltură despre polimeri şi octani, despre elec­trolize şi cracări. Sub învelişul fonetic al acestor cuvinte cu sonorităţi ciudate, oa­menii desluşeau, instinctiv, ceva esenţal, o iradiere din zonele de lumină ale vii­torului. Iar în numele, deocamdată mis­terioase, ale noilor uzine vedeau emble­me ale unui amplu proces istoric menit să pună pentru întîia oară în valoare avuţii care altădată se iroseau pe apa simbetei. Ştiinţa în multiplele ei înfăţişări ultra­moderne începea, de asemenea, să fie o prezenţă familiară în coloane. Lîngă o carte uriaşă, pe cotorul căreia scria „Ştiinţa în slujba păcii şi socialismului“, trecea carul alegoric pe care se afla la- MARILE COLOANE _________________________________| r ' ■ ^ W'\ . - - \ ■ PE MAGISTRALA REPORTAJ DIN 24 DE REPORTAJE De la Intîiul de Mai al marilor bătălii.. ..la cel al hotărîtoarelor izbînzi SCINTEIA — joi 1 Mai 1969

Next