Scînteia, februarie 1970 (Anul 39, nr. 8324-8351)

1970-02-01 / nr. 8324

PAGINA 2 DIALOG CETĂŢENESC Prin reţeaua telefonică şi prin propria staţie de radio — singurele mijloace ce-i leagă de loturile şi fronturile de lucru răsfirate în de­părtarea munţilor — serviciul de dispeceri ai Grupului de şantiere de la Lotru captează mesaj după me­saj. „Alo ! Aici Vidra, încă 100 000 de anrocamente transportate în corpul barajului“. „Trec pe emi­sie ! Sînt Petrimanu : palierul nr. 3 din adînc poate fi socotit termi­nat ! totul decurge­ normal“. „Au sosit blindaje de oţel la centrul subteran pentru conducta forţată , descărcarea „uriaşelor“ s-a făcut pînă noaptea tîrziu“. Sînt numai cîteva din nenumăratele veşti pe care le-am notat zilele trecute în biroul dispeceratului. Dacă numai astfel de mesaje s-ar recepţiona aici, n-am avea decit motive de­­ bucurie. Iată însă şi alte frînturi din conversaţiile desfăşurate din a­­ceeaşi zi pe calea undelor ! „Treci pe recepţie, Petri­­manule !... Legu­me şi fructe ? N-aţi primit nici acum ? Bun, ra­portez conducerii“. La un telefon de alături ! „Mai rar, să pot nota , deci, orez, peşte, pastă de tomate şi sare. Bine „Castelule“, raportez imediat mai departe. „Alo Vidruţo ! Iar te plîngi de aprovi­zionarea cu ali­mente ? Ieri a plecat spre voi o maşină. N-a adus decît pline ? Vom acţiona neîntîr­­ziat". Intrlnd şi ieşind val-vîrtej din­­tr-un birou un al­tul, ridicînd din nou receptoare din furci, dispe­cerii retransmit In grabă mesajele primite — superi­­orilor lor, servi­ciului administrativ, cooperativelor de consum din Brezoi şi Voineasa. Martor al acestui iureş, un neavi­zat ar putea crede că undeva ar­e Intr-un fel, faptul corespunde rea­lităţii­­ la Lotru, una din zonele ce­le mai izolate, situată la zeci de kilometri de orice loc populat, a­­­provizionarea cu alimente a celor 15 000 de constructori şi a membri­­■­lor lor de familie a devenit, cu a­­devărat, arzătoare. Ne-am convins încă o dată de această realitate vi­­zitînd unităţile şi punctele alimen­tare din majoritatea loturilor, stînd de vorbă cu zeci de constructori Am văzut rafturi goale sau altele cu cantităţi infime dintr-un singur sortiment de mezeluri sau brînze­­turi, din care cauză, atunci cînd soseşte „aprovizionarea“, se dă o adevărată bătălie pentru mărfuri. Peste tot pe unde am fost — la Vidra, Mălaia, Ciunget — ne-am interesat mai ales de mărfurile care se găsesc în cantităţi îndestu­lătoare în comerţul vîlcean. Ni s-a semnalat existenţa a numeroase ce­reri nesatisfăcute. La Puiu, de pildă, unde se află o coloană cu 500 de oameni, abia cu o zi în urmă fuseseră aduse, după trei săptămîni, cîteva bidoane cu lapte , la Petri­manu, Rudăreasa, Castelu, plinea sosește numai o dată sau de două ori pe săptămînă ; la baraj, în toa­tă luna decembrie nu s-au adus, pentru cei 1 000 de oameni de aici, decît 9 kg. de unt. . Discutînd despre toate aceste lu­cruri cu secretarul comitetului de partid al Grupului de şantiere, a­­cesta ne-a spus ! „Nu cred că e­­xistă şedinţă sau vreo altă întîlni­­re cu reprezentanţii consiliului popular judeţean, ai cooperaţiei sau cu alţi factori de răspundere ca să nu sesizăm situaţia cu totul nefirească a aprovizionării. Nici o schimbare nu intervine insă. Este cert că in reţeaua de magazine de aici îşi dau mîna nepriceperea cu comoditatea, lipsa de solicitudine cu dezinteresul“. La o întrebare nelămurită încă am căutat să răspundem prin in­vestigaţiile noastre : de ce mărfuri care se găsesc în cantităţi sufici­ente nu mai departe decît în locali­tăţile de pe Valea Oltului şi la Rîmnicu-Vîlcea nu ajung în maga­zinele de la loturi ? La prima vedere, sistemul apro­vizionării pare să se­­desfăşoare normal : întreprinderea comercială a cooperaţiei din Rîmnicu-Vîlcea încheie contractele necesare cu fur­nizorii, dirijează apoi marfa depo­zitului central din Brezoi, iar a­­cesta, la rîndul său, pe baza note­lor de comandă, magazinelor. Dacă încercăm însă să judecăm aprovizio­narea nu după „schemă“, ci după ce se găsește efectiv în magazine, întîlnim destule surprize. Am a­­dresat unor gestionari întrebarea : „De ce lipsesc anumite mărfuri din unitate ?“ Cei mai mulţi, plictisiţi, cu o grimasă de parcă o dată cu în­trebarea le-am dat să bea şi sare amară, ne-au spus că „este treaba depozitului central ce mărfuri ne repartizează , noi nu vindem de­cît ceea ce ni se trimite“. Ce fupţi să mai spui ? Cu oameni de-o a­­semenea indolenţă este aproape im­posibil să legi o discuţie raţională ! Ne-am oprit la depozitul din Bre­zoi. Primul lucru care l-am cerut aici a fost de a vizita unitatea. Ni s-au deschis, cu amabilitate, depo­zitele, magaziile, dulapurile frigo­rifice. De necrezut ! Toate sau a­­proape toate produsele pe care cumpărătorii de la Lotru le cer, dar nu le găsesc — preparate de carne, brînzeturi, ouă, tot felul de dulciuri — se găseau acolo O ase­menea situaţie este de­­neconceput „De ce nu trimiteţi această bogă­ţie de mărfuri magazinelor ?“ l-am întrebat pe tovarăşul Ilie Ionescu, şeful depozitului . Intr-adevăr, pare paradoxal­­ să ai mărfuri şi acestea să nu plece spre magazine. întrebaţi de ce ! Mai întîi, oricît ar părea de curios, cererea nu este investigată cu se­riozitate, lucrăm cu gestionari co­mozi, care nu solicită decît pro­duse aducătoare de beneficii mari și a căror comercializare nu le cere nici un efort. Ceea ce dere­glează și mai mult aprovizionarea este însă altceva : notele de co­mandă ne sunt trimise cu întîrzieri de zile întregi. Și, ca să ne demonstreze că este aşa, tovarăşul Ionescu ne arată un vraf de note de comandă. „Astăzi este miercuri­­ ştiţi cînd trebuia să vină această comandă de la coo­perativa Brezoi ? Incă de sîmbătă ! Celelalte — de la Petrimanu, Preajba la fel“. Ce se alege dintr-un astfel de mod de lucru am văzut chiar în ziua respectivă : se nasc greutăţi în obţinerea maşinilor, pregătirea mărfurilor se face de-a valma, se schimbă destinaţia unora. Apoi, începe duelul de hîrtii şi adrese între cooperative, întreprinderi şi depozit! La acestea se adaugă şi alte ne­ajunsuri. De pildă , mijloacele de transport sunt insuficiente (coope­rativa Voineasa, cu 10 puncte de lucru, dispune de o singură ma­şină)­­ unii şoferi de pe maşinile aprovizionării trag deseori „pe dreapta“ ore în şir, din cauza băuturii (Gheor­­ghe Gogotă — Voineasa) , unii gestionari puşi pe căpătuială (numai în ultimul timp, trei gestionari de la Castelu, Petri­manu şi Voinea­sa au fost prinşi cu „mîţa-n sac“) trebuie mereu şi mereu înlocuiţi ; se menţin locuri vacante în pos­­turi-cheie, cum este cel de pre­şedinte al coope­rativei Voinea­sa... Intr-o aseme­nea harababură, cu oameni inco­recţi, indolenţi sau tari de cap, situaţia aprovizio­nării marelui şan­tier nu poate fi alta. Nu existit nici o cale pentru a ieşi din impas ? Făcînd o­­sinteză a răspunsurilor primite de la di­feriţi interlocu­tori ai anchetei noastre, aceasta a corespuns intru totul cu cele ce ne-au fost spuse de tov. Dan Andro­­nescu, director administrativ a! Grupului de şantiere Lotru. — Sigur că există — ne-a spus dînsul. Cu o condiţie­­ forurile de resort să privească spre Lotru cu mai multă răspundere. Un vechi deziderat este acela ca aprovizio­narea acestui mare­ şantier să trea­­că, în sfirşit, de la comerţu­l coope­ratist la comerţul de stat, Lotrul fiind singurul mare obiectiv în a­­ceastă situaţie. De fiecare dată însă ni s-a spus că lucrul nu este posibil, ultima oară chiar de către tovarăşul Ion Olteanu, adjunct al ministrului comerţului interior. In acest caz, singura soluţie ni se pare a fi unificarea celor două coopera­tive — Brezoi şi Voineasa — mă­sură care ar conduce la o mai bună şi mai operativă dirijare a fondului de marfă, la folosirea mai raţională a mijloacelor ,de trans­port, la selecţia personalului de deservire". Ce am mai putea adăuga ? Că situaţia aprovizionării Lotrului este inadmisibilă. Şi că cel mai Inadmisibil lucru este încetineala cu care se acţionează pentru re­dresarea acesteia, în ciuda posibili­tăţilor existente Forurile care co­ordonează această activitate — şi în primul rînd Centrocoop şi Con­siliul popular judeţean Vilcea — au obligaţia să îndrepte lucrurile substanţial şi rapid Este o cerin­ţă imperioasă a celor 15 000 de oa­meni ai unuia din cele mai mari şantiere ale ţării. Nicolae BRUJAN corespondentul „Scînteii* O întrebare adresată Centrocoopului şi Consiliului popular judeţean Vilcea: De ce admiteţi­­ ca 15000 de oameni să fie la cheremul câtorva indolenţi? RESPONSABILITA­TEA LA BAZARUL OBIECTELOR PIERDUTE Unele scrisori care sosesc la redacţie semnalează primirea cu mare întârziere, de către destinatari, a coletelor ce li se trimit prin poştă, violarea unora dintre ele sau pur şi simplu pierderea lor. „Acum cîteva luni , ne scrie Radu Negoiţă din comuna Blăjani-Buzău — am depus la poştă un colet, pentru o rudă din Tohanii Vechi Au trecut săptă­mîni şi luni de zile, dar coletul n-a ajuns la des­tinaţie Am reclamat faptul, de mai multe ori, la poştă şi, în cele din urmă, mi s-a răspuns - parcă nu-mi vine a crede — că, să vedeţi, „coletul res­pectiv a fost pierdut* C­am aşa ? Cum este cu pu­tinţă să se piardă un colet de 10—12 kilograme ? Că doar mi-i o cutie de chibrituri" Se pierd cu adevărat, unele colete poştale? „Pro­­priu-zis, nu se pierd — ni s-a spus de la Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor Noţiunea de „colet pierdut“ este improprie. Majoritatea covîrşitoare a coletelor declarate „pierdute“ sînt, de fapt, rătăcite. Din cauza „dispariţiei“ — a ştergerii, ru­perii sau dezlipirii, în timpul transportului — a adreselor de pe ele, nu se mai ştie nici cine le-a trimis, nici cine trebuia să le primească. Toate aceste colete se depozitează în magazia de rebuturi a poştei — din cadrul Direcţiei de transporturi poş­tale Bucureşti — şi se aşteaptă reclamarea lor, pentru a putea fi identificate şi predate", împreună cu un delegat al MPT am vizitat, zi­lele trecute, această faimoasă magazie, aflată în incinta Gării de Nord Un adevărat bazar, în care zac, într-o totală neorînduială, lăzi de tot soiul, cufere, valize, saci din hîrtie, cutii­­din carton, bi­doane, damigene, canistre, volane de automobil, role de film, cutii cu c­iscuri etc. — Aceste colete, care se string aici de la oficiile poştale din toată ţara — ne,explică gestionarul ma­gaziei, Mihai Grigore, şi oficiantul poştal Ion Că­­ciulan — se desfac, după 15 zile de la primire, de către o comisie specială Aceasta analizează, în amănunţime, conţinutul fiecăruia şi, în cazul în care găseşte, printre obiectele­ dinăuntru, vreun indiciu — vreun nume, vreo adresă sau altceva — care ar putea duce la identificarea expeditorului sau a destinatarului, dispune efectuarea cercetărilor de rigoare pentru a se putea preda coletul. Dacă nu se găseşte, însă, absolut nici un indiciu, se inven­tariază conţinutul lor şi se aşteaptă apariţia recla­­maţiei de la păgubaşi. Dar, din cîte vedeţi, foarte multe colete (în magazie există, la ora actuală, circa 550) sunt total neidentificabile şi nici n-au fost re­clamate Deşi ne vine greu să credem că nu există, cu adevărat, reclamaţii în legătură cu aceste 550 de colete, încercăm să ne convingem dacă putem da de urma păgubaşilor. Luăm, absolut la întîmplare, un cufăr din lemn, în greutate totală de 10.600 kg, conţinînd felurite obiecte c­e uz per­sonal Printre ele, un plic avînd în el o scrisoare şi 60 de lei Coletul stă în magazie de la 5 ianua­rie 1968 — deci de mai bine de doi ani. Citim scri­soarea dinăuntru, a unei mame către fiul ei, Cor­­neluş, elev : „...Dragă Corneluş, scrie-i şi lui nenea Dori (probabil frate sau rudă apropiată co­pilului — n.n.) pe adresa ■ Moraru Dorin, blocul K„ camera 201 căminul studenţesc Regie-Bucureşti“­­ Acesta nu era un indiciu care să vă ajute Să-l, identificaţi pe destinatar ? — i-am întrebat pe cei doi salariaţi ai poştei — Ba era, dar... E o omisiune — ne-au răs­puns ei. Lesne de spus ! „O simplă omisiune“ ! Cît de mult o fi aşteptat, în zadar bietul copil acest pa­chet de la mamă, pe care nu l-a primit nici pînă astăzi ! De unde să ştie el că în acest compartiment al deservirii poştale poate să existe atîta indolenţă şi lipsă de omenie ? Cercetăm şi alt cufăr, intrat în magazie tot în 1968. In el — diferite obiecte de îmbrăcăminte, plus cîteva cărţi şi caiete Pe un caiet — adresa destina­tarului „Mechiş Ilie, clasa a III-a , grupul şco­lar C.F.R. Craiova“ Iar pe o filă a altui caiet, altă adresă • „Ing Gugilă Petre, Calea Bucureşti, blocul 5, scara 4, ap 7, Craiova“. Nici un indiciu ? Iată şi o lădiţă conţinînd o seamă de scule şi mici piese de schimb pentru di­ferite utilaje înăuntru, pe documentele de înso­ţire purtînd data 22 martie 1969 — adresa exactă a expeditorului (M T C M — D G A D. — Baza de aprovizionare şi desfacere Braşov) — şi a destina­tarului (D.I.F.O T.­Craiova) Şi pentru a nu lungi şirul exemplelor - unele mai flagrante decît al­tele — este cazul să spunem aici că aproape toate coletele cercetate cu prilejul investigaţiei noastre — şi care au fost etichetate de multă vreme de că­tre salariaţii poştei ca neidentificabile şi trecute la „rebuturi“ — aveau şi au înăuntru suficiente indicii­­pentru a-i găsi pe păgubaşi ! In faţa acestei stări de lucruri, pînă şi delegatul ministerului, ing. Petrică Petrescu, a rămas stu­pefiat Avea şi de ce In bazarul coletelor rătăcite, simţul de răspundere al salariaţilor respectivi a fost de mult pierdut înainte de a încheia, socotim necesare cîteva în­trebări, legate direct de situaţia expusă mai sus ! 1) De ce se primesc pentru expediere, colete ne­­corespunzător ambalate, care pot fi uşor violate şi ale căror adrese pot să „dispară" în timpul transpor­tului ? 2) De ce nu sînt informaţi cetăţeni­ asipra existenţei acestei magazii, pentru a li se da posi­bilitatea să-şi identifice şi să-şi primească, măcar acum, coletele ? 3) Cît timp vor mai fi tolerate neorînduiala şi lipsa simţului de răspundere în acest sector al deservirii poştale ? Aşteptăm răspunsul Ministerului Poştelor şi Te­lecomunicaţiilor Alexandru STROE SCINTEI­A — duminică 1 februarie 1970 Pe urmele anchetelor „Scînteii”! In ultimul timp, ziarul nostru a publicat o serie de articole, in care era semnalat un şir de defi­cienţe din reţeaua cooperaţiei meşteşugăreşti. Printre altele, se arăta că atelierele meşteşugăreşti lucrează după calapodul lor, ignorînd, pur şi simplu, comenzile clienţilor. La sate, repararea obiectelor de folo­sinţă indelungată — televizoare, aparate de radio, frigidere etc. — era, în multe cazuri, imposibilă. In timpul ce s-a scurs de la publicarea articolelor s-a produs vreo schimbare in sistemul de lucru al cooperaţiei meşteşugăreşti? Dorinţa de a răspunde acestei întrebări ne-a determinat să revenim pe urmele unora dintre articolele publicate. CALAPODUL REZISTĂ Uniunea cooperative­­lor meşteşugăreşti a municipiului Bucureşti. Zi de lucru. Activitatea din primele ore a de­butat cu o şedinţă de producţie, anunţată şi pregătită cu multe zile înainte. Tema şedinţei : de ce unele unităţi de deser­vire nu ţin seama de cerinţele clienţilor ? Subiect interesant şi foarte actual ! S-au dis­cutat în această şedin­ţă aspecte privind de­servirea, s-a discutat despre criticile apărute în presă, mulţi, foarte , mulţi vorbitori anali­­zîndu-şi autocritic ac­tivitatea. Erai tentat să crezi că, începînd chiar de a doua zi, în toate unităţile clienţii vor găsi o cu totul altă op­tică decît cea de pînă acum, că nici o coman­dă nu va mai fi refu­zată sau întoarsă după calapodul cooperativei. Toate acestea se în­­tîmplau luni, 26 ianua­rie 1970... Vineri, 30 ianuarie, dimineaţa Pornim în­­tr-un scurt raid prin unităţi. Vizităm nu alte ateliere, ci pe acelea pe care le-am criticat în articolul „Cum vrea clientul, dar... după ca­lapod“ Avem cu noi o valiză din piele, o pe­reche de pantofi şi un pulovăr de damă Va­liza trebuia transfor­mată ; după pantofii ce-i aveam cu noi, do­ream să ni se execute o pereche asemănătoa­re, iar pulovărul să fie lungit cu cîţiva centi­metri.­­ Intrăm în atelierul de marochinărie de pe Bd. Bălcescu. Respon­sabilul observă valiza, ghicind­u-ne intenţia. N-apucăm să spunem prea clar ce dorim, că.. — Noi nu executăm aşa ceva. Mergeţi în Bărăţiei. N-am mai insistat Era inutil. La unitatea nr. 12 de pe strada Bărăţiei, res­ponsabilul s-a arătat parcă mai înţelegător. La început. Apoi, după ce a sucit şi a învîrtit valiza, a declarat sen­tenţios : „Comanda dv. nu se poate executa. Ne este imposibil. Tre­buie utilaje speciale. Este o comandă grea“. Am încercat să-l con­vingem, dar fără re­zultat. Colindăm ate­lierele 29 — tot din Bă­­răţiei —, 30 — din Calea Moşilor Peste tot am fost refuzaţi categoric. Paradoxal, pe firma tu­turor acestor unităţi stă scris cu litere de-o şchioapă : „Executăm transformări şi repara­ţii de articole de voiaj şi sport“. Vizita noastră conti­nuă. Ne oprim la uni­tatea nr. 3 cizmărie-co­­mandă de pe Calea Griviţei, în atelier, lume multă. Unii co­mandă, alţii ridică în­călţămintea executată. Doi clienţi se uită la pantofii puşi de noi pe tejghea. „Aşa ceva am vrea şi noi !“ — excla­mă unul din ei. Dar responsabilul i-o­ retea­ză scurt : „Oţi fi vrînd, dar nu se poate. Nu a­­vem asemenea calapoa­de“. Răspunsul, deci, îl aflasem .. La unitatea de trico­taje nr. 27 — Gara de Nord, am zăbovit mai mult. Pulovărul nostru a fost trecut prin vreo 4—5 mîini, responsabila a intrat cu el în două ateliere. A venit chiar meştera atelierului în persoană să ne con­vingă de inutilitatea insistenţelor noastre. Pulovărul nu putea fi lungit şi pace. Respon­sabila ne-a argumentat: „Trebuie multă muncă ca să introducem acele în ochiurile pulovăru­lui. Singura soluţie ar fi să-i ataşăm o bu­cată tricotată. Nu e frumos, dar dacă vreţi neapărat...“ Ne-a­­ venit ideea să acceptăm solu­ţia. Dar responsabila a sucit-o cu 180 de gra­de . „Nici aşa nu se poate. Materialul pe care-l avem este de altă nuanţă“. Era evi­dent efortul ei de a ne face să renunţăm ceea ce am şi făcut. N-aveam de ales. Iată-ne, aşadar, la capătul raidului, fără a fi reuşit să comandăm nici una din lucrările pe care ni le propusesem. Şi asta după ce în „Scînteia“ au fost criti­cate exact aceleaşi as­pecte şi din aceleaşi unităţi, după ce a avut loc o şedinţă în care s-au rostit­­multe critici şi „autocritici“ vizînd aceleaşi neajunsuri etc. etc. Am avut, în final, o discuţie cu tovarăşul Vezideriu Nagy, vice­preşedinte al UCECOM. Am ascultat, timp de mai bine de o oră şi jumătate, pledoariile domniei-sale — unele de-a dreptul pitoreşti — exprimînd clar ne­putinţa de a îndrepta lucrurile. Foarte des au fost pomenite expresii ca: „nu putem, deo­camdată, face nimic“, „i-am sancţionat pe mulţi, dar fără re­zultat“ etc. Ni se pare că de-abia acum înţelegem natura, rădă­cinile acestei situaţii a­­normale, care se per­petuează in cadrul coo­peraţiei meşteşugăreşti, abia acum ne explicăm perenitatea atîtor şi atitor deficienţe în deservirea cetăţenilor. Cînd vorbea tovarăşul vicepreşedinte, ne gîn­­deam la responsabilii­ de ateliere care ne-au refuzat comenzile, tri­­miţîndu-ne din atelier In atelier. Ce pretenţii mai poţi avea la ei, cînd un vicepreşedinte susţine o atît de puter­nică pledoarie despre imposibilitatea schimbă­rii acestor practici ana­cronice ? Credem că înlătu­rarea lipsurilor­­ tre­buie să pornească de la UCECOM. In pri­mul rînd aici pare să fie necesară o rocadă de... mentalitate. Vasile MIHAI TOT ÎN ZIUA A OPTA A... SĂPTĂMÎNII ■ In articolul. „In ziu a , a opta a săptăminii ?“, publicat acum două luni de zile in ziarul nostru, semnalam că în foarte multe comune televizoarele, aparate­le de radio și alte apa­rate electrice și electro­nice zac cu săptămîni­­le nereparate, deoarece promisiunile făcute de cooperaţia meşteşugă­rească nu sunt îndepli­nite. Spuneam atunci că nimeni nu pretinde ca totul să devină per­fect peste noapte, ca dintr-o dată să se intro­ducă sute de ateliere mobile, sau în fiecare sat să se amenajeze un mare centru de de­panare. Ceream doar ca sectorul cooperaţiei meşteşugăreşti să-şi res­pecte propriile promi­siuni, pe baza posibili­tăţilor de care dispune. După trecerea a două luni de la publicarea articolului, am chemat din nou la telefon co­munele citate în artico­­lul anterior Deci, legătura cu Mărtineştii. — Nici după apariţia articolului n-a venit nici un depanator pe la noi — ne declară din nou M. Loache, pri­m­a­­rul comunei ş­tiu ştim de ce­­ suntem­ ocoliţi. Avem în casele noastre paste 200 de televizoa­re şi 300 de aparate de radio, care adesea se defectează, pentru re­medierea lor fiind ne­cesare reparaţii mai mici sau mai mari. E drept, s-a fixat o zi pe săptămînă pentru un depanator, dar ce fo­los dacă acesta­­ nu vine ? — Alo, Izvoarele- Oolj ? — Da, aici Ştefănes­­cu, contabilul consi­liului popular comunal Iar ne întrebaţi de re­paraţii ? Ne-am bucura să auzim vocea depa­natorilor cooperativei meşteşugăreşti din Bâi­­leşti. — Comuna Bogaţi- Argeş. „Nici la ora actuală nu s-a organi­zat activitatea de de­panare — ne spune vi­cepreşedintele consiliu­lui popular. A venit ci­neva pe aici, ne- a pro­mis că se va înfiinţa un punct fix, dar am ră­mas cu promisiunea. Aşa că aparatele tot mai aşteaptă. Numai eu ştiu de existenţa a şase te­levizoare defecte de mai multă vreme. Oare de ce se lasă atît de îndelung aşteptaţi depanatorii cooperati­vei de specialitate din Piteşti“ ? — Alo, alo... Ca şi data trecută, am sunat în numeroase alte co­mune. Răspunsurile au fost identice cu cele primite la sondajul pre­cedent. Nimic nu s-a schimbat. Deci, nu s-a mişcat un deget pentru îmbunătăţirea situaţiei. Această constatare ne-a amintit de afirmaţiile făcute­ atunci de tov. Dumitru Simules­­cu, vicepreşedinte al UCECOM . „...pregă­tirea unui număr mai mare de cadre, extinde­rea punctelor fixe în toate comunele şi reali­zarea investiţiilor vii­toare ne permit să afir­măm, fără exagerare, că vom satisface cerin­ţele populaţiei“. Că în două luni de zile n-au putut­ fi rezol­vate toate problemele semnalate in articolul, amintit, este de înţeles. Dar cum poate fi ca­lificată atitudinea ace­lor cooperative şi u­­niuni judeţene care au fost vizate direct, dar pur şi simplu se fac că nu aud ? Această situaţie pune in discuţie seriozitatea şi probitatea profesio­nală a tuturor celor vi­zaţi, pe întreaga filieră — atît a celor din con­ducerea cooperativelor respective, cît şi a supe­riorilor lor pe scară ie­rarhică. Intrucît ar fi fost de datoria lor ca — măcar în cazurile con­crete semnalate — să ia măsuri de îndrepta­re, ulterior urmînd a fi rediscutată întreaga problemă. Cum într-un asemen • nea sens nu s-a acţio­nat, revenim asupra ce­lor semnalate, cerind nu numai soluţionarea neajunsurilor in confor­mitate cu propriile an­gajamente ale coopera­ţiei meşteşugăreşti, cu însăşi raţiunea ei de a fi, ci, în acelaşi timp, şi­­sancţionarea celor care, obişnuindu-se pesemne cu critica, o desconside­ră, nesimţindu-se obli­gaţi să ia măsuri. George POPESCU AM PRIMIT SCRISOAREA DV.! I.G.O. contra C.F.R. ? La Dej, autobuzele I.G.O. circulă nu du­pă traficul stabilit, ci după voia şoferilor şi a dispecerilor — ne scrie tovarăşul Ioan Filip, şeful depoului C.F.R. Dej. Din aceas­tă pricină, in fiecare dimineaţă, sute de sa­lariaţi ai complexului C.F.R., aflat la circa 6 km de oraş intirzie de la serviciu. Am se­sizat verbal şi in scris, de mai multe ori, aces­te neajunsuri condu­cerii I.G.O., dar răs­punsurile primite su­nă cam aşa : „S-a a­­nalizat", „S-au ţinut şedinţe cu şoferii", „In viitor se va respecta“... Dar autobuzele circulă tot după voia şoferi­lor iar oamenii, cu toate că se scoală la 4 dimineaţa, nu reuşesc să ajungă la serviciu nici pînă la ora 7. Cină, se va renunţa la vorbe in favoarea mă­surilor practice ? avem perfectă drep­tate şi „s-au dat dispoziţii să se ia măsuri urgente". Au trecut insă săptămini şi luni dar „măsurile urgente“ au refuzat să se lase văzute. Ne-am adresat Direcţiei gene­rale de gospodărie lo­­cativă a municipiului Bucureşti (personal tov ing. Eugen Iordă­­chescu, director gene­ral), care a dat dispo­ziţie conducerii I.A.L. „să ia măsuri urgen­te". La rându-i, şeful I.A.L., constatând făptui la faţa locului, a dat dispoziţie inginerului Rădulescu „să ia mă­suri urgente". A venit la faţa locului şi ingi­­nerul Rădulescu, care ne-a făcut promisiuni solemne, dar iată că a trecut un an de zile de atunci şi „măsurile urgente“ nu s-au luat. Acum, toţi şefii a­­mintiţi au „acoperire“, doar au dat dispoziţii. Dar noi tot n-avem a­­coperişul reparat. Ei au „acoperire“, dar noi n-avem acoperiş Tovarăşul Ion Batog, din strada Drumul Să­rii 11, ne scrie : „In iarna anului 1968 ne-am pomenit in fa­ţa blocului cu un grup de oameni trimişi de I.A.L. să dea jos aco­perişul imobilului. ..pentru înlocuire". Nu era stricat, dar — ne-am zis — dacă au în plan să-l înlocuias­că, n-au decit s-o fa­că. Or fi ştiind ei ce­va şi l-au înlocuit. Dar dacă pină atunci nu ştiam ce înseamnă infiltraţie de apă in a­­partamente, am aflat după aceea cu virf şi îndesat. Am adus a­­ceastă ispravă la cu­noştinţa Consiliului popular al sectorului 6, care ne-a răspuns că Cinci doi se ceartă... 1 000 de cetăţeni suferă! Conflictul dintre con­siliile populare comu­nale Fărău, judeţul Alba, şi Adămuş, ju­deţul Mureş, a început din decembrie anul trecut. Ce va dura — nu se ştie. insă vă pu­tem spune cum a înce­put Cetăţenii din sa­tul Silea, comuna Fă­rău (Alba) au tăiat, prin decembrie trecut, lemne de foc din pădu­rea comunală. Jumă­tate dintre ei au tăiat lemne dintr-un parchet de pe raza satului Si­lea Cealaltă jumătate — dintr-un parchet si­tuat în raza satului K­erpea, comuna Adă­muş Această împărţi­re a fost făcută de că­tre Consiliul popular comunal Fărău. Dar iată că acum Consiliul popular Adămuş re­vendică contravaloarea lemnelor de pe raza­ teritoriului său. Fărăul nici nu vrea să audă, iar oamenii — 1000 la număr — nu pot să-şi ridice lemnele. Plân­gerile şi reclamaţiile au ajuns pînă la o­­coalele silvice Alba şi Mureş şi, cum proble­ma nu a fost soluţio­nată nici pînă acum, se prea poate să ajun­­gă şi mai departe. O­­ricum, dacă Fărăul şi Adămuşul şi-au pro­pus să continue dis­puta pînă la primăva­ră, le priveşte. Cetăţe­nii au Insă nevoie de lemne !... Nicolae MAMARA satul Silea, comuna Fărău, judeţul Alba .Vindem... cu cîntarul clientului!“ — Daţi-mi S kg de sare. — Aţi adus cintar ? — ? !? — Pentru sare, fra­te, ce te uiţi aşa ? Fie­care cumpărător vine de-acasă cu cintarul personal... Şi-am pornit prin vecini să procur un cintar. N-am găsit. M-am întors la maga­zin. Gestionarul Alecu Popa, foarte supărat, a luat un bulgăre de sare, a dat clienţii a­­fără din magazin şi am pornit împreună pînă la sediul C.A.P., să cîntărim sarea. Toader Bîcă, din co­muna Jorăşti, judeţul Galaţi, care relatează cele de mai sus, ne scrie în continuare că acest original proce­deu de cintărire a măr­furilor la magazinul să­tesc a fost introdus din luna octombrie 1969, de cind cîntarul a fost dat la verificare. Con­ducerea cooperativei de consum din comu­nă cunoaşte acest lu­cru, dar preocuparea ei pentru buna servire a cumpărătorilor atimă prea uşor în balanţa responsabilităţii.

Next