Scînteia, decembrie 1970 (Anul 39, nr. 8624-8654)

1970-12-01 / nr. 8624

SCINTEIA — marţi 1 decembrie 1970 EXPUNEREA TOVARĂŞULUI~ NICOLAE CEAUŞESCU PENTRU O PRODUCŢIE IEFTINĂ, DE CALITATE ŞI EFICIENŢĂ O problemă de importanţă esenţială pentru ridicarea eficienţei economiei noastre este îmbunătăţirea calităţii pro­ducţiei. Desigur, noi am făcut şi facem eforturi mari pentru dezvoltarea indus­triei constructoare de maşini, a altor ra­muri moderne, pentru dotarea întreprin­derilor cu tehnică avansată. Fără în­doială că, în această privinţă, am pornit cu întîrziere faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere industrial şi trebuie să recuperăm timpul, dar această recu­perare nu trebuie redusă la aspectul can­titativ, ci trebuie să aibă în vedere în egală măsură latura calitativă. N-aș dori să dau exemple, însă este cert că avem probleme cu calitatea unor mărfuri pro­duse în industria constructoare de ma­șini, industria uşoară, industria alimen­tară şi în alte sectoare. Aceste deficienţe, dezvăluite în mod deosebit o dată cu intensificarea contro­lului asupra calităţii, se datoresc lipsei de răspundere şi de preocupare pentru calitatea produselor, pentru deservirea în condiţii cît mai bune a beneficiarilor şi a populaţiei. Răspunzători de producţie, de calitatea mărfurilor sunt ministerul, centrala, în­treprinderea, care trebuie să aibă per­manent in vedere că beneficiarii interni şi externi devin tot mai pretenţioşi. Tre­buie să punem capăt neglijenţelor şi lipsei de răspundere pentru calitatea pro­duselor, să intensificăm controlul, tre­­cîndu-se la luarea de măsuri severe. O cauză principală o constituie slaba orga­nizare a controlului calităţii în întreprin­deri pe faze de producţie. A fost adop­tată Legea cu privire la calitatea produ­selor ale cărei prevederi trebuie să fie respectate, avem Inspectoratul de Stat pentru controlul calităţii produselor, care, deşi a luat unele măsuri, nu se face încă simţit cum trebuie. Desigur, îmbunătă­ţirea calităţii produselor presupune şi ri­dicarea calificării muncitorilor, a pregă­tirii inginerilor şi tehnicienilor, a condu­cerilor de întreprinderi. Este necesar ca din toate punctele de vedere problema calităţii producţiei să constituie o preocupare principală a în­treprinderilor noastre. Să facem din pro­blema calităţii produselor o preocupare a tuturor muncitorilor, inginerilor, teh­nicienilor, oamenilor de ştiinţă, a între­gului partid, pentru că numai aşa vom reuşi să rezolvăm această sarcină esen­ţială. O altă problemă la care aş dori să mă refer este aceea a consumurilor de ma­teriale şi a cheltuielilor de produc­ţie. Desigur, privind situaţia în an­samblu, se pare că avem unele rezultate bune în această privinţă. Dacă analizăm însă unele stări de fapt, unele cazuri concrete, ajungem la concluzia că lucrurile nu merg prea bine. Iată, în primele nouă luni ale acestui an, între­prinderile Ministerului Industriei Meta­lurgice au depăşit consumul de cocs pentru furnale cu 7 900 tone ; la cocs metalurgic pentru turnătorie întreprin­derile Ministerului Industriei Construc­ţiilor de Maşini şi ale Ministerului Indus­triei Metalurgice au depăşit consumurile cu 8 800 tone ; consumul de metal a fost mai mare cu 1 000 tone la construcţii me­talice, cu alte 900 tone la piese de schimb pentru tractoare şi cu 4 900 tone la piese turnate ; la combustibili conven­ţionali Ministerul Industriei Chimice a depăşit consumurile cu 71 600 tone, in­dustria sticlăriei cu 17 700 tone ; consu­mul de lemn pentru plăci fibrolemnoase şi celuloză a fost depăşit cu 19 000 mc ; la benzină şi motorină, de asemenea, la Mi­nisterul Transporturilor, în industria me­talurgică, industria minieră, industria alimentară s-a consumat mai mult cu 11 000 tone faţă de prevederi. Deci, per­sistă o depăşire mare a consumurilor. Este adevărat că au fost stabilite o serie de măsuri pentru reducerea con­sumurilor de materiale, însă cred că nu putem spune — analizînd­ situaţia pe diferite produse, în mod concret , că prevederile de reducere cuprinse în plan sunt maxime. Noi şi astăzi producem piese pe care le-am putea obţine cu 60—70 la sută din cantitatea de metal folosită. Uneori, pentru o piesă de 3 500 kg se toarnă 7 500 kg metal. Aceasta este risipă de material şi muncă. Aceeaşi situaţie o întîlnim şi la pro­filele laminate, unde, de asemenea, tre­buie să se pună capăt supradimensionă­rilor care duc la pierderi de metal şi la prelucrări costisitoare. * In afară de ramurile la care m-am referit, situaţii asemănătoare există şi în industria materialelor de construcţii, în industria uşoară. Programul de redu­cere a consumurilor de materii prime şi materiale va trebui să ţină seama de re­zervele mari nefolosite care mai există în acest domeniu, de experienţa înaintată pe plan mondial. în legătură cu aceasta se pune şi pro­blema folosirii mai bune a deşeurilor, a recuperării unor materiale. După cum arată rezultatele obţinute în alte ţări, este posibil să se folosească în mai mare proporţie deşeurile care rămîn în pro­cesul de producţie în industria uşoară. Prin utilizarea unor deşeuri din indus­tria metalurgică am putea reduce impor­turile la cupru, nichel, plumb. La lemn, cu toate eforturile făcute, dintr-un studiu al ministerului re­zultă că am ajuns la un procent de 50 la sută în folosirea deșeurilor, pe cînd în alte țări se utilizează 70—80 la sută. Aceasta este valabil pentru toate sectoarele. De aceea, trebuie să reanali­­zăm­ activitatea noastră în această pri­vinţă şi să prevedem măsuri pentru re­cuperarea deşeurilor şi elaborarea teh­nologiilor corespunzătoare folosirii lor. Nu este pentru nimeni un secret că problemelor reducerii consumurilor de combustibil, de uleiuri, de energie elec­trică nu li se acordă încă de către minis­tere şi unităţile economice atenţia cuve­nită. Cred că va trebui să ne gîndim ca unităţile consumatoare, precum şi între­prinderile care livrează aceste produse să urmărească mai bine respectarea norme­lor de consum , va trebui ca atunci cînd un beneficiar a depășit norma de consum la energie electrică sau la combustibil, întreprinderea furnizoare să nu-i mai poată livra decît cu aprobare specială. S-ar putea introduce un alt principiu: orice depășire nejustificată a consumu­rilor să fie suportată de cei vinovaţi. Eu, să spun drept, aş opta pentru ultima cale , cine depăşeşte consumurile de ma­terii prime, materiale, combustibil, ener­gie electrică să suporte din salariu. Este necesar ca într-un termen scurt Departa­mentul aprovizionării tehnico-materiale, împreună cu ministerele, să propună so­luţii concrete în acest domeniu, deoa­rece nu se poate tolera mai departe sta­rea actuală de lucruri. Doresc să fac unele remarci în legă­tură cu folosirea fondurilor fixe. Din ci­frele de plan pentru primul an al viito­rului cincinal rezultă că producţia glo­bală la 1000 lei fonduri fixe scade la Ministerul Industriei Metalurgice de la 1­031 lei în 1970 la 981 lei în 1971, adică cu 50 de lei. Este inexplicabil cum, după ce statul a cheltuit miliarde de lei pentru dotarea uzinelor, pentru a importa in­stalaţii moderne, în loc să obţinem o pro­ducţie globală mai mare la fondurile fixe existente, realizăm în 1971 o pro­ducţie mai mică. Este de neconceput ca într-o asemenea ramură modernă să ob­ţinem, pe măsură ce trece timpul, rezul­tate mai proaste. Ministerul Industriei Metalurgice trebuie să revadă de urgen­ţă această situaţie. Problema utilizării cu eficienţă cît mai înaltă a fondurilor fixe, a investiţiilor făcute, trebuie să stea în atenţia tuturor ministerelor, a tuturor unităţilor eco­nomice. O situaţie nesatisfăcătoare în acest sens se constată şi la Ministerul Petrolului, Ministerul Industriei Miniere şi Geologiei, la Ministerul Industriei U­­şoare, Ministerul Industriei Alimentare, Ministerul Industriei Lemnului. Nu este mulţumitoare nici prevederea ca în in­dustria chimică producţia globală la 1 000 lei fonduri fixe să crească cu nu­mai 15 lei. Este necesar ca în continuare în toate ramurile să se acţioneze în di-Un capitol al planului cincinal de mare însemnătate pentru dezvoltarea întregii economii naţionale, pentru realizarea ritmurilor şi nivelurilor prevăzute este cel al investiţiilor. Volumul de investiţii planificat şi repartizarea lui este de natură să asigure dinamis­mul şi progresul economiei noastre în viitorul cincinal. In ce priveşte nivelurile prevăzute pentru 1974 şi 1975, ele vor mai trebui analizate în cursul anului 1973 pentru a asigura o legătură cît mai bună cu cea de-a doua jumătate a deceniului viitor. Aş vrea să ridic cîteva probleme le­gate de rezultatele activităţii în dome­niul investiţiilor. O primă problemă este faptul că­ construim încă scump, că termenele de punere în funcţiune şi de realizare a parametrilor proiectaţi sunt încă foarte lungi. Aş putea da multe date în aceste privinţe, dar fiecare mi­nister cunoaşte situaţiile concrete din domeniul său. Se impune, după părerea mea, revederea modului de planificare în investiţii sau, mai bine zis, aplicarea a ceea ce s-a stabilit în sensul de a nu se mai începe nici o lucrare pînă nu se prezintă nu numai proiectul şi studiul tehnico-economic, ci şi graficul în care să fie înscris termenul de începere, data terminării şi cea a realizării parametri­lor proiectaţi. Fără acestea nu trebuie să se mai aprobe nici o investiţie. In general, tovarăşi, trebuie să mer­gem pe linia de a scurta în mod radical perioada de realizare a investiţiilor. In acest sens, consider că este necesar să se renunţe la practica de a începe pa­ralel un volum mare sau un număr mare de lucrări şi trebuie să se meargă pe o concentrare a lucrărilor­ pe obiec­tive. Avem de acum cîteva ex­perienţe care ne arată necesitatea aces­tei orientări. Nu mă voi referi la con­strucţiile industriale. Construcţia spitalu­lui din Constanţa a durat, după cum ştiţi, 7 ani, iar în alte locuri din ţară obiective similare s-au realizat în 5 ani, la un cost de 100 000—120 000 lei patul. Ulterior, prin adoptarea unor soluţii mai ieftine, mai eficiente, s-a ajuns ca un spital din Slatina să se construiască într-un an — un an şi jumătate, cu un cost de 43 000— recţia folosirii mai bune, mai eficiente a capacităţilor de producţie, punînd în va­loare rezervele existente, producînd ceea ce este necesar economiei noastre şi ex­portului. După cum vă este cunoscut, Congresul al X-lea al partidului a stabilit că sporirea productivităţii muncii este un obiectiv major al planului cincinal şi al întregii noastre activităţi economice. Sar­cinile prevăzute în acest sens în plan sunt mobilizatoare, dar se poate spune că există încă însemnate rezerve de creştere a productivităţii muncii, pre­cum şi de reducere a preţului de cost în întreprinderile noastre, în diferite ramuri. Rezerve importante există în agricultură, metalurgie şi în alte sec­toare. Prin creşterea productivităţii mun­cii se poate asigura o sporire substan­ţială a producţiei, a venitului naţional. Aceasta este calea fundamentală pentru a crea resurse suplimentare atît pentru dezvoltarea economiei, cît şi pentru ri­dicarea nivelului de viaţă al poporului. Un element esenţial al creşterii efi­cienţei economice în viitorul cincinal este sporirea rentabilităţii, mărirea be­neficiilor în toate ramurile. Tovarăşii de la Ministerul Finanţelor care se ocu­pă cu controlul mi-au dat multe date care arată diminuarea rentabilităţii, a eficienței într-o serie de sectoare, ca ur­mare a proastei gospodăriri a fonduri­lor. După cum am mai spus, nu numai că trebuie să eliminăm cu totul fenome­nul anormal al pierderilor planificate, dar este necesar ca fiecare unitate e­­conomică și chiar fiecare produs să a­­ducă beneficii, să fie rentabil. Reali­­zînd aceasta, vom demonstra în fapt a­­vantajele economiei socialiste planifi­cate. Imperativul creşterii eficienţei cere să se accelereze viteza de rotaţie a fon­durilor circulante, să se înlăture imo­bilizările de fonduri, să se atragă in circuitul economic toate resursele. In ce priveşte agricultura, nu mă voi opri asupra problemelor acestei ramuri, deoarece, după cum ştiţi, ele au fost am­plu dezbătute în şedinţa de lucru cu primii secretari ai comitetelor judeţene de partid şi alte cadre care activează în această ramură. Deşi planul cincinal prevede o anumită creştere a producţiei agricole globale, totuşi producţiile agri­culturii noastre sunt încă inferioare ce­lor obţinute în alte ţări, inclusiv ţări vecine. De aceea, se impune luarea u­­nor măsuri pentru dezvoltarea agricultu­rii, pentru ridicarea gradului ei de me­canizare, dar mai cu seamă pentru a pune ordine în producţie, pentru a face ca problema centrală să fie obţinerea unor producţii sporite în toate sectoare­le de activitate, 45 000 lei patul. Menţionez că la acest spital dotarea este aceeaşi ca la spitalele unde costul pe un pat a revenit 120 000 lei. Un alt exemplu: Ministerul Agricul­turii şi Silviculturii a propus să se con­struiască două complexe mari de 20 000 tone carne de pasăre într-un termen de 2,5—3 ani. Am discutat cu tovarăşii con­structori posibilitatea reducerii perioadei de execuţie şi ei ne garantează că vor fi gata într-un an. In acest fel, vom a­­vea carne de pui din complexul de la Titu în luna mai anul viitor, în loc să o avem de-abia în 1972. Ce arată aceasta, tovarăşi ? Dacă se concentrează utilajele şi materialele pe obiective şi se evită dispersarea fondurilor, atunci se obţin rezultate bune. Ar fi fost oare mai bine să începem concomitent cinci asemenea complexe, a căror construcţie să dureze 5 ani, sau să începem două care să fie gata într-un an şi să obţinem şi pro­ducţie ? Evident, este mai bine să se meargă pe calea concentrării investi­ţiilor, a forţei de muncă şi utilajelor, în loc de a le risipi pe multe şantiere. De aceea, o sarcină importantă în în­treaga noastră economie este concentra­rea lucrărilor de investiţii în vederea terminării lor cît mai rapide. Este nece­sar să se facă o eşalonare a acestor lu­crări pe cei 5 ani şi să se concentreze mijloacele materiale şi forţa de muncă pe obiective, încît să putem realiza şi de­păşi sarcinile de producţie şi de investi­ţii prevăzute în planul cincinal, prin scur­tarea simţitoare a duratei lucrărilor de investiţii. Prin darea mai devreme în fo­losinţă a noilor capacităţi se va putea ob­ţine o creştere cu 15—20 la sută a pro­ducţiei, mai bine zis a volumului fizic al producţiei. Trebuie să se întocmească grafice spe­ciale de execuţie a lucrărilor şi să nu se mai aprobe livrarea de materiale decît în ordinea prevăzută în grafic. Mai bine să organizăm, eventual, unele depozite intermediare de materii prime şi mate­riale, decît să le trimitem pe şantiere unde să stea 5—6 ani şi să fie risipite sau degradate. In ce priveşte obiectivele de investiţii ce pot fi aprobate de ministere, este ne­cesar să se stabilească că lucrările mici nu pot să depăşească un an de zile, iar orice obiectiv care trece de acest termen trebuie să fie prezentat, împreună cu graficul de execuţie, vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri care coordonează ministerul respectiv. S-a vorbit aici de risipă de materiale în construcţii. Consider că este necesar să se stabilească măsuri hotărîte pentru a se pune capăt acestei stări de lucruri. S-au luat unele măsuri, dar nu sunt su­ficiente, încă nu există ordine în pri­mirea materialelor pe şantiere. Aceasta trebuie să se facă nu după o notă de comandă, ci să se introducă sistemul de măsurare şi evidenţă exactă a materia­lelor care intră pe şantiere , fie la gara cea mai apropiată, fie chiar pe şantier, trebuie să existe posibilităţi de a măsura precis cantităţile de materiale primite. Este necesar să se introducă ordine in li­vrările de materiale pentru şantiere, în manipularea şi utilizarea acestor ma­teriale, în ceea ce priveşte fondurile băneşti şi materiale care rămîn după executarea lucrărilor — ca urmare, fie a unei bune gospodăriri a materialelor şi deci a rea­lizării de economii, fie datorită faptului că proiectele au cuprins iniţial rezerve mari — va trebui ca folosirea lor să nu mai fie lăsată la latitudinea ministere­lor ; aceasta întrucît s-a dovedit că, de regulă, economiile respective iau dru­mul unor lucrări neproductive, consti­tuie o sursă de începere a tot felul de lucrări fără aprobări, neeconomice. Toa­te aceste economii în bani şi materiale trebuie să devină rezervă de stat şi să fie, date aceluiaşi minister, dar numai in­ măsura în care le foloseşte pentru lucrări productive. Dacă ministerul nu reuşeşte să propună lucrări de producţie in anul respectiv, fondurile să fie repar­tizate în alte domenii, în scopuri pro­ductive. Cît priveşte economiile care pro­vin de la construcţiile de locuinţe şi social-culturale, acestea vor putea fi uti­lizate — pe baza hotărîrii comitetului de direcţie — pentru realizarea de noi obiective similare. în fine, tovarăşi, este necesar să acor­dăm în continuare o atenţie sporită re­ducerii ponderii construcţiilor în totalul investiţiilor. Continuă încă să se con­struiască scump, finisajele costă mult, uneori nefiind necesare ; trebuie să se treacă în mod hotărît la construcţii in­dustriale, executate fie din beton, fie din prefabricate, care să ex­cludă orice finisaj. Trebuie ca turna­rea betonului şi plăcile prefabricate să fie de asemenea calitate, încît să exclu­dă finisajul, aşa cum se practică pe plan mondial. Pretutindeni, în lume, se fac construcţii simple, oamenii preocupîn­­du-se nu de realizarea unor ..uzine mo­nument de artă“, ci, în primul rînd, de dotarea întreprinderilor cu utilaje mo­derne. Rog să se ia toate măsurile pen­tru ca ministerele care execută lucrări de investiţii să nu mai primească pro­iecte care cuprind lucrări de finisaj, cu excepția cazurilor în care tehnologia im­pune acest lucru. înlăturarea finisajelor suplimentare, costisitoare este una din rezervele de reducere a costurilor în construcţii şi de folosire mai eficientă a forţei de muncă. Totodată, este necesar să se renunţe în mod hotărît la construirea de spaţii supradimensionate — în înălţime, în lungime şi în lăţime. Spaţiile ce se con­struiesc trebuie să fie realmente strins legate de procesele de producţie, să fie proporţionate după nevoile acestora. In viitor, trebuie să nu se mai admită demolarea nici unei construcţii. In unele locuri s-au demolat o serie de între­prinderi pe motiv că sunt vechi sau că trebuie să se construiască la nivel mon­dial, deşi multe dintre ele erau con­strucţii bune, care puteau fi folosite încă zeci de ani. Trebuie să se pună capăt acestei situaţii şi nici o demolare să nu se mai poată face fără aprobare. Trebuie să fie folosite construcţiile existente, ac­centul în investiţii să fie pus nu pe con­strucţii, ci pe utilaje. Maşinile, utilajele sunt cele care produc, iar nu construcţiile şi nimeni, cînd dorim să vindem un pro­dus, nu ne întreabă în ce hală s-a fa­bricat, ci se uită la calităţile produsu­lui. Este necesar ca, începînd cu anul 1971, să se facă o mai bună repartizare a exe­cuţiei investiţiilor productive între con­structori. Ministerul Construcţiilor Indus­triale să nu mai execute în viitor nici o construcţie agricolă şi să nu se mai îm­prăştie pe şantiere mici. In prezent, deşi Ministerul Construcţiilor Industriale ra­portează că a îndeplinit pe total, valoric, planul, totuşi el nu a realizat punerea în producţie a tuturor capacităţilor de pro­ducţie prevăzute. Trebuie să fie clar că toate obiectivele ce vor rămîne neexecu­tate vor trebui să fie terminate, fără nici o amînare, în primele luni ale anu­lui viitor. Obiectivele neterminate nu vor mai fi contopite în sarcinile planului pe anul următor, ci vor fi evidențiate dis­tinct, cu fondurile și mijloacele mate­riale corespunzătoare, urmînd să se rea­lizeze paralel cu prevederile planului pe anul respectiv. In aceste condiţii se vor aplica sancţiuni celor vinovaţi pen­tru întîrziere, pentru nerespectarea gra­ficelor de construcţii şi de punere în funcţiune. In ce priveşte construcţiile agricole, în viitor Ministerul Agriculturii şi Silvicul­turii va executa combinatele mari, iar celelalte obiective vor fi realizate de consiliile populare sau unităţile agricole. Aceasta impune şi reexaminarea unor norme de acordare a creditelor. In viitor, pentru unele construcţii agricole, banca va putea autoriza finanţarea fără să mai ceară proiect de execuţie. O PROBLEMĂ CENTRALĂ A ECONOMIEI - REALIZAREA DE INVESTIŢII CU CHELTUIELI CIT MAI MICI, IN STARE SĂ DEA PRODUCŢIE CIT MAI RAPID PAGINA 3 CREŞTEREA NUMĂRULUI DE SALARIAŢI ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA FOLOSIRII FORŢEI DE MUNCĂ In proiectul de plan, legat de produc­tivitatea muncii, se prevede ca numărul de salariaţi să crească în cincinal cu a­­proape 700 000 persoane. Consider că această prevedere corespunde nivelului producţiei prevăzut în plan, cu observa­ţia de a se spori în unele locuri produc­tivitatea muncii. Apreciez însă că luarea tuturor mă­surilor la care m-am referit — folo­sirea mai bună a capacităţilor de produc­ţie, extinderea şi introducerea schimbu­lui III, construirea în cîteva ramuri a unor capacităţi suplimentare — impune o sporire a numărului de salariaţi cu încă circa 400 000 persoane. Investiţiile prevă­zute de peste 500 miliarde lei oferă po­sibilitatea de a crea mai multe locuri de muncă decît sunt stabilite în plan, conco­mitent, desigur, cu creşterea corespun­zătoare a producţiei. Cuprinderea aces­tor noi salariaţi va afecta într-o anumită măsură, în primul an, nivelul producti­vităţii muncii, deoarece ei vor trebui să se califice, dar pe ansamblul perioadei nivelul productivităţii muncii nu trebuie să fie influenţat prea mult. Propun să se introducă în plan această măsură şi să acţionăm pentru realizarea ei. Pun această problemă pentru că pon­derea celor care lucrează în agricultură este şi va fi foarte mare în totalul popu­laţiei active ocupate, cu toate măsurile pe care le vom lua. Nivelul redus al produc-* tivităţii muncii în agricultură, numărul mare de braţe de muncă ocupate în aceas­tă ramură influenţează asupra produc­tivităţii muncii în general şi asupra veni­tului nostru naţional. De aceea, trebuie să accelerăm crearea de noi locuri de muncă prin mai buna folosire a investi­ţiilor, realizarea de capacităţi de produc­ţie ieftine, uşoare, mărirea numărului de schimburi, ceea ce va contribui la creşte­rea venitului naţional şi a nivelului de trai al poporului. însăşi angajarea în plus a 400 000 de oameni se va reflecta pozitiv în veniturile populaţiei, în nivelul ei de viaţă şi, fără îndoială, în situaţia gene­rală a ţării. Aş dori să mă refer, în continuare, la necesitatea ca ministerele, centralele, în­treprinderile şi celelalte organe din eco­nomie să ia măsuri serioase pentru res­pectarea duratei zilei şi săptămînii de lucru, mai cu seamă pentru a nu se de­păşi programul săptămînal de lucru de 48 de ore. In această direcţie, un rol im­portant revine Ministerului Muncii şi sindicatelor*, care trebuie să acţioneze d­e fermitate pentru ca de la 1 ianuarie 1971 ^ toate unităţile să se încadreze în pro-“o gramul de lucru reglementat prin legile statului. In acelaşi timp, este nevoie ca atît conducerile unităţilor, cît şi sindicatele să pună mai mult accent pe întărirea ordinii şi disciplinei în producţie. Unele cadre din economie caută să motiveze neîndeplinirea diferitelor sarcini prin lipsa unor elemente de cointeresare ma­terială. Fiecare salariat primește salariul pentru realizarea integrală a sarcinilor de plan, salariul fiind elementul primor­dial al cointeresării materiale. Uneori, conducătorii de întreprinderi, activiștii de partid sau sindicali nu ştiu să explice salariaţilor principiile şi modul de apli­care a sistemului de cointeresare mate­rială. Retribuirea suplimentară se face la sfîrşitul anului în cazul în care în­treprinderea respectivă a realizat bene­ficii, a desfăşurat o activitate eficientă ; în raport cu contribuţia adusă, fiecare salariat poate primi gratificaţii de pînă la trei salarii. Pînă nu se realizează sar­cinile de plan şi nu se cunoaşte eficienţa producţiei, nu se pot acorda stimulente suplimentare. Cel care nu-şi îndeplineşte sarcinile nu poate primi nici salariul integral, iar în cazul unor abateri sis­tematice nu se mai justifică nici ocupa­rea funcţiei respective. Fiecare trebuie să înţeleagă că, acolo unde este pus, trebuie să muncească cu conştiinciozitate şi nici un fel de sentimentalism nu tre­buie să justifice menţinerea în funcţie a unor oameni care sunt nepregătiţi şi nu corespund cerinţelor, indiferent de vechimea pe care o au în meserie şi în unitatea respectivă. Va trebui ca cei cărora li se desface contractul de muncă în fabrică, pentru indisciplină, să nu mai poată fi angajaţi în întreprinderi industriale, urmînd să lucreze în alte sectoare; întreprinderile, toate unităţile econo­mice, social-culturale şi din administra­ţie trebuie să fie mult mai exigente, să ia măsuri mai severe împotriva abate­rilor de la disciplină ; întotdeauna con­ducerile trebuie să cunoască compor­tarea noilor angajaţi în unităţile din care au plecat şi, în cazul că aceştia au avut abateri, să le solicite, încă de la înca­drarea la noul loc de muncă, angaja­mente ferme în privinţa respectării or­dinii şi disciplinei. Ţinînd seama că lia Congresul al X-lea aî partîduîui s-a "indicat să se­ studieze problema reducerii săptămînii de lucru, este necesar să se creeze o comisie care să facă propuneri în legătură cu trece­rea, pînă la sfîrșitul acestui cincinal, la săptămîna de lucru de 44 de ore, iar pînă în anul 1980, la cea de 40—42 de ore. Comisia va elabora un program concret de măsuri tehnice şi organiza­torice, astfel încît reducerea duratei săp­tămînii de lucru să nu afecteze nivelurile de producţie şi productivitatea muncii planificate şi să nu determine reducerea salariului. Din această comisie urmează să facă parte ministerele şi alte organe centrale interesate, Consiliul Central al U.G.S.R., reprezentanţi ai altor organi­zaţii de masă, lucrînd sub conducerea Comitetului Central al P.C.R. UN COMERŢ EXTERIOR RAŢIONAL, AVANTAJOS, O LARGĂ COOPERARE In producţie cu alte state In privinţa comerţului exterior, tre­buie să spun că acesta este un capitol al planului la care, in ansamblu, nu s-au adus îmbunătăţiri faţă de pre­vederile proiectului de plan examinat în vară, ba chiar au intervenit unele re­duceri ale exportului, destul de serioase, justificate numai în parte prin lipsurile din agricultură. Consider că era normal să se facă eforturi pentru a găsi resurse în industrie pentru acoperirea golurilor cauzate de nerealizarea producției agri­cole planificate în acest an. Va trebui ca fiecare minister, fiecare Centrală indus­trială să se preocupe în continuare de a găsi noi posibilităţi de creştere a expor­tului. De asemenea, vor trebui reexami­nate şi stabilite la strictul necesar pre­­vederile la importurile de materii prime şi materiale, de maşini, utilaje de com­pletare şi piese de schimb, domeniu în care există posibilităţi de reducere mult mai mari decît s-au luat în considerare la elaborarea planului. Sunt unele produse pe care le fabricăm de mulţi ani. Continuăm totuşi sa importăm, pentru dezvoltarea producţiei­ de asemenea fabricate, nu numai utilaje, ci şi proiecte tehnologice şi chiar să plă­tim asistenţă tehnică. Fără îndoială că pe plan mondial se fac continuu progrese, tehnica şi tehnologiile avansează, însă trebuie un efort mai mare pentru a rea­liza proiectele fabricilor cu forţele noas­tre, în institutele noastre de cercetare şi proiectare, pentru a perfecţiona licen­ţele cumpărate, în aşa fel încît să procu­răm din exterior numai utilajele şi teh­nologiile care cu adevărat nu se pot rea­liza în ţară. O problemă importantă a activităţii de comerţ exterior o constituie stabili­rea produselor pe care le destinăm ex­portului şi a preţurilor la care încheiem tranzacţiile comerciale. Ministerele, cen­tralele şi întreprinderile trebuie să se preocupe mai mult de fabricarea acelor produse pentru care obţinem o valorifi­care superioară a materiei prime. In comparaţie cu alte ţări, prin produsele pe care le exportăm, noi realizăm pre­ţuri mult mai scăzute pe tona de oţel, de fibre, de bumbac etc. Dacă vom ana­­liza mai adine, vom vedea că printr-o valorificare superioară a materiilor pri­me şi a materialelor am putea spori ve­niturile provenite din comerţul exterior. Nu poate fi considerat satisfăcător faptul că în construcţia de maşini ne propunem în continuare să exportăm în mare parte produse brute, cu grad scăzut de prelucrare a metalului. Va trebui să fie reexaminate posibilităţile de creştere a exportului printr-o valorificare supe­rioară a materiilor prime, prin realiza­rea de produse cu o calitate mai bună. In această direcţie avem rezerve în toate ramurile industriale: în construcţia de maşini, în siderurgie, în industria lemnu­lui, industria chimică şi altele. Aproape nu există sectoare unde să nu putem interveni pentru a asimila produse noi de calitate superioară, ceea ce ar contribui substanţial la creşterea eficienţei comer­ţului nostru exterior. La realizarea acestor acţiuni va trebui să se angajeze din plin şi Consiliul Na­ţional al Cercetării Ştiinţifice care, îm­preună cu ministerele, să elaboreze un program special privind proiectarea, a­­similarea şi introducerea în fabricaţie a unor produse superioare, competitive pe pieţele externe. Va trebui, de asemenea, să se acţioneze mai energic pentru a pune în aplicare hotărîrea pe care am luat-o de mai multă vreme de a specia­liza pentru export un număr de între­prinderi şi secţii, unde să se fabrice nu­mai sortimente care valorifică superior materia primă. Cît priveşte modul în care valorifi­căm produsele pe pieţele externe, nu este un secret faptul că în multe ca­zuri obţinem preţuri mai scăzute decît firmele străine la produse similare, că încasările noastre la export se diminuea­ză datorită faptului că vindem prin in­termediari, în loc să căutăm a încheia tranzacţiile direct cu firmele care folo­sesc mărfurile noastre. Consider că, în ansamblu, preţurile planificate pentru exportul nostru de mărfuri nu numai că nu sunt mari, dar sunt chiar minime. Centralele şi între­prinderile au datoria de a acţiona pentru obţinerea unor preţuri cît mai bune pe piaţa externă, potrivit cu calitatea şi performanţele produselor vîndute, de a-şi propune ca încă din anul 1971 să realizeze încasări suplimentare de valu­(Continuare în pag. a IV-a)

Next