Scînteia, mai 1971 (Anul 40, nr. 8773-8802)

1971-05-04 / nr. 8775

PAGINA 2 De-a lungul celor două decenii şi ju­mătate de eforturi susţinute, rodnice pentru edificarea noii orînduiri, o data cu construirea economiei socialiste, vi­guroase, cu statornicirea relaţiilor noi, socialiste, cu transformarea radicală a întregului chip al ţării, ne-am transfor­mat noi înşine — milioanele de munci­tori, ţărani şi intelectuali, făurarii tutu­ror acestor minunate prefaceri pe pă­­mîntul României. SCHIMBĂRILE PROFUNDE ROD AL FORJEI ÎNNOITOARE Făurit în viitoarea marilor lupta proletare de la sfîrşitul primului război mondial, continuator al vechii mişcări muncitoreşti şi socialiste din România, Partidul Comunist Român s-a născut ca partid muncitoresc, la stindardul său de luptă strălucind, de cinci decenii, însemnul ce simbo­lizează forţa, dîrzenia, energia crea­toare a clasei muncitoare, în strînsă alianţă cu ţărănimea. Purtător consecvent al idealurilor muncitorimii, unind cele mai înain­tate şi mai combative elemente din rindurile acesteia, partidul a pornit în întreaga sa activitate de la premisa fundamentală a socialismului ştiin­ţific că clasa muncitoare constituie o clasă consecvent revoluţionară, în măsură să-şi asume şi să îndepli­nească rolul de forţă conducătoare a întregului popor muncitor în revoluţia şi construcţia socialistă. A călăuzi proletariatul la înde­plinirea misiunii sale istorice, la pro­pria emancipare, ca şi a tuturor celor ce muncesc, la făurirea orinduirii so­cialiste pe pămintul României a con­stituit de la început ţelul întregii ac­tivităţi a partidului. In perspectiva celor cinci decenii care au trecut de la crearea P.C.R., putem aprecia cit de departe a înain­tat clasa muncitoare pe acest drum, ce uriaşe transformări s-au petrecut în viaţa, ca şi in structura ei, la ce înălţime s-a ridicat rolul ei în societatea noastră, datorită conducerii de către partidul comunist. Călăuzită de partid, clasa mun­citoare s-a manifestat întotdeauna ca o luptătoare dîrză, tenace, pen­tru Interesele vitale ale tuturor celor ce muncesc, împotriva exploatării şi asupririi, pentru libertatea şi inde­pendenţa patriei.' Ea a fost sufle­tul luptei întregului popor împo­triva fascismului, a dat cele mai numeroase jertfe în lupta ''îm­potriva dictaturii fasciste şi a războiului hitlerist, a reprezentat for­ţa socială hotăritoare a insurecţiei din august 1944, care a deschis calea transformării României intr-o ţară liberă, independentă. Minunatele În­suşiri revoluţionare ale clasei mun­citoare s-au verificat strălucit in anii revoluţiei populare, cînd mun­citorii au constituit forţa de bază a acţiunilor de masă, de o amploare şi vigoare fără precedent, care au impus instaurarea guvernului demo­cratic, cînd ei au asigurat, prin mun­ca lor încordată, plină de abnega­ţie, susţinerea frontului antihitlerist şi redresarea intr-un timp record a economiei naţionale. Sub conducerea partidului, clasa muncitoare şi-a sporit considerabil forţa acţiunii sale sociale ; lichidind definitiv sciziunea ce i-a slăbit timp îndelungat forţele, ea şi-a făurit deplina unitate ideologică, politică, organizatorică, ceea ce i-a dat posi­bilitatea să-şi pună din plin în va­loare potenţialul revoluţionar. Este ştiut că clasei muncitoare îi revine înalta misiune de a asigura înlăturarea oricărei exploatări a o­­mului de către om. Dacă azi, în ţara noastră, nu mai există sub nici o formă exploatarea şi asu­prirea omului de către om nici la oraşe, nici la sate, dacă totalitatea oamenilor muncii se bucură de o reală libertate şi egalitate in drep­turi, aceasta se datoreşte in primul rînd şi în mod hotârîtor luptei clasei muncitoare, conduse de partid. Ins­piră o mare satisfacţie şi mîndrie faptul că clasa noastră muncitoare şi-a îndeplinit şi îşi îndeplineşte cu succes misiunea ei eliberatoare şi înaintează cu paşi siguri, in fruntea întregului popor, pe calea socialis­mului şi comunismului. întregul nostru popor este adine recunoscător clasei muncitoare pen­tru contribuţia ei esenţială, decisivă, la înfăptuirea politicii partidului de industrializare socialistă a ţării. Prin eforturile clasei muncitoare au fost înălţate în anii socialismului sute şi sute de fabrici şi uzine moderne, au fost create ramuri industriale noi, în­treaga industrie s-a dezvoltat pu­ternic, ceea ce a făcut posibil progre­sul rapid al economiei, a asigurat o trainică bază materială noii orân­duiri. Eroismul, hărnicia, capacitatea de creaţie a clasei muncitoare se mani­festă cu deosebită forţă în ultimii ani pe frontul larg al muncii pentru fău­rirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate pentru înfăptuirea măre­ţului program elaborat de Congresul al X-lea al P.C.R. Eforturilor ei ne­obosite, elanului cu care s-a anga­jat în Întrecerea socialistă i se da­­toresc In mod hotărîtor succesul cu care a fost îndeplinit şi depăşit pla­nul cincinal pe 1966—1970. Cu inepuizabilă energie şi înalt spi­rit de răspundere a răspuns şi răspun­de clasa muncitoare sarcinilor noi, su­perioare calitativ, de a asigura dez­voltarea unor asemenea ramuri noi, moderne ale industriei, cum sunt electronica, electrotehnica, automati­ca, de a-şi însuşi tehnologiile cele mai înaintate, de a spori competitivi­tatea produselor româneşti în schim­burile internaţionale de bunuri, de a imprima o eficienţă mai înaltă între­gii activităţi economice. In tot ce s-a clădit pe pămintul patriei, în tot ce a transformat chipul ţării şi viaţa oa­menilor, în tot ceea ce constituie pu­terea şi mindria României socialiste, aportul primordial îl reprezintă e­­nergia, munca harnică, entuziasmul, maturitatea politică a minunatei noastre clase muncitoare. Pe drept cuvînt arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu că „pentru marile sale me­rite, clasa muncitoare din România s-a acoperit de glorie nepieritoare, dovedindu-se cea mai avansată, cea mai revoluţionară şi mai consecven­tă clasă a societăţii, stegarul celor mai înaintate idealuri ale naţiunii noastre“. Transformînd din temelii societa­tea românească, clasa muncitoare a cunoscut ea însăşi un intens proces de evoluţie în anii socialismului. Din­ orice unghi ar fi privită — politic, economic, social, cultural — ea dez­văluie o fizionomie nouă, deosebită faţă de trecut şi in continuă înnoire. Cea mai profundă schimbare o repre­zintă, evident, faptul că dintr-o clasă exploatată şi asuprită, cum era In trecut, clasa muncitoare este as­tăzi clasa conducătoare in stat, deţi­nătoare, împreună cu întregul po­por, a puterii politice şi eco­nomice, expresia esenţială a a­­cestei schimbări constituind-o, fi­reşte, conducerea întregii societăţi de către Partidul Comunist Român. Compoziţia socială a partidului şi componenţa organelor sale de con­ducere la toate nivelurile, compo­nenţa organelor puterii de stat pa plan central şi local reflectă pe de­plin caracterul muncitoresc al parti­dului şi statului nostru, rolul hotă­rîtor pe care reprezentanţii munci­torimii o joacă în elaborarea şi în­făptuirea politicii interne şi externe. Este o trăsătură esenţială a vieţii noastre politice faptul că mun­citorii sunt consultaţi şi participă ne­mijlocit la dezbaterea şi soluţionarea tuturor problemelor importante care privesc dezvoltarea societăţii noastre, la elaborarea şi definitivarea planu­rilor de stat, a principalelor legi şi măsuri aplicate in economie, ca şi in celelalte domenii. Colectivele mun­citoreşti din fabrici şi uzine sunt cel mai frecvent vizitate de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de alţi conducători ai partidului şi statului , contactele sin­cere, deschise, cu muncitorii ocupă locul principal în dialogul perma­nent dintre partid şi popor, ceea ce prilejuieşte concluzii fertile nu nu­mai la scara unităţilor productive, ci a economiei naţionale în ansam­blu. Niciodată nu a fost afirmată cu atîta forţă şi claritate, nu a apărut atît de limpede şi de pregnant ca în aceşti ultimi ani şi n-a fost atît de profund însuşită ideea că muncitorii nu sunt numai producători, ci şi pro­prietari ai mijloacelor de producţie, adevăraţi stăpîni, realmente clasa conducătoare în societatea noastră. Partidul nostru n-a văzut în aceasta doar o teză abstractă, ci un adevăr fundamental pentru a cărui transpu­nere in viață a luat măsuri concrete. Este o realitate incontestabilă că In anii din urmă partidul a manifestat o înaltă grijă pentru a asigura întări­rea neîncetată a rolului conducător al clasei muncitoare în societate. In acest sens au fost create în a­­ceastă perioadă noi forme, noi struc­turi prin care clasa muncitoare Își manifestă practic, efectiv, direct, ne­mijlocit, rolul conducător in toa­te sferele de activitate. In an­samblul măsurilor privind per­fecţionarea conducerii vieţii econo­mice şi sociale, adîncirea democra­ţiei socialiste, se înscrie crearea, ca organe colective de conducere in economie, a comitetelor de direcţie, a consiliilor de administraţie, din care fac parte şi reprezentanţi ai muncitorilor. O excepţională im­portanţă principială şi practică are in­­stituţionalizarea adunărilor generale ale salariaţilor, ca for muncitoresc suprem de conducere a întreprinde­rilor. O expresie elocventă a Încre­derii In­capacitatea şi maturitatea politică a clasei muncitoare o cons­tituie concepţia nouă asupra sindica­telor, principala organizaţie de masă a acesteia, lărgirea atribuţiilor lor, Incit să nu fie o simplă curea da transmisie, ca în trecut, ci organiza­ţii menite să stimuleze şi să favori­zeze manifestarea plenară a iniţia­tivei muncitorilor. Muncitorii au un cuvînt greu în toate proble­mele importante ale conducerii şi gestiunii economice a întreprinderi­lor, în dezbaterea şi elaborarea pla­nului, în rezolvarea problemelor so­ciale, ei au posibilitatea să-şi dea girul activităţii comitetului de direc­ţie sau să retragă acest gir. Concomitent cu măsurile menite să asigure întărirea rolului con­ducător al clasei muncitoare şi contribuind la aceasta, acţionează sporirea rapidă, neîntreruptă, a rîn­­durilor ei. Se poate spune că dezvol­tând economia naţională, clasa mun­citoare s-a dezvoltat şi se dezvoltă pe sine însăşi. Dacă în 1938 în Româ­nia existau circa 1 milion de mun­citori, iar în 1950 — 1 223 000, în anul Pentru marile sale merite clasa munci­­torie din România s-a acoperit de glorie nepieritoare, dovedindu-se cea mai avansata, mai revoluţionară şi mai consecventă clasă a societăţii, stegarul celor mai înaintate idea­luri ale naţiunii. In configuraţia socială a Româ­niei la începutul acestui deceniu, marcat de glorioasa aniversare a semicentenarului Partidului Comu­nist Român, alături de clasa mun­citoare — clasa conducătoare a so­cietăţii noastre. — ţărănimea se manifestă ca o forţă socială, de bază, avind un rol deosebit de important în întreaga viaţă a societăţii, a sta­tului nostru. Este vorba însă de o ţărănime radical deosebită de aceea de pe vremea regimului bur­­ghezo-moşieresc, de­­ o ţărănime nouă, omogenă, cu un ideal social unitar, care şi-a legat definitiv exis­tenţa de socialism, de marea pro­ducţie modernă, aducind o contribu­ţie de seamă la întreaga operă de construire a societăţii noastre noi. In schimbările adinei care s-au petre­cut in viaţa ţărănimii noastre în anii socialismului îşi găseşte o viguroasă expresie forţa înnoitoare a politicii Partidului Comunist Român, condu­cătorul încercat al poporului nostru in opera de construire a socialis­mului. Păr Este cunoscut că datorită unor multiple cauze, intre care pactiza­rea forţelor principale ale burghe­ziei cu moşierimea şi menţinerea multă vreme a unor puternice res­turi feudale in economie, ţărănimea muncitoare din ţara noastră a fost supusă unei crunte exploatări atit din partea moşierimii, cit şi a chia­­burimii şi a burgheziei, a cunoscut nedreptăţi şi abuzuri fără seamăn din partea regimului burghezo-mo­­şieresc. Setea de dreptate socială şi o viaţă mai bună a ţărănimii, uria­şul ei potenţial de energie revolu­ţionară s-au manifestat cu vigoare în mari mişcări de mase şi răscoale care au înscris nenumărate pagini e­­roice in istoria patriei. Datorită fărimiţării ei, izvorîtă din caracterul micii proprietăţi ţă­răneşti şi al relaţiilor de producţia din agricultură, ţărănimea n-a putut şi nu putea, cu toată dîrzenia şi hotărîrea sa de luptă, să scuture singură jugul exploatării şi asupri­rii. O schimbare fundamentală în destinele ţărănimii avea să se pro­ducă numai o dată cu apariţia pe sce­na socială a clasei muncitoare, forţa socială omogenă, consecvent revolu­ţionară, capabilă să joace rolul unui pilon al unirii în lupta revoluţio­nară a tuturor claselor şi păturilor asuprite ale societăţii, inclusiv a ma­selor largi ale ţărănimii. Ridicîndu-se încă de la crearea sa în apărarea intereselor vitale ale celor ce muncesc. Partidul Comunist Român şi-a luat asupra sa sarcina is­torică de a realiza, ca o condiţie ho­­tărîtoare a victoriei în lupta revolu­ţionară, alianţa muncitorească-ţără­­nească, a militat neobosit pentru re­zolvarea problemei agrare, ca una din principalele probleme ale dez­voltării societăţii româneşti. Trebuie spus insă că in soluţionarea acestei probleme, P.C.R. a parcurs un drum lung şi sinuos, trebuind să învingă reminiscenţele concepţiilor de dreapta, neciobăgiste, ca şi concep­ţiile sectarist-stîngiste cu privire la „naţionalizarea pămîntului“, la co­lectivizarea agriculturii prin­ „obşti săteşti“ in condiţiile orînduirii burghezo-moşiereşti, să înlăture tendinţele de preluare mecanică a unor lozinci corespunzătoare altor ţări şi altor stadii de evoluţie so­cială. Adaptindu-şi din ce in ce mai mult politica la realităţile ţă­rii, la problemele specifice ale satului românesc, P.C.R. a izbu­tit să-şi sporească influenţa în ma­sele ţărănimii, mobilizîndu-le, alături de clasa muncitoare şi sub condu­cerea ei, la lupta împotriva exploa­tării moşiereşti şi capitaliste. In epoca istorică nouă, inaugurată prin victoria insurecţiei antifasciste din august 1944, partidul nostru co­munist a pus la ordinea zilei pro­blema lichidării imediate a proprie­tăţii moşiereşti printr-o reformă agrară democratică. Legea adoptată la citeva zile după instaurarea gu­vernului de la 6 martie 1945 a con­sfinţit înfăptuirea reformei agrare, la a cărei aplicare, pe cale revolu­ţionară, ţărănimea muncitoare por­nise încă mai înainte la chemarea partidului şi cu sprijinul nemijlocit al clasei muncitoare. In focul acestei lupte s-a închegat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime, imen­sa forţă socială care a zdrobit şi a alungat de la putere clasele exploa­tatoare. Alianţa muncitorească-ţără­­nească a devenit baza socială a noii orinduiri. Trecînd la Înfăptuirea măreţei o­­pere de construire a socialismului, partidul nostru s-a preocupat in mod deosebit de transformarea socia­listă a satului, de trecerea micii pro­ducţii ţărăneşti, cu posibilităţile sale restrînse, la marea producţie socia­listă — cea mai complexă sarcină a construcţiei socialiste. Aplicind neabătut linia sa mar­­xist-leninistă, pornind de la analiza temeinică, ştiinţifică a condiţiilor concrete, sociale şi economice ale satului românesc, partidul nostru a promovat o politică realistă, pro­fund studiată şi gîndită, care a îm­binat crearea bazei tehnico-materia­­le a agriculturii socialiste cu convin­gerea ţărănimii, la şcoala formelor simple de asociere, asupra avantaje­lor agriculturii socialiste, cu consoli­darea economico-organizatorică a co­operativelor agricole de producţie şi, concomitent, crearea şi consolidarea Întreprinderilor agricole de stat. Este, totodată, demn de reliefat modul original, propriu, in care parti­ Ţărănimea cooperatistă este o clasă nouă, omogenă, care, împreună cu clasa munci­toare, cu întregul popor, contribuie cu succes la progresul şi prosperitatea patriei. Ia fău­rirea orînduirii socialiste în România. •... AŞA MUNCEAM... în fotografie , Ţărani din comuna Uzun-Vlaşca la arat în primăvara anului 1945 AŞA MUNCIM... Astăzi, pe aceleaşi ogoare, tractorul şi combina au înlocuit definitiv plugul, secera şi coasa de altădată După mai bine de un veac de la eliberarea ţării avem distanţa în timp necesară spre a percepe dinamica şi impresionantele dimensiuni ale pro­fundelor mutaţii produse în struc­tura societăţii noastre in anii socia­lismului. Sunt deosebit de semnificative şi impresionante în acest sens schimbă­rile produse in poziţia, statutul, rolul social şi profilul spiritual al intelec­tualităţii noastre. Acei care au cu­noscut parametrii ei definitorii îna­inte de 23 August 1944 şi au fost, ulterior, martorii acestor schimbări, sunt în măsură să aprecieze întinde­rea şi intensitatea acestui proces. In repetate rinduri, autorii care au tratat diferitele aspecte ale acestui proces de transformare şi formare a intelectualităţii României socialiste s-au referit pentru exemplificare la situaţia polar opusă a intelec­tualilor în perioada anterioară eliberării ţării. Aceste realităţi nece­sită, desigur, un studiu aprofundat capabil să redea drama intelectua­lităţii româneşti silită să lucreze in condiţii economice mizere, lovindu-se de nepăsarea şi desconsiderarea cercurilor guvernante. S-ar putea e­­voca acei oameni de ştiinţă români, ca Gh. Marinescu, Victor Babeş, N. Paulescu, Toma Ionescu, care — formaţi in mari centre internaţionale unde s-au ilustrat prin calităţile lor, deschizîndu-li-se porţile unor cariere strălucite — au preferat totuşi să se întoarcă în patrie cu speranţa că vor obţine condiţiile necesare unei acti­vităţi corespunzătoare. La nivelul cel mai înalt al intelectualităţii s-au produs in acel timp fenomene dure­roase de frustrare şi subapreciere a unor personalităţi proeminente care au trebuit să caute în străinătate În­ţelegere şi sprijin pentru geniul lor creator. In mod firesc, această situaţie nu putea să persiste în societatea noas­tră socialistă. Concepţia care stă la baza politicii marxist-leniniste a Partidului Comunist Român, forţa conducătoare a societăţii noastre, o­­biectivele grandioase ale construirii unei orînduiri care nu-şi găseşte analogie în istoria umanităţii, au re­levat cu mare forţă înaltele răspun­deri sociale ale intelectualităţii. Socialismul, orînduirea celei mai înaintate culturi umaniste, care se bazează pe tot ce a creat mai valoros gindirea omenească in decursul mi­leniilor, pe cele mai avansate cuceriri ale culturii şi ştiinţei epocii noastre, are nevoie de ştiinţă şi tehnică pentru a se autoconstrui. Cu cit nivelul de dezvoltare al unei societăţi socia­liste este mai înalt, cu atît ştiinţa şi tehnica au condiţii mai favorabile de dezvoltare, sunt chemate să aducă o contribuţie mai amplă la dezvoltarea vieţii economice şi sociale, cele două componente — sociologice şi tehnico-ştiinţifice — coexistînd într-o relaţie de stimulare reciprocă. In asemenea condiţii, a crescut considerabil rolul intelectualilor în dezvoltarea forţelor de producţie, în procesul de producţie al culturii spi­rituale şi tehnice. Se schimbă însă ra­porturile dintre ştiinţă şi tehnică. Spre deosebire de etapa precedentă a civilizaţiei industriale, ştiinţa nu de­curge numai din nevoile practicii producţiei, ci precede tehnica şi pro­ducţia (bineînţeles nu in toate com­partimentele acestor relaţii comple­xe). In acest fel, ştiinţa devine ne­mijlocit o forţă de producţie, iar intelectualii, ca realizatori ai aces­tui proces, devin factori umani de primă necesitate in toate domeniile de activitate. Este un rol care decurge organic din concepţia partidului că societatea socialistă şi comunistă nu pot fi construite pe baza unor mij­loace tehnico-ştiinţifice rudimentare. In asemenea condiţii nu-i de mi­rare că ponderea intelectualităţii a crescut in toate domeniile de activi­tate, îndeosebi în sectoarele cele mai importante ale vieţii sociale. Un continuu şi semnificativ proces de creştere a numărului intelectualilor in masa populaţiei este asigurat de organizarea invăţămîntului de toate gradele care a cuprins întreg tinere­tul. Din această masă de milioane de şcolari şi studenţi se formează, în­­tr-un flux continuu, noi generaţii de intelectuali , fenomen care cores­punde procesului de „intelectuali­­zare a producţiei“, de continua regre­siune a muncii nespecializate. Statul socialist este direct inte­resat în acest proces care asigură asimilarea multilaterală a cuceriri­lor revoluţiei tehnico-ştiinţifice con­temporane şi dezvoltarea unei eco­nomii moderne. Nu este deloc sur­prinzătoare preponderenţa crescîndă a intelectualităţii tehnice. Spre deo­sebire de epocile trecute, in care intelectualitatea era formată mai a­­les din cadre didactice şi liber pro­fesionişti, in epoca noastră domină specialiştii care activează în dome­niul economic, îndeosebi în produc­ţia industrială. Un loc important revine în acest contingent numărului crescînd al intelectualilor proveniţi din rindurile clasei muncitoare. O nouă conştiinţă se formează astfel în acest impresionant proces. Astfel, in anii socialismului, intelec­tualitatea românească a devenit con­ştientă de „natura social-construc­­toare“ a propriei sale activităţi , iar partidul şi statul socialist au redat muncii intelectuale întreaga demni­tate — de fapt i-au asigurat o dem­nitate şi poziţie socială cum n-a avut niciodată la noi — au dat o finalitate clară muncii Intelectuale, au folosit toate mijloacele pentru a stimula dezvoltarea acestei conştiinţa a răspunderilor şi rolului intelectua­lităţii in noua orînduire. Crearea de către partid a condi­ţiilor necesare ca intelectualitatea, alături de clasa muncitoare şi ţără­nime, să-şi desfăşoare larg rolul de forţă socială constructoare a socia­lismului, i-a conferit acesteia un nou statut, o nouă poziţie socială, şi, tot­odată, un nou profil spiritual. Numeroase sunt formele prin care partidul a dat o expresie concretă concepţiei sale privind rolul şi răs­punderile intelectualităţii în construc­ţia socialistă. Partidul a asigurat oa­menilor de ştiinţă o impunătoare bază materială. Avem in vedere do­tarea tehnică, cu aparatură de spe­cialitate modernă, care a presupus serioase eforturi din partea statului şi, în acelaşi timp, măsuri ca transformarea vechii Academii Ro­mâne într-un for cu răspunderi directe in dezvoltarea ştiinţei, re­centa Înfiinţare a 3 academii departamentale care oferă condiţii de muncă mai strîns legate de un anumit specific al activităţii de in­vestigaţie, crearea Consiliului pentru ştiinţă şi tehnică, înfiinţarea a peste 250 de institute de cercetări ştiinţi­fice, a laboratoarelor uzinale, a celor peste 1 000 de catedre universitare unde se desfăşoară o activitate com­plexă didactică şi ştiinţifică. Tot atît de rodnice s-au dovedit preocuparea şi sprijinul partidului în formarea gîndirii intelectualităţii în spiritul ideologiei marxist-leniniste. Este evident că într-o activitate crea­toare nu se poate realiza nimic fără o adeziune sinceră, totală la obiec­tivele de rezolvat, fără o concepţie clară despre natura fenomenelor ce trebuie studiate, fără înţelegerea pre­miselor ideologice, a interpretărilor teoretice, ca şi a necesităţii desfă­şurării activităţii intr-un flux de energie dirijat Acest proces s-a desfăşurat cu suc­ces datorită, in primul rînd, tactului şi înţelegerii manifestate de partid faţă de aspectele specifice ale acti­vităţii intelectualilor. In acest fel s-a ajuns la o tot mai strînsă apropiere a vechii intelectualităţi de noua in­telectualitate formată în anii socia­lismului. Unul din fenomenele cele mai caracteristice ale acestei conlu­crări intre oameni de diferite gene­raţii a fost contopirea lor în efortul comun de făurire a noii orinduiri so­cialiste. S-a realizat astfel „miraco­lul“ unei intelectualităţi care, intr-un consens unic, fără divergenţe de ge­neraţii sau origine socială, şi-a con­sacrat toate forţele Înfloririi culturii, înfăptuirii grandioaselor planuri de electrificare, de valorificare a resur­selor hidro-energetice, de prospec­tare de noi surse de materii prime. Liantul care a sudat generaţiile succesive de intelectuali este ade­ziunea la concepţia materialist-dia­­lectică şi la politica patriotică a parti­dului , apare ca o trăsătură caracte­ristică a realităţilor noastre faptul că în raporturile de deplină încredere­ ­ Intelectualitatea este astăzi produsul înăl­ţării spre cultură, spre ştiinţă, spre cunoaş­tere­a fiilor oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Legată prin mii de fire de masele largi populare, ea este parte integrantă a întregu­lui popor, denotată fără margini cauzei socia­lismului și comunismului. SCINTEIA - mărfi 4 mai 1971

Next