Scînteia, mai 1971 (Anul 40, nr. 8773-8802)
1971-05-04 / nr. 8775
PAGINA 2 De-a lungul celor două decenii şi jumătate de eforturi susţinute, rodnice pentru edificarea noii orînduiri, o data cu construirea economiei socialiste, viguroase, cu statornicirea relaţiilor noi, socialiste, cu transformarea radicală a întregului chip al ţării, ne-am transformat noi înşine — milioanele de muncitori, ţărani şi intelectuali, făurarii tuturor acestor minunate prefaceri pe pămîntul României. SCHIMBĂRILE PROFUNDE ROD AL FORJEI ÎNNOITOARE Făurit în viitoarea marilor lupta proletare de la sfîrşitul primului război mondial, continuator al vechii mişcări muncitoreşti şi socialiste din România, Partidul Comunist Român s-a născut ca partid muncitoresc, la stindardul său de luptă strălucind, de cinci decenii, însemnul ce simbolizează forţa, dîrzenia, energia creatoare a clasei muncitoare, în strînsă alianţă cu ţărănimea. Purtător consecvent al idealurilor muncitorimii, unind cele mai înaintate şi mai combative elemente din rindurile acesteia, partidul a pornit în întreaga sa activitate de la premisa fundamentală a socialismului ştiinţific că clasa muncitoare constituie o clasă consecvent revoluţionară, în măsură să-şi asume şi să îndeplinească rolul de forţă conducătoare a întregului popor muncitor în revoluţia şi construcţia socialistă. A călăuzi proletariatul la îndeplinirea misiunii sale istorice, la propria emancipare, ca şi a tuturor celor ce muncesc, la făurirea orinduirii socialiste pe pămintul României a constituit de la început ţelul întregii activităţi a partidului. In perspectiva celor cinci decenii care au trecut de la crearea P.C.R., putem aprecia cit de departe a înaintat clasa muncitoare pe acest drum, ce uriaşe transformări s-au petrecut în viaţa, ca şi in structura ei, la ce înălţime s-a ridicat rolul ei în societatea noastră, datorită conducerii de către partidul comunist. Călăuzită de partid, clasa muncitoare s-a manifestat întotdeauna ca o luptătoare dîrză, tenace, pentru Interesele vitale ale tuturor celor ce muncesc, împotriva exploatării şi asupririi, pentru libertatea şi independenţa patriei.' Ea a fost sufletul luptei întregului popor împotriva fascismului, a dat cele mai numeroase jertfe în lupta ''împotriva dictaturii fasciste şi a războiului hitlerist, a reprezentat forţa socială hotăritoare a insurecţiei din august 1944, care a deschis calea transformării României intr-o ţară liberă, independentă. Minunatele Însuşiri revoluţionare ale clasei muncitoare s-au verificat strălucit in anii revoluţiei populare, cînd muncitorii au constituit forţa de bază a acţiunilor de masă, de o amploare şi vigoare fără precedent, care au impus instaurarea guvernului democratic, cînd ei au asigurat, prin munca lor încordată, plină de abnegaţie, susţinerea frontului antihitlerist şi redresarea intr-un timp record a economiei naţionale. Sub conducerea partidului, clasa muncitoare şi-a sporit considerabil forţa acţiunii sale sociale ; lichidind definitiv sciziunea ce i-a slăbit timp îndelungat forţele, ea şi-a făurit deplina unitate ideologică, politică, organizatorică, ceea ce i-a dat posibilitatea să-şi pună din plin în valoare potenţialul revoluţionar. Este ştiut că clasei muncitoare îi revine înalta misiune de a asigura înlăturarea oricărei exploatări a omului de către om. Dacă azi, în ţara noastră, nu mai există sub nici o formă exploatarea şi asuprirea omului de către om nici la oraşe, nici la sate, dacă totalitatea oamenilor muncii se bucură de o reală libertate şi egalitate in drepturi, aceasta se datoreşte in primul rînd şi în mod hotârîtor luptei clasei muncitoare, conduse de partid. Inspiră o mare satisfacţie şi mîndrie faptul că clasa noastră muncitoare şi-a îndeplinit şi îşi îndeplineşte cu succes misiunea ei eliberatoare şi înaintează cu paşi siguri, in fruntea întregului popor, pe calea socialismului şi comunismului. întregul nostru popor este adine recunoscător clasei muncitoare pentru contribuţia ei esenţială, decisivă, la înfăptuirea politicii partidului de industrializare socialistă a ţării. Prin eforturile clasei muncitoare au fost înălţate în anii socialismului sute şi sute de fabrici şi uzine moderne, au fost create ramuri industriale noi, întreaga industrie s-a dezvoltat puternic, ceea ce a făcut posibil progresul rapid al economiei, a asigurat o trainică bază materială noii orânduiri. Eroismul, hărnicia, capacitatea de creaţie a clasei muncitoare se manifestă cu deosebită forţă în ultimii ani pe frontul larg al muncii pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate pentru înfăptuirea măreţului program elaborat de Congresul al X-lea al P.C.R. Eforturilor ei neobosite, elanului cu care s-a angajat în Întrecerea socialistă i se datoresc In mod hotărîtor succesul cu care a fost îndeplinit şi depăşit planul cincinal pe 1966—1970. Cu inepuizabilă energie şi înalt spirit de răspundere a răspuns şi răspunde clasa muncitoare sarcinilor noi, superioare calitativ, de a asigura dezvoltarea unor asemenea ramuri noi, moderne ale industriei, cum sunt electronica, electrotehnica, automatica, de a-şi însuşi tehnologiile cele mai înaintate, de a spori competitivitatea produselor româneşti în schimburile internaţionale de bunuri, de a imprima o eficienţă mai înaltă întregii activităţi economice. In tot ce s-a clădit pe pămintul patriei, în tot ce a transformat chipul ţării şi viaţa oamenilor, în tot ceea ce constituie puterea şi mindria României socialiste, aportul primordial îl reprezintă energia, munca harnică, entuziasmul, maturitatea politică a minunatei noastre clase muncitoare. Pe drept cuvînt arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu că „pentru marile sale merite, clasa muncitoare din România s-a acoperit de glorie nepieritoare, dovedindu-se cea mai avansată, cea mai revoluţionară şi mai consecventă clasă a societăţii, stegarul celor mai înaintate idealuri ale naţiunii noastre“. Transformînd din temelii societatea românească, clasa muncitoare a cunoscut ea însăşi un intens proces de evoluţie în anii socialismului. Din orice unghi ar fi privită — politic, economic, social, cultural — ea dezvăluie o fizionomie nouă, deosebită faţă de trecut şi in continuă înnoire. Cea mai profundă schimbare o reprezintă, evident, faptul că dintr-o clasă exploatată şi asuprită, cum era In trecut, clasa muncitoare este astăzi clasa conducătoare in stat, deţinătoare, împreună cu întregul popor, a puterii politice şi economice, expresia esenţială a acestei schimbări constituind-o, fireşte, conducerea întregii societăţi de către Partidul Comunist Român. Compoziţia socială a partidului şi componenţa organelor sale de conducere la toate nivelurile, componenţa organelor puterii de stat pa plan central şi local reflectă pe deplin caracterul muncitoresc al partidului şi statului nostru, rolul hotărîtor pe care reprezentanţii muncitorimii o joacă în elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe. Este o trăsătură esenţială a vieţii noastre politice faptul că muncitorii sunt consultaţi şi participă nemijlocit la dezbaterea şi soluţionarea tuturor problemelor importante care privesc dezvoltarea societăţii noastre, la elaborarea şi definitivarea planurilor de stat, a principalelor legi şi măsuri aplicate in economie, ca şi in celelalte domenii. Colectivele muncitoreşti din fabrici şi uzine sunt cel mai frecvent vizitate de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de alţi conducători ai partidului şi statului , contactele sincere, deschise, cu muncitorii ocupă locul principal în dialogul permanent dintre partid şi popor, ceea ce prilejuieşte concluzii fertile nu numai la scara unităţilor productive, ci a economiei naţionale în ansamblu. Niciodată nu a fost afirmată cu atîta forţă şi claritate, nu a apărut atît de limpede şi de pregnant ca în aceşti ultimi ani şi n-a fost atît de profund însuşită ideea că muncitorii nu sunt numai producători, ci şi proprietari ai mijloacelor de producţie, adevăraţi stăpîni, realmente clasa conducătoare în societatea noastră. Partidul nostru n-a văzut în aceasta doar o teză abstractă, ci un adevăr fundamental pentru a cărui transpunere in viață a luat măsuri concrete. Este o realitate incontestabilă că In anii din urmă partidul a manifestat o înaltă grijă pentru a asigura întărirea neîncetată a rolului conducător al clasei muncitoare în societate. In acest sens au fost create în această perioadă noi forme, noi structuri prin care clasa muncitoare Își manifestă practic, efectiv, direct, nemijlocit, rolul conducător in toate sferele de activitate. In ansamblul măsurilor privind perfecţionarea conducerii vieţii economice şi sociale, adîncirea democraţiei socialiste, se înscrie crearea, ca organe colective de conducere in economie, a comitetelor de direcţie, a consiliilor de administraţie, din care fac parte şi reprezentanţi ai muncitorilor. O excepţională importanţă principială şi practică are instituţionalizarea adunărilor generale ale salariaţilor, ca for muncitoresc suprem de conducere a întreprinderilor. O expresie elocventă a Încrederii Incapacitatea şi maturitatea politică a clasei muncitoare o constituie concepţia nouă asupra sindicatelor, principala organizaţie de masă a acesteia, lărgirea atribuţiilor lor, Incit să nu fie o simplă curea da transmisie, ca în trecut, ci organizaţii menite să stimuleze şi să favorizeze manifestarea plenară a iniţiativei muncitorilor. Muncitorii au un cuvînt greu în toate problemele importante ale conducerii şi gestiunii economice a întreprinderilor, în dezbaterea şi elaborarea planului, în rezolvarea problemelor sociale, ei au posibilitatea să-şi dea girul activităţii comitetului de direcţie sau să retragă acest gir. Concomitent cu măsurile menite să asigure întărirea rolului conducător al clasei muncitoare şi contribuind la aceasta, acţionează sporirea rapidă, neîntreruptă, a rîndurilor ei. Se poate spune că dezvoltând economia naţională, clasa muncitoare s-a dezvoltat şi se dezvoltă pe sine însăşi. Dacă în 1938 în România existau circa 1 milion de muncitori, iar în 1950 — 1 223 000, în anul Pentru marile sale merite clasa muncitorie din România s-a acoperit de glorie nepieritoare, dovedindu-se cea mai avansata, mai revoluţionară şi mai consecventă clasă a societăţii, stegarul celor mai înaintate idealuri ale naţiunii. In configuraţia socială a României la începutul acestui deceniu, marcat de glorioasa aniversare a semicentenarului Partidului Comunist Român, alături de clasa muncitoare — clasa conducătoare a societăţii noastre. — ţărănimea se manifestă ca o forţă socială, de bază, avind un rol deosebit de important în întreaga viaţă a societăţii, a statului nostru. Este vorba însă de o ţărănime radical deosebită de aceea de pe vremea regimului burghezo-moşieresc, de o ţărănime nouă, omogenă, cu un ideal social unitar, care şi-a legat definitiv existenţa de socialism, de marea producţie modernă, aducind o contribuţie de seamă la întreaga operă de construire a societăţii noastre noi. In schimbările adinei care s-au petrecut in viaţa ţărănimii noastre în anii socialismului îşi găseşte o viguroasă expresie forţa înnoitoare a politicii Partidului Comunist Român, conducătorul încercat al poporului nostru in opera de construire a socialismului. Păr Este cunoscut că datorită unor multiple cauze, intre care pactizarea forţelor principale ale burgheziei cu moşierimea şi menţinerea multă vreme a unor puternice resturi feudale in economie, ţărănimea muncitoare din ţara noastră a fost supusă unei crunte exploatări atit din partea moşierimii, cit şi a chiaburimii şi a burgheziei, a cunoscut nedreptăţi şi abuzuri fără seamăn din partea regimului burghezo-moşieresc. Setea de dreptate socială şi o viaţă mai bună a ţărănimii, uriaşul ei potenţial de energie revoluţionară s-au manifestat cu vigoare în mari mişcări de mase şi răscoale care au înscris nenumărate pagini eroice in istoria patriei. Datorită fărimiţării ei, izvorîtă din caracterul micii proprietăţi ţărăneşti şi al relaţiilor de producţia din agricultură, ţărănimea n-a putut şi nu putea, cu toată dîrzenia şi hotărîrea sa de luptă, să scuture singură jugul exploatării şi asupririi. O schimbare fundamentală în destinele ţărănimii avea să se producă numai o dată cu apariţia pe scena socială a clasei muncitoare, forţa socială omogenă, consecvent revoluţionară, capabilă să joace rolul unui pilon al unirii în lupta revoluţionară a tuturor claselor şi păturilor asuprite ale societăţii, inclusiv a maselor largi ale ţărănimii. Ridicîndu-se încă de la crearea sa în apărarea intereselor vitale ale celor ce muncesc. Partidul Comunist Român şi-a luat asupra sa sarcina istorică de a realiza, ca o condiţie hotărîtoare a victoriei în lupta revoluţionară, alianţa muncitorească-ţărănească, a militat neobosit pentru rezolvarea problemei agrare, ca una din principalele probleme ale dezvoltării societăţii româneşti. Trebuie spus insă că in soluţionarea acestei probleme, P.C.R. a parcurs un drum lung şi sinuos, trebuind să învingă reminiscenţele concepţiilor de dreapta, neciobăgiste, ca şi concepţiile sectarist-stîngiste cu privire la „naţionalizarea pămîntului“, la colectivizarea agriculturii prin „obşti săteşti“ in condiţiile orînduirii burghezo-moşiereşti, să înlăture tendinţele de preluare mecanică a unor lozinci corespunzătoare altor ţări şi altor stadii de evoluţie socială. Adaptindu-şi din ce in ce mai mult politica la realităţile ţării, la problemele specifice ale satului românesc, P.C.R. a izbutit să-şi sporească influenţa în masele ţărănimii, mobilizîndu-le, alături de clasa muncitoare şi sub conducerea ei, la lupta împotriva exploatării moşiereşti şi capitaliste. In epoca istorică nouă, inaugurată prin victoria insurecţiei antifasciste din august 1944, partidul nostru comunist a pus la ordinea zilei problema lichidării imediate a proprietăţii moşiereşti printr-o reformă agrară democratică. Legea adoptată la citeva zile după instaurarea guvernului de la 6 martie 1945 a consfinţit înfăptuirea reformei agrare, la a cărei aplicare, pe cale revoluţionară, ţărănimea muncitoare pornise încă mai înainte la chemarea partidului şi cu sprijinul nemijlocit al clasei muncitoare. In focul acestei lupte s-a închegat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime, imensa forţă socială care a zdrobit şi a alungat de la putere clasele exploatatoare. Alianţa muncitorească-ţărănească a devenit baza socială a noii orinduiri. Trecînd la Înfăptuirea măreţei opere de construire a socialismului, partidul nostru s-a preocupat in mod deosebit de transformarea socialistă a satului, de trecerea micii producţii ţărăneşti, cu posibilităţile sale restrînse, la marea producţie socialistă — cea mai complexă sarcină a construcţiei socialiste. Aplicind neabătut linia sa marxist-leninistă, pornind de la analiza temeinică, ştiinţifică a condiţiilor concrete, sociale şi economice ale satului românesc, partidul nostru a promovat o politică realistă, profund studiată şi gîndită, care a îmbinat crearea bazei tehnico-materiale a agriculturii socialiste cu convingerea ţărănimii, la şcoala formelor simple de asociere, asupra avantajelor agriculturii socialiste, cu consolidarea economico-organizatorică a cooperativelor agricole de producţie şi, concomitent, crearea şi consolidarea Întreprinderilor agricole de stat. Este, totodată, demn de reliefat modul original, propriu, in care parti Ţărănimea cooperatistă este o clasă nouă, omogenă, care, împreună cu clasa muncitoare, cu întregul popor, contribuie cu succes la progresul şi prosperitatea patriei. Ia făurirea orînduirii socialiste în România. •... AŞA MUNCEAM... în fotografie , Ţărani din comuna Uzun-Vlaşca la arat în primăvara anului 1945 AŞA MUNCIM... Astăzi, pe aceleaşi ogoare, tractorul şi combina au înlocuit definitiv plugul, secera şi coasa de altădată După mai bine de un veac de la eliberarea ţării avem distanţa în timp necesară spre a percepe dinamica şi impresionantele dimensiuni ale profundelor mutaţii produse în structura societăţii noastre in anii socialismului. Sunt deosebit de semnificative şi impresionante în acest sens schimbările produse in poziţia, statutul, rolul social şi profilul spiritual al intelectualităţii noastre. Acei care au cunoscut parametrii ei definitorii înainte de 23 August 1944 şi au fost, ulterior, martorii acestor schimbări, sunt în măsură să aprecieze întinderea şi intensitatea acestui proces. In repetate rinduri, autorii care au tratat diferitele aspecte ale acestui proces de transformare şi formare a intelectualităţii României socialiste s-au referit pentru exemplificare la situaţia polar opusă a intelectualilor în perioada anterioară eliberării ţării. Aceste realităţi necesită, desigur, un studiu aprofundat capabil să redea drama intelectualităţii româneşti silită să lucreze in condiţii economice mizere, lovindu-se de nepăsarea şi desconsiderarea cercurilor guvernante. S-ar putea evoca acei oameni de ştiinţă români, ca Gh. Marinescu, Victor Babeş, N. Paulescu, Toma Ionescu, care — formaţi in mari centre internaţionale unde s-au ilustrat prin calităţile lor, deschizîndu-li-se porţile unor cariere strălucite — au preferat totuşi să se întoarcă în patrie cu speranţa că vor obţine condiţiile necesare unei activităţi corespunzătoare. La nivelul cel mai înalt al intelectualităţii s-au produs in acel timp fenomene dureroase de frustrare şi subapreciere a unor personalităţi proeminente care au trebuit să caute în străinătate Înţelegere şi sprijin pentru geniul lor creator. In mod firesc, această situaţie nu putea să persiste în societatea noastră socialistă. Concepţia care stă la baza politicii marxist-leniniste a Partidului Comunist Român, forţa conducătoare a societăţii noastre, obiectivele grandioase ale construirii unei orînduiri care nu-şi găseşte analogie în istoria umanităţii, au relevat cu mare forţă înaltele răspunderi sociale ale intelectualităţii. Socialismul, orînduirea celei mai înaintate culturi umaniste, care se bazează pe tot ce a creat mai valoros gindirea omenească in decursul mileniilor, pe cele mai avansate cuceriri ale culturii şi ştiinţei epocii noastre, are nevoie de ştiinţă şi tehnică pentru a se autoconstrui. Cu cit nivelul de dezvoltare al unei societăţi socialiste este mai înalt, cu atît ştiinţa şi tehnica au condiţii mai favorabile de dezvoltare, sunt chemate să aducă o contribuţie mai amplă la dezvoltarea vieţii economice şi sociale, cele două componente — sociologice şi tehnico-ştiinţifice — coexistînd într-o relaţie de stimulare reciprocă. In asemenea condiţii, a crescut considerabil rolul intelectualilor în dezvoltarea forţelor de producţie, în procesul de producţie al culturii spirituale şi tehnice. Se schimbă însă raporturile dintre ştiinţă şi tehnică. Spre deosebire de etapa precedentă a civilizaţiei industriale, ştiinţa nu decurge numai din nevoile practicii producţiei, ci precede tehnica şi producţia (bineînţeles nu in toate compartimentele acestor relaţii complexe). In acest fel, ştiinţa devine nemijlocit o forţă de producţie, iar intelectualii, ca realizatori ai acestui proces, devin factori umani de primă necesitate in toate domeniile de activitate. Este un rol care decurge organic din concepţia partidului că societatea socialistă şi comunistă nu pot fi construite pe baza unor mijloace tehnico-ştiinţifice rudimentare. In asemenea condiţii nu-i de mirare că ponderea intelectualităţii a crescut in toate domeniile de activitate, îndeosebi în sectoarele cele mai importante ale vieţii sociale. Un continuu şi semnificativ proces de creştere a numărului intelectualilor in masa populaţiei este asigurat de organizarea invăţămîntului de toate gradele care a cuprins întreg tineretul. Din această masă de milioane de şcolari şi studenţi se formează, într-un flux continuu, noi generaţii de intelectuali , fenomen care corespunde procesului de „intelectualizare a producţiei“, de continua regresiune a muncii nespecializate. Statul socialist este direct interesat în acest proces care asigură asimilarea multilaterală a cuceririlor revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi dezvoltarea unei economii moderne. Nu este deloc surprinzătoare preponderenţa crescîndă a intelectualităţii tehnice. Spre deosebire de epocile trecute, in care intelectualitatea era formată mai ales din cadre didactice şi liber profesionişti, in epoca noastră domină specialiştii care activează în domeniul economic, îndeosebi în producţia industrială. Un loc important revine în acest contingent numărului crescînd al intelectualilor proveniţi din rindurile clasei muncitoare. O nouă conştiinţă se formează astfel în acest impresionant proces. Astfel, in anii socialismului, intelectualitatea românească a devenit conştientă de „natura social-constructoare“ a propriei sale activităţi , iar partidul şi statul socialist au redat muncii intelectuale întreaga demnitate — de fapt i-au asigurat o demnitate şi poziţie socială cum n-a avut niciodată la noi — au dat o finalitate clară muncii Intelectuale, au folosit toate mijloacele pentru a stimula dezvoltarea acestei conştiinţa a răspunderilor şi rolului intelectualităţii in noua orînduire. Crearea de către partid a condiţiilor necesare ca intelectualitatea, alături de clasa muncitoare şi ţărănime, să-şi desfăşoare larg rolul de forţă socială constructoare a socialismului, i-a conferit acesteia un nou statut, o nouă poziţie socială, şi, totodată, un nou profil spiritual. Numeroase sunt formele prin care partidul a dat o expresie concretă concepţiei sale privind rolul şi răspunderile intelectualităţii în construcţia socialistă. Partidul a asigurat oamenilor de ştiinţă o impunătoare bază materială. Avem in vedere dotarea tehnică, cu aparatură de specialitate modernă, care a presupus serioase eforturi din partea statului şi, în acelaşi timp, măsuri ca transformarea vechii Academii Române într-un for cu răspunderi directe in dezvoltarea ştiinţei, recenta Înfiinţare a 3 academii departamentale care oferă condiţii de muncă mai strîns legate de un anumit specific al activităţii de investigaţie, crearea Consiliului pentru ştiinţă şi tehnică, înfiinţarea a peste 250 de institute de cercetări ştiinţifice, a laboratoarelor uzinale, a celor peste 1 000 de catedre universitare unde se desfăşoară o activitate complexă didactică şi ştiinţifică. Tot atît de rodnice s-au dovedit preocuparea şi sprijinul partidului în formarea gîndirii intelectualităţii în spiritul ideologiei marxist-leniniste. Este evident că într-o activitate creatoare nu se poate realiza nimic fără o adeziune sinceră, totală la obiectivele de rezolvat, fără o concepţie clară despre natura fenomenelor ce trebuie studiate, fără înţelegerea premiselor ideologice, a interpretărilor teoretice, ca şi a necesităţii desfăşurării activităţii intr-un flux de energie dirijat Acest proces s-a desfăşurat cu succes datorită, in primul rînd, tactului şi înţelegerii manifestate de partid faţă de aspectele specifice ale activităţii intelectualilor. In acest fel s-a ajuns la o tot mai strînsă apropiere a vechii intelectualităţi de noua intelectualitate formată în anii socialismului. Unul din fenomenele cele mai caracteristice ale acestei conlucrări intre oameni de diferite generaţii a fost contopirea lor în efortul comun de făurire a noii orinduiri socialiste. S-a realizat astfel „miracolul“ unei intelectualităţi care, intr-un consens unic, fără divergenţe de generaţii sau origine socială, şi-a consacrat toate forţele Înfloririi culturii, înfăptuirii grandioaselor planuri de electrificare, de valorificare a resurselor hidro-energetice, de prospectare de noi surse de materii prime. Liantul care a sudat generaţiile succesive de intelectuali este adeziunea la concepţia materialist-dialectică şi la politica patriotică a partidului , apare ca o trăsătură caracteristică a realităţilor noastre faptul că în raporturile de deplină încredere Intelectualitatea este astăzi produsul înălţării spre cultură, spre ştiinţă, spre cunoaşterea fiilor oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Legată prin mii de fire de masele largi populare, ea este parte integrantă a întregului popor, denotată fără margini cauzei socialismului și comunismului. SCINTEIA - mărfi 4 mai 1971