Scînteia, august 1971 (Anul 40, nr. 8864-8893)
1971-08-01 / nr. 8864
PAGINA 2 DIALOG CETĂŢENESC Am vizitat la locurile lor de muncă mai mulţi salariaţi ai satelor, am discutat cu factori de răspundere locali, cu cadre competente de la direcţiile sanitare şi inspectoratele şcolare judeţene, de la celelalte organe ce îndrumă diferite sectoare de activitate la sate, cu activişti pe tărîm social, cu reprezentanţi ai departamentelor de resort, într-un cuvînt, cu un mare număr de oameni care cunosc îndeaproape viaţa satului şi toţi au fost unanimi în a aprecia că, în momentul de faţă, condiţiile de viaţă de care se bucură salariatul din mediul rural sunt incontestabil superioare anilor din urmă. S-au construit în multe locuri locuinţe speciale pentru salariaţi şi familiile lor, s-au făcut eforturi pentru mai buna lor aprovizionare, s-au creat condiţii prielnice pentru exercitarea profesiei. Dacă ne referim la cadrele medicale, de exemplu, se cuvine să notăm, între altele, că în ultimii 5 ani s-au ridicat la sate peste 150 de dispensare, modern utilaje, în care asistenţa medicală se poate acorda în condiţii dintre cele mai bune, iar medicii, împreună cu familia, pot locui aici în condiţii civilizate. In alte judeţe s-a recurs la amenajări de localuri. Pretutindeni, unde factorii de răspundere au înţeles necesitatea asigurării unor condiţii corespunzătoare de muncă şi de viaţă specialiştilor de la sate — indiferent de profesia lor — s-au realizat lucruri frumoase. Drept urmare, şi procentul celor care s-au ataşat definitiv de viaţa satului a crescut. Apreciind situaţia existentă la proporţiile impuse de condiţiile actuale, vom pune în discuţie, în cele ce urmează, cîteva aspecte — legate de aprovizionarea salariaţilor de la sate — care nu şi-au găsit încă o soluţionare pe deplin acceptabilă. Unităţile cooperaţiei de consum — cele care poartă în această privinţă principala răspundere — nu reuşesc să facă faţă pretutindeni tuturor cerinţelor. Din această cauză unii salariaţi sunt nevoiţi să meargă la oraş... după legume sau lapte. Profesorul Andrei Romulus de la şcoala generală Orbească, judeţul Teleorman, ne sesizează : „Sunt zile în şir cînd magazinul nu se aprovizionează cu lapte sau unt. In această situaţie mă văd obligat, fie să apelez la serviciile unui navetist din Bucureşti, fie să mă deplasez personal la oraş după cumpărături“. „Ca medic, soţul trebuie să stea tot timpul în comună, să poată interveni de îndată ce apare vreo urgenţă , ne spunea prof. Valeria Cristache, din comuna Malu cu Flori, judeţul Dîmboviţa. Nu o dată însă trebuie să se sustragă de la îndatoririle lui, să meargă la Tîrgovişte, cale de 40 de km, pentru a cumpăra cîteva kilograme de roşii sau castraveţi. In comună există, cei drept, o unitate de desfacere a legumelor, dar numai cu firma, pentru că mai tot timpul stă goală“. Despre fenomenul surprins — naveta la oraş pentru cumpărături — ne-au vorbit şi alţi interlocutori, din diferite judeţe ale ţării. Cu toţii au subliniat că modalitatea actuală de repartizare a fondului de marfă este devantajoasă atît pentru salariaţii-cumpărători (se pierde timp, se fac cheltuieli de deplasare suplimentare), dar chiar şi pentru reţeaua de magazine urbane, prin exercitarea unei serioase presiuni din partea celor veniţi după cumpărături de la sate. Trebuie reţinute, de asemenea, perturbaţiile aduse activităţii salariaţilor respectivi prin frecventele deplasări la oraş după mărfuri de provenienţă agricolă, care în mod firesc ar trebui procurate din sat. „Este total dezavantajos pentru salariaţii satelor ca ceea ce nu asigură cooperativa agricolă de producţie sau nu aduce cooperaţia de consum la magazinul din sat să aducă ei cu trenul sau autobuzul de la oraş“ , apreciază, pe bună dreptate, dr. Constantin Sandu, de la Direcţia sanitară a judeţului Buzău. Condiţiile de aprovizionare a salariaţilor din mediul rural nu depind însă numai de modul în care se face repartizarea fondului de marfă. Hotărîtoare sunt preocupările organelor locale pentru asigurarea produselor pe plan local, pentru gospodărirea lor o dată repartizate, pentru găsirea celor mai adecvate formule de circulație a mărfurilor. Din păcate, la acest capitol, nu peste tot se pot nota lucruri lăudabile. Sunt oare toate aceste probleme, legate de aprovizionarea salariaţilor, imposibil de soluţionat ? Am străbătut cale de aproape 400 de km, în judeţul Bihor, şi peste tot, pe unde am trecut, salariaţii cu care am stat de vorbă au avut numai cuvinte de laudă la adresa celor care se ocupă cu aprovizionarea satelor. Secretul ? Nu există nici un secret. „Premisa de la care am pornit — ne explică şeful serviciului alimente din cadrul IJECOOP-Bihor, Vasile Ştefănoiu — constă în aceea că buna deservire a salariaţilor nu se poate realiza fără o îmbunătăţire generală a nivelului de satisfacere a cerinţelor satului. Ca atare, ne-am preocupat să asigurăm un fond de marfă îndestulător. In afara cantităţilor contractate, am procurat în 1970 — prin cumpărări directe — mărfuri de peste 75 milioane lei, acoperind în bună parte deficitul iniţial de 116 milioane lei. In primele 6 luni ale acestui an, aproape 10 la sută din mărfurile desfăcute provin din cumpărările directe. Important este şi faptul că noi avem contracte directe cu furnizorii, fără intermediul comercianţilor engros. Pentru repartizarea cît mai raţională a mărfurilor procurate, am întocmit, împreună cu consiliile populare comunale, o situaţie a locuitorilor din mediul rural şi, separat, a salariaţilor şi membrilor de familie, întrucît, la unele mărfuri, nu putem asigura cantităţile cerute, am stabilit o serie de reguli. Acolo unde nu avem brutărie proprie, trimitem pîinea prin curse zilnice sau asigurăm făina necesară. Pentru aprovizionarea zilnică cu lapte şi preparate lactate am stabilit 5 rute, care acoperă principalele localităţi ale judeţului. Cel puţin de două ori pe săptămână, se efectuează curse asemănătoare şi pentru preparatele de carne“, înlesniri în privinţa aprovizionării salariaţilor de la sate s-ar putea realiza şi pe alte căi. In multe locuri funcţionează cu bune rezultate cantine ale diferitelor întreprinderi, şantiere, şcoli, spitale, I.A.S., I.M.A., unde servesc masa lucrătorii unităţilor respective. Dar sunt sate sau comune în care nu există încă posibilităţi materiale sau nu se justifică construirea de cantine. (In judeţul Buzău, de exemplu, din cele 83 de comune, doar 19 au cantine). Ce s-ar putea face în aceste condiţii ? „O soluţie ar fi amenajarea de micropensiuni — era de părere Ion Nedelcu, secretarul Comitetului sindicatelor din judeţul Buzău. Cu precădere în localităţile unde nu există unităţi productive (şi, deci, nici premisele înfiinţării unei cantine), cadrele didactice, cele medicale şi inginerii agronomi pot constitui, pentru început, nucleul micropensiunii. In casa unui sătean sau chiar în localul bufetului de la cooperativă, ar urma să se prepare şi să se servească masa pe bază de abonament. Obligaţia aprovizionării micropensiunii ar reveni cooperaţiei de consum (în condiţiile prevăzute de legea referitoare la activitatea cantinelor-restaurant), marfa necesară aducîndu-se o dată cu cea pentru unităţile de alimentaţie publică”. O soluţionare corespunzătoare aşteaptă şi procurarea combustibilului. „Nu văd de ce nu ar putea prelua cooperaţia de consum operaţiunile ce privesc aprovizionarea cu combustibil “ ne spunea Gheorghe Strîmbei, directorul şcolii din comuna Odobeşti, judeţul Dîmboviţa. Am schiţat în rîndurile de mai sus cîteva din problemele aprovizionării salariaţilor care-şi desfăşoară activitatea în mediul rural. Este cunoscut faptul că de la an la an numărul specialiştilor, al cadrelor cu pregătire profesională — medie sau superioară — este în continuă creştere. Prin munca lor, prin calificarea ce o posedă aceştia îşi aduc din plin contribuţia la opera de transformare a satului, ridicîndu-i pe noi trepte de civilizaţie. Organelor locale le revine ca o îndatorire statornică să urmărească, cu atenţie problemele aprovizionării salariaţilor, să depisteze şi să valorifice toate resursele locale existente în judeţe, astfel ca experienţa pozitivă înregistrată în numeroase locuri să fie generalizată. Mihai IONESCU Constantin SOCI Cum se rezolvă prin mijloace locale problemele aprovizionării _ir f fî fi LIUULE _R n P * TE SAT OR iE m i mii I, I I. ir Desen de I. Dogar MARINESCU Cu cîteva luni în urmă, Ion Dragoş Dogaru, directorul întreprinderii de turism şi odihnă-Sinaia, ne-a furnizat următoarea relatare : „Se acreditase, mai demult, ideea că Sinaia, „Perla Carpaţilor“, şi-ar mai fi pierdut din strălucire, că ar fi fost pusă oarecum în umbră de litoral, de întreprinderile şi staţiunile de odihnă mai noi. Iată însă cîteva date care contrazic o asemenea părere : începînd din 1969—1970, la Sinaia, practic, împărţirea anului pe sezoane nu mai are semnificaţie. Adică nu mai există perioade de maximă solicitare, de vîrf, cum li se mai spune şi, alternativ, perioade „moarte“, de destindere. Staţiunea se află intr-o permanentă solicitare, e mereu un sezon“. Am retinut la timpul respectiv spusele directorului, iar ulterior ne-am interesat mai îndeaproape cum stau lucrurile. Ne vom referi pentru început la indicii economici principali, care oglindesc cu fidelitate activitatea oricărei întreprinderi de turism şi odihnă : a) gradul de exploatare a spaţiului de cazare; b) situaţia beneficiilor. Răspuns, la primul punct : casele de odihnă din Sinaia au un indice global de exploatare care a ajuns să depăşească, cu un an în urmă, 95 la sută (performanţă de frunte). în al doilea rînd, cu toate că în ţara noastră casele de odihnă au un caracter profund social, fiind tot mai accesibile, întreprinderea de turism şi odihnă a reuşit să realizeze, în anul 1970, cîteva milioane de lei beneficii(bani care se află la dispoziţia întreprinderii, în scopul extinderii, modernizării şi ridicării gradului de confort în staţiune). Date fiind aceste condiţii, în care-şi desfăşoară activitatea ITO din Sinaia, era cit se poate de normal să ne întrebăm: ce „chei“ au deschis porţile spre asemenea realizări ? Am constatat, cu uşurinţă, că „noua tinereţe“ despre care ni s-a vorbit îşi trage seva dintr-o investiţie de spirit gospodăresc, aplicat pe scară generală, din partea celor care răspund de destinele staţiunii. De altfel, referindu-se la beneficii, I. Rădulescu, directorul comercial şi administrativ al staţiunii, concentrează explicaţiile in cîteva cuvinte. Spune : „Ca să oferi convenabil, trebuia să produc ieftin şi să cheltui raţional, cit se poate de puţin“. Din dorinţa de „a oferi“ cit mai convenabil s-a născut la Sinaia ideea creării gospodăriilor sau secţiilor anexă. La început a fost înfiinţată, pe lingă staţiune, sub titlu experimental, o crescătorie de porci. S-a constatat curînd că iniţiativa este foarte avantajoasă. Animalele pot fi hrănite în principal cu resturi de la cantine, cu surplusuri accidentale de alimente, cu nutreţuri naturale procurate din împrejurimi. Cum era şi firesc, pe această bază, sectorul zootehnic al staţiunii a fost ulterior dezvoltat. Azi secţia anexă numără cîteva sute de capete de animale. Un succint calcul economic „la zi“ arată că staţiunea investeşte doar 5 lei pentru fiecare kg. de carne pe care o „livrează“ propriilor cantine ! Primei secţii anexe i-au urmat imediat altele : o brutărie ; o crescătorie de păstrăvi (care se află în plină dezvoltare) ; o interesantă seră de flori, a cărei producţie serveşte la înfrumuseţarea vilelor, la întreţinerea spaţiilor intravilane sau se vinde pe piaţă ; cîteva spălătorii mecanice pentru rufăria caselor de odihnă din Sinaia, Buşteni, Slănic, Cheia şi Azuga (iniţiativă soldată cu economii la capitolul „cheltueli de întreţinere“ în valoare de cîteva sute de mii de lei anual). In perspectivă : dezvoltarea secţiilor existente, înfiinţarea unei crescătorii de iepuri, a unui atelier de covoare... Paralel cu această primă categorie de preocupări, legate direct de rentabilizare şi de obiectivul „ofertei convenabile", se poate observa la I.T.O.Sinaia şi un stăruitor interes pentru o altă categorie de activităţi: conservarea şi întreţinerea spaţiului de cazare existent (vile, cabane, hoteluri, campinguri) Am vizitat numeroase case de odihnă construite cu mulţi ani în urmă. Sînt atît de bine păstrate, incit par aproape noi. Conducerea întreprinderii a demonstrat practic că degradările premature şi profunde ale imobilelor lui cortegiul lor de daune — investiţii de milioane pentru reparaţii capitale, restrîngerea temporară a spaţiului de cazare ş.a.m.d.) pot fi evitate investind din capul locului, la capitolul reparaţii curente, mai mult spirit gospodăresc, un efort suplimentar de gîndire şi inventivitate, mai multă iniţiativă Astfel, I.T.O. tinde să elimine treptat „sistemul clasic“ de întreţinere (de regulă, birocratic , cu sesizări tergiversate, cu note de comandă, cu programarea reparaţiilor mărunte, cu devize pretenţioase). Pentru operativitatea lucrărilor curente, staţiunea şi-a creat de-a lungul anilor ateliere proprii de întreţinere. Un fel de secţiianexă, încadrate cu meseriaşi specializaţi sau policalificaţi : tîmplari, zidari, electricieni, mecanici. Treptat, I.T.O. a renunţat la serviciile întreprinderilor comunale. Pe întreg perimetrul staţiunilor, ea şi-a asumat răspunderea directă a gospodăririi tuturor instalaţiilor de apă, electrice, telefonice, de canal. Intr-un cuvînt, de extinderile, reparaţiile şi modernizările tuturor vilelor şi instalaţiilor aferente răspunde acum un singur constructor (şi, în acelaşi timp, beneficiar) : întreprinderea de turism şi odihnă. Avantaje ? Numeroase, după cum bine se poate înţelege. Toate iniţiativele relatate pînă acum au dus, în mod firesc, la rentabilizarea întreprinderii. Spuneam la început că beneficiile rezultate anual cămin la dispoziţia întreprinderii. Ce face I.T.O. cu ele? Iată doar cîteva obiective sociale realizate în ultimul timp : o centrală termică; instalarea conductelor de apă caldă în absolut toate vilele ; dotarea bucătăriilor cu aparatură modernă ; instalarea cîtorva sute de băi în vile şi hoteluri ; extinderea spaţiului de cazare ; procurarea de mobilier nou ş.a.m.d. Prin urmare, beneficiile au fost încasate de întreprindere doar scriptic — în realitate, ele s-au râsfrînt nemijlocit, în bine, asupra condiţiilor de odihnă şi tratament de care beneficiază cei ce poposesc la Sinaia. Această orientare a beneficiilor explică în mare măsură gradul înalt de exploatare a vilelor, realizat în ultimii ani, numărul in creştere al turiştilor autohtoni şi străini. Condiţiile bune de odihnă, confortul, constituie — alături de frumuseţile naturale pe care le oferă .Perla Carpaţilor“ — veritabile puncte de atracţie Anul trecut, prin Sinaia — în fond, o mică Principalul beneficiar: OASPETELE OE „CHEI" AU DESCHIS PORŢILE RENTABILITĂŢII LA ÎNTREPRINDEREA DE TURISM ŞI ODIHNĂ — SINAIA — ACUMULĂRILE UNEI EXPERIENŢE VALOROASE ÎNGĂDUIE PERSPECTIVE OPTIMISTE localitate montană ! — au trecut peste 250 000 de oameni — de două ori populaţia unui oraş de talia Brăilei ! De fapt, conducerea întreprinderii caută să sporească puterea de atracţie a staţiunilor din subordine şi pe diferite alte căi. Discutam deunăzi cu cîţiva învăţători şi profesori cazaţi la vila „Brazi“. Am aflat că aici (ca şi la multe alte vile) s-a luat iniţiativa ca oamenii aflaţi in concediu să nu se mai deplaseze, după un program riguros şi prea puţin convenabil, la aşa-zisele „cantine centrale“ ; masa este servită în sufrageria fiecărei vile în parte (deocamdată, numai acolo unde există condiţii). La multe case de odihnă au fost desfiinţate meniurile fixe. Acum, mesele şi gustările sunt comandate, după preferinţa fiecăruia, cu o zi înainte, ca la orice restaurant-pensiune care se respectă. La unele cantine „clasice“, se experimentează servirea mîncărurilor la alegere. Ar mai fi de adăugat că s-au extins mult faţă de anii trecuţi serviciile oferite turiştilor. Personalul vilelor e gata să-ţi ofere, la cerere o gustare, o carte, un medicament, îţi puie la punct încălţămintea şi îmbrăcămintea, iar la cabane poţi închiria articole sportive. ...Cu toate acestea, conducerea I.T.O. ne declara : „Suntem abia la un început de drum (afirmaţia este făcută şi în legătură cu recenta unificare a oficiului de turism al fostului O.N.Tru fosta întreprindere de odihnă-„Sinaia“). Avem încă multe de făcut. Intenţia noastră este să facem totul ca fiecare cetăţean venit la noi să rămînă cu impresia că, pe timpul vacanţei, el a fost oaspetele nostru principal“. Este adevarat, pînă la atingerea acestui ţel mai sînt încă multe de întreprins. Pe parcursul acestor însemnări noi n-am făcut altceva decit să semnalăm începutul... Gh. GRAURE SCINTEIA — duminică 1 august 1971 AM PRIMIT SCRISOAREA DV. ZI CU GHINION ? ! Vasile Ambrozie din comuna Măureni, judeţul Caraş-Severin, ne relatează următoarele : „Cooperativa meşteşugărească „Izvorul“ din Bocşa a înfiinţat la noi un atelier de reparat ruliu, televizoare şi alte obiecte electrocasnice. Programul de funcţionare, afişat pe geam la loc vizibil, este stabilit in fiecare vineri de la orele 8 pînă la 20. Dar, pentru tehnicienii atelierului, ziuni, vineri nu există decit o dată pe lună sau cel mult de două ori la 3 luni. Iar atunci cind deschid, în cele mai fericite cazuri lucrează 4—5 ore, întrucît unitatea cu pricina se află vizavi de locuinţa mea, de nenumărate ori i-am văzut pe săteni venind dis-de-dimineaţă, cu televizoarele sau aparatele de radio în spate ca să apuce rînd şi apoi aşteptînd pînă seara tîrziu pe trotuare, fără ca uşa atelierului să se deschidă. Şi cînd te gindeşti că in comună sînt peste 500 aparate de radio, aproape 300 televizoare, plus alte obiecte electrocasnice ! Doar n-o fi vinerea, zi cu ghinion ! Sau poate că cei din conducerea cooperativei consideră că la atelierul respectiv n-ar fi de lucru ? Dacă-i asa, n-au decit să-şi mute firma înapoi la Bocşa, să ştie oamenii că nu mai au in localitate atelier“. INVITAŢIE Cetăţeanul Dinu Ionescu din Galaţi a avut amabililitatea să ne invite recent să petrecem o zi plăcută in pitoreasca pădure Gîrboavele, din apropierea oraşului. Atent, el ne-a trimis şi un bilet de transport, in valoare de 5 lei, cu o scrisoare explicativă. „Avem bilete destule ca să ajungem la Gîrboavele, aşa că puteţi să vă aduceţi şi prietenii. întreprinderea de transporturi orăşeneşti a aprovizionat „en-gros" pe numeroşi salariaţi ai I.R.E. Galaţi şi ai altor unităţi, prin intermediul responsabililor de grupă sindicală, care, chipurile, au primit sarcină in acest sens. Le-a fabricat uşor, aşa că are destule. Ca să vedeţi cum arată vă trimitem o mostră. Investiţia-i mică, dar profitul e mare : doi, trei centimetri pătraţi de hirtie cu cîteva cuvinte... 5 lei ! Rentabil, nu ? Biletului nu i s-a aplicat nici o ştampilă. Măcar aşa, de ochii lumii... Principalul e că se vinde ! Mergi nu mergi la Gîrboavele, se vinde... In ce cantităţi s-au tipărit şi cite astfel de forţe s-au difuzat pînă acum nu ştim. Nu ştim nici cîţi bani s-au încasat de la diverşi salariaţi. Poate ne spuneţi dumneavoastră cînd veniţi la Galaţi“... Stimate tovarăşe Ionescu, vă mulţumim pentru invitaţie şi vă asigurăm că răspunsul cuvenit îl veţi primi de la conducerea întreprinderi de transporturi orăşeneşti. CU ADRESĂ PRECISĂ !... „Sunt angajat la şantierul Termocentralei Rovinari, ne scrie Iorgu Găvrilă. La 10 iulie a.c. am expediat, din oraşul Motru, unde locuiesc, o scrisoare pe adresa soţiei mele, Leonora Gavrilă, care se află în comuna Cimpuri, judeţul Vrancea. Pentru mai multă siguranță am trimis scrisoarea „recomandat“, socotind că în cel mult 7—8 zile voi primi răspunsul pe care-l aşteptam. Spre surprinderea mea însă, după 15 zile m-am pomenit cu scrisoarea înapoi, după ce a trecut de citeva ori pe la Oficiul poştal din comuna Cimpuri. In loc să fie inmînată soţiei care locuieşte la 200 m de oficiu, ea a fost trimisă în comuna Vizantea, apoi de acolo la Livezile şi peste cîteva zile înapoiată oficiului din comuna Cimpuri. De aici mi-a fost returnată la Motru, cu menţiunea că destinatara este necunoscută. Cum de-a fost posibil să i se imprime un asemenea circuit scrisorii nu pot să inţeleg. De aceea mă adresez pe această cale celor de la poşta din Cimpuri cu speranţa că de data asta destinatarul nu va rămine necunoscut“. • Vă satisfacem dorinţa şi adresăm sesizarea dv. Direcţiei de poştă şi telecomunicaţii a judeţului Vrancea, iar odată cu ea plicul (cu cele 11 ştampile care atestă peregrinările scrisorii cu pricina) pe care l-aţi anexat la sesizare. CIND VENIŢI IAR PE STRADA NOASTRĂ ? La început, in satul Chiliu din comuna Godineşti era un drum atît de prăpădit, că nu se putea rostogoli pe el nici măcar o piatră de atîtea gropi şi gloduri. Să nu mai vorbim de roţile lipăi tractor sau ale unei maşini .. Pe urmă şi-au unit oamenii forţele şi cu sprijinul Consiliului popular judeţean Gorj — işi deapănă săteanul Alecu Cristoiu amintirile intr-o scrisoare — au construit o mîndreţe de şosea. Acum vreo două luni de zile au venit cîteva echipe de la „Electromontaj" Bacău. Puşi pe fapte mari, echipierii au înfrînt rapid scurta dar dirza rezistenţă a proaspătului pavaj, şi-n puţin timp l-au făcut una cu pămîntul. Ca să planteze stîlpi de înaltă tensiune au săpat, una lingă alta, o mulţime de gropi, au dat cale liberă utilajelor grele pe toată lungimea drumului şi l-au transformat dintr-o panglică netedă într-un teren cu hîrtoape. Indiferent de starea vremii, strada principală a solului a devenit impracticabilă. Cei de la „Electromontaj“ ne-au asigurat că imediat ce vor termina lucrarea vor reface totul ca mai înainte. Lucrările s-au terminat de mult, însă, de reparaţiile făgăduite nu şi-a mai amintit nimeni. Am făcut atunci sesizări la consiliul popular judeţean. Printr-o adresă ni s-a comunicat că echipele întreprinderii I,Electromontaj“ vor reveni totuşi. Vor reveni, dar cinci ? La toamnă, la iarnă ? CINE ŞI PENTRU CE? Un grup de săteni din comuna Valea Mare, judeţul Olt, au adresat redacţiei, in scris, citeva întrebări pe care le reproducem întocmai : 1) Cine răspunde de munca culturală în comuna noastră, unde de mult nu s-a mai auzit un cintec, nu s-a mai recitat o poezie, ca să nu mai vorbim de prezentarea unei scenete sau a unei piese de teatru ? 2) Am construit prin contribuţie voluntară un cămin cultural, dar de un an de zile stă nefinisat, lăsat aproape in părăsire. Cui ii aparţine această „iniţiativă“ ? 3) Cine se face vinovat de stricăciunile provocate acestei clădiri ? (uşi rupte, tencuieli căzute, geamuri sparte etc.). 4) De ce nu se mai organizează duminica tradiţionalele hore săteşti ? In măsură să răspundă la aceste întrebări este Comitetul pentru cultură şi artă al judeţului Olt, căruia i-am înaintat scrisoarea dumneavoastră. Dumitru MINCULESCU Gheorghe PIRVAN STAŢII DE DEPANARE IN... PANĂ Creşterea numărului de automobile, intensificarea de la un an la altul a traficului circulaţiei rutiere au relevat necesitatea înfiinţării, în toate judeţele ţării, a unor ateliere de reparaţii şi întreţinere auto. Cum funcţionează ele, acum, in plin sezon ? Iată constatările făcute într-un raid întreprins cu sprijinul corespondenţilor noştri. Unităţile de reparaţii şi întreţinere auto din CONSTANŢA sunt în aceste zile intens solicitate. Pentru a face faţă cerinţelor, ca urmare a intensificării circulaţiei pe litoral, unităţile de aici au fost dotate cu utilaje moderne, cu un mare număr de ateliere mobile, în stare să asigure pe şosele intervenţii operative şi de calitate. Numai în ultimele două luni, unităţile auto-service ale cooperativei „Prestarea“ au efectuat peste 70 de remorcări şi tractări, din diferite puncte ale judeţului pînă la atelierele de reparaţii. O cercetare mai atentă descoperă însă largi posibilităţi de perfecţionare a activităţii, de înlăturare a unor carenţe. Ne aflăm, de pildă, în comuna N. Bălcescu, la circa 30 km de Constanţa. Formăm numărul de telefon 126 46 la care cetăţenii sunt sfătuiţi să se adreseze în caz de defecţiune a automobilului. — La telefon, staţia auto-service Constanţa sud — ni se răspunde. — Autoturismul nostru cu numărul... a rămas nn până la km... Am dori o intervenţie la faţa locului. — Noi nu efectuăm reparaţii decit în unitate. Dacă doriţi într-o jumătate de oră suntem în comuna Bălcescu, vă remorcăm maşina şi o aducem la Constanţa. Dacă nu, încercaţi la filiala judeţeană A.C.R., ea face reparaţii pe traseu. Telefonăm la filiala A.C.R. ( 1838). De aici ni se răspunde categoric : „Nu intervenim decât pentru membrii A.C.R. şi pentru turiştii străini". Considerăm că faţă de dotarea tehnică de care beneficiază unităţile prestatoare de servicii auto de pe litoral, există capacităţi suficiente pentru a putea efectua intervenţii la un număr mai mare de maşini , atelierele mobile, maşinile de remorcare existente, dotate cu truse de reparaţii, pot acoperi toate solicitările automobiliştilor de pe traseele judeţului. Pe diferite trasee turistice din judeţul NEAMŢ se aflau, în ziua efectuării raidului nostru, mai multe maşini „în pană“. Mulţi automobilişti solicitaseră sprijinul unităţilor de intervenţie, dar răspunsul era invariabil : „maşinile de depanare sunt ocupate“. La ora 10, ne-am prezentat la staţia auto-service din Piatra Neamţ. Maşina de intervenţie era parcată la umbră , nu putea pleca in cursă deoarece cheile de contact se aflau la şeful de tură, iar acesta lipsea din unitate. La orele 14,30, încercăm din nou : de data aceasta, maşina era plecată la Bacău... după materiale. Cea de-a doua maşină de depanare existentă în judeţ „nu putea“ nici ea să plece pe traseu pentru simplul motiv că... nimeni nu ştia unde se află ! După citeva ore de căutare, a fost, în sfîrşit găsită, acasă, la mecanică, „în aşteptarea unor chemări ale automobiliştilor“ (!). In locul iniţiativei şi preocupării, o indolenţă totală ! TIMIŞ. La data cînd am făcut raidul, lingă Făget se afla defect un autoturism (1-CJ-3805), altul (1- TM-1238) — lingă Timişoara altul — lingă Lugoj etc. Conducătorii maşinilor s-au străduit din răsputeri să le repună în circulaţie. Ar fi apelat — aşa după cum ne-au spus — la unităţile de specialitate. Staţiile auto-service, însă, erau departe. Şi, atunci, singura ieşire din impas ar fi putut să o aducă maşinile de depanare. Dar de unde să le iei ? In judeţul Timiş, deşi îşi desfăşoară activitatea 4 unităţi de reparaţii şi întreţinere auto, nu există decit un singur atelier mobil, dar şi acesta stă mai mult la Timişoara. Nu sunt oare posibilităţi de a extinde această activitate ? Dimpotrivă, şefii celor 4 unităţi care-şi desfăşoară activitatea în judeţul Timiş au recunoscut că un asemenea lucru s-ar putea realiza cu uşurinţă. Cum ? Tot ei au arătat , prin amenajarea unor ateliere mobile pe maşinile existente, prin construirea unor platforme de remorcare şi tractare ş.a. — acţiuni care nu solicită fonduri mari de investiţii. Deci, soluţia există ; de ce, oare, nu se trece la aplicarea ei ? Fiecare din cele 4 unităţi aşteaptă, probabil, ca celelalte să aibă Iniţiativa... Raidul în judeţul PRAHOVA l-am început cu o vizită la uniunea judeţeană a cooperativelor meşteşugăreşti. Din capul locului, Aurel Davidescu, vicepreşedinte al U.J.C.M., ne-a declarat că „activitatea de depanare pe traseu este nerentabilă". Şi ca să ne convingă, ne-a pus la dispoziţie o situaţie, din care rezultă că maşinile de depanare ale cooperaţiei meşteşugăreşti au realizat, în ultimele 3 săptămîni, încasări de numai 2 200 lei. — Cum se explică una ca asta ? — îl întrebăm pe vicepreşedinte. — Nu sînt solicitări ( ? !) Afirmaţia este contrazisă de realitate. In ziua raidului nostru, de la Ploieşti pînă la Azuga, în diferite puncte, se aflau „în pană“ 32 de maşini. I-am întrebat pe automobilişti de ce nu solicită serviciile atelierelor mobile , nici unul dintre ei nu ştia de existenţa acestora. De unde să ştie, dacă nicăieri — la staţiile PECO, în holurile hotelurilor, pe trasee etc. — nu sunt afişate nici numărul de telefon al staţiei de depanare mobile, nici alte informaţii despre existenţa şi funcţionarea acestor servicii mult solicitate de automobilişti... Sîntem în plin sezon estival, cînd circulaţia rutieră este deosebit de intensă Pentru a face faţă solicitărilor, se cere mai multă preocupare şi iniţiativă din partea unităţilor care concură la desfăşurarea activităţii de reparaţii şi întreţinere a automobilelor în vederea extinderii acestor prestaţii, pentru folosirea eficientă a capacităţilor existente. Vasile MIHAI Cezar IOANA Radu GHEORGHIU Gheorghe BALTA