Scînteia, noiembrie 1971 (Anul 40, nr. 8955-8984)
1971-11-27 / nr. 8981
PAGINA 4 Am avut deunăzi la „Griviţa roşie“ o discuţie însufleţită, profundă, despre înţelesul unei cerinţe pe care partidul o pune în faţa membrilor săi, a fiecărui cetăţean, cerinţă care este şi a societăţii noastre in general, a moralei curente : să fii om integru ! Ce înseamnă a fi om integru in România socialistă a anului 1971 ? Să-i ascultăm pe oamenii vechii citadele industriale, azi uzină mecanică de material rulant. Maistrul principal Dumitru Beu este unul din cei mai vechi muncitori comunişti din uzină, participant la greva din 1933. — Pentru noi, cei de astăzi, spune el, noţiunea aceasta de „om integru" înseamnă întruchiparea unuia dintre ţelurile pentru care ne-am luptat atunci,in anii bătăliilor de clasă împotriva exploatării. Ne băteam nu numai pentru o orînduire echitabilă din punct de vedere economic, dar şi pentru o societate cu o aleasă ţinută etică. — E un obiectiv pe care plenara ni l-a pus în faţă, ca pe o sarcină imediată — spune tovarăşul Valentin Cotrună, şeful atelierului electric, locţiitor al secretarului comitetului de partid al uzinei. In expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului nostru, găsim un bogat portret moral al comunistului. In societatea noastră, comunistul are îndatorirea de a fi prototipul omului integru : ■ să fie cinstit, curajos, demn, să lupte cu ardoare pentru adevăr, pentru dreptate și libertate, să iubească munca, să apere şi să dezvolte proprietatea socialistă, să pună totdeauna pe prim plan interesele poporului muncitor. Om integru înseamnă, la drept vorbind, om întreg, adică un om a cărui conştiinţă nu prezintă fisuri, ca o piesă de metal prost turnată, ci e solidă, compactă, temeinică , un om care e acelaşi In vorbă şi în faptă, in uzină şi in afara uzinei, oriunde s-ar afla, în orice împrejurare. Alexandru Preda, inginerul şef al uzinei, intervine in discuţie aducînd criteriul efectelor, rezultatelor. — Noţiunea de integru, spune tovarăşul Preda, nu se poate rezuma la „dintr-o bucată“ ; in complexitatea vieţii noastre sociale, ea trebuie să aibă şi un înţeles dinamic. Omul integru nu e un om încremenit, un om care nu greşeşte pentru că nu munceşte. Un om integru este, după mine, acela care îşi face munca cu pasiune, cu flacără, cu spirit inovator. Şi ca să nu ne menţinem numai în formule abstracte, am să mă refer la un exemplu care-mi vine in minte : chiar în atelierul electric, pe care-l conduce tovarăşul Cotrună, comuniştii au dat o adevărată bătălie cu îngustimea şi comoditatea de gîndire a unor tovarăşi de la proiectare, cînd a fost vorba să se realizeze rebobinarea convertizorilor sau crearea unor standuri de probă pentru selectoarele de tensiune ori pentru termostate. Au muncit din greu, şi-au asumat nişte riscuri, dar pină la urmă, in pofida neîncrederii unora, şi-au realizat obiectivele, realizind mari economii de valută. De unde se vede şi că profilul omului integru presupune un înalt simţ de răspundere pentru treburile colectivului. — Practica arată limpede cine este şi cifre nu este om integru — adaugă maistrul Constantin Vişan. La sfîrşitul lunii trecute, datorită iresponsabilităţii unei echipe de manevrare, ne-am pomenit că nişte vagoane care fuseseră reparate — în care se investise deci muncă şi materiale — aveau avarii ce făceau imposibilă recepţionarea lor. După unii, firesc ar fi fost să se dea din umeri şi să se spună : ce să-i faci, nu sîntem noi de vină, să răspundă cei care le-au avariat ! Şeful de echipă Doric Stan, comunist, a gindit insă altfel : da, să răspundă cei vinovaţi, dar îndeplinirea planului nu-i o treabă personală, ci o problemă a economiei noastre naţionale, deci a noastră, a tuturor, împreună cu intuitorul Alexandru Nicolae, cu sudorul Nicolae Păun şi cu alţi membri ai echipei, au muncit zi şi noapte, nu s-au mişcat din uzină pină in clipa cînd beneficiarul a făcut recepţia. E, după mine, un exemplu de Integritate, de caracter. Maistrul Aurel Costache, de la turnătorie, şi-a concentrat intervenţia in dezbatere mai ales pe aspectele legate de momentelelimită, acelea care pun cel mai mult la încercare forţa caracterului. „ Integritatea se măsoară şi după felui cum işi priveşte omul locul şi răspunderile in ansamblul societăţii. Intr-o simbătă, cînd oamenii se pregăteau să încheie schimbul şi să plece la odihnă, am fost chemaţi cîţiva la direcţie. Ni s-a spus că Uzina de maşini grele are neapărată nevoie de ajutorul nostru, ca să turnăm o bucşă de 1 200 de kilograme pentru ciocanul lor de nouă tone. Altminteri, reparaţia capitală a ciocanului nu putea fi terminată. Producţia era primejduită, căci o unealtă de asemenea dimensiuni nu poate fi uşor înlocuită. Ne-am întors în secţie şi le-am spus oamenilor despre ce e vorba. Au rămas ca să dea ajutor nu numai cei din echipa de la turnătoria de bronz, dar şi cei de la fontă, l-ara rugat să se ducă acasă să mănînce pină se încheie faza pregătirilor, dar nici n-au vrut să audă. A contat mult exemplul personal al unor comunişti ca Petre Coţofană, secretarul organizaţiei de bază, şefii de echipă Gheorghe Oancea şi Constantin Cristescu. Tinerii din secţie — şi pare-se că pentru mulţi tineri ziua de duminică are o valoare mai mare, in sensul că le e mai greu să renunţe la un dans, la un spectacol, la o întîlnire cu o fată — au rămas alături de noi. Au muncit de parcă ar fi fost şi ei muncitori cu stagii îndelungate. — Integritatea începe de la cinste — intervine ajustorul Gheorghe Covrig, secretarul organizaţiei de bază de la sectorul de frîne automate. Şi cinstit e, după părerea mea, în primul rînd să trăieşti numai şi numai din munca ta, să nu urmăreşti niciodată un avantaj nemeritat. în urmă cu cîtăva vreme işi făcea veacul pe aici un anume Dumitru Zaharia, delegatrecepţioner din partea beneficiarului. Individul acesta instaurase nişte moravuri foarte ciudate : ca vagoanele reparate să „treacă" la controlul lui, trebuia neapărat să-i faci tot felul de servicii, altminteri îţi căuta nod în papură. Unii de pe la noi, care-i făceau jocul, ajunseseră să-i trimită şi lucrători acasă pentru diferite lucrări, pină şi la... săpatul grădinii. Noi, comuniştii, ne-am sesizat şi am sesizat şi forurile superioare. Ce s-a intîmplat mai departe ? Păi, respectivul a fost scos de la noi şi... trimis, tot ca delegat receptionente altă ...zină de reparaţiimaterial rulant, din Capitală. Curată sancţiune ! Asemenea „închideri de ochi“ deteriorează ideea de integritate. Ar reieşi că integritatea e un soi de lux şi că te poţi foarte bine dispensa de ea ! Nu, societatea noastră nu poate admite asta ! Ea trebuie să fie şi aici fermă şi intransigentă, la toate eşaloanele, în toate verigile ! Integritatea morală trebuie să fie întotdeauna un criteriu de bază in aprecierea şi promovarea oamenilor. — La noi în uzină — ţine să precizeze inginerul şef — se iau măsuri ferme şi fără concesii împotriva tuturor celor ce dau un cit de mărunt semn de „tranzacţie cu conştiinţa", de lipsă de integritate. Aşa s-a intîmplat, bunăoară, maistrul principal Nicolae Năstăsescu de la rotărîe, care a fost retrogradat pentru că îşi făcuse un sistem din a lua „împrumuturi" nerambursabile de la salariaţii din subordinea sa şi de a fixa retribuţiile in raport direct cu cuantumul acestor mai mult sau mai puţin mascate „impozite in folos personal“... — Mă văd nevoit — interveni lăcătuşul Ştefan Nicolae — să atrag atenţia că nu totdeauna se procedează cu severitatea meritată. Şi aici mai intervin uneori relaţiile neprincipiale. Inginerul Dumitru Brînduşe, fostul adjunct al şefului de secţie de la montaj, pe lingă faptul că s-a dovedit de o incompetenţă săritoare în ochi, ii desconsidera pe muncitori, ii bruftuluia. Despre ce fel de integritate se poate vorbi la cei care, pe baza unei prost înţelese „prietenii", i-au găsit ca „sancţiune“ un locşor călduţ la serviciul tehnic ? ...N-am transcris decit o parte din discuţiile ce au avut loc în acea după-amiază la sediul comitetului de partid al binecunoscutului colectiv de muncă griviţean. Se vedea limpede din pasiunea cu care vorbeau oamenii că integritatea nu e pentru ei o abstracţie, ci un autentic meridian moral care le străbate întreaga viaţă. Pentru ei, vechiul aforism al înţelepciunii latine : „Să trăim totdeauna ca şi cum am trăi în văzul lumii, să cugetăm mereu ca şi cum ceilalţi ar putea să privească in adincul minţii şi inimii noastre" e un precept firesc de viaţă cotidiană, trăiită, clipă cu o ţipă, la înalta tensiune a crezului comunist. Victor BIRLADEANU Ca sa fim oameni dintr-o bucată LA SFAT CU MUNCITORI DE LA „GRIVIŢA ROŞIE“ poşta paginii • poşta paginii Ce n-a inteles forul tutelar. „...Şi vom avea croitori care nu ştiu să-şi facă haine ? — se intitula ancheta socială publicată în „Scinteia" nr. 8943 din 20 octombrie 1971. După ce vizitase şcoala profesională a uzinei „Timpuri noi“ şi Grupul şcolar de construcţii din Bucureşti, reporterul punea în discuţie mentalitatea strîmbă potrivit căreia viitorul meseriaş aşteaptă meşterul să-i repare clanţa uşii !.. Carenţe de ordin educativ in statornicirea deprinderii, de la prima treaptă a muncii, cu simţul gospodăresc, cu simţul iniţiativei şi al răspunderii — iată pe scurt ce anume a înlesnit proliferarea unei asemenea mentalităţi. Am primit la redacţie un răspuns semnat de un... suplinitor al directorului general adjunct de la Direcţia generală a invăţămintului profesional şi tehnic din Ministerul Invăţămintului, in care se spune, intre altele, privind ancheta mai sus amintită : „...Deficienţele semnalate în ziarul „Scinteia“, atît cele de ordin strict gospodăresc cit şi cele referitoare la unele aspecte organizatorice şi de conţinut ale activităţii educative în rindul elevilor, au existat in realitate“. (Ne îngăduim o mică paranteză : ziarul nostru a criticat aceste deficienţe, nu a contestat existenţa lor. Oare aceasta este problema ?). Dar, să cităm mai departe : „La data controlului, pe baza sugestiilor ziarului, conducerile celor două şcoli (s.n.) luaseră deja o serie de măsuri pentru lichidarea defecţiunilor şi îmbunătăţirea muncii educative. A fost organizată antrenarea masei de elevi, pe măsura posibilităţilor lor, la activitatea de autogospodărire...“ Foarte bine, dar nu aceasta era problema, stimaţi tovarăşi ! Nu clanţa celei de-a doua uşi de pe al treilea coridor cum vii pe dreapta ne-a interesat ! Şi, în primul rînd, nu despre două şcoli profesionale era vorba, ci despre o concepţie asupra educaţiei muncitoreşti aşa cum se manifestă ea în sistemul invăţămintului profesional ; era vorba despre toate şcolile, de aceea am trimis articolul la Ministerul Invăţămintului. Se spunea în articol : „Cea dinţii datorie a şcolii profesionale este să-i pregătească pe elevi pentru muncă. Dar prima condiţie realistă a pregătirii pentru muncă este munca insăşi. PERMANENTA, devenită condiţie primordială, proprie, a existenţei fiecăruia". Şi, mai departe : „Un viitor strungar sau constructor care suportă, cu seninătate, să asculte luni in şir picuratul unui robinet defect sau fluieratul vîntului pe sub cadrul stricat al ferestrei are multe „şanse“ de a se califica insuficient ca OM AL MUNCII“. Ce n-au înţeles semnatarii răspunsului, a priceput însă tovarăşul Constantin Dorobanţu, pensionar C.F.R., care ne scrie : „Dacă o asemenea situaţie există în Capitală, unde şcolile pot fi lesne vizitate de către reprezentanţii forurilor centrale, ministerelor etc., mă întreb cum o fi situaţia în ţară, uu centre mai îndepărtate de Bucureşti. Dar poate că sunt eu prea pesimist... Articolul a deschis o uşă care nu mai trebuie închisă la loc. Sper ca acest articol să aibă un efect pozitiv, într-o problemă atît de importantă. Socot că trebuie să se ia măsuri energice şi imediate (nu numai la cele două şcoli, stimaţi tovarăşi — n.n.). Altfel, aceşti tineri din şcoli ar trebui să aştepte să capete slugi care să le bată un cui, să le pună un geam sau să facă alte mărunţişuri pe care, in tinereţea mea, orice ucenic demn de acest nume ştia să le facă singur. Producţia suferă adesea de pe urma slabei pregătiri practice ce se dă în unele şcoli profesionale. Urez succes acţiunii de îmbunătăţire a invăţămintului profesional, succes la care să contribuie puternic şi cei în cauză“, în concluzie , aşteptăm şi opinia conducerii Ministerului Invăţămintului. Dacă s-au pus bine cu unul şi cu altul işi închipuie ca sint la adapost•»» M-am înfiorat citind in „Scinteia" despre accidentul din Schitu-Goleşti — Cîmpulung Muscel şi despre alte asemenea accidente, provocate de alcool, neglijenţă în controlul stării tehnice a vehiculelor, imprudenţă şi încălcare nesăbuită a celor mai elementare reguli de circulaţie. Superficialitatea şi nepăsarea te revoltă, mai ales cînd le compari cu „rezultatele“, cu pagubele provocate de accident. In afară de problema vieţilor omeneşti, a sănătăţii oamenilor care rămîn uneori însemnaţi pe viaţă, fără nici o vină, nu strică să amintim că un camion sau un tractor e un bun obştesc pentru care s-a cheltuit multă muncă. Unii consideră însă că aceste bunuri obşteşti nu trebuie să slujească decit pentru a le crea avantaje, a face cu ajutorul lor diferite „curse“ in interesul lor, al prietenilor, al celor care-i plătesc. Inspectorii şi controlorii chemaţi să curme aceste abuzuri se mulţumesc uneori cu un aperitiv la restaurant, se consolează cu gîndul că sunt „omenoşi“ dacă nu pedepsesc un şofer sau un şef de garaj, dar nu se gîndesc cite vieţi pun în pericol, cite pagube lasă să se ivească. Propun ca presa atunci cînd scrie despre accidente şi vina unor şoferi, să se refere mai des şi la şefii de garaj sau controlorii respectivi. Ba mai mult, ar fi bine ca nu numai in cazuri extreme, de accident, să fie amintiţi controlorii şi inspectorii care nu şi-au făcut datoria, să se arate ce pedeapsă au primit, să se combată mentalitatea că dacă s-au pus bine cu o persoana-două, s-au pus şi la adăpost de forţa legilor, de obligaţiile lor şi de oprobriul opiniei publice. I. STANCIU muncitor la ,Clujana* — Ce te grozăveşti aşa ? Las-o repede jos, că mtine, poimîine, mă pune şi pe mine să ridic una la fel... Desen de I. DOGAR-MARINESCU ) l Lucrurile s-au petrecut intr-o noapte de simbătă spre duminică, in primăvară, undeva in Bărăgan, intr-o mare întreprindere agricolă de stat. Era o simbătă calmă, îndelung aşteptată. Lucrările urgente din cimp se terminaseră, oamenii respirau uşuraţi şi puteau acum să-şi îngăduie, după cîteva sâptămîni de încordare, o ,mica destindere. Muncitorii sezonieri plecaseră, se duseseră pe la casele lor şi lucrătorii permanenţi, cîţiva tractorişti petreceau la o nuntă, un grup de ingineri şi tehnicieni plecaseră intr-o excursie, directorul se afla la el acasă, la fel și directorul adjunct... Seara tîrziu, in toată incinta gospodărească a marii întreprinderi agricole se mai aflau doi paznici și un tinăr inginer agronom, rămas de serviciu la telefon. Era cald, un început de vară. Tînărul inginer se afundase intr-un fotoliu din anticamera directorului şi a directorului adjunct, deschisese radioul şi răsfoia în tihnă o revistă, încercind să-şi învingă uşoara indispoziţie ce-1 încerca la gindul că tocmai pe el căzuse sorocul să-şi petreacă o noapte ca asta, aici. Nu i-a trebuit mult ca să se resemneze ; muzica, acalmia, lectura l-au toropit. Dar tocmai cind era pe punctul de a aţipi, o fereastră s-a deschis brusc şi o pală de vint a năvălit în încăpere răvăşind hirtiile : cîteva fulgere au străluminat cîmpia. Şi-a dat seama pe loc că era începutul uneia din acele furtuni de primăvară care se dezlănţuie din senin şi bîntuie cu o violenţă neobişnuită. Există vreo primejdie ? Furtuna ar putea să provoace stricăciuni ? Unde ? Cum ? Şi-a amintit că o parte din ammnte rămăseseră in padocuri, afară, dată fiind vremea frumoasă din ultimele zile. A închis repede fereastra, a alergat spre grajduri. Furtuna se dezlănţuire purtind prin aer crengi rupte, paie, nisip. Tunete şi fulgere, şuierat sinistru, vacarm... I-a strigat pe paznici chemindu-i spre padocuri. Acolo, la padocuri, cîteva sute de traci mugeau Inspăimintate, se repezeau intr-o parte şi-n alta, gata să rupă stinghiile subţiri şi să se răspindească pe cimpuri alergînd orbeşte. Cu mare greutate a deschis uşile grajdurilor pe care vijelia le zbuciuma Cu sălbăticie. Vintului năpraznic i s-a adăugat curind şi ploaia. Strigînd, urlînd şi lovind, cei trei oameni, luptindu-se să r&mină în picioare, au reuşit, in decursul cîtorva zeci de minute, să împingă animalele In grajduri la adăpost şi sâ le liniştească. Ud pină la piele, obosit, inginerul s-a întors la postul său de veghe. S-a trintit In fotoliu abia respirind. Atunci a sunat telefonul. De la celălalt capăt al firului fi vorbea directorul pe un ton îngrijorat : — Te-am sunat mereu. Pe unde umbli ? Te rog dă fuga la padocuri... — Am fost, tovarășe dlirector. — Ai închis vacile In ? grajduri ? ) — Le-am închis. \ — Nu mai e nici o pri- t mejdie ? — Cred că nu. ) — Bine, fii atent In con- \ tinuare la ce se intimplă. Vin și eu cit pot de re- ' pede ! Telefonul s-a închis. Apoi a sunat din nou. De data aceasta, a recunoscut in receptor vocea directorului adjunct. Cam înțepată, cam aspră : — Măi, vezi că s-a pornit furtuna, dă fuga la mine in birou și închide fereastra să nu-mi ude dracului covorul! Un pocnet scurt, apoi liniște. Omul de la celălalt capăt al firului spusese tot ce avusese de spus. Tîrindu-și pașii spre cabinetul adjunctului, tînărul Inginer medita asupra măruntelor Intimpliri care pot, dintr-o singură străfulgerare, să descopere structura sufle- I teased a oamenilor, uni- versul lor moral, sfera lor de interese... ) Tntîmplarea e strict au- tentică. Nu voi da insă nume și date exacte. Să rămină doar o fabulă pen- tru cine va considera cdoare de extras din ea o mo- I raid. I MIhai CARANFIL \ COVORUL s SdNTEIA — simbätä 27 noiembrie 1971 OMUL FAŢĂ IN FAŢĂ CU EL ÎNSUŞI „.In luna iunie, organele de miliţie ale sectorului I din Capitală l-au arestat şi trimis in justiţie, sub acuzaţia de furt, pe tînărul Marius Simon, de 16 ani. In intervalul septembrie 1970—iunie 1971 el a comis 9 furturi, majoritatea din locuinţe particulare, în care se introducea, de obicei, prin ferestrele rămase deschise. La cîteva zile, aceleaşi organe de miliţie îi arestează, sub aceeaşi acuzaţie de furt, pe tinerii Gheorghe Jimiga şi Octavian Vasiliu, care, intr-o perioadă de numai două luni, au operat 26 de furturi din autoturisme, prin forţarea portierelor sau a geamurilor. Listele cu obiectele furate de respectivii tineri (în ambele cazuri) sunt impresionante. Se remarcă, in special, valoarea ridicată a acestor obiecte (magnetofoane, aparate de radio, de fotografiat, ceasuri, bijuterii etc.), in mare majoritate recuperate de la diverşi amatori de chilipiruri, cărora ei le vinduseră la preţuri derizorii, fără ca cineva să se sesizeze de provenienţa lor ! (asupra acestui aspect vom reveni). Reţine, de asemenea, atenţia, in aceste cazuri, faptul că infracţiunile nu s-au produs incidental, sub imperiul vreunui impuls necugetat, de moment şi care, ulterior, să trezească păreri de rău. Nu , faptele s-au consumat repetat, cu premeditare, întocmai ca la infractorii notorii. Greşeala iniţială (dacă mai poate fi vorba de greşeală în comiterea unor asemenea fapte) s-a transformat în viciu, a devenit deprindere. De ce ? Unde au învăţat ei aşa ceva ? ! Cine le-a inoculat ideea jafului ? ! Familia ? Mediile în care au crescut ? Nicidecum. Toţi sunt fii ai unior intelectuali cu posturi de răspundere, stimaţi şi respectaţi pentru corectitudinea lor, ai unor oameni cu vechime în muncă. Am vizitat aceste familii şi m-am convins că în apartamentele confortabile în care locuiau cu părinţii lor, tinerilor respectivi nu le lipsea numic. Fiecare dintre ei are acasă rezervată camera lui, cu tot strictul necesar ; în fiecare locuinţă există, intre altele, şi cite o bibliotecă ; pretutindeni a fost prezentă grija pentru a le asigura condiţii materiale optime de învăţătură, ba chiar şi pentru distracţie. „Tata mi-a promis că dacă învăţ şi trec clasa o să-mi cumpere bicicletă. Am rămas repetent, dar bicicletă tot mi-a cumpărat" (Marius Simon). „In fiecare duminică primeam de la tata 50 de lei pentru distracţii" (Gheorghe Jimiga), începe să se întrevadă aici o anumită neconsonanţă între atitudinea faţă de învăţătură a tinerilor respectivi şi recompensele pe care le primeau din partea părinţilor. Marius rămîne repetent de trei ori, dar primeşte totuşi bicicleta . Gheorghe Jimiga rămîne şi el repetent, in clasa a opta, dar continuă să beneficieze de „cota săptămoinală" de 50 de lei. „Pentru că s-a făcut băiat mare şi m-am gindit că are şi el nevoie" — ne declară tatăl, recunoscind totuşi imediat că la aceeaşi vîrstă el n-a primit nici un leu fără muncă, fără să-i facă cuiva un serviciu. Totuşi, poate fi aceasta cauza gravelor devieri comportamentale ale tinerilor ? Să nu ne grăbim cu concluziile. Iri familia Iui Octavian Vasiliu întrevederea cu cei doi soţi ia, pa alocuri, nuanţe dramatice. — N-am fost in viaţa mea la un tribunal şi nu mi-aş fi imaginat că am să merg la procesul singurului meu copil — se lamentează mama. Numai a lui Jimiga e de vină. El... (La rindul lor cei din familia Iui Jimiga dau vina pe „al lui Vasiliu". In realitate, răspunderea revine celor doi băieţi şi, deopotrivă, celor două familii!). — Noi, n-am avut timp sâ ne ocupăm de el, să-l urmărim îndeaproape activitatea. înţelegeţi, serviciul... (De fapt ce ni se cerea să înţelegem ? Că din cauza presupusei lipse de timp nu şi-au îndeplinit obligaţia fundamentală de a-şi educa unicul copil?! Dar poate exista „înţelegere" în această privinţă ?) Continuînd să rămînă calm şi să judece cu luciditate situaţia, tatăl încearcă acum să înţeleagă. Este dureroasă această mărturisire : — N-am reuşit să mă apropii de băiatul ăsta, sâ-1 determin să-mi mărturisească ce face, unde se duce, să fie sincer faţă de mine... — spune el. Aste pentru că eu am fost de multe ori dur cu el şi cred că mi-a prins frica... Realitatea este că pe măsură ce a înaintat în vîrstă am devenit tot mai străini unul faţă de celălalt... In familia Jimiga mama are emoţii puternice ; la drept vorbind, are şi motive. Aici au fost aduse cele mai multe din obiectele furate din maşini înainte de a fi valorificate. — Am fost atît de ocupată cu treburile — ne spune mama — că n-am mai avut vreme să mă interesez de băiat, să ştiu ce face, ce prieteni are şi unde se duc... — Totuşi, ştiaţi că vine cu obiecte străine acasă, de fiecare dată altele.— Nu v-aţi întrebat de unde le are ? — îmi spunea că sunt ale unor prieteni... — Şi dv. l-aţi crezut ? — N-aveam încă motive să nu-l cred... (In discuția pe care am purtat-o ulterior cu tatăl, am aflat că el n-a cunoscut nimic din „afacerile" pe care le învîrtea fiul său, pentru că soţia nu l-a informat, socotind că nu era un lucru important !) Și astfel Gheorghe Jimiga a „beneficiat" de o totală lipsă de supraveghere din partea familiei, ceea ce i-a facilitat alegerea „distracţiilor“.„Vă rog să mă credeţi — ne spunea el — că n-am furat pentru că aş fi avut nevoie de bani — banii pe care-i primeam de la tata mi-ar fi ajuns — ci din simplă distracţie. Mai tirziu a apărut nevoia de bani...“). La cealaltă adresă, a lui Marius Simon, îl găsim acasă numai pe bunicul băiatului — un bătrîn pensionar, de la care aflăm un lucru nou : băiatul avea obiceiul să-l sustragă din pensie. — Şi ?! — întreb uluit. — I-am făcut observaţie — răspunde bătrînul, total nemulțumit pentru acest „obicei urît“ al nepotului. — Dar tatăl ?!... — El nu are timp, că e ocupat cu serviciul... Se pare însă că în acest caz tatăl a manifestat o toleranță exagerată faţă de abaterile tot mai grave ale fiului. Pe lingă că i-a trecut cu vederea repetatele absenţe de la şcoală, că i-a cumpărat bicicletă deşi a rămas repetent, n-a procedat cu hotărîre atunci cînd a observat că fiul fură din banii bunicului şi că işi vinde hainele de pe el, căci iată ce ne spune însuşi Marius : — Tata imi cerea să mă fac băiat cuminte şi promitea că îmi cumpără ce doresc eu... Chiar şi atunci cînd mă certa mama, tata imi lua apărarea şi spunea : „Lasă-l, eu am încredere in el că se face băiat cuminte“... O dată, cu vreo doi ani în urmă, am mers la o colegă de şcoală şi am furat un magnetofon. Atunci a intervenit tata şi m-a scăpat, că era gata să mă ducă la miliţie... Cum se explică insă apariţia unor asemenea întimplări in orînduirea noastră ? Sursa este una singură : existenţa unor serioase carenţe educative, în primul rind in activitatea familiilor, apoi a colectivelor de colocatari, şi a şcolii. Sintetizind cauzele concrete care au favorizat activitatea infracţionistă a tinerilor de care ne-am ocupat, rezultă, in primul rînd, un dezinteres condamnabil al respectivilor părinţi faţă de modul cum copiii lor, adolescenţi (aflaţi deci la o vîrstă cind surprizele sint mai posibile ca oricind) Îşi petrec timpul liber pa care il au la dispoziţie. Sub pretextul unei mai multe ori mai puţin reale „crize de timp“ (adesea , un paravan pentru mascarea comodităţii in îndeplinirea atribuţiilor părinteşti) ei s-au îndepărtat treptat de viaţa şi de preocupările copiilor, care şi-au aflat curind alt mod de viaţă şi alte preocupări, în total contrast cu ceea ce învăţaseră in familie. E vorba, în al doilea rînd, de convingerea (falsă, bineînţeles) pe care şi-au făcut-o unii dintre aceşti părinţi care, realizind venituri mai mari, consideră că e de ajuns pentru educaţia copiilor lor dacă le asigură totul, adesea mai mult chiar decit ar cere strictul necesar. „Eu am grijă să nu le lipsească nimic, singura lor obligaţie e să înveţe şi să mă asculte !“ — spun unii dintre aceştia, uitind de fapt un lucru elementar : că acest „totul de-a gata" cultivă, pină la urmă, in subconştientul tinerilor respectivi, tendinţa de a nu preţui, la justa lor valoare, bunurile create prin muncă, se consolidează convingerea greşită că in această viaţă totul se obţine nespus de simplu şi fără eforturi deosebite. In sfirşit, în al treilea rînd , vorba de indiferenţa complicitară a celor din jur, dictată (acesta este adevărul, orbit de crud !) de interese materiale înguste. Să fim mai expliciţi : multe din obiectele furate de cei trei delincvenţi minori au fost vindute, aproape imediat, la preţuri derizorii unor locatari din imobilul de domiciliu al tinerilor sau din imediata vecinătate. E drept că „tranzacţiile“ s-au încheiat intre copii, dar de fiecare dată şi in fiecare caz, copiii respectivi le-au cerut bani părinţilor pentru achitarea obiectului. Şi părinţii , fiind vorba evident de un chilipir — s-au grăbit să achite preţul. Te întrebăm, stimate cititorule, nu ţi se pare curios că nu s-a găsit nimeni să-şi ia de scurt copiii, să-i întrebe cine Ie-a oferit obiectul spre vinzare şi să alarmeze respectivele familii ? Dacă se ,întîmpla astfel, multe dintre infracţiunile ulterioare ar fi fost evitate, activitatea infracţionistă a tinerilor ar fi fost curmată cu un ceas mai devreme, familiile ar fi fost scutite de plata unor despăgubiri împovărătoare şi poate că totul... s-ar fi terminat înainte de a începe. Dar nu s-a intîmplat aşa. La un vecin al cărui fiu a cumpărat astfel un aparat de radio, mi s-a explicat că, deşi locuiau în imobilul alăturat familiei făptaşilor „au omis, pur şi simplu să se informeze de provenienţa aparatului“. La altă familie, răspunsul a fost : „Nu mi-a trecut prin minte că magnetofonul e de furat“ , iar un alt vecin a fost satisfăcut că poate achiziţiona cu numai 100 de lei două lănţişoare de aur, fără să se intereseze de provenienţa lor . Nu, nu e vorba de simple omisiuni, ci de ceva mai mult : de mentalităţi ale unor oameni pe care nu-i interesează de unde provine un anume lucru, atita timp cit pot realiza un beneficiu, fără (cred ei !) să-şi lezeze demnitatea ! Dar, ei fac grava eroare de a nu înţelege că, chiar şi pentru copiii lor, implicaţi cu bună ştiinţă, o astfel de tranzacţie constituie un act de educaţie (de proastă educaţie, se înţelege dacă ţinem seama că pină la urmă provenienţa dubioasă a unor asemenea obiecte nu poate să scape spiritului lor ascuţit de observaţie. Educaţia copiilor nu e o acţiune de campanie, ci una mult mai complexă, de lungă durată, în care concură numeroşi factori şi unde familia are rolul primordial. In acest domeniu nu se pot da reţete. Se poate spune doar atît : Fiecare părinte trebuie să procedeze în aşa fel incit să nu ajungă asemenea uneia dintre mamele investigate în cadrul anchetei noastre care ne-a mărturisit cu la- crimi in ochi : „Ne-am crescut copiii mari şi sănătoşi, le-am dat tot ce le-a trebuit, dar trebuie să recunoaştem cinstit, deşi e cam tîrziu, că la capitolul educaţie am rămas repetenţi !“ Ion VLAICU RÂSPUNDEM pentru COPIII NOŞTRI Dar cum? Protecţie pentru vreme rea Desen de EUGEN TARU