Scînteia, noiembrie 1971 (Anul 40, nr. 8955-8984)

1971-11-27 / nr. 8981

PAGINA 4 Am avut deunăzi la „Griviţa roşie“ o discuţie însufleţită, profundă, des­pre înţelesul unei cerinţe pe care partidul o pune în faţa membrilor săi, a fie­cărui cetăţean, cerinţă care este şi a societăţii noastre in general, a moralei cu­rente : să fii om integru ! Ce înseamnă a fi om inte­gru in România socialistă a anului 1971 ? Să-i ascul­tăm pe oamenii vechii ci­tadele industriale, azi uzi­nă mecanică de material rulant. Maistrul principal Dumi­tru Beu este unul din cei mai vechi muncitori comu­nişti din uzină, participant la greva din 1933. — Pentru noi, cei de as­tăzi, spune el, noţiunea a­­ceasta de „om integru" în­seamnă întruchiparea u­­nuia dintre ţelurile pentru care ne-am luptat atunci,­in anii bătăliilor de clasă împotriva exploatării. Ne băteam nu numai pentru o orînduire echitabilă din punct de vedere economic, dar şi pentru o societate cu o aleasă ţinută etică. — E un obiectiv pe care plenara ni l-a pus în faţă, ca pe o sarcină imediată — spune tovarăşul Valentin Cotrună, şeful atelierului e­­lectric, locţiitor al secreta­rului comitetului de partid al uzinei. In expu­nerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul gene­ral al partidului nostru, gă­sim un bogat portret moral al comunistului. In socie­tatea noastră, comunistul are îndatorirea de a fi prototipul omului integru : ■ să fie cinstit, curajos, demn, să lupte cu ardoare pentru adevăr, pentru drep­tate și libertate, să iubeas­că munca, să apere şi să dezvolte proprietatea socia­listă, să pună totdeauna pe prim plan interesele po­porului muncitor. Om in­tegru înseamnă, la drept vorbind, om întreg, adică un om a cărui conştiinţă nu prezintă fisuri, ca o piesă de metal prost turnată, ci e solidă, compactă, temei­nică , un om care e acelaşi In vorbă şi în faptă, in u­­zină şi in afara uzinei, ori­unde s-ar afla, în orice îm­prejurare. Alexandru Preda, ingine­rul şef al uzinei, intervine in discuţie aducînd criteriul efectelor, rezultatelor.­­ — Noţiunea de integru, spune tovarăşul Preda, nu se poate rezuma la „dintr-o bucată“ ; in complexitatea vieţii noastre sociale, ea trebuie să aibă şi un înţe­les dinamic. Omul integru nu e un om încremenit, un om care nu greşeşte pen­tru că nu munceşte. Un om integru este, după mine, a­­cela care îşi face munca cu pasiune, cu flacără, cu spirit inovator. Şi ca să nu ne menţinem numai în for­mule abstracte, am să mă refer la un exemplu ca­re-mi vine in minte : chiar în atelierul electric, pe ca­­re-l conduce tovarăşul Co­trună, comuniştii au dat o adevărată bătălie cu îngus­timea şi comoditatea de gîndire a unor tovarăşi de la proiectare, cînd a fost vorba să se realizeze rebo­­binarea convertizorilor sau crearea unor standuri de probă pentru selectoa­rele de tensiune ori pentru termostate. Au muncit din greu, şi-au asumat nişte riscuri, dar pină la urmă, in pofida neîncrederii uno­ra, şi-au realizat obiecti­vele, realizind mari econo­mii de valută. De unde se vede şi că profilul omului integru presupune un înalt simţ de răspundere pentru treburile colectivului. — Practica arată limpede cine este şi cifre nu este om integru — adaugă maistrul Constantin Vişan. La sfîr­­şitul lunii trecute, datorită iresponsabilităţii unei e­­chipe de manevrare, ne-am pomenit că nişte vagoane care fuseseră reparate — în care se investise deci mun­că şi materiale — aveau a­­varii ce făceau imposibilă recepţionarea lor. După u­­nii, firesc ar fi fost să se dea din umeri şi să se spu­nă : ce să-i faci, nu sîntem noi de vină, să răspundă cei care le-au avariat ! Şe­ful de echipă Doric Stan, comunist, a gindit insă alt­fel : da, să răspundă cei vinovaţi, dar îndeplinirea planului nu-i o treabă per­sonală, ci o problemă a e­­conomiei noastre naţionale, deci a noastră, a tuturor, împreună cu intuitorul Ale­xandru Nicolae, cu sudo­rul Nicolae Păun şi cu alţi membri ai echipei, au muncit zi şi noapte, nu s-au mişcat din uzină pină in clipa cînd beneficiarul a făcut recepţia. E, după mine, un exemplu de Inte­gritate, de caracter. Maistrul Aurel Costache, de la turnătorie, şi-a con­centrat intervenţia in dez­batere mai ales­­ pe aspec­tele legate de momentele­­limită, acelea care pun cel mai mult la încercare forţa caracterului. „ Integritatea se măsoa­ră şi după felui cum işi priveşte omul locul şi răs­punderile in ansamblul so­cietăţii. Intr-o simbătă, cînd oamenii se pregăteau să încheie schimbul şi să plece la odihnă, am fost chemaţi cîţiva la direcţie. Ni s-a spus că Uzina de maşini grele are neapărată nevoie de ajutorul nostru, ca să turnăm o bucşă de 1 200 de kilograme pentru ciocanul lor de nouă tone. Altminteri, reparaţia capi­tală a ciocanului nu putea fi terminată. Producţia era primejduită, căci o unealtă de asemenea dimensiuni nu poate fi uşor înlocuită. Ne-am întors în secţie şi le-am spus oamenilor des­pre ce e vorba. Au rămas ca să dea ajutor nu numai cei din echipa de la turnă­toria de bronz, dar­ şi cei de la fontă, l-ara rugat să se ducă acasă să mănînce pină se încheie faza pregătirilor, dar nici n-au vrut să audă. A contat mult exemplul personal al unor comunişti ca Petre Coţofană, secreta­rul organizaţiei de bază, şefii de echipă Gheorghe Oancea şi Constantin Cris­­tescu. Tinerii din secţie — şi pare-se că pentru mulţi tineri ziua de duminică are o valoare mai mare, in sen­sul că le e mai greu să re­nunţe la un dans, la un spectacol, la o întîlnire cu o fată — au rămas alături de noi. Au muncit de parcă ar fi fost şi ei muncitori cu stagii îndelungate. — Integritatea începe de la cinste — intervine ajus­­torul Gheorghe Covrig, se­cretarul organizaţiei de bază de la sectorul de frîne automate. Şi cinstit e, după părerea mea, în primul rînd să trăieşti numai şi numai din munca ta, să nu urmăreşti niciodată un a­­vantaj nemeritat. în urmă cu cîtăva vreme işi făcea veacul pe aici un anume Dumitru Zaharia, delegat­­recepţioner din partea be­neficiarului. Individul a­­cesta instaurase nişte mora­vuri foarte ciudate : ca va­goanele reparate să „trea­că" la controlul lui, trebuia neapărat să-i faci tot felul de servicii, altminteri îţi căuta nod în papură. Unii de pe la noi, care-i făceau jocul, ajunseseră să-i tri­mită şi lucrători acasă pen­tru diferite lucrări, pină şi la... săpatul grădinii. Noi, comuniştii, ne-am sesizat şi am sesizat şi forurile su­perioare. Ce s-a intîmplat mai departe ? Păi, res­pectivul a fost scos de la noi şi... trimis, tot ca dele­gat receptionen­­te altă .­­..zină de reparaţiim­aterial ru­lant, din Capitală. Curată sancţiune ! Asemenea „în­chideri de ochi“ deterio­rează ideea de integritate. Ar reieşi că integritatea e un soi de lux şi că te poţi foarte bine dispensa de ea ! Nu, societatea noastră nu poate admite asta ! Ea tre­buie să fie şi aici fermă şi intransigentă, la toate eşa­loanele, în toate verigile ! Integritatea morală trebuie să fie întotdeauna un crite­riu de bază in aprecierea şi promovarea oamenilor. — La noi în uzină — ţine să precizeze inginerul şef — se iau măsuri ferme şi fără concesii împotriva tu­turor celor ce dau un cit de mărunt semn de „tran­zacţie cu conştiinţa", de lip­să de integritate. Aşa s-a intîmplat, bunăoară, maistrul principal Nicolae Năstăsescu de la rotărîe, care a fost retrogradat pen­tru că îşi făcuse un sistem din a lua „împrumuturi" nerambursabile de la sala­riaţii din subordinea sa şi de a fixa retribuţiile in ra­port direct cu cuantumul acestor mai mult sau mai puţin mascate „impozite in folos personal“... — Mă văd nevoit — in­terveni lăcătuşul Ştefan Nicolae — să atrag atenţia că nu totdeauna se proce­dează cu severitatea meri­tată. Şi aici mai intervin uneori relaţiile neprinci­piale. Inginerul Dumitru Brînduşe, fostul adjunct al şefului de secţie de la mon­taj, pe lingă faptul că s-a dovedit de o incompetenţă săritoare în ochi, ii descon­sidera pe muncitori, ii bruf­­tuluia. Despre ce fel de in­tegritate se poate vorbi la cei care, pe baza unei prost înţelese „prietenii", i-au găsit ca „sancţiune“ un loc­şor călduţ la serviciul teh­nic ? ...N-am transcris decit o parte din discuţiile ce au avut­ loc în acea după-a­­miază la sediul comitetului de partid al binecunoscutu­lui colectiv de muncă gri­­viţean. Se vedea limpede din pasiunea cu care vor­beau oamenii că integrita­tea nu e pentru ei o ab­stracţie, ci un autentic me­ridian moral care le străba­te întreaga viaţă. Pentru ei, vechiul aforism al înţelep­ciunii latine : „Să trăim totdeauna ca şi cum am trăi în văzul lumii, să cu­getăm mereu ca şi cum cei­lalţi ar putea să privească in adincul minţii şi inimii noastre" e un precept fi­­resc de viaţă cotidiană, tră­­i­­ită, clipă cu o ţipă, la înalta­­ tensiune a crezului comu­­­­nist. Victor BIRLADEANU Ca sa fim oameni dintr-o bucată LA SFAT CU MUNCITORI DE LA „GRIVIŢA ROŞIE“ poşta paginii • poşta paginii Ce n-a inteles forul tutelar. „...Şi vom avea croitori care nu ştiu să-şi facă haine ? — se intitula an­cheta socială publicată în „Scinteia" nr. 8943 din 20 octombrie 1971. După ce vizitase şcoala profesională a u­­zinei „Timpuri noi“ şi Grupul şcolar de construcţii din Bucureşti, repor­terul punea în discuţie mentalitatea strîmbă potrivit căreia viitorul mese­riaş aşteaptă meşterul să-i repare clanţa uşii !.. Carenţe de ordin edu­­cativ in statornicirea deprinderii, de la prima treaptă a muncii, cu sim­ţul gospodăresc, cu simţul iniţiativei şi al răspunderii — iată pe scurt ce anume a înlesnit proliferarea unei asemenea mentalităţi. Am primit la redacţie un răspuns semnat de un... suplinitor al directo­rului general adjunct de la Direcţia generală a invăţămintului profesional şi tehnic din Ministerul Invăţămintu­­lui, in care se spune, intre altele, pri­vind ancheta mai sus amintită : „...Deficienţele semnalate în ziarul „Scinteia“, atît cele de ordin strict gospodăresc cit şi cele referitoare la unele aspecte organizatorice şi de conţinut ale activităţii educative în rindul elevilor, au existat in realita­te“. (Ne îngăduim o mică paranteză : ziarul nostru a criticat aceste defi­cienţe, nu a contestat existenţa lor. Oare aceasta este problema ?). Dar, să cităm mai departe : „La data con­trolului, pe baza sugestiilor ziarului, conducerile celor două şcoli (s.n.) luaseră deja o serie de măsuri pen­tru lichidarea defecţiunilor şi îmbu­nătăţirea muncii educative. A­­ fost organizată antrenarea masei de elevi, pe măsura posibilităţilor lor, la activi­tatea de autogospodărire...“ Foarte bine, dar nu aceasta era problema, stimaţi tovarăşi ! Nu clan­ţa celei de-a doua uşi de pe al treilea coridor cum vii pe dreapta ne-a in­teresat ! Şi, în primul rînd, nu des­pre două şcoli profesionale era vor­ba, ci despre o concepţie asupra edu­caţiei muncitoreşti aşa cum se ma­nifestă ea în sistemul invăţămintului profesional ; era vorba despre toate şcolile, de aceea am trimis articolul la Ministerul Invăţămintului. Se spunea în articol : „Cea dinţii datorie a şcolii profesionale este să-i pregătească pe elevi pentru muncă. Dar prima condiţie realistă a pregă­tirii pentru muncă este munca insăşi. PERMANENTA, devenită condiţie primordială, proprie, a existenţei fie­căruia". Şi, mai departe : „Un viitor strun­gar sau constructor care suportă, cu seninătate, să asculte luni in şir pi­­curatul unui robinet defect sau fluie­ratul vîntului pe sub cadrul stricat al ferestrei are multe „şanse“ de a se califica insuficient ca OM AL MUN­CII“. Ce n-au înţeles semnatarii răspun­sului, a priceput însă tovarăşul Con­stantin Dorobanţu, pensionar C.F.R., care ne scrie : „Dacă o asemenea si­tuaţie există în Capitală, unde şcoli­le pot fi lesne vizitate de către re­prezentanţii forurilor centrale, mi­nisterelor etc., mă întreb cum o fi situaţia în ţară, uu centre mai înde­părtate de Bucureşti. Dar poate că sunt eu prea pesimist... Articolul a deschis o uşă care nu mai trebuie închisă la loc. Sper ca acest articol să aibă un efect pozi­tiv, într-o problemă atît de impor­tantă. Socot că trebuie să se ia măsuri energice şi imediate (nu numai la cele două şcoli, stimaţi tovarăşi­­ — n.n.). Altfel, aceşti tineri din şcoli ar trebui să aştepte să capete slugi care să le bată un cui, să le pună un geam sau să facă alte mărunţişuri pe care, in tinereţea mea, orice ucenic demn de acest nume ştia să le facă singur. Producţia suferă adesea de pe urm­a slabei pregătiri practice ce se dă în unele şcoli profesionale. Urez succes acţiunii de îmbunătăţire a invăţămin­tului profesional, succes la care să contribuie puternic şi cei în cauză“, în concluzie , aşteptăm şi opinia conducerii Ministerului Invăţămintu­­lui. Dacă s-au pus bine cu unul şi cu altul işi închipuie ca sint la adapost•»» M-am înfiorat citind in „Scinteia" despre accidentul din Schitu-Goleşti — Cîmpulung Muscel şi despre alte a­­semenea accidente, provocate de al­cool, neglijenţă în controlul stării tehnice a vehiculelor, imprudenţă şi încălcare nesăbuită a celor mai ele­mentare reguli de circulaţie. Superficialitatea şi nepăsarea te re­voltă, mai ales cînd le compari cu „rezultatele“, cu pagubele provocate de accident. In afară de problema vieţilor omeneşti, a sănătăţii oamenilor care rămîn uneori însemnaţi pe viaţă, fără nici o vină, nu strică să amin­tim că un camion sau un tractor e un bun obştesc pentru care s-a chel­tuit multă muncă. Unii consideră însă că aceste bunuri obşteşti nu trebuie să slujească decit pentru a le crea avantaje, a face cu ajutorul lor diferite „curse“ in interesul lor, al prietenilor, al celor care-i plătesc. Inspectorii şi controlorii chemaţi să curme aceste abuzuri se mulţumesc uneori cu un aperitiv la restaurant, se consolează cu gîndul că sunt „o­­menoşi“ dacă nu pedepsesc un şofer sau un şef de garaj, dar nu se gîn­­desc cite vieţi pun în pericol, cite pagube lasă să se ivească. Propun ca presa atunci cînd scrie despre accidente şi vina unor şo­feri, să se refere mai des şi la şefii de garaj sau controlorii respectivi. Ba mai mult, ar fi bine ca nu nu­mai in cazuri extreme, de accident, să fie amintiţi controlorii şi inspec­torii care nu şi-au făcut datoria, să se arate ce pedeapsă au primit, să se combată mentalitatea că dacă s-au pus bine cu o persoana-două, s-au pus şi la adăpost de forţa legi­lor, de obligaţiile lor şi de oprobriul opiniei publice. I. STANCIU muncitor la ,Clujana* —­ Ce te grozăveşti aşa ? Las-o repede jos, că mtine, poimîine, mă pune şi pe mine să ridic una la fel... Desen de I. DOGAR-MARINESCU ) l Lucrurile s-au petrecut intr-o noapte de simbătă spre duminică, in primă­vară, undeva in Bărăgan, intr-o mare întreprindere agricolă de stat. Era o simbătă calmă, îndelung aşteptată. Lucrările ur­gente din cimp se termi­naseră, oamenii respirau uşuraţi şi puteau acum să-şi îngăduie, după cîte­va sâptămîni de încorda­re, o ,mica destindere. Muncitorii sezonieri ple­caseră, se duseseră pe la casele lor şi lucrătorii permanenţi, cîţiva tracto­rişti petreceau la o nuntă, un grup de ingineri şi teh­nicieni plecaseră intr-o excursie, directorul se a­­fla la el acasă, la fel și directorul adjunct... Seara tîrziu, in toată incinta gospodărească a marii în­treprinderi agricole se mai aflau doi paznici și un tinăr inginer agronom, rămas de serviciu la tele­fon. Era cald, un început de vară. Tînărul inginer se afundase intr-un foto­liu din anticamera direc­torului şi a directorului adjunct, deschisese ra­dioul şi răsfoia în tihnă o revistă, încercind să-şi învingă uşoara indispozi­ţie ce-1 încerca la gindul că tocmai pe el căzuse so­rocul să-şi petreacă o noapte ca asta, aici. Nu i-a trebuit mult ca să se resemneze ; muzica, acal­mia, lectura l-au toropit. Dar tocmai cind era pe punctul de a aţipi, o fe­reastră s-a deschis brusc şi o pală de vint a năvălit în încăpere răvăşind hir­­tiile : cîteva fulgere au străluminat cîmpia. Şi-a dat seama pe loc că era începutul uneia din acele furtuni de primăvară care se dezlănţuie din senin şi bîntuie cu o violenţă neo­bişnuită. Există vreo pri­mejdie ? Furtuna ar pu­tea să provoace strică­ciuni ? Unde ? Cum ? Şi-a amintit că o parte din a­­mmnte rămăseseră in pa­docuri, afară, dată fiind vremea frumoasă din ul­timele zile. A închis re­pede fereastra, a alergat spre grajduri. Furtuna se dezlănţuire purtind prin aer crengi rupte, paie, ni­sip. Tunete şi fulgere, şu­ierat sinistru, vacarm... I-a strigat pe paznici che­­mindu-i spre padocuri. Acolo, la padocuri, cîteva sute de traci mugeau Ins­­păimintate, se repezeau intr-o parte şi-n alta, gata să rupă stinghiile subţiri şi să se răspindească pe cimpuri alergînd orbeşte. Cu mare greutate a des­chis uşile grajdurilor pe care vijelia le zbuciuma Cu sălbăticie. Vintului nă­praznic i s-a adăugat cu­­rind şi ploaia. Strigînd, urlînd şi lovind, cei trei oameni, luptindu-se să r&­­mină în picioare, au reu­şit, in decursul cîtorva zeci de minute, să îm­pingă animalele In graj­duri la adăpost şi sâ le liniştească. Ud pină la piele, obosit, inginerul s-a întors la postul său de veghe. S-a trintit In foto­liu abia respirind. Atunci a sunat telefonul. De la celălalt capăt al firului fi vorbea directorul pe un ton îngrijorat : — Te-am sunat mereu. Pe unde umbli ? Te rog dă fuga la padocuri... — Am fost, tovarășe dl­­i­rector.­­ — Ai închis vacile In ? grajduri ? ) — Le-am închis. \ — Nu mai e nici o pri- t m­ejdie ? — Cred că nu. ) — Bine, fii atent In con- \ tinuare la ce se intimplă. Vin și eu cit pot de re- ' pede ! Telefonul s-a închis. Apoi a sunat din nou. De data aceasta, a recunos­cut in receptor vocea di­rectorului adjunct. Cam înțepată, cam aspră : — Măi, vezi că s-a por­nit furtuna, dă fuga la mine in birou și închide fereastra să nu-mi ude dracului covorul! Un pocnet scurt, apoi liniște. Omul de la celă­lalt capăt al firului spuse­se tot ce avusese de spus. Tîrindu-și pașii spre cabinetul adjunctului, tî­nărul Inginer medita asupra măruntelor Intim­­pliri care pot, dintr-o singură străfulgerare, să descopere structura sufle- I teased a oamenilor, uni-­­ versul lor moral, sfera lor de interese... ) Tntîmplarea e strict au-­­ tentică. Nu voi da insă­­ nume și date exacte. Să­­ rămină doar o fabulă pen- t­­ru cine va considera cd­o­are de extras din ea o mo- I raid. I MIhai CARANFIL \ COVORUL s SdNTEIA — simbätä 27 noiembrie 1971 OMUL FAŢĂ IN FAŢĂ CU EL ÎNSUŞI „.In luna iunie, organele de miliţie ale sectorului I din Capitală l-au arestat şi trimis in justiţie, sub acu­zaţia de furt, pe tînărul Marius Si­mon, de 16 ani. In intervalul septem­brie 1970—iunie 1971 el a comis 9 furturi, majoritatea din locuinţe par­ticulare, în care se introducea, de obicei, prin ferestrele rămase des­chise. La cîteva zile, aceleaşi organe de miliţie îi arestează, sub aceeaşi acu­zaţie de furt, pe tinerii Gheorghe Jimiga şi Octavian Vasiliu, care, in­tr-o perioadă de numai două luni, au operat 26 de furturi din autoturisme, prin forţarea portierelor sau a gea­murilor. Listele cu obiectele furate de res­pectivii tineri (în ambele cazuri) sunt impresionante. Se remarcă, in special, valoarea ridicată a acestor obiecte (magnetofoane, aparate de radio, de fotografiat, ceasuri, bijuterii etc.), in mare majoritate recuperate de la di­verşi amatori de chilipiruri, cărora ei le vinduseră la preţuri derizorii, fără ca cineva să se sesizeze de prove­nienţa lor ! (asupra acestui aspect vom reveni). Reţine, de asemenea, atenţia, in a­­ceste cazuri, faptul că infracţiunile nu s-au produs incidental, sub im­periul vreunui impuls necugetat, de moment şi care,­ ulterior, să tre­zească păreri de rău. Nu , faptele s-au consumat repetat, cu premedi­tare, întocmai ca la infractorii noto­rii. Greşeala iniţială (dacă mai poate fi vorba de greşeală în comiterea unor asemenea fapte) s-a transformat în viciu, a devenit deprindere. De ce ? Unde au învăţat ei aşa ceva ? ! Cine le-a inoculat ideea jafului ? ! Familia ? Mediile în care au cres­cut ? Nicidecum. Toţi sunt fii ai unior intelectuali cu posturi de răspundere, stimaţi şi res­pectaţi pentru corectitudinea lor, ai unor oameni cu vechime în muncă. Am vizitat aceste familii şi m-am convins că în apartamentele confor­tabile în care locuiau cu părinţii lor, tinerilor respectivi nu le lipsea nu­­mic. Fiecare dintre ei are acasă re­zervată camera lui, cu tot strictul necesar ; în fiecare locuinţă există, intre altele, şi cite o bibliotecă ; pre­tutindeni a fost prezentă grija pen­tru­­ a le asigura condiţii materiale optime de învăţătură, ba chiar şi pentru distracţie. „Tata mi-a promis că dacă învăţ şi trec clasa o să-mi cumpere bicicletă. Am rămas repe­tent, dar bicicletă tot mi-a cumpărat" (Marius Simon). „In fiecare dumi­nică primeam de la tata 50 de lei pentru distracţii" (Gheorghe Jimiga), începe să se întrevadă aici o anu­mită neconsonanţă între atitudinea faţă de învăţătură a tinerilor respec­tivi şi recompensele pe care le pri­meau din partea părinţilor. Marius rămîne repetent de trei ori, dar pri­meşte totuşi bicicleta . Gheorghe Ji­miga rămîne şi el repetent, in clasa a opta, dar continuă să beneficieze de „cota săptămoinală" de 50 de lei. „Pentru că s-a făcut băiat mare şi m-am gindit că are şi el nevoie" — ne declară tatăl, recunoscind totuşi imediat că la aceeaşi vîrstă el n-a primit nici un leu fără muncă, fără să-i facă cuiva un serviciu. Totuşi, poate fi aceasta cauza gra­velor devieri comportamentale ale tinerilor ? Să nu ne grăbim cu con­cluziile. Iri familia Iui Octavian Vasiliu întrevederea cu cei doi soţi ia, pa alocuri, nuanţe dramatice. — N-am fost in viaţa mea la un tribunal şi nu mi-aş fi imaginat că am să merg la procesul singurului meu copil — se lamentează mama. Numai a­ lui Jimiga e de vină. El... (La rindul lor cei din familia Iui Jimiga dau vina pe „al lui Vasiliu". In realitate, răspunderea revine ce­lor doi băieţi şi, deopotrivă, celor două familii!). — Noi, n-am avut timp sâ ne ocu­păm de el, să-l urmărim îndeaproape activitatea. înţelegeţi, serviciul... (De fapt ce ni se cerea să înţelegem ? Că din cauza presupusei lipse de timp nu şi-au îndeplinit obligaţia fundamentală de a-şi educa unicul copil?! Dar poate exista „înţelegere" în această privinţă ?) Continuînd să rămînă calm şi să judece cu luciditate situaţia, tatăl încearcă acum să înţeleagă. Este dureroasă această mărturisire : — N-am reuşit să mă apropii de băiatul ăsta, sâ-1 determin să-mi mărturisească ce face, unde se duce, să fie sincer faţă de mine... — spune el. Aste pentru că eu am fost de multe ori dur cu el şi cred că mi-a prins frica... Realitatea este că pe măsură ce a înaintat în vîrstă am devenit tot mai străini unul faţă de celălalt... In familia Jimiga mama are emo­ţii puternice ; la drept vorbind, are şi motive. Aici au fost aduse cele mai multe din obiectele furate din maşini înainte de a fi valorificate. — Am fost atît de ocupată cu tre­burile — ne spune mama — că n-am mai avut vreme să mă interesez de băiat, să ştiu ce face, ce prieteni are şi unde se duc... — Totuşi, ştiaţi că vine cu obiecte străine acasă, de fiecare dată altele.— Nu v-aţi întrebat de unde le are ? — îmi spunea că sunt ale unor prieteni... — Şi dv. l-aţi crezut ? — N-aveam încă motive să nu-l cred... (In discuția pe care am purtat-o ulterior cu tatăl, am aflat că el n-a cunoscut nimic din „afacerile" pe care le învîrtea fiul său, pentru că soţia nu l-a informat, socotind că nu era un lucru important !) Și astfel Gheorghe Jimiga a „be­neficiat" de o totală lipsă de supra­veghere din partea familiei, ceea ce i-a facilitat alegerea „distracţiilor“.­­„Vă rog să mă credeţi — ne spunea el — că n-am furat pentru că aş fi avut nevoie de bani — banii pe ca­re-i primeam de la tata mi-ar fi ajuns — ci din simplă distracţie. Mai tirziu a apărut nevoia de bani...“). La cealaltă adresă, a lui Marius Simon, îl găsim acasă numai pe bu­nicul băiatului — un bătrîn pensionar, de la care aflăm un lucru nou : bă­iatul avea obiceiul să-l sustragă din pensie. — Şi ?! — întreb uluit. — I-am făcut observaţie — răs­punde bătrînul, total nemulțumit pentru acest „obicei urît“ al nepo­tului. — Dar tatăl ?!... — El nu are timp, că e ocupat cu serviciul... Se pare însă că în acest caz tatăl a manifestat o toleranță exagerată faţă de abaterile tot mai grave ale fiului. Pe lingă că i-a trecut cu ve­derea repetatele absenţe de la şcoală, că i-a cumpărat bicicletă deşi a ră­mas repetent, n-a procedat cu hotă­­rîre atunci cînd a observat că fiul fură din banii bunicului şi că işi vinde hainele de pe el, căci iată ce ne spune însuşi Marius : — Tata imi cerea să mă fac băiat cuminte şi promitea că îmi cumpără ce doresc eu... Chiar şi atunci cînd m­ă certa mama, tata imi lua apăra­rea şi spunea : „Lasă-l, eu am încre­dere in el că se face băiat cumin­te“... O dată, cu vreo doi ani în urmă, am mers la o colegă de şcoală şi am furat un magnetofon. Atunci a intervenit tata şi m-a scăpat, că era gata să mă ducă la miliţie... Cum se explică insă apariţia unor asemenea întimplări in orînduirea noastră ? Sursa este una singură : existenţa unor serioase carenţe edu­cative, în primul rind in activitatea familiilor, apoi a colectivelor de co­locatari, şi a şcolii. Sintetizind cauzele concrete care au favorizat activitatea infracţio­­nistă a tinerilor de care ne-am ocu­pat, rezultă, in primul rînd, un de­zinteres condamnabil al respectivilor părinţi faţă de modul cum copiii lor, adolescenţi (aflaţi deci la o vîrstă cind surprizele sint mai posibile ca oricind) Îşi petrec timpul liber pa care il au la dispoziţie. Sub pretex­tul unei mai multe ori mai puţin reale „crize de timp“ (adesea , un para­van pentru mascarea comodităţii in îndeplinirea atribuţiilor părinteşti) ei s-au îndepărtat treptat de viaţa şi de preocupările copiilor, care şi-au aflat curind alt mod de viaţă şi alte pre­ocupări, în total contrast cu ceea ce învăţaseră in familie. E vorba, în al doilea rînd, de con­vingerea (falsă, bineînţeles) pe care şi-au făcut-o unii dintre aceşti părinţi care, realizind venituri mai mari, consideră că e de ajuns pentru edu­caţia copiilor lor dacă le asigură to­tul, adesea mai mult chiar decit ar cere strictul necesar. „Eu am grijă să nu le lipsească nimic, singura lor obligaţie e să înveţe şi să mă as­culte !“ — spun unii dintre aceştia, uitind de fapt un lucru elementar : că acest „totul de-a gata" cultivă, pină la urmă, in subconştientul tine­rilor respectivi, tendinţa de a nu pre­ţui, la justa lor valoare, bunurile create prin muncă, se consolidează convingerea greşită că in această viaţă totul se obţine nespus de sim­plu şi fără eforturi deosebite. In sfirşit, în al treilea rînd , vorba de indiferenţa complicitară a celor din jur, dictată (acesta este adevărul, orb­it de crud !) de inte­rese materiale înguste. Să fim mai expliciţi : multe din obiectele furate de cei trei delincvenţi minori au fost vindute, aproape imediat, la preţuri derizorii unor locatari din imobilul de domiciliu al tinerilor sau din ime­diata vecinătate. E drept că „tran­zacţiile“ s-au încheiat intre copii, dar de fiecare dată şi in fiecare caz, co­piii respectivi le-au cerut bani părin­ţilor pentru achitarea obiectului. Şi părinţii , fiind vorba evident de un chilipir — s-au grăbit să achite pre­ţul. Te întrebăm, stimate cititorule, nu ţi se pare curios că nu s-a găsit nimeni să-şi ia de scurt copiii, să-i întrebe cine Ie-a oferit obiectul spre vinzare şi să alarmeze respectivele familii ? Dacă se ,întîmpla astfel, multe dintre infracţiunile ulterioare ar fi fost evitate, activitatea infrac­­ţionistă a tinerilor ar fi fost curmată cu un ceas mai devreme,­ familiile ar fi fost scutite de plata unor des­păgubiri împovărătoare şi poate că totul... s-ar fi terminat înainte de a începe. Dar nu s-a intîmplat aşa. La un vecin al cărui fiu a cumpărat astfel un aparat de radio, mi s-a explicat că, deşi locuiau în imobilul alăturat familiei făptaşilor „au omis, pur şi simplu să se informeze de provenienţa aparatului“. La altă fa­milie, răspunsul a fost : „Nu mi-a trecut prin minte că magnetofonul e de furat“ , iar un­ alt vecin a fost satisfăcut că poate achiziţiona cu numai 100 de lei două lănţişoare de aur, fără să se intereseze de prove­nienţa lor . Nu, nu e vorba de simple omisiuni, ci de ceva mai mult : de mentalităţi ale unor oameni pe care nu-i intere­sează de unde provine un anume lu­cru, atita timp cit pot realiza un beneficiu, fără (cred ei !) să-şi lezeze demnitatea ! Dar, ei fac grava eroare de a nu înţelege că, chiar şi pentru copiii lor, implicaţi cu bună ştiinţă, o astfel de tranzacţie constituie un act de edu­caţie (de proastă educaţie, se înţe­lege­ dacă ţinem seama că pină la urmă provenienţa dubioasă a unor asemenea obiecte nu poate să scape spiritului lor ascuţit de observaţie. Educaţia copiilor nu e o acţiune de campanie, ci una mult mai com­plexă, de lungă durată, în care con­cură numeroşi factori şi unde fami­lia are rolul primordial. In acest do­meniu nu se pot da reţete. Se poate spune doar atît : Fiecare părinte tre­buie să procedeze în aşa fel incit să nu ajungă asemenea uneia dintre ma­mele investigate în cadrul anchetei noastre care ne-a mărturisit cu la-­ crimi in ochi : „Ne-am crescut copiii mari şi sănătoşi, le-am dat tot ce le-a trebuit, dar trebuie să recunoaş­tem cinstit, deşi e cam tîrziu, că la capitolul educaţie am rămas repe­tenţi !“ Ion VLAICU RÂSPUNDEM pentru COPIII NOŞTRI Dar cum? Protecţie pentru vreme rea Desen de EUGEN TARU

Next