Scînteia, ianuarie 1972 (Anul 41, nr. 9016-9044)
1972-01-15 / nr. 9028
PAGINA 4 Pînă nu de mult se ştia cu oarecare exactitate că in sistemul obţinerii titlului de doctor sunt cuprinşi peste 10 000 de specialişti. Ritmul de creştere din ce în ce mai înalt în ultima vreme al numărului de doctoranzi a făcut, între timp, ca o asemenea evidenţă „la zi“ să fie aproape imposibil de ţinut. Se ştie însă şi acum că e vorba de un număr foarte mare de specialişti, că la indemnia acestui masiv „contingent de inteligenţe“ se află un vast arsenal de laboratoare cu utilaj modern, staţiuni experimentale agricole, clinici, biblioteci şi multe alte surse de informare, de experiment, de investigaţie. Am căutat intenţionat o cifră, fie ea şi general estimativă, care să dea „o idee“ măcar despre „costul social“ al unui titlu de doctor. N-am găsit-o. Şi asta nu doar pentru că — aşa cum ni s-a spus — fiecare specialitate, avînd un regim special de studiu şi cercetare, comportă mari oscilaţii valorice, ci pentru că aportul societăţii covîrşeşte atît de mult valoarea concretă a unei lucrări de doctorat, incit procedeul delimitării contribuţiei obşteşti de cea individuală este foarte anevoios. Putem, în schimb, ajunge la indiciul dorit, fără nici o teamă de inversare a datelor problemei, pornind de la întrebările : ce valoare de restituţie comportă o lucrare de doctorat şi, intr-un sens mai larg dar nu mai puţin precis, in ce măsură contribuie doctorantura, ca sistem de perfecţionare ştiinţifică — beneficiind de resurse pe cit de numeroase pe atît de diverse — la perfecţionarea producţiei sociale ? Sînt întrebări fireşti, ele se pun astăzi pretutindeni in lume, pentru că răspunsurile oferite sint indicii ale eficienţei unor investiţii sociale de mari proporţii. Spre a putea oferi şi noi un răspuns concludent, să vedem mai intricit de implicat este astăzi sistemul conferirii titlului de doctor în principalele domenii ale vieţii materiale, adică acolo unde se hotărăşte cu adevărat progresul nostru economic, social. De multă vreme a fost semnalat că dacă elaborarea unei teze de doctorat reprezintă cu adevărat o virtuală posibilitate de perfecţionare a producţiei şi a muncii, in schimb specializarea pe calea doctoratului a celor care acţionind nemijlocit în producţie sunt cei dinţii chemaţi să impulsioneze procesul continuu de perfecţionare tehnico-economică, este sub aspect numeric cu totul insuficientă. Exemplele noastre sunt extrase de astă dată din cuprinsul institutelor politehnic şi agronomic din Cluj, dar indiferent din ce unitate de învăţămînt superior ar fi luate, concluzia e aceeaşi : recrutarea candidaţilor din producţie este încă redusă... cind nu lipseşte aproape în întregime. In ultimii trei ani, la Institutul politehnic din Cluj, de pildă, au fost conferite 29 titluri de doctor. Cui anume ? 23 unor cadre didactice la acest institut politehnic, a tot unor cadre didactice provenind de la alte institute politehnice şi doar 2 unor cercetători provenind din afara învăţâmîntului superior. Situaţia se înfăţişează ceva mai bună la „doctoranzi în prezent“, dar asta numai în raport cu procentul anilor precedenţi, pentru că dacă raportăm numărul de doctoranzi înscrişi la rubrica ,,din unităţile productive“ faţă de totalul doctoranzilor în curs de specializare, cei dinţii reprezintă ceva mai mult de un sfert. Fireşte, nu este deloc în intenţia acestor rînduri de a pleda pentru absenţa de la examenele de doctorat a cadrelor universitare, înţelegem şi necesitatea acestei perfecţionări ştiinţifice, apreciem şi efortul ce se depune. Considerăm însă că, fară a se ajunge la limitări rigide, se pot lua măsuri corespunzătoare pentru a spori ponderea specialiştilor din producţie, precum şi pentru a apropia lucrările de doctorat ale cadrelor universitare de problemele producţiei. Iată acum situaţia titlurilor de doctor conferite la Institutul agronomic „Dr. Petru Groza“ din Cluj în ultimii 3 ani : 8 cadre didactice universitare, 6 cercetători ştiinţifici, 1 specialist în administraţia agricolă şi 2 care lucrează direct in producţie. Iar din totalul celor 51 doctoranzi în termen, 27 sunt cadre didactice universitare, 13 cercetători ştiinţifici, 5 specialişti din administraţia agricolă şi doar 6 lucrează direct în producţie. Aşa se face că în ultimii trei ani numărul doctoranzilor proveniţi din producţie pentru unele ramuri importante ale tehnicii şi agriculturii este infim, cu toate că nimeni nu poate susţine că progresul specialităţilor ştiinţifice din aceste sectoare ar putea fi conceput în vreun fel fără o legătură multiplă şi permanentă cu practica. Dar să presupunem că, aşa cum de altfel se şi întîmplă adesea, un cadru didactic universitar depăşeşte handicapul lipsei de contact permanent şi nemijlocit cu desfăşurarea producţiei şi efectuează o lucrare de o reală valoare ştiinţifică. Ce grad de aplicabiţiei şi, implicit, determină o eficienţă economică mult mai mare in cercetarea ştiinţifică. Sunt opinii referitoare îndeosebi la admitere ca moment iniţial in elaborarea unei lucrări de doctorat. Dar acest proces continuă şi finalitatea contribuţiei proprii se decide cel mai adesea pe parcursul elaborării lucrării. De aceea, cu privire la acest aspect al problemei, o bună parte dintre specialiştii producţiei şi ai învăţământului superior sunt de părere că gradul de aplicabilitate al unei lucrări ar spori mai fesorale, organisme de conducere universitară, care pot determina perfecţionări multiple în sistemul doctoratului. Concluzia, din păcate, nu e deloc încurajatoare. Uneori trec semestre şi chiar ani fără ca senatul sau consiliul să dezbată o singură dată măcar problema doctoranturii. Adeseori luarea ei în discuţie ,se efectuează formal, fără referinţe la aspectele de bază, esenţiale, şi uneori chiar fără spiritul critic şi exigenţa atît de necesare în atari situaţii. Iată, de pildă, şedinţa Senatului Institutului poliră „43 de teme au titlul prea general „Contribuţii la...“ ceea ce nu reprezintă un simptom pozitiv". Dar de ce au acest titlu general ? Ce se preconizează pentru evitarea pe viitor a unor asemenea stări de lucruri ? Unor astfel de întrebări nu li s-a dat un răspuns ferm. E adevărat că în Proiectul de hotărîre pentru îmbunătăţirea activităţii de specializare prin doctorantură, la capitolul nr. 4 se prevede : „La stabilirea temelor de dizertaţie să se acorde prioritate acelor subiecte şi probleme care sunt strîns legate de necesităţile actuale ale producţiei“, dar prin faptul că la rubrica „termen de realizare“ s-a menţionat „permanent“, termenul ca atare nu face decât să perpetueze o stare de fapt. Şi consiliul profesoral de la Facultatea de agricultură, în şedinţa sa din 17 decembrie 1971, s-a ocupat de „Prezentarea, discutarea şi aprobarea planurilor individuale şi a tezelor de doctorat ale doctoranzilor înmatriculaţi la 15 martie 1971“, după cum o confirmă cel de-al treilea punct de pe ordinea de zi. Din cele 9 pagini şi jumătate de proces verbal în care sunt consemnate dezbaterile purtate de cei 33 de membri, referirile la legătura doctoratului cu producţia se reduc la o consemnare pe cit de scurtă, pe atît de neutră, cum că „Ministerul Educaţiei şi învăţămintului face recomandarea ca recrutarea doctoranzilor să se facă, în măsura în care e posibil, mai mult din producţie , temele să fie legate de economie“. Atît consemnează procesul verbal al dezbaterilor dintr-un organism de conducere, învestit cu atribuţii de autonomie universitară, de a cărui capacitate de iniţiativă, de analiză şi de decizie, sistemul organizării doctoratului s-ar cuveni să beneficieze cel dinţii. Desigur, creşterea valorii tezelor de doctorat astfel incit ele să constituie un aport real la soluţionarea problemelor economice şi ştiinţifice de primă însemnătate, de larg interes social, este condiţionată de mai mulţi factori. Uneori ea depăşeşte posibilităţile de intervenţie ale unui consiliu profesoral. Dar ea solicită cu atit mai mult o atitudine. De aceea o discuţie organizată la nivel central pe această temă, o analiză concretă, minuţioasă a situaţiei de fapt ar fi binevenită, fie şi numai pentru faptul că ar stimula aspiraţia spre contribuţii ştiinţifice reale, cu certă aplicabilitate de viaţă lungă — toate acestea fiind tot atitea raţiuni majore ale dobîndirii titlului de doctor. Mihai IORDANESCU teatre ■ Filarmonica de stat „George Enescu“ (la Ateneul Român) : Concert simfonic. Dirijor : Remus Georgescu. Solist : Valentin Gheorghiu — 20. • Opera Română : Bal mascat — 19,30. • Teatrul de operetă : Contele de Luxemburg — 19,30. • Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ (sala Comedia) : Take, Ianke şi Cadîr — 20; (sala Studio) : Jocul de-a vacanţa — 20. • Teatrul de comedie : Dispariţia lui Galy Gay — 20. • Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" (sala din bd. Schitu Magureanu) : Ziariştii — 20; (sala din str. Alex. Sahia) : Mincinosul — 20. • Teatrul Mic : Balul absolvenţilor — premieră — 19,30. • Teatrul „C. I. Nottara“ (sala Magheru) : Fîntina Blanduzici — 10,30; (sala Studio) : Schimbul — 20. • Teatrul Giuleşti : Măsură pentru măsură — 19,30. • Teatrul „Ion Creangă" : Caragiale, o soacră şi... alţii — 9,30; Pinocchio — 16. • Teatrul „Ţăndărică“ (sala din Calea Victoriei) : Bu Aii — 17. (sala din str. Academiei) : Cartea cu Apolodor — 17. • Studioul I.A.T.C. „I. L. Caragiale“ : Şeful sectorului suflete — 20. • Teatrul evreiesc de stat : Două nunţi şi un divorţ — 19.30. • Teatrul de revistă şi comedie „Ion Vasilescu“ : Floare de cactus — 19.30 • Teatrul satiric-muzical „C. Tănase" (sala Savoy) : Bimbirică — 19.30, (sala din Calea Victoriei nr. 174) : Groapa — 19.30. • Teatrul de revistă din Piteşti (la Sala Palatului) : Cindi un ton, cinci un... trombon — cu concursul formaţiei „Roşu şi Negru" — 20. • Ansamblul artistic „Rapsodia română“ : Legendă și dor — 19,30. • Circul Globus : ’72 circ ’72 — 16; 19,30; cinema • Copacii mor în picioare ; FESTIVAL — 9; 11; 13; 15; 17; 19; 21. • Mirii anului II : SCALA — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 21, BUCUREȘTI — 9; 11,13; 13,30; 16,30; 18,45; 21. • Program de desene animate pentru copii : DOINA — 10. • Sâ cumpărăm o mașină de pompieri : DOINA — 11,30; 13,30; 16; 18,15; 20,30. • Livada din stepă : FLACARA — 15,30; 18, 20,15. • Love Story : PATRIA — 9; 11,30; 14; 16,30; 19; 21,15, FESTIVAL — 9,15; 11,45; 14; 16,45, LUCEAFĂRUL — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 21, CAPITOL — 8,30; 11; 13,15; 16; 18,15; 21, FAVORIT — 9,15; 11,30; 13,45; 16; 18,15; 20,30. • B.D. la munte și la mare ; VICTORIA — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 20,45, AURORA — 9; 11,15; 13,30; 15,45; 18; 20,15, TOMIS — 9; 11,15; 13,30; 15,45; 18,15; 20,30. • Mihail Strogoff : CENTRAL — 9,15; 11.30; 13.45; 16; 18,15; 20,30. • Hugo şi Josefina — 9—18,30 în continuare, Program de desene animate — 20,15 , TIMPURI NOI. • O viaţă — 10, 12; 14.15, O călătorie la ţară, Bulgărele de seu — 16.30, Romanul unui trişor — 18,45; 21 . CINEMATECA (sala Union). • Decolarea : MUNCA — 16, 18; 20, GIULEȘTI — 15,30; 17,45; 20. • Cea mai frumoasă soţie : FEROVIAR — 8,45; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 21, MELODIA — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,30; 20,45, MODERN — 9; 11,15; 13,30; 16; 18,15; 20,30. • Pădurea de mesteceni : VIITORUL — 16; 18; 20. • Trenul : EXCELSIOR — 9; 11,45; 14,30; 17,15, 20, MIORIŢA — 9; 11,45; 14,30; 17,15, 20. • Waterloo : GRIVIŢA — 9; 12; 16; 19,30, VOLGA — 9,30; 12,30; 16; 19,15, FLAMURA — 9; 12,30; 16; 19,30. • Sorgul roşu : PROGRESUL — 15,30; 18; 20,15. • 12 oameni furioşi : BUCEGI — 16; 18,15; 20,30, GLORIA — 9; 11,15; 13;30; 16; 18,15; 20,30. • Poveste sîngeroasă : LAROMET — 15,30; 17,30; 19,30. • Oliver : BUZESTI — 15,30; 19. • Nici un om pentru Camp De-Irich : FERENTARI - 15,30; 17,45; 20. • Anna celor o mie de zile : FLOREASCA — 15,30; 19, ARTA — 15,30; 19,15. • Castanele sint bune : ÎNFRĂȚIREA INTRE POPOARE - 15,30; 17,45; 20. • Steaua de tinichea : LUMINA — 9—15 în continuare; 17, 19; 21• CRINGAŞI — 15,30; 18; 20,15. • Duel straniu : PACEA — 15,45; 18, 20. • Floarea de cactus : UNIREA — 15 30; 13; 20, POPULAR — 10; 15,30; 18; 20,15. • Scoate-ţi pălăria cinci săruţi : LIRA — 15,30; 18; 20,15. • Marele premiu : DRUMUL SĂRII — 15.30; 19 • Floarea-soarelui : VITÁN — 15.30; 18; 20.15. • Tick... Tick... Tick... : RAHOVA — 14.30; 16.30; 18,30; 20,30. • Ritmuri spaniole : MOȘILOR — 15.30; 17.45; 20. • Articolul 420 : COSMOS — 15.30; 19. 10 16,30 Emisiune în limba germană. In sumar : • Program pentru copii ; Jocuri pentru cei mici ; Expoziţie de desene făcute de copii (Sibiu) ; O oră de atelier la o şcoală generală din Timişoara ; O nouă carte pentru copii • Actualităţile săptămînii : Noutăţi din viaţa economică şi social-culturală a ţării • Muzeul Bruckenthal-Sibiu — reportaj • Sărbătoarea portului la Teremia Mare • Construcţii şi sistematizare la Timişoara — interviu cu vicepreşedintele Consiliului popular al municipiului Timişoara • Dans din Valea Târnavei. Interpretează elevi ai Liceului nr. 2 din Sighişoara • Cuvîntul poetului Gerhard Eike • Pe drumurile patriei — Poiana Braşov, arhitecţi şi turişti • Cîntă Fraţii Helga şi Werner Salm din Timişoara. Acompaniază formaţia „Karpaten-Show“ sub conducerea lui Emil Franz. 13:15 Ritm, tinereţe, dans. 19:00 Rîul, ramul... Versuri de Mihai Beniuc, Ştefan Augustin Doinaş, Veronica Porumbacu, Dumitru M. Ion, Gheorghe Istrate, Dan Mutaşcu, Mihai Ursache, Ion Alexandru Durac. 19.15 Publicitate. 19.20 1001 de seri : „Aventurile lui Bobo". 19.30 Telejurnalul de seară. 20.00 Săptămlna internaţională. 20.10 Teleenciclopedia. In cuprins : • Zoorama • Everest • Chicago. 20,50 Film serial : „Invadatorii“ (IX). 21,40 Medalion Mihaela Mihai. Realizator: Andrei Brădeanu. Imaginea : Emil Acuţiu. 22,05 Telejurnalul de noapte. 22,15 Campionatele europene de patinaj artistic : proba individuală feminină. Transmisiune de la Göteborg. Crainici comentatori : C. Ţopescu, Radu Ionian. 23.20 Seară de romanţe cu Ioana Radu. Emisiune de Dan Constantinescu şi Ion Filip. Imaginea George Pascaru. Calificativul maxim al tezei de doctorat. APLICABILITATEA PRACTICA CONSIDERAŢII DESPRE LUCRĂRILE DE DOCTORAT DE LA INSTITUTELE POLITEHNIC ŞI AGRONOMIC DIN CLUJ litate concretă comportă ea ? — Fără să punem cîtuşi de puţin la îndoială importanţa ştiinţifică generală a celor 48 lucrări de doctorat rezultate din cele 29 amintite, cărora li se adaugă alte 19 elaborate de politehnicieni clujeni la alte institute din ţară, am dori să vă întrebăm : cite dintre acestea apreciaţi că pot fi aplicate imediat şi nemijlocit in producţie ? — Pe moment îmi amintesc de un doctorand care a stat la întreprinderea „înfrăţirea“ şi prin elaborarea lucrării sale a rezolvat acolo o problemă de producţie — ne răspunde prof. dr. ing. Vasile Ilie, prorector al Institutului politehnic. Mai sunt şi alte lucrări de doctorat provenite din cercetările ştiinţifice efectuate pe bază de contract în întreprinderi. Dar, e adevărat, numărul acestora e destul de scăzut şi întruneşte arareori un cadru organizat, sistematic. — Din, ce cauză ? — Penetraţia unor idei ştiinţifice novatoare in întreprinderi nu se realizează întotdeauna atît de uşor. Şi noi şi specialiştii producţiei suntem animaţi de bune intenţii, dar uneori preocupările reduse exclusiv la realizarea unor parametri de plan cu orice preţ, pe căi de mult bătătorite, care nu mai dau bătaie de cap, îngreunează dialogul cercetare-producţie. — Tocmai pentru motivele enunţate de dv. nu credeţi că o asemenea problemă poate fi soluţionată mai bine „din interior“, adică prin cuprinderea în sistemul doctoratului a unui număr mai mare de specialişti ai producţiei ? — Firesc aşa ar fi, cu condiţia însă ca în actualele instrucţiuni ale doctoratului să existe prevederi mai precise in privinţa degrevării de sarcini a specialiştilor care îşi propun să urmeze forma fără frecvenţă a doctoratului, pentru că altfel inexistenţa timpului de studiu reduce cu mult bunele intenţii. — Tot nu s-ar obţine o soluţionare optimă, cel puţin in domeniul agricol, unde mijloacele tehnice de investigare şi de documentare ştiinţifică existente în cuprinsul unui loc de muncă nu se ridică întotdeauna la nivelul exigenţelor actuale , intervine prof. dr. Ioan Puia, prorector al Institutului agronomic. De aceea eu sunt de părere ca admiterea cu prioritate la forma cu frecvenţă a doctoratului s-o aibă cei din producţie şi nu invers, cum se procedează acum. îmi întemeiez propunerea, pe de o parte, pe faptul că solicitările multiple în producţie nu creează întotdeauna posibilitatea elaborării minuţioase, documentate de înalt nivel ştiinţific a unor lucrări pentru doctorat. In al doilea rînd, pornesc şi de la considerentul că în alte ţări, tocmai o asemenea formulă determină pătrunderea ideilor novatoare în adîncurile producmult prin stabilirea unei strinse conlucrări între doctoranzi, între catedre, între specialiştii producţiei, între cercetătorii de diferite profiluri. A fost chiar avansată ideea că de pe platforma unei astfel de colaborări s-ar putea iniţia şi elabora lucrări de doctorat mult mai utile prin constituirea lor in părţi ale unei suite de cercetări menite să rezolve o problemă de interes naţional. S-ar elimina astfel şi paralelismul tematic, ar creşte valoarea concretă a cercetării, ar fi atraşi mai mulţi specialişti în acest sistem de perfecţionare ştiinţifică. Cu cîteva condiţii însă , de a se stabili un plan central de probleme prioritare şi de a se institui la toate nivelurile o coordonare cit mai riguroasă a acestui proces. Pină la satisfacerea acestor cerinţe, să vedem cum se realizează o asemenea coordonare la nivelul senatelor şi consiliilor protehnic din 11 noiembrie 1969 a consacrat primele sale două puncte de pe ordinea de zi analizei modului in care este organizată activitatea privind doctorantura şi, respectiv, situaţiei doctoranzilor din Institutul politehnic. Atit în informarea prezentată, cit şi în cuprinsul celor 15 participări la discuţii au fost abordate numeroase aspecte : de la statistica celor înscrişi, la numărul celor care conduc, de la cîţi sunt in faza de elaborare a lucrărilor, la cei aflaţi în faza cercetărilor preliminare; s-a cerut insistent achiziţionarea de noi publicaţii şi aparate din import, s-a insistat asupra nevoii de a se organiza cu mai multe trimiteri la specializare şi de a se opera o degrevare mai pronunţată de sarcini. Referirea ceva mai concretă la imperativul legării doctoratului de producţie este cea din coreferatul Comisiei de specialitate din senat care constată în fugă (Urmare din pag. I) nea aplicată noi vrem să-l dezbărăm de această meteahnă, să-l facem să înţeleagă strinsa legătură care există în societatea noastră intre munca prestată in folosul obştei şi ciştigul nostru, al fiecăruia. A avea grijă faţă de om înseamnă a-l ajuta să se debaraseze de tot ceea ce a aparţinut modului de viaţă capitalist, de tot ceea ce este vechi, de tot ceea ce nu corespunde mersului înainte al societăţii. A-1 ajuta pe om să muncească şi să trăiască, astăzi, înseamnă a-1 ajuta să muncească şi să trăiască in conformitate cu interesele generale ale orinduirii noastre. — A închide ochii în faţa unor asemenea abateri — a da dovadă de „înţelegere“, cum le place unora să spună — înseamnă a nu avea grijă nici de cel ce a greşit, nici de interesele colectivităţii — a ţinut să-şi exprime gindul Vasile Butum, secretarul comitetului de partid din comună. Mîinepoimiine, vinovatul va ajunge să comită o faptă mai gravă, de care va trebui să răspundă în faţa tribunalului, să zicem , iar colectivitatea, prin faptul că nu a sancţionat o abatere potrivit gravităţii sale, se poate afla în faţa altor acte de indisciplină, de încălcare a legii, chiar. Intr-adevăr, de multe ori toleranţa este un cec în alb pentru viitoare abateri, o portiţă deschisă elementelor antisociale. Atitudinea comunistă în muncă nu înseamnă numai îndeplinirea conştiincioasă a propriilor sarcini de serviciu, ci şi ajutorul pe care-l dai celui de alături să-şi îndeplinească propriile-i îndatoriri, înseamnă nu numai a trăi in conformitate cu exigenţele noastre etice, dar a-i ajuta şi pe alţii să trăiască aşa. La 2 martie 1970, intr-o şedinţă a comitetului de partid, comuniştii de la Uzina de utilaje şi piese de schimb pentru industria materialelor de construcţii l-au criticat aspru pe Mihai Marteş, inginerul şef al uzinei. Motivele ? Lipsa de interes faţă de realizarea unor obiective care, mecanizind procesul de producţie, trebuiau să ducă la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, la micşorarea efortului fizic al oamenilor, la creşterea productivităţii muncii, ignorarea punerii în valoare a unei inovaţii, care ar fi ridicat productivitatea muncii cu 300 la sută, la unul din ateliere etc. La un an după aceasta, ing. Mihai Marteş este pus din nou — pentru aceleaşi motive — în discuţia comuniştilor. Se propune sancţionarea lui. Surprinzător, în apărarea inginerului şef sau cîţiva „oameni de inimă“, se invocă „grija faţă de om“, se propune amînarea luării unei decizii ş.a.m.d. Printre aceştia, însuşi preşedintele Comitetului sindicatului din uzină, maistrul Gheorghe Cazan. Pină la urmă, ing. M. M. a fost sancţionat totuşi cu „mustrare“.De cîteva luni, văzind probabil atitudinea lipsită de „umanism“ a colectivului de aici, acesta şi-a cerut transferul către o altă unitate. Cererea a fost aprobată. Printre cei care s-au pronunţat cu hotărire împotriva atitudinii de nepăsare a fostului inginer şef, faţă de nevoile producţiei, faţă de nevoile oamenilor, se numără şi comunistul Ion Băicea, şeful atelierului prelucrări mecanice. — Calitatea mea de comunist, de şef de atelier, de om al muncii m-a determinat să acţionez aşa — ne-a declarat Ion Băicea. Nu puteam altfel. In şedinţa care a avut loc ultima dată, tovarăşul Cazan spunea să-l mai ajutăm pe inginerul Marteş, să-l mai lăsăm să se îndrepte, să-şi revizuiască atitudinea. Dar în urmă cu un an, când l-am criticat pentru aceleaşi lucruri, oare nu asta am făcut ? Ne facem chiar o culpă din faptul că nu am fost poate mai exigenţi. Ceea ce nu se înţelege în aceste cazuri este faptul că ajutorul transformat în toleranţă înseamnă o atitudine străină principiilor noastre etice, umanismului socialist. — Poate ne concretizaţi această afirmaţie. — Linia mecanizată de introducere a materialelor în cuptoarele de forjat trebuia să fie gata de mai bine de un an ; ea s-a realizat de-abia acum, după plecarea lui Mihai Marteş. Atitudinea sa ne-a costat un an de zile, a frînat procesul de producţie şi a provocat suferinţe unor oameni care „puneau la inimă“ greutăţile provocate producţiei. •— Ce atitudine aţi lua împotriva unui om care încalcă disciplina muncii? întrebarea i-am adresat-o maistrului Ioan Munteanu, de la „Tractorul“-Braşov. Răspunsul a fost limpede : — Umanismul societăţii noastre presupune o atitudine care să ducă la îndreptarea vinovatului, la eliminarea manifestărilor negative. I-am comunicat fapte aflate de la colectivul secţiei axe şi pinioane : — Strungarul Nicolae Găzdaru a încălcat de nenumărate ori disciplina muncii — a doua zi după salariu nu se ştie niciodată dacă vine la serviciu sau dacă se duce la circiumă. Abaterile lui pot avea repercusiuni nu numai asupra secţiei, dar chiar asupra activităţii uzinei.Dacă alţii nu i-ar suplini, prin munca lor, lipsa, 600 — şase sute ! — de salariaţi de la secţia de montaj ar putea fi puşi in imposibilitate să-şi realizeze sarcinile de serviciu). In calitate de conducător al locului de muncă unde-şi desfăşoară activitatea N.G., ce măsuri aţi luat ? Intre prima şi a doua Întrebare nu este, in esenţă, nici o deosebire. Numai că simpla apariţie a unui nume, a unei persoane concrete, a schimbat însă — surprinzător — răspunsul. Acesta nu a mai fost nici limpede, nici curgător. In cele din urmă, maistrul loan Munteanu ne-a declarat : — M-am gîndit că este un meseriaş bun, că are să se îndrepte el şi aşa... Şi nu numai că s-a gindit, dar s-a şi opus ori de cite ori şeful atelierului, maistrul Gheorghe Bică, a propus sancţionarea lui Găzdaru. Ceea ce vrem să relevăm este flagranta discordanţă intre vorbe şi fapte. Cind să se treacă de la vorbă la faptă, principialitatea este înlocuită cu părtinirea, critica cu cocoloşirea, intransigenţa cu concesiile. Socialismul ii oferă omului toate posibilităţile de dezvoltare şi îi cere să folosească toate aceste posibilităţi. Iar colectivului de muncă, locul de afirmare deplină a personalităţii, îi revine nu numai dreptul de a întreba cum sunt folosite aceste posibilităţi, dar şi obligaţia de a-l ajuta să le folosească. „Morala“ falsului umanism DESCHIDEREA UNEI EXPOZIŢII DE ARTIZANAT DIN CUBA La Ateneul Român s-a deschis, vineri, sub auspiciile Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, o expoziţie de artizanat din Cuba. Numeroasele exponate reunite in cadrul acesteia redau o imagine semnificativă a bogăţiei şi frumuseţii creaţiei de artizanat cubanez, în care elementul tradiţional se îmbină armonios cu concepţiile moderne asupra artei. La vernisaj au luat parte Ion Dodu Bălan, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Mihnea Gheorghiu, prim-vicepreşedinte al Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, funcţionari superiori din Ministerul Afacerilor Externe, oameni de artă şi cultură, ziarişti, un numeros public. Au fost prezenţi şefi de misiuni diplomatice acreditaţi la Bucureşti şi alţi membri ai corpului diplomatic. Cu acest prilej, Iulian Antonescu, directorul Direcţiei muzee din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, şi Nicolas Rodriguez Astiazarain, ambasadorul Republicii Cuba la Bucureşti, au rostit scurte cuvîntări. (Agerpres) VERNISAJUL UNEI EXPOZIŢII DE FOTOGRAFII DIN P. D. COREEANĂ Sub auspiciile Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, vineri la amiază, la Casa de cultură a I.R.R.C.S. din Capitală, a avut loc vernisajul unei expoziţii de fotografii, înfăţişînd aspecte din munca şi viaţa locuitorilor satului coreean aflat în continuu progres. La festivitatea de deschidere a expoziţiei au rostit alocuţiuni Mihnea Gheorghiu, prim-vicepreşedinte al Institutului român pentru relaţiile culturale cu străinătatea, şi Kang Jong Săp, ambasadorul R.P.D. Coreene la Bucureşti. Erau prezenţi reprezentanţi ai Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, ai Ministerului Afacerilor Externe, ai I.R.R.C.S., personalităţi ale vieţii cultural-artistice, ziarişti. Au fost de faţă şefi ai unor misiuni diplomatice acreditaţi la Bucureşti, alţi membri ai corpului diplomatic. (Agerpres) SCINT El A—simbäta 15 ianuarie 1972 note de lectură • note de lectură V.: ____—— . —L.—— C. STĂNESCU „Cronici Pentru un cronicar literar, obligat de însăişi natura activităţii sale să opereze asupra unei realităţi fluide, să anticipeze asupra momentului în care timpul aşează fiecare operă intr-o ierarhie de valori relativ stabilă şi clarificată, reunirea în volum a celor scrise este un prilej de a face bilanţul unui capitol din munca sa şi, totodată, din realitatea literară ce a constituit obiectul investigaţiilor sale. C. Stănescu s-a relevat în ultimii ani ca unul din condeiele critice cu un început de notorietate intr-un moment în care literatura noastră a cunoscut o efervescenţă de reale talente, dar, din păcate, şi anumite „lansări“ ale unor glorii zgomotoase, uneori secondate de furtunoase dezbateri de for scriitoricesc. Este meritul lui C. Stănescu de a se număra printre criticii care n-au cedat fluctuaţiilor prea bruşte ale valorilor şi poate să ofere celui interesat o imagine fără prea mari abateri de la realitate. Cronicile literare impun abia o conştiinţă critică din cele mai ferme şi o vocaţie cu remarcabile posibilităţi de dezvoltare. C. Stănescu este unul din puţinii critici care nu exclamă călinescian, nu forţează epitetele în legătură cu debutanţii şi nici cu autorii consacraţi. Un calm care nu exclude, ci se întemeiază pe o adîncă participare efectivă la viaţa literaturii actuale şi care se nutreşte dintr-o egală comprehensiune şi iubire a clasicilor, emană din tot acest volum, al cărui autor se defineşte tot mai pregnant ca un critic de valenţe multiple, capabil să gîndească fenomenul literar in ansamblu şi să-l privească din resorturile sale profunde. Aşa se şi explică de ce, cu rare excepţii (printre care cronica dedicată romanului „F“ al lui D. R. Popescu), analizele sale nu conţin stridenţe în judecăţile de valoare. Iar cronicile sale, adunate in volum, nu se ofilesc. Dacă unui cronicar literar i se cere în primul rind să informeze rapid şi exact, să facă o radiografie a cărţii şi să propună sau să respingă lectura ei de către ceilalţi. C. Stănescu este mai puţin un cronicar de acest gen ; pentru el, cronica literară este mai mult un mijloc decit un scop : mijlocul de a medita asupra operelor şi fenomenului literar, încercarea de a scoate personalitatea creatorului şi opera din imediat şi a le ridica într-o zonă mai generală. De unde faptul că unele cronici sunt, în realitate, articole critice provocate de cărţile respective. Un asemenea mod de a face cronică literară poate fi mai puţin apreciat în funcţie de necesităţile stricte ale acestui gen de critică, dar există şi un revers , un anumit coeficient de permanenţă strecurat în pagini, ceea ce permite ca reeditarea lor în volum să dea naştere la o carte de critică şi nu la o succesiune de simple buletine despre cărţi. Ceea ce i se poate reproşa acestei cărţi este insă inegalitatea. Alături de analize excelente, pline de sevă, bogate în sugestii, şi asupra cărora cititorul se simte tentat să revină spre a medita împreună cu criticul asupra cutărui scriitor sau cutărei opere (deosebit de valoroase ni se par analizele clasicilor mai vechi şi mai noi — Sadoveanu, Slavici, Camil Petrescu, Marin Preda), stau articole în care graba iese în evidenţă. Dintr-odată, ochiul care scormonea mai adine sensurile şi condeiul care putea circumscrie în formule atit de sugestive un fenomen sau o calitate aleargă pe suprafeţe mate, dau ocol cărţii cercetate fără a-i putea surprinde miezul, rezumă în loc să prindă esenţa. Uneori scriitori de reală valoare (cazul lui Nicolae Velea, de pildă) cad victimă acestei lipse de timp pentru a li se consacra o pagină împlinită, chiar dacă însuşirile criticului n-au fost anulate. I se pot reproşa iarăşi lui C. Stănescu unele digresiuni provocate de plăcerea de a teoretiza, digresiuni care devin atît de mari incit obiectul cronicii apare ca o anexă. In genere, sintem în drept să aşteptăm un efort mai riguros de perfecţionare. Cronici literare este o carte viabilă în multe din paginile ei, pe care oricine vrea să se orienteze asupra literaturii ultimului deceniu o va consulta cu folos. Dan ZAMFIRESCU SILVIAN IOSIFESCU „Literatura de frontiera" Deşi concepută ca teză de doctorat şi, prin urmare, expusă de la început unui riguros examen, lucrarea a apărut, totuşi, în prima ei ediţie (1969) cu anumite neajunsuri în privinţa organizării de ansamblu şi a proporţiilor dintre capitole, în vehicularea unor termeni etc. Sugestiile şi observaţiile ce i s-au făcut, meditaţia şi documentarea ulterioară a autorului asupra problemelor dezbătute au determinat revederea atentă a cărţii, incit noua ei ediţie înseamnă un indiscutabil progres. Este limpede, totodată, că profesorul Silvian Iosifescu a fost stimulat într-o asemenea direcţie şi de interesul mai larg pe care-l manifestă publicul pentru asemenea lucrări. Căci intensa specializare la care asistăm de o vreme, preocuparea pentru structura intimă a unor aspecte ale culturii au determinat şi o concentrare vădită a atenţiei asupra laturilor interdisciplinare, asupra interferenţelor şi zonelor de frontieră dintre diferite domenii. De aceea, cercetarea şi punerea in valoare a nivelului literar al unor opere istorice şi filozofice, al feluritelor jurnale de călătorie, al producţiilor publicistice sau al scrierilor ştiinţifico-fantastice etc. este cu atît mai necesară astăzi cu cit definiţiile clasice ale acestora sînt tot mai serios chestionate. Abordînd metodic lucrurile, Silvian Iosifescu explică competent atît diversele infiltraţii ale literatului in fapte de cultură neliterare, cit şi chipul cum literatura asimilează organic din istorie, filozofie şi din alte arii de cultură motive, procedee şi tehnici care îi stimulează dezvoltarea internă. Conştiinţa clară a istoricităţii fenomenelor, remarcabila stăpînire de către autor a limbajului de specialitate conferă cărţii în noua ei ediţie vigoare ştiinţifică şi limpezime. Concepţia noastră despre lume şi viaţă aplicată cu supleţe fenomenelor cercetate, vehicularea cuvenită a datelor ţinind de sociologia literaturii şi a culturii, cunoaşterea teoriilor mai noi despre literatură şi nonliteratură i-au permis autorului o înfăţişare critică a acestora ca şi avansarea unor puncte de vedere noi în privinţa interrelaţiilor dintre respectivele domenii. Cea mai fecundă mi se pare propunerea de valorificare consecvent istorică a tuturor aspectelor problemei, fără prejudecăţi şi poncife, fără decizii cu aerul de a fi definitive. Sigur, se reţine încă insuficienta abordare a literaturii româneşti de frontieră. Observaţia se referă atit la aspectul cantitativ, cit şi, dacă avem în vedere devenirea fenomenelor, la cel calitativ — Cantemir, Hasdeu, Iorga, Blaga, Călinescu, Ion Barbu şi alţii, ilustrind prin opere convingătoare interferenţele dintre istorie, filozofie, ştiinţe, aforistică, oratorie şi alte discipline cu literatura, producind deci şi o literatură de frontieră, care s-ar fi cuvenit considerată mai cuprinzător. Faptul e de luat în seamă mai ales pentru că ne aflăm în faţa unei prime sinteze de acest fel în cultura românească mai recentă şi care, prin prea succintele ei rezumate în cîteva limbi de mare circulaţie, tinde a se înscrie unui perimetru mai larg decit cel naţional. In ansamblu însă, cartea este o realizare reprezentativă a autorului o contribuţie demnă de atenţie la dezvoltarea istoriografiei noastre literare şi, mai ales, la consolidarea tinerei şcoli comparatiste româneşti. George MUNTEAN Cel mai tinăr muzeu ieşean in dezvoltare IAŞI. (Corespondentul „Scînteii“ M. Corcaci) . Complexul muzeistic ieşean, care cuprinde Muzeul de Istorie a Moldovei (cu o secţie de istorie veche), cu Muzeul Unirii şi Casa Memorială „Die Pintilie“, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă şi Muzeul Politehnic, s-a îmbogăţit nu de mult cu un Muzeu de literatură a Moldovei. Acest tinăr muzeu funcţionează, deocamdată, cu Casa memorială „Vasile Alecsandri“, Bojdeuca lui Creangă şi vila „Sonet“ a poetului Mihai Codreanu, precum şi cu secţia de literatură veche deschisă in casa Dosoftei, cea mai veche construcţie din Iaşi, restaurată recent. In anul în curs, Muzeul de literatură a Moldovei se va îmbogăţi cu casa memorială a Otiliei Cazimir şi cu secţiile de literatură modernă şi contemporană.