Scînteia, ianuarie 1972 (Anul 41, nr. 9016-9044)
1972-01-15 / nr. 9028
SCINTEIA — sîmbâtă 15 ianuarie 1972 De ce o discuţie despre folclor ? Pentru că acesta constituie prin sfera de pătrundere o modalitate indiscutabilă pentru formarea şi educarea, omului, pentru cultivarea pasiunii sale pentru frumos, a dorinţei de acte generoase, pe măsura timpului ce-l trăim. Pentru că folclorul este o vastă şcoală a patriotismului, a aspiraţiei de a sluji patria, de a te manifesta în toate împrejurările ca un om cinstit, curajos. In 1965, din totalul populaţiei ţării noastre, locuitorii de la sate reprezentau 66,3 la sută. Au trecut şase ani, şi la 1 ianuarie 1971, acelaşi procent scăzuse la 59 la sută, în intervalul la care ne referim, pe harta ţării au apărut 53 de noi oraşe. Aceste cîteva cifre includ în ele una din transformările cele mai spectaculoase, cele mai de substanţă ale anilor socialismului , rapidul proces de urbanizare, de ştergere treptată a diferenţelor dintre sat şi oraş ca urmare a ritmului intens al industrializării. Era normal ca în noul cadru material şi social atît de dinamic al satului contemporan, FOLCLORUL, acest milenar seismograf al sufletului poporului, această expresie concentrată a filozofiei sale asupra vieţii, să sufere transformări şi mutaţii. în ce măsură ele au afectat substanţa folclorului ? Care sunt consecinţele imediate şi de perspectivă ale acestor evoluţii ? Iată întrebările de la care au pornit dezbaterile mesei noastre rotunde cu participarea acad. MIHAI BENIUC, prof. univ. MIHAI POP, directorul Institutului de etnografie şi folclor, FLORIAN BANC, instructor expert la Direcţia cultural-educativă de masă din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, NICOLAE NISTOR, directorul Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, ANCA GIURCHESCU, cercetător principal la Institutul de etnografie şi folclor, ACHIM PENDA, directorul Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă din judeţul Timiş. Să auturnăm cositor în aurul bijuteriei Abordînd problematica atit de diversă, de nuanţată a autenticităţii inestimabilului tezaur folcloric al poporului nostru, participanţii la masa rotundă au ţinut să precizeze de la bun început o realitate de care nu se poate face abstracţie: acest sector de activitate, a cărui tradiţie se suprapune de fapt istoriei poporului român, cu bogăţia manifestărilor sale spectaculare, cu o răspindire la scara întregii naţiuni se bucură de un substanţial şi consecvent sprijin din partea statului. Un sprijin moral, tradus în interesul permanent pe care organele locale îl dovedesc faţă de un asemenea fenomen ; un sprijin material care se exprimă în importante fonduri pentru înzestrarea formaţiilor de amatori cu costume şi instrumente populare, pentru construirea de săli de spectacole, pentru organizarea feluritelor concursuri locale sau naţionale, menite să contribuie la valorificarea creaţiei autentice. Tot atît de adevărat este însă şi faptul — au arătat unii vorbitori — că uneori investiţiile materiale şi umane nu s-au concretizat în mod optim, aşa cum s-ar fi dorit. Tocmai aceste cazuri au constituit obiectul intervenţiilor critice formulate în cadrul discuţiilor. „Folclorul continuă să vreze, continuă să preocupe pe oameni la fel de mult ca înainte — a spus acad. MIHAI BENIUC, referindu-se la transferul de forţă de muncă de la sat la oraş. Cei care vin în fabrici să lucreze îşi „transportă“ folclorul cu ei, pentru că face parte din esenţa vieţii unei anumite colectivităţi. El exprimă un conţinut sufletesc propriu oamenilor din mediul rural, o atitudine socială. Folclorul rămîne o modalitate de exprimare şi de comunicare ; or, ţăranul venit la oraş nu poate renunţa dintr-o dată la acest mod de comunicare. Ca să nu mai vorbim că există şi un folclor al oraşului. I-am văzut pe ţărani cum dansează. Şi vă asigur că, deşi uneori mai învaţă jocuri noi, ei nu-şi uită dansurile tipice. Forma aceasta de a se exprima în cintec, în vers, în dans este atît de solidă incit nimic nu o poate modifica. Aşadar, personal consider că destinul folclorului nu este periclitat de cuceririle civilizaţiei materiale , cu singura condiţie ca el să se dezvolte normal, din propria lui masă, fără intervenţii din afară, fără a turna prea mult cositor în aur. Pentru că atunci bijuteria va continua să strălucească, dar va fi falsă“. Pornind de la această premisă, prof. univ. MIHAI POP a delimitat de la bun inceput discuţia. „Nu e bine să operăm în momentul de faţă o distincţie netă între folclorul satului şi cel al oraşului. Şi aceasta pentru că diferenţa care se manifestă azi în ceea ce noi cuprindem sub termenul global de FOLCLOR este de altă natură: există în primul rind un folclor transmis prin tradiţie, l-aş numi „nativ“, care îşi are destinul său sigur, de milenii, şi care îşi va continua neabătut traiectoria. In al doilea rind, există şi un folclor al societăţii moderne industriale, un folclor „de consum“, care este la fel la oraş şi sat (pentru că la radio, televizor, în spectacolele artistice, şi orăşenii şi sătenii „consumă“ acelaşi lucru). Acesta din urmă, altceva decit folclorul „nativ“, are şi el o valoare, să zicem nu tradiţional-autentică ci artistic-autentică. Tocmai de această ramură a folclorului avem noi datoria să ne ocupăm, cu atit mai mult cu cit ea ridică o serie de probleme deosebit de complicate“. „O dată cu industrializarea şi urbanizarea s-au împuţinat „izvoarele de apă vie“ ale folcloruluinativ. Dar trebuie să recunoaştem, că, în schimb, s-a îmbogăţit gama manifestărilor folclorice-spectacol, acel folclor „de consum“ amintit anterior. Această îmbogăţire de forme spectaculare, aprecia NICOLAE NISTOR, se datoreşte însuşi transferului de populaţie sătească spre şantiere. Dacă luăm numai zone ca Braşov, Făgăraş, Sibiu, unde o bună parte din tinerii muncitori de azi sunt ţăranii de ieri, vom putea constata că echipele de dansuri ale unor întreprinderi, altă dată palide imitaţii ale profesioniştilor, cuprinzînd în prezent asemenea elemente care au venit de la sate şi au adus cu ele frumuseţea cîntecului şi dansului autentic, s-au impus prin note cu totul specifice“. Iată de ce, asistînd la un asemenea fenomen amplu, ne-a interesat să precizăm, cu ajutorul invitaţilor noştri, modalităţile în care acţionează factorii ce răspund de viaţa culturală a ţării pentru stimularea şi dezvoltarea creaţiei artistice populare, in noua sa formă de manifestare. Din acest punct de vedere, opina FLORIAN BANC, eu consider că trebuie să facem o distincţie (şi de termeni, dar, mai ales, de mod de a interveni şi „dirija“) între folclorul propriu-zis, ca formă de manifestare spirituală a poporului — materializat în producţia folclorică finită : poezie, cintec, dans — şi ceea ce prezentăm pe scenele aşezămintelor de cultură, în concursuri şi festivaluri, la radio şi televiziune, în spectacolele ansamblurilor profesioniste. Poporul cînd creează, nu o face pentru ca producţia sa să fie reprezentată, ci pentru a-şi manifesta, şi în acest chip, bogăţia lăuntrică a spiritului. Dar folclorul trebuie să-şi găsească loc şi pe scenă. Iată definită lapidar principala problemă a valorificării folclorului : modul în care noi reuşim să transpunem folclorul, ca producţie spirituală, din cadrul său normal de manifestare în cadrul, fără îndoială puţin artificial, al sălii de spectacol . După cum am avut prilejul să ne convingem cu ocazia concursurilor naţionale ale artiştilor amatori, a primului festival internaţional de folclor „România 1969", a festivalurilor judeţene, acesta este momentul cind intervin concesiile mai mari sau mai mici, in funcţie de pregătirea celui ce operează cu producţia folclorică. Obiectiv, este nevoie să se aducă unele modificări faptului folcloric, dar nu modificări de esenţă, care ţin de particularitatea, de ţesătura intrinsecă a valorii respective, cu corecturi de adaptare scenică. Toată lumea se declară de acord cu această afirmaţie, deşi, în practică, ne ciocnim de exemple contrarii. Iată de ce am solicitat invitaţilor noştri să aprecieze felul în care este prezentat folclorul nostru în manifestările publice. împotriva standardizării si contrafacerilor a artizanale — Bunurile de consum sîint în general standardizate — a folosit o sugestivă comparaţie prof. univ. MIHAI POP. Noi standardizăm încălţămintea, confecţiile etc. In plus, aceleaşi bunuri se ambalează frumos pentru reclamă. Probabil aceeaşi concepţie este urmată şi cînd se „standardizează“ folclorul pe care îl numeam „de consum“, probabil că din această cauză festivalurile se... „ambalează“ şi ele cu paiete pe costume, cu strigături şi veselie factice. Cu toate că acceptăm existenţa unui folclor numit „de consum“, afirm cu toată convingerea că nu se pot echivala criteriile după care se lucrează cu un bun de consum material şi cu altul spiritual. Sensul artistic, semnificaţia celui din urmă trebuie să se păstreze intacte. — Desigur, putem să ne întrebăm : de ce este nevoie să organizăm spectacole de dans popular, de ce aducem folclorul pe scenă și nu-l lăsăm în sat ? — a continuat ideea ANCA GIURCHESCU. Răspunsul este unul singur . pentru că un spectacol de acest gen, bine făcut, contribuie la educaţia patriotică, estetică a publicului larg, are, in ultimă instanţă, un scop formativ şi informativ. In acest caz, aducîndu-1 pe scenă, cit şi cum îl transformăm ? în limita în care el rămine o creaţie artistică, fără să ajungă o Automecanica din Sibiu, considerat pe planul mişcării de amatori ca unul din cele mai valoroase ansambluri, are totuşi un program de veritabilă „acrobaţie“ folclorică. Dansurile prezentate de sibieni respectă trăsăturile specifice ale folclorului local, dar sunt executate intr-o asena sa se apropie cu acelaşi respect, cu neabătută grijă de a nu altera tradiţionalele mărturii ale spiritualităţii noastre — spunea acad. MIHAI BENIUC. De ce am făcut atîtea formaţii de acest gen la aşezămintele culturale ? Nu pentru a studia folclorul ca atare (sarcină ce revine specialiştilor), ci pentru a face educaţie patriotică, estetică tinerei generaţii. In lumina acestui adevăr cred că trebuie condamnate falsurile care alterează portul popular, cîntul, jocul, meşteşugurile. — Cei ce se îndepărtează mai mult de autentic sunt artiştii populari profesionişti, declara prof. univ. MIHAI POP. De fapt, chiar această titulatură constituie un nonsens. Poate fi cineva artist popular şi, concomitent, profesionist ? Folclorul nu a fost niciodată profesionist. Desigur, există şi interpreţi cu un trainic renume, de o binemeritată notorietate, care apar la radio sau la televiziune, artişti care şi-au făcut o profesiune de credinţă din a fi mesageri ai folclorului autentic, care îşi subordonează propria lor personalitate acesta să fi fost autentic. Este adevărat că o bună parte din aceste formaţii prezintă falsuri folclorice, lucruri facile, de suprafaţă. — In plus, ansamblurile profesioniste şi-au limitat, cel mai ades, funcţia lor socială la a fi prezente la diferite manifestări festive, cînd organele locale le solicită — a adăugat FLORIAN BANC. Problema comportă discuţii atît de aprinse pentru că încă de la Înfiinţarea acestor ansambluri nu a existat un punct de vedere clar privitor la ce vor să însemne ele, care va fi profilul lor, ce vor prezenta pe scenă. La această remarcă s-a recunoscut că apariţia ansamblurilor s-a făcut cam in pripă, pentru că nu în toate judeţele existau posibilităţi ca ele să activeze in condiţii optime şi că se vor lua măsurile necesare. Le aşteptăm. LA MASA ROTUNDA A „SCÂNTEII" Pledoarie pentru AUTENTICITATEA FOLCLORULUI • ANALIZAREA ACTIVITĂŢII ANSAMBLURILOR FOLCLORICE JUDEŢENE SI ELIMINAREA CONTRAFACERILOR ARTISTICE. • PERFECŢIONAREA PREGĂTIRII INSTRUCTORILOR. • INCLUDEREA MAEŞTRILOR COREGRAFI IN DIFERITE FORME DE RECALIFICARE PROFESIONALA. • REVEDEREA ACTUALULUI SISTEM DE CONCURSURI SI FESTIVALURI ARTISTICE. • O RIGOARE SPORITA FATA DE FOLCLORUL CARE CIRCULĂ IN SPECTACOLELE PUBLICE, LA RADIO SI TELEVIZIUNE. • O COLABORARE CONCRETĂ INTRE CONSILIUL CULTURII SI EDUCAŢIEI SOCIALISTE SI MINISTERUL EDUCAȚIEI SI ÎNVĂȚAMÎNTULUI ÎN VEDEREA REGLEMENTĂRII DIFERITELOR ASPECTE PE CARE LE RIDICA VALORIFICAREA FOLCLORULUI. contrafacere artizanală , în limita în care produsul spectacular nu contrazice modelul folcloric pe care şi l-a ales. De multe ori, insă, cei ce se ocupă de valorificarea folclorului, fie îl transpun „tale quale“, fie introduc fel de fel de formule de mare efect, soluţii standard care unifică, nivelează diferenţele zonale. Noi vorbim de varietate ca de o trăsătură caracteristică a folclorului nostru, dar în concursurile republicane Căluşul, prezentat de un ansamblu din Suceava, este identic cu unul adus de Constanţa, sau cu altul din Cîmpia Dunării. Mai ales în coregrafie se introduc motive ad-hoc numai de dragul spectacularului, se modifică costume, se măreşte viteza de execuţie, incit dansul ajunge să nu mai exprime nimic altceva decit un mare efort de a reproduce mecanic nişte mişcări. Consecinţa ? Publicului îi este prezentată o imagine deformată asupra folclorului, „împachetată*" într-o ploaie de paiete, fuste excesiv de scurte, piruete și chiuituri. Aceste aspecte pot fi constatate atît la ansamblurile artistice profesioniste, cit și la amatori. Un exemplu concret ni-1 oferă FLORIAN BANC : — Ansamblul Uzinelor Concluzia inclusă în rîndurile de mai sus este valabilă atit pentru zecile de ansambluri folclorice de amatori ale căminelor culturale, cluburilor şi caselor de cultură, cit şi pentru menea viteză (care desigur incintă ochiul celui ce nu cunoaşte spiritul dansului românesc) incit se transformă la un moment dat în acrobaţia de care aminteam. In multe locuri, „instructorii“ ansamblurilor introduc în costumul popular elemente străine de cromatica şi specificul acestuia, de ceea ce conferă — în ultimă instanţă — frumuseţea şi autenticitatea sa. De ce nu s-ar aduce pe scenă, aşa cum am încercat noi cu prilejul primului festival internaţional de folclor, creatori populari care au prezentat folclorul pur, necombinat cu fel de fel de „inovaţii stilistice“, şi care s-au bucurat de aprecieri elogioase din partea publicului şi a specialiștilor ? Fără îndoială că in dansul popular, ca manifestare folclorică, anumite figuri se repetă de atîtea ori incit el devine nespectacular. Tocmai de aceea coregraful trebuie să aleagă, să reducă numărul figurilor, să adapteze. Dar nu să strice, să altereze. Această afirmaţie este valabilă pentru toate formele de manifestare ale artei populare. Iar realizarea ei ţine de pregătirea instructorului, de cunoaşterea profundă a specificului, caracteristicilor, trăsăturilor fiecărei manifestări folclorice, a fiecărei zone, ansamblurile şi orchestrele profesioniste care funcţionează in Capitală şi în judeţele ţării. — Amatori sau profesionişti, în faţa autenticului filon folcloric ei au dato Artistul popular ••• profesionist ? transmiterii către marele public a adevăratelor bijuterii ale artei populare. Nu este locul să dăm exemple, dar oricînd pot fi citate numeroase asemenea nume. Tot atît de adevărat este însă şi faptul că există mulţi, foarte mulţi „profesionişti“, „făcători“ de folclor, mai ales în cazurile ansamblurilor artistice judeţene, care inventează melodii, texte, în căutarea unui succes facil. Pe aceşti „profesionişti“ nu-i putem accepta pentru că la ei, de cele mai multe ori, avem prilejul să vedem „reviste folclorice“ sau „operete folclorice“ al căror pericol este acela că dau naştere unei mode, unor modele supărătoare. La spectacolele lor vine puţină lume, ansamblurile folclorice profesioniste fiind, in principiu, finanţate. Aşadar, şi neeconomice şi cultural ineficiente — cel mai ades au fost folosite pentru a ne reprezenta peste hotare. Or, este ştiut că de cind în străinătate au fost trimise echipe neprofesioniste, succesul repurtat a fost în continuă creştere. Referindu-se la autenticitatea producţiei folclorice a ansamblurilor profesioniste, alţi invitaţi s-au oprit şi la costumele cu care aceşti artişti apar îmbrăcaţi (excesiv paietate, pentru „a lua ochii“ în lumina reflectoarelor), la felul în care sunt scoase periodic premierele, în funcţie de planul de încasări care trebuie realizat. — Artiştii profesionişti — observa ACHIM PENDA — sunt obligaţi să înveţe folclor din toate zonele : şi moldovenesc, şi oltenesc, şi bănăţean ,11 „învaţă“ , dar cum ? Schematizîndu-l, făcând să dispară orice specific. Am ascultat la unii dintre ei acelaşi repertoriu prezentat ani în şir, fără măcar ca Mesajului patriotic al creaţiei-drum drept către spectator! Problema cea mai delicată în domeniul valorificării folclorului prin intermediul mişcării de amatori s-a apreciat a fi cea a instructorilor. Există material folcloric deosebit de viu şi bogat, interpreţiarea şi competenţa instructorilor, a afirmat ACHIM PENDA. Experienţa din judeţul nostru ne permite să afirmăm : falsurile, contrafacerile, spectaculosul de dragul spectaculosului pot apărea în egală măsură şi tentaţi de asemenea există. Şi totuşi, de multe ori îi vezi pe aceştia, oameni care işi dedică activităţii artistice timpul lor din afara orelor de producţie, irosindu-şi inutil eforturile în programe pseudofolclorice, tentative eşuate din pricia celor chemaţi să-i îndrume şi să-i instruiască. — Orice fapt folcloric adus pe scenă (cintec, obicei, dans) este bun în funcţie numai şi numai de pricepela amatori şi la profesionişti. Dacă motivele sunt diferite, explicaţia e una singură: instructorul. Referitor la aceste motive, o disociere oportună a fost făcută de ANCA GIURCHESCU. — In general, în acţiunea de transpunere scenică a elementului folcloric se lucrează cu două categorii de interpreţi : cei de la sate — al căror limbaj artistic este transmis pe cale naturală, prin tradiţie — şi cei de la oraş (amatori sau profesionişti) care învaţă acest limbaj prin intermediul unui instructor. Modul de a lucra al instructorilor ar trebui să fie diferenţiat la ţară , doar de a crea un cadru spectacular adecvat, în care interpreţii, nestingheriţi, să-şi desfăşoare întreaga potenţă interpretativă fără a se interveni brutal în actul artistic , la oraş , de a forma intîi imaginea de ansamblu a dansului popular, de a-i înţelege spiritul. Or, ce se întîmplă ? La sate, adesea instructorul „se străduieşte“ să-i înveţe pe localnici să danseze, reactualizînd nedorit binecunoscuta zicală cu oul şi cu găina (iar exemplul cel mai caracteristic mi se pare cel al echipei căminului cultural din Rîuşor-Braşov, unde, cu prilejul ultimului concurs republican al amatorilor, coregraful a imaginat o asemenea soluţie scenică complicată incit spontaneitatea şi trăirea artistică a interpreţilor naturali au fost anihilate, iar ei, pur şi simplu, uitaseră să joace) ; la oraş instructorul predă ca pe o lecţie de şcoală, unor oameni care nu ştiu ce este acela dans popular, care n-au jucat niciodată o sîrbă sau o invirtită, fragmente de dansuri, puse cap la cap, cu o intrare şi cu un final. Faptul că exemple de asemenea tip nu sunt cu totul izolate ne îndreptăţeşte să afirmăm că răspunderea nu aparţine exclusiv unor anumiţi instructori, ci sistemului lor de recrutare şi pregătire. Dacă în domeniul valorificării de către amatori a folclorului muzical se manifestă mult mai puţine neajunsuri, aceasta se datoreşte faptului că există şcoli elementare, licee, conservatoare unde se predă folclorul. In coregrafie, însă, situaţia instructorilor este mult mai precară. Deşi, in ultimii ani s-au înfiinţat numeroase instituţii cu scopul de a ajuta la perfecţionarea activităţii culturale, coregrafii au rămas în afara oricăror forme organizate de învăţămint. Personal, apreciez că pentru început ar fi necesar să ia fiinţă o asociaţie cu caracter profesional a maeştrilor coregrafi. Poate nu ar fi lipsită de interes nici iniţierea unor cursuri postliceale. Există foarte mulţi absolvenţi ai şcolilor de coregrafie care, cînd termină şcoala, îşi dau seama că nu sunt buni pentru scenă. Ce le lipseşte să devină instructori ? Cunoştinţele adinei, nuanţata asupra dansului popular. Iată direcţia în care aceste şcoli şi-ar putea revizui programele. Şi alţi participanţi la discuţie au formulat propuneri vizînd sporirea competenţei instructorilor echipelor artistice de amatori. Astfel notăm : — înfiinţarea la Conservatorul din Bucureşti a unei secţii de folclor (în locul cursului actual) care să pregătească instructori specialişti cu cea mai înaltă calificare (Achim Penda) ; — întocmirea unui program de recalificare a actualilor instructori. S-a precizat că nu este vorba de nişte cursuri ocazionale, în care oamenii să înveţe nişte dansuri sau melodii pentru ca apoi să le reproducă, cursuri a căror ineficacitate a fost probată pînă acum, ci de UN PROGRAM bine gîndit, care să comunice, In primul rind noţiuni legate de transpunerea scenică a folclorului în noile condiţii (prof. univ. Mihai Pop) ; — stabilirea unei colaborări strînse între C.C.E.S. şi Ministerul Educaţiei şi învăţămmtului pentru ca la cursurile de vară ale şcolilor populare de artă să existe o obligativitate de participare a celor mai îndreptăţite cadre didactice. (Nicolae Nistor). Numai astfel mesajul de autentică vibraţie umană, lecţia de ardent patriotism a folclorului îşi vor dobindi rezonanţa cuvenită, vor putea pătrunde nealterate în rindurile milioanelor de iubitori ai artei populare. PAGINA 5 Sistemul competiţional - stimulent sau frînă? — La al X-lea concurs al artiştilor amatori noi am prezentat, printre altele, grupul folcloric al „Dubaşilor“ — spunea At’NNIM PENDA. Nu a fost premiat, dar nu-i nici osupărare in asta. Mai mult ne-am bucurat că aceşti dubaşi au venit cu un spectacol intr-adevăr autentic, recunoscut oricind ca atare de oamenii acelor locuri. Enunţată astfel, definirea autenticităţii faptului folcloric dobindeşte o circumstanţă nouă : concursul artistic, măsura in care el reprezintă un sprijin, sau o piedică, in calea păstrării şi transmiterii neaiterate a artei populare. Fără îndoială că ultimul concurs al amatorilor a adus şi lucruri excepţionale , există formaţii săteşti de tradiţie care de 3—4 concursuri sunt mereu prezente in etapele finale. Dar alături de ele, şi, mai ales, prin contrast cu ele, au apărut numeroase exemple contrarii. După aprecierea unora dintre invitaţii noştri, una din sursele proliferării lor o constituie actualul sistem de concursuri. Iată ce declara in acest sens prof. univ. Mihai Pop. — Concursul de amatori, in formula lui actuală, cind promovarea unor ansambluri se face nu după criterii strict obiective, mai mult strică decit ajută mişcarea artistică şi viaţa folclorică în general. Juriile care se alcătuiesc sint frămîntate de tendinţe diferite, iar modul lor de apreciere transformă întreaga manifestare intr-un fel de joc sportiv, în căutarea de performanţe. De pildă, nici nu ştiu dacă se poate desfăşura un concurs între dansurile moldoveneşti şi Căluşari, sau între doina muntenească şi cea cu noduri din Maramureş. De aceea, apreciez că formula actuală a concursului ar trebui revizuită. O soluţie se întrezăreşte : festivalurile judeţene, deşi şi aici autenticitatea materialului folcloric începe să fie lezată. După cum aprecia NICOLAE NISTOR, noţiunea de întrecere nu trebuie să lipsească în nici un caz din modalitatea ce va fi aleasă pentru a asigura o periodică confruntare a artiştilor amatori. Cit priveşte modalitatea propriuzisă, opţiunile par să încline într-o singură direcţie : festivalurile pe genuri. — La primul festival al corurilor de amatori am trăit o senzaţie pe care am mai avut-o numai în urmă cu ani — mărturiseşte ACHIM PENDA : trăirea adîncă, interesul extraordinar al celor prezenţi pentru participarea lor cit mai îngrijită. Caracterul stimulativ, mai mare decit la orice concurs cu premii, s-a creat din însuşi faptul că în sală se aflau colegii de specialitate artistică din Ardeal, din Moldova etc. Aceasta a determinat o conştientă dorinţă de înaltă calitate, a interpretării şi repertoriului. Rezumînd propunerile făcute în ce priveşte revizuirea sistemului competiţional, se conturează ideea unor festivaluri zonale, pe genuri artistice, organizate periodic in diferite judeţe ale ţării. Sistemul de premiere se propune a nu mai fi opera unui singur juriu, solicitîndu-se in primul rind aprecierile opiniei publice. Fină se va clarifica, în concepţia organelor competente, noua formulă organizatorică, s-a sugerat să se opereze o anumită reducere selectivă a feluritelor concursuri naţionale şi judeţene, cu scopul unei mai bune pregătiri a manifestării, în vederea unui răgaz mai substanţial pentru eliminarea oricăror tendinţe de falsificare, trunchiere, contrafacere a actului folcloric original, în sfîrşit, s-a propus organizarea unei sesiuni ştiinţifice la nivel naţional dedicată în exclusivitate acestei probleme. La încheierea discuţiilor, am solicitat participanţilor la masa rotundă să sintetizeze principalele măsuri care ar trebui luate în domeniul conservării şi valorificării folclorului, indicind simultan şi răspunderile directe. — Consider că niciodată nu s-a pus cu atîta seriozitate problema rolului căminului cultural în ceea ce priveşte conservarea şi valorificarea folclorului. Şi şcolile din sat ar trebui să aibă obligaţii asemănătoare. O aliniere a punctelor de vedere ale forului de îndrumare a culturii, Ministerului Educaţiei şi Invăţămîntului şi Consiliului Naţional al Pionierilor este absolut necesară. (Nicolae Nistor). — Cercetarea, conservarea şi valorificarea folclorului trebuie să devină preocuparea principală a centrelor de îndrumare a creaţiei populare, după modelul celor care şi-au înfiinţat centre de cercetare folclorică, cu sesiuni sau discuţii ştiinţifice periodice. (Achim Penda). — Stăvilirea „inflaţiei“ de formaţii populare, înfiinţate chiar acolo unde nu există dirijori şi coregrafi, ci doar 10—20 de lăutari. Eu aş propune o selectare sau triere a formaţiilor, în sensul ca fiecare judeţ să-şi păstreze acele formaţii folclorice care sunt cu adevărat specifice. Concomitent mi se pare necesară o mai mare rigoare faţă de folclorul care circulă prin intermediul radioului şi televiziunii. (Prof. univ. Mihai Pop). Extrem de utilă s-ar dovedi organizarea pe plan naţional a unei ample discuţii cu tema : „Creaţia populară în contemporaneitate , creaţia artistică populară şi valorificarea ei“, la care ar trebui invitate toate forurile interesate, inclusiv radioul, televiziunea, cinematografia, editurile. LA FEL DE UTILA MI SE PARE SI ACEASTA DEZBATERE ORGANIZATA DE „SCINTEIA“, CU ATIT MAI MULT CU CIT IN ULTIMELE LUNI CONSILIUL CULTURII SI EDUCAŢIEI SOCIALISTE A INIŢIAT O SERIE DE MASURI CARE VIZEAZĂ, IN PRIMUL RIND, PASTRAREA NEALTERATA A INESTIMABILULUI TEZAUR FOLCLORIC AL POPORULUI, VALORIFICAREA SA OPTIMA, ASTFEL INCIT ACEASTA NEPREŢUITA MOŞTENIRE SPIRITUALA SA FIE TRANSMISA INTACTA GENERAŢIILOR VIITOARE. Acţiunile concrete Întreprinse pînă în prezent creează premise sigure pentru ca în mijlocul maselor celor mai largi să ajungă numai elementele de folclor autentic, in formele sale cele mai pure, cele mai valoroase. (Florian Banc). Toate aceste sugestii ni se par deosebit de oportune în contextul actual, cînd se discută cu acuitate problema valorificării creaţiei populare autentice, a punerii folclorului, spectacolelor folclorice în slujba educării multilaterale a omului, cultivării trăsăturilor de nobleţe care au caracterizat întotdeauna poporul român, acum cînd programul de edificare a omului nou, a omului societăţii socialiste deschide vaste perspective şi în acest domeniu cu o remarcabilă tradiţie. Masă rotundă organizată de Radu CONSTANTINESCU