Scînteia, ianuarie 1972 (Anul 41, nr. 9016-9044)

1972-01-15 / nr. 9028

SCINTEIA — sîmbâtă 15 ianuarie 1972 De ce o discuţie despre folclor ? Pentru că acesta constituie prin sfera de pătrundere o moda­litate indiscutabilă pentru formarea şi educarea, omului, pentru cultivarea pasiunii sale pentru frumos, a dorinţei de acte generoase, pe măsura timpului ce-l trăim. Pentru că folclorul este o vastă şcoală a patriotismului, a aspiraţiei de a sluji patria, de a te manifesta în toate împrejurările ca un om cinstit, curajos. In 1965, din totalul populaţiei ţării noastre, locuitorii de la sate reprezentau 66,3 la sută. Au trecut şase ani, şi la 1 ianuarie 1971, acelaşi procent scăzuse la 59 la sută, în intervalul la care ne referim, pe harta ţării au apărut 53 de noi oraşe. Aceste cîteva cifre includ în ele una din transfor­mările cele mai spectaculoase, cele mai de substanţă ale anilor socialismului , rapidul proces de ur­banizare, de ştergere treptată a diferenţelor dintre sat şi oraş ca urmare a ritmului intens al industria­lizării. Era normal ca în noul cadru material şi social atît de dinamic al satului contemporan, FOLCLORUL, acest milenar seismograf al sufletului poporului, această expresie concentrată a filo­zofiei sale asupra vieţii, să sufere transformări şi mutaţii. în ce măsură ele au afectat substanţa folclorului ? Care sunt consecinţele imediate şi de perspectivă ale acestor evoluţii ? Iată întrebările de la care au pornit dezbaterile mesei noastre rotunde cu participarea acad. MIHAI BENIUC, prof. univ. MIHAI POP, directorul Institutului de etnografie şi folclor, FLORIAN BANC, instructor expert la Di­recţia cultural-educativă de masă din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, NICOLAE NISTOR, di­rectorul Centrului de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, ANCA GIUR­­CHESCU, cercetător principal la Institutul de etnografie şi folclor, ACHIM PENDA, directorul Cen­trului de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă din judeţul Timiş. Să au­turnăm cositor în aurul bijuteriei Abordînd problematica atit de diversă, de nuan­ţată a autenticităţii inesti­mabilului tezaur folcloric al poporului nostru, par­ticipanţii la masa rotundă au ţinut să precizeze de la bun început o realitate de care nu se poate face abstracţie: acest sector de activitate, a cărui tradiţie se suprapune de fapt is­toriei poporului român, cu bogăţia manifestărilor sale spectaculare, cu o răspin­­dire la scara întregii naţi­uni se bucură de un sub­stanţial şi consecvent spri­jin din partea statului. Un sprijin moral, tradus în in­teresul permanent pe care organele locale îl dovedesc faţă de un asemenea feno­men ; un sprijin material care se exprimă în impor­tante fonduri pentru în­zestrarea formaţiilor de a­­matori cu costume şi ins­trumente populare, pentru construirea de săli de spec­tacole, pentru organizarea feluritelor concursuri loca­le sau naţionale, menite să contribuie la valorificarea creaţiei autentice. Tot atît de adevărat este însă şi faptul — au arătat unii vorbitori — că uneori in­vestiţiile materiale şi u­­mane nu s-au concretizat în mod optim, aşa cum s-ar fi dorit. Tocmai aceste ca­zuri au constituit obiectul intervenţiilor critice for­mulate în cadrul discu­ţiilor. „Folclorul continuă să vreze, continuă să preocu­pe pe oameni la fel de mult ca înainte — a spu­s acad. MIHAI BENIUC, re­­ferindu-se la transferul de forţă de muncă de la sat la oraş. Cei care vin în fabrici să lucreze îşi „transportă“ folclorul cu ei, pentru că face parte din esenţa vieţii unei a­­numite colectivităţi. El ex­primă un conţinut sufle­tesc propriu oamenilor din mediul rural, o atitudine socială. Folclorul rămîne o modalitate de exprimare şi de comunicare ; or, ţăra­nul venit la oraş nu poate renunţa dintr-o dată la a­­cest mod de comunicare. Ca să nu mai vorbim că există şi un folclor al ora­şului. I-am văzut pe ţă­rani cum dansează. Şi vă asigur că, deşi uneori mai învaţă jocuri noi, ei nu-şi uită dansurile ti­pice. Forma aceasta de a se exprima în cintec, în vers, în dans este atît de solidă incit nimic nu o poate modifica. Aşadar, personal consider că desti­nul folclorului nu este pe­riclitat de cuceririle civi­lizaţiei materiale , cu sin­gura condiţie ca el să se dezvolte normal, din pro­pria lui masă, fără inter­venţii din afară, fără a turna prea mult cositor în aur. Pentru că atunci bi­juteria va continua să strălucească, dar va fi f­al­să“. Pornind de la această premisă, prof. univ. MI­HAI POP a delimitat de la bun inceput discuţia. „Nu e bine să operăm în mo­mentul de faţă o distincţie netă între folclorul satului şi cel al oraşului. Şi aceas­ta pentru că diferenţa care se manifestă azi în ceea ce noi cuprindem sub ter­menul global de FOL­CLOR este de altă natură: există în primul rind un folclor transmis prin tra­diţie, l-aş numi „nativ“, care îşi are destinul său sigur, de milenii, şi care îşi va continua neabătut traiectoria. In al doilea rind, există şi un folclor al societăţii moderne in­dustriale, un folclor „de consum“, care este la fel la oraş şi sat (pentru că la radio, televizor, î­n spec­tacolele artistice, şi oră­şenii şi sătenii „consumă“ acelaşi lucru). Acesta din urmă, altceva decit fol­clorul „nativ“, are şi el o valoare, să zicem nu tra­­diţional-autentică ci ar­­tistic-autentică. Tocmai de această ramură a folcloru­lui avem noi datoria să ne ocupăm, cu atit mai mult cu cit ea ridică o serie de probleme deosebit de com­plicate“. „O dată cu industrializa­rea şi urbanizarea s-au împuţinat „izvoarele de apă vie“ ale folclorului­­nativ. Dar trebuie să re­cunoaştem, că, în schimb, s-a îmbogăţit gama mani­festărilor folclorice-spec­­tacol, acel folclor „de con­sum“ amintit anterior. A­­ceastă îmbogăţire de for­me spectaculare, aprecia NICOLAE NISTOR, se da­­toreşte însuşi transferu­lui de populaţie săteas­că spre şantiere. Dacă luăm numai zone ca Braşov, Făgăraş, Sibiu, unde o bună parte din ti­nerii muncitori de azi sunt ţăranii de ieri, vom putea constata că echipele de dansuri ale unor întreprin­deri, altă dată palide imi­taţii ale profesioniştilor, cuprinzînd în prezent ase­menea elemente care au venit de la sate şi au adus cu ele frumuseţea cîntecului şi dansului au­tentic, s-au impus prin note cu totul specifice“. Iată de ce, asistînd la un asemenea fenomen am­plu, ne-a interesat să pre­cizăm, cu ajutorul invita­ţilor noştri, modalităţile în care acţionează factorii ce răspund de viaţa culturală a ţării pentru stimularea şi dezvoltarea creaţiei artisti­ce populare, in noua sa formă de manifestare.­­ Din acest punct de vedere, opina FLORIAN BANC, eu consider că trebuie să facem o dis­tincţie (şi de termeni, dar, mai ales, de mod de a interveni şi „dirija“) în­tre folclorul propriu-zis, ca formă de manifestare spi­rituală a poporului — ma­terializat în producţia fol­clorică finită : poezie, cin­tec, dans — şi ceea ce prezentăm pe scenele aşe­zămintelor de cultură, în concursuri şi festivaluri, la radio şi televiziune, în spectacolele ansamblurilor profesioniste. Poporul cînd creează, nu o face pentru ca producţia sa să fie re­prezentată, ci pentru a-şi manifesta, şi în acest chip, bogăţia lăuntrică a spiri­tului. Dar folclorul trebuie să-şi găsească loc şi pe scenă. Iată definită lapi­dar principala problemă a valorificării folclorului : modul în care noi reuşim să transpunem folclorul, ca producţie spirituală, din cadrul său normal de manifestare în cadrul, fără îndoială puţin artificial, al sălii de spectacol . După cum am avut pri­lejul să ne convingem cu ocazia concursurilor naţio­nale ale artiştilor amatori, a primului festival internaţio­nal de folclor „România 1969", a festivalurilor ju­deţene, acesta este momen­tul cind intervin concesiile mai mari sau mai mici, in funcţie de pregătirea celui ce operează cu producţia folclorică. Obiectiv, este nevoie să se aducă unele modificări faptului folcloric, dar nu modificări de esenţă, care ţin de particularitatea, de ţesătura intrinsecă a valorii respective, cu­ co­recturi de adaptare scenică. Toată lumea se declară de acord cu această afirmaţie, deşi, în practică, ne cioc­nim de exemple contrarii. Iată de ce am solicitat in­vitaţilor noştri să aprecieze felul în care este prezentat folclorul nostru în mani­festările publice. împotriva standardizării si contrafacerilor a artizanale — Bunurile de consum sîint în general standardi­zate — a folosit o su­gestivă comparaţie prof. univ. MIHAI POP. Noi standardizăm încălţămin­tea, confecţiile etc. In plus, aceleaşi bunuri se amba­lează frumos pentru recla­mă. Probabil aceeaşi con­cepţie este urmată şi cînd se „standardizează“ folclo­rul pe care îl numeam „de consum“, probabil că din a­­ceastă cauză festivaluri­le se... „ambalează“ şi ele cu paiete pe costume, cu strigături şi veselie factice. Cu toate că acceptăm exis­tenţa unui folclor numit „de consum“, afirm cu toată convingerea că nu se pot echivala criteriile după care se lucrează cu un bun de consum material şi cu altul spiritual. Sensul artis­tic, semnificaţia celui din urmă trebuie să se păstreze intacte. — Desigur, putem să ne întrebăm : de ce este ne­voie să organizăm specta­cole de dans popular, de ce aducem folclorul pe scenă și nu-l lăsăm în sat ? — a continuat ideea ANCA GIURCHESCU. Răs­punsul este unul singur . pentru că un spectacol de acest gen, bine făcut, contri­buie la educaţia patriotică, estetică a publicului larg, are, in ultimă instanţă, un scop formativ şi informa­tiv. In acest caz, aducîn­­du-1 pe scenă, cit şi cum îl transformăm ? în limita în care el rămine o creaţie ar­tistică, fără să ajungă o Automecanica din Sibiu, considerat pe planul mişcă­rii de amatori ca unul din cele mai valoroase ansam­bluri, are totuşi un pro­gram de veritabilă „acro­baţie“ folclorică. Dansurile prezentate de sibieni res­pectă trăsăturile specifice ale folclorului local, dar sunt executate intr-o ase­na sa se apropie cu ace­laşi respect, cu neabătută grijă de a nu altera tradi­ţionalele mărturii ale spi­ritualităţii noastre — spu­nea acad. MIHAI BENIUC. De ce am făcut atîtea for­maţii de acest gen la a­­şezămintele culturale ? Nu pentru a studia folclorul ca atare (sarcină ce revine specialiştilor), ci pentru a face educaţie patriotică, es­tetică tinerei generaţii. In lumina acestui adevăr cred că trebuie condamnate fal­surile care alterează portul popular, cîntul, jocul, meş­teşugurile. — Cei ce se îndepărtea­ză mai mult de autentic sunt artiştii populari pro­fesionişti, declara prof. univ. MIHAI POP. De fapt, chiar această titula­tură constituie un non­sens. Poate fi cineva artist popular şi, concomitent, profesionist ? Folclorul nu a fost niciodată profesio­nist. Desigur, există şi in­terpreţi cu un trainic renu­me, de o binemeritată no­torietate, care apar la radio sau la televiziune, artişti care şi-au făcut o profesi­une de credinţă din a fi mesageri ai folclorului au­tentic, care îşi subordonea­ză propria lor personalitate acesta să fi fost autentic. Este adevărat că o bună parte din aceste formaţii prezintă falsuri folclorice, lucruri facile, de suprafaţă. — In plus, ansamblurile profesioniste şi-au limitat, cel mai ades, funcţia lor socială la a fi prezente la diferite manifestări festive, cînd organele locale le so­licită — a adăugat FLORIAN BANC. Problema compor­tă discuţii atît de aprinse pentru că încă de la În­fiinţarea acestor ansambluri nu a existat un punct de vedere clar privitor la ce vor să însemne ele, care va fi profilul lor, ce vor pre­zenta pe scenă. La această remarcă s-a recunoscut că apariţia an­samblurilor s-a făcut cam in pripă, pentru că nu în toate judeţele existau po­sibilităţi ca ele să activeze in condiţii optime şi că se vor lua măsurile necesare. Le aşteptăm. LA MASA ROTUNDA A „SCÂNTEII" Pledoarie pentru AUTENTICITATEA FOLCLORULUI • ANALIZAREA ACTIVITĂŢII AN­SAMBLURILOR FOLCLORICE JU­DEŢENE SI ELIMINAREA CONTRA­FACERILOR ARTISTICE. • PERFECŢIONAREA PREGĂTIRII IN­STRUCTORILOR. • INCLUDEREA MAEŞTRILOR CORE­GRAFI IN DIFERITE FORME DE RECALIFICARE PROFESIONALA. • REVEDEREA ACTUALULUI SISTEM DE CONCURSURI SI FESTIVALURI ARTISTICE. • O RIGOARE SPORITA FATA DE FOLCLORUL CARE CIRCULĂ IN SPECTACOLELE PUBLICE, LA RA­DIO SI TELEVIZIUNE. • O COLABORARE CONCRETĂ IN­TRE CONSILIUL CULTURII SI EDU­CAŢIEI SOCIALISTE SI MINISTERUL EDUCAȚIEI SI ÎNVĂȚAMÎNTULUI ÎN VEDEREA REGLEMENTĂRII DI­FERITELOR ASPECTE PE CARE LE RIDICA VALORIFICAREA FOLCLO­RULUI. contrafacere artizanală , în limita în care produsul spectacular nu contrazice modelul folcloric pe care şi l-a ales. De multe ori, insă, cei ce se ocupă de valorificarea folclorului, fie îl transpun „tale quale“, fie introduc fel de fel de formule de mare efect, so­luţii standard care unifică, nivelează diferenţele zona­le. Noi vorbim de varietate ca de o trăsătură caracte­ristică a folclorului nostru, dar în concursurile republi­cane Căluşul, prezentat de un ansamblu din Suceava, este identic cu unul adus de Constanţa, sau cu altul din Cîmpia Dunării. Mai ales în coregrafie se introduc motive ad-hoc numai de dragul spectacularului, se modifică costume, se mă­reşte viteza de execuţie, incit dansul ajunge să nu mai exprime nimic altceva decit un mare efort de a reproduce mecanic nişte mişcări. Consecinţa ? Publi­cului îi este prezentată o imagine deformată asupra folclorului, „împachetată*" într-o ploaie de paiete, fuste excesiv de scurte, piruete și chiuituri. Aceste aspecte pot fi constatate atît la ansamblurile artis­tice profesioniste, cit și la amatori. Un exemplu concret ni-1 oferă FLORIAN BANC : — Ansamblul Uzinelor Concluzia inclusă în rîn­­durile de mai sus este va­labilă atit pentru zecile de ansambluri folclorice de a­­matori ale căminelor cul­turale, cluburilor şi caselor de cultură, cit şi pentru menea viteză (care desigur incintă ochiul celui ce nu cunoaşte spiritul dansului românesc) incit se transfor­mă la un moment dat în acrobaţia de care amin­team. In multe locuri, „in­structorii“ ansamblurilor in­troduc în costumul popular elemente străine de cro­matica şi specificul aces­tuia, de ceea ce conferă — în ultimă instanţă — frumuseţea şi autenticitatea sa. De ce nu s-ar aduce pe scenă, aşa cum am încercat noi cu prilejul primului fes­tival internaţional de fol­clor, creatori populari care au prezentat folclorul pur, necombinat cu fel de fel de „inovaţii stilistice“, şi care s-au bucurat de aprecieri elogioase din partea pu­blicului şi a specialiștilor ? Fără îndoială că in dansul popular, ca manifestare folclorică, anumite figuri se repetă de atîtea ori in­cit el devine nespectacular. Tocmai de aceea coregraful trebuie să aleagă, să reducă numărul figurilor, să a­­dapteze. Dar nu să strice, să altereze. Această afirma­ţie este valabilă pentru toa­te formele de manifestare ale artei populare. Iar rea­lizarea ei ţine de pregăti­rea instructorului, de cu­noaşterea profundă a speci­ficului, caracteristicilor, tră­săturilor fiecărei manifes­tări folclorice, a fiecărei zone, ansamblurile şi orchestrele profesioniste care funcţio­nează in Capitală şi în jude­ţele ţării. — Amatori sau profesio­nişti, în faţa autenticului filon folcloric ei au dato­ Artistul popular ••• profesionist ? transmiterii către marele public a adevăratelor biju­terii ale artei populare. Nu este locul să dăm exemple, dar oricînd pot fi citate numeroase asemenea nu­me. Tot atît de adevărat este însă şi faptul că exis­tă mulţi, foarte mulţi „profesionişti“,­­ „făcători“ de folclor, mai ales în ca­zurile ansamblurilor artis­tice judeţene, care inven­tează melodii, texte, în cău­tarea unui succes facil. Pe aceşti „profesionişti“ nu-i putem accepta pentru că la ei, de cele mai multe ori, avem prilejul să vedem „reviste­ folclorice“ sau „operete­ folclorice“ al căror pericol este ace­la că dau naştere unei mode, unor modele supără­toare. La spectacolele lor vine puţină lume, ansam­blurile folclorice profe­sioniste fiind, in principiu, finanţate. Aşadar, şi neeco­nomice şi cultural inefi­ciente — cel mai ades au fost folosite pentru a ne reprezenta peste hotare. Or, este ştiut că de cind în străinătate au fost tri­mise echipe neprofesionis­­te, succesul repurtat a fost în continuă creştere. Referindu-se la auten­ticitatea producţiei folclo­rice a ansamblurilor pro­fesioniste, alţi invitaţi s-au oprit şi la costumele cu care aceşti artişti apar îm­brăcaţi (excesiv paietate, pentru „a lua ochii“ în lumina reflectoarelor), la felul în care sunt scoase periodic premierele, în funcţie de planul de înca­sări care trebuie realizat. — Artiştii profesionişti — observa ACHIM PEN­DA — sunt obligaţi să în­veţe folclor din toate zo­nele : şi moldovenesc, şi oltenesc, şi bănăţean­ ,11 „învaţă“ , dar cum ? Sche­­matizîndu-l, făcând să dis­pară orice specific. Am as­cultat la unii dintre ei a­­celaşi repertoriu prezentat ani în şir, fără măcar ca Mesajului patriotic al creaţiei-drum drept către spectator! Problema cea mai deli­cată în domeniul valorifi­cării folclorului prin inter­mediul mişcării de amatori s-a apreciat a fi cea a instructorilor. Există ma­terial folcloric deosebit de viu şi bogat, interpreţi­­a­rea şi competenţa instruc­torilor, a afirmat ACHIM PENDA. Experienţa din ju­deţul nostru ne permite să afirmăm : falsurile, contra­facerile, spectaculosul de dragul spectaculosului pot apărea în egală măsură şi tentaţi de asemenea există. Şi totuşi, de multe ori îi vezi pe aceştia, oameni care işi dedică activităţii artistice timpul lor din a­­fara orelor de producţie, irosindu-şi inutil eforturi­le în programe pseudo­­folclorice, tentative eşua­te din pric­ia celor che­maţi să-i îndrume şi să-i instruiască. — Orice fapt folcloric a­­dus pe scenă (cintec, obicei, dans) este bun în funcţie numai şi numai de pricepe­la amatori şi la profesio­nişti. Dacă motivele sunt diferite, explicaţia e una singură: instructorul. Referitor la aceste moti­ve, o disociere oportună a fost făcută de ANCA GIURCHESCU. — In general, în acţiu­nea de transpunere scenică a elementului folcloric se lucrează cu două categorii de interpreţi : cei de la sate — al căror limbaj ar­tistic este transmis pe cale naturală, prin tradiţie — şi cei de la oraş (amatori sau profesionişti) care învaţă acest limbaj prin interme­diul unui instructor. Mo­dul de a lucra al in­structorilor ar trebui să fie diferenţiat­­ la ţară , doar de a crea un cadru spectacular adecvat, în care interpreţii, nestingheriţi, să-şi desfăşoare întreaga potenţă interpretativă fără a se interveni brutal în ac­tul artistic , la oraş , de a forma intîi imaginea de ansamblu a dansului popu­lar, de a-i înţelege spiri­tul. Or, ce se întîmplă ? La sate, adesea instructo­rul „se străduieşte“ să-i înveţe pe localnici să dan­seze, reactualizînd nedo­rit binecunoscuta zicală cu oul şi cu găina (iar exem­plul cel mai caracteristic mi se pare cel al echipei căminului cultural din Rîu­­şor-Braşov, unde, cu prile­jul ultimului concurs re­publican al amatorilor, co­regraful a imaginat o a­­semenea soluţie scenică complicată incit spontanei­tatea şi trăirea artistică a interpreţilor naturali au fost anihilate, iar ei, pur şi simplu, uitaseră să joace) ; la oraş instructorul pre­dă ca pe o lecţie de şcoală, unor oameni care nu ştiu ce este acela dans popular, care n-au jucat niciodată o sîrbă sau o in­­virtită, fragmente de dan­suri, puse cap la cap, cu o intrare şi cu un final. Fap­tul că exemple de aseme­nea tip nu sunt cu totul izolate ne îndreptăţeşte să afirmăm că răspunderea nu aparţine exclusiv unor anumiţi instructori, ci sis­temului lor de recrutare şi pregătire. Dacă în domeniul valorificării de către a­­matori a folclorului muzi­cal se manifestă mult mai puţine neajunsuri, aceasta se datoreşte faptului că există şcoli elementare, licee, conservatoare unde se predă folclorul. In coregrafie, însă, situaţia instructorilor este mult mai precară. Deşi, in ul­timii ani s-au înfiinţat nu­meroase instituţii cu sco­pul de a ajuta la perfec­ţionarea activităţii cultu­rale, coregrafii au rămas în afara oricăror forme organizate de învăţămint. Personal, apreciez că pen­tru început ar fi necesar să ia fiinţă o asociaţie cu caracter profesional a maeştrilor coregrafi. Poate nu ar fi lipsită de in­teres nici iniţierea unor cursuri postliceale. Exi­stă foarte mulţi absol­venţi ai şcolilor de co­regrafie care, cînd ter­mină şcoala, îşi dau sea­ma că nu sunt buni pentru scenă. Ce le lipseşte să devină instructori ? Cu­noştinţele adinei, nuanţata asupra dansului popular. Iată direcţia în care aces­te şcoli şi-ar putea revizui programele. Şi alţi participanţi la discuţie au formulat pro­puneri vizînd sporirea competenţei instructorilor echipelor artistice de a­­matori. Astfel notăm : — înfiinţarea la Conser­vatorul din Bucureşti a u­­nei secţii de folclor (în locul cursului actual) care să pregătească instructori specialişti cu cea mai înal­tă calificare (Achim Pen­­da) ; — întocmirea unui pro­gram de recalificare a ac­tualilor instructori. S-a precizat că nu este vorba de nişte cursuri ocazio­nale, în care oamenii să înveţe nişte dansuri sau melodii pentru ca apoi să le reproducă, cursuri a căror ineficacitate a fost probată pînă acum, ci de UN PROGRAM bine gîn­­dit, care să comunice, In primul rind noţiuni legate de transpunerea scenică a folclorului în noile con­diţii (prof. univ. Mihai Pop) ; — stabilirea unei co­laborări strînse între C.C.E.S. şi Ministerul Edu­caţiei şi învăţămmtului pentru ca la cursurile de vară ale şcolilor popu­lare de artă să exis­te o obligativitate de participare a celor mai în­dreptăţite cadre didactice. (Nicolae Nistor). Numai astfel mesajul de autentică vibraţie umană, lecţia de ardent patriotism a folclorului îşi vor dobindi rezonanţa cuvenită, vor pu­tea pătrunde nealterate în rindurile milioanelor de iu­bitori ai artei populare. PAGINA 5 Sistemul competiţional - stimulent sau frînă? — La al X-lea con­curs al artiştilor amatori noi am prezentat, printre altele, grupul folcloric al „Dubaşilor“ — spunea A­­t’NNIM PENDA. Nu a fost premiat, dar nu-i nici o­­supărare in asta. Mai mult ne-am bucurat că aceşti dubaşi au venit cu un spectacol intr-adevăr au­tentic, recunoscut oricind ca atare de oamenii ace­lor locuri. Enunţată astfel, defini­rea autenticităţii faptului folcloric dobindeşte o cir­cumstanţă nouă : concursul artistic, măsura in care el reprezintă un sprijin, sau o piedică, in calea păs­trării şi transmiterii neai­­terate a artei populare. Fără îndoială că ultimul concurs al amatorilor a adus şi lucruri excepţio­nale , există formaţii să­teşti de tradiţie care de 3—4 concursuri sunt mereu prezente in etapele finale. Dar alături de ele, şi, mai ales, prin contrast cu ele, au apărut numeroase e­­xemple contrarii. După a­­precierea unora dintre in­vitaţii noştri, una din sur­sele proliferării lor o con­stituie actualul sistem de concursuri. Iată ce declara in acest sens prof. univ. Mihai Pop. — Concursul de ama­tori, in formula lui actua­lă, cind promovarea unor ansambluri se face nu după criterii strict obiec­tive, mai mult strică decit ajută mişcarea artistică şi viaţa folclorică în general. Juriile care se alcătuiesc sint frămîntate de tendin­ţe diferite, iar modul lor de apreciere transformă întreaga manifestare in­tr-un fel de joc sportiv, în căutarea de performan­ţe. De pildă, nici nu ştiu dacă se poate desfăşura un concurs între dansurile moldoveneşti şi Căluşari, sau între doina munte­nească şi cea cu noduri din Maramureş. De aceea, a­­preciez că formula actuală a concursului ar trebui re­vizuită. O soluţie se între­zăreşte : festivalurile ju­deţene, deşi şi aici auten­ticitatea materialului fol­cloric începe să fie lezată. După cum aprecia NICO­LAE NISTOR, noţiunea de întrecere nu trebuie să lip­sească în nici un caz din modalitatea ce va fi alea­să pentru a asigura o pe­riodică confruntare a ar­tiştilor amatori. Cit pri­veşte modalitatea propriu­­zisă, opţiunile par să în­cline într-o singură direc­ţie : festivalurile pe ge­­nuri. — La primul festival al corurilor de amatori am trăit o senzaţie pe care am mai avut-o numai în urmă cu ani — mărturi­seşte ACHIM PENDA : trăi­rea adîncă, interesul extra­ordinar al celor prezenţi pentru participarea lor cit mai îngrijită. Caracterul stimulativ, mai mare decit la orice concurs cu premii, s-a creat din însuşi faptul că în sală se aflau colegii de specialitate artistică din Ardeal, din Moldova etc. Aceasta a determinat o conştientă dorinţă de înaltă calitate, a interpretării şi repertoriului. Rezumînd propunerile fă­cute în ce priveşte revizui­rea sistemului competiţio­­nal, se conturează ideea unor festivaluri zonale, pe genuri artistice, organizate periodic in diferite judeţe ale ţării. Sistemul de pre­miere se propune a nu mai fi opera unui singur juriu, solicitîndu-se in primul rind aprecierile opiniei publice. Fină se va clarifica, în con­cepţia organelor compe­tente, noua formulă organi­zatorică, s-a sugerat să se opereze o anumită redu­cere selectivă a feluritelor concursuri naţionale şi ju­deţene, cu scopul unei mai bune pregătiri a manifestă­rii, în vederea unui răgaz mai substanţial pentru eli­minarea oricăror tendinţe de falsificare, trunchiere, contrafacere a actului fol­cloric original, în sfîrşit, s-a propus organizarea unei se­siuni ştiinţifice la nivel na­ţional dedicată în exclusivi­tate acestei probleme. La încheierea discuţiilor, am solicitat participanţilor la masa rotundă să sintetizeze principalele măsuri care ar trebui luate în domeniul conservării şi valorificării folclorului, indicind simultan şi răs­punderile directe. — Consider că niciodată nu s-a pus cu atîta seriozitate problema rolului căminului cultural în ceea ce priveşte conservarea şi valorificarea folclorului. Şi şcolile din sat ar trebui să aibă obli­gaţii asemănătoare. O aliniere a punctelor de vedere ale forului de îndrumare a culturii, Ministeru­lui Educaţiei şi Invăţămîntului şi Consiliului Naţional al Pionierilor este absolut necesară. (Nicolae Nistor). — Cercetarea, conservarea şi valorificarea folclorului trebuie să devină preocuparea principală a centrelor de îndrumare a creaţiei populare, după modelul celor care şi-au înfiinţat centre de cerce­tare folclorică, cu sesiuni sau discuţii ştiinţifice periodice. (Achim Penda). — Stăvilirea „inflaţiei“ de formaţii populare, înfiinţate chiar acolo unde nu există dirijori şi coregrafi, ci doar 10—20 de lăutari. Eu aş propune o selectare sau triere a formaţiilor, în sensul ca fiecare judeţ să-şi păstreze acele formaţii folclorice care sunt cu adevărat specifice. Concomitent mi se pare necesară o mai mare rigoare faţă de folclorul care circulă prin intermediul radioului şi televi­ziunii. (Prof. univ. Mihai Pop).­­ Extrem de utilă s-ar dovedi organizarea pe plan naţional a unei ample discuţii cu tema : „Creaţia populară în contemporaneitate , creaţia artistică populară şi valorificarea ei“, la care ar trebui invitate toate forurile interesate, inclusiv radioul, televiziunea, cinematografia, editurile. LA FEL DE UTILA MI SE PARE SI ACEASTA DEZBATERE ORGANIZATA DE „SCINTEIA“, CU ATIT MAI MULT CU CIT IN ULTIMELE LUNI CONSILIUL CULTURII SI EDUCAŢIEI SO­CIALISTE A INIŢIAT O SERIE DE MASURI CARE VIZEAZĂ, IN PRIMUL RIND, PASTRAREA NEALTERATA A INESTIMABILULUI TEZAUR FOLCLORIC AL POPORULUI, VALORIFICAREA SA OPTIMA, ASTFEL INCIT ACEASTA NEPREŢUITA MOŞTENIRE SPIRITUALA SA FIE TRANS­MISA INTACTA GENERAŢIILOR VIITOARE. Acţiunile concrete Întreprinse pînă în prezent creează premise sigure pentru ca în mijlocul maselor celor mai largi să ajungă numai elementele de folclor autentic, in formele sale cele mai pure, cele mai valoroase. (Florian Banc). Toate aceste sugestii ni se par deosebit de oportune în contextul actual, cînd se discută cu acuitate problema valorificării creaţiei populare autentice, a punerii folclorului, spectacolelor fol­clorice în slujba educării multilaterale a omului, cultivării trăsăturilor de nobleţe care au caracteri­zat întotdeauna poporul român, acum cînd programul de edificare a omului nou, a omului societăţii socialiste deschide vaste perspective şi în acest domeniu cu o remarcabilă tradiţie. Masă rotundă organizată de Radu CONSTANTINESCU

Next