Scînteia, ianuarie 1972 (Anul 41, nr. 9016-9044)

1972-01-15 / nr. 9028

PAGINA 6 [reportÄ^^g^^^reportÄ^^g^^^reporta^eglobB Dintre toate marile flageluri care s-au abătut asupra omenirii de-a lungul istoriei sale — războaie, molimi, calamităţi naturale — unul a însoţit-o constant pe parcursul a mii şi mii de ani : sărăcia. Statistici recente ajung la concluzia că o treime din populaţia globului este subnutrită, iar în fiecare secundă pe planeta noastră un om moare de foame. Deşi trăim într-o epocă în care forţa atomului a început să fie pusă in slujba omului şi în care revoluţia tehnico-ştiinţifică deschide popoarelor nebănuite perspective de progres, sute de milioane de oameni trăiesc în conul de umbră al sărăciei, mizeriei şi suferinţelor. Dacă în Africa, în America Latină, în unele zone ale Asiei multe milioane de oameni se zbat încă în ghearele acestui flagel, faptul se datoreşte in primul rînd jugului colonial sub care au trăit timp de veacuri, exploatării inumane şi asupririi la care au fost supuse de statele care au făcut din înrobirea colonială a altor popoare uu crez şi totodată o sursă a propriei lor prosperităţi. Şi cum altfel decât prin exploatarea capitalistă poate fi explicată existenţa sărăciei în ţările dezvoltate din punct de vedere industrial, în sinul faimoasei „societăţi de consum“ ? Economişti şi sociologi occidentali consacră tot mai frecvent ample studii acestui fenomen, considerat ca „o pată pe obrazul publicitar al lumii occidentale“. Şi nu puţini dintre ei sunt obligaţi să constate că sărăcia unei importante părţi a populaţiei îşi află rădăcinile în însăşi structura societăţii întemeiate pe inegalitate socială, pe exploatarea şi spolierea unor mase tot mai largi de către marile monopoluri. Nu de mult, în Franţa a apărut ultimul volum al revistei „Economia aplicată“, editată de Institutul de ştiinţă economică aplicată din această ţară. Dedicat in întregime „problemei sărăciei in ţările dezvoltate“, volumul cuprinde o serie de cifre, fapte şi constatări semnificative în acest sens, iar studiile publicate cu acest prilej pun in lumină profundele contradicţii sociale ce confruntă ţările respective şi dezvăluie incapacitatea societăţii capitaliste de a soluţiona această problemă. Abordînd sursele concrete ale pauperizării, revista stăruie îndeosebi asupra permanenţei ,şi amplorii şomajului. Deşi cifrele publicate în acest esens datează din septembrie 1971, datorită ritmului în care sporeşte continuu aşa-numita armată a „oamenilor de prisos“, ele nu oglindesc intru totul situaţia actuală. Potrivit estimărilor celor mai recente, numărul şomerilor este în prezent de circa 5 500 000 în S.U.A., 1 200 000 în Italia, aproape un milion în Anglia, cite o jumătate de milion în Canada şi Franţa, 700 000 in Japonia. Fără să atingă asemenea proporţii, şomajul creşte şi in R.F.G., unde numărul celor fără de lucru s-a dublat în ultimul an. Referindu-se la corelaţia şomaj-sărăcie în condiţiile progresului tehnic, Jean Parent, profesor la Universitatea Paris I, arată în revista citată : „Intrucît mecanizarea antrenează adeseori o reducere a posturilor de muncă, cei care suportă consecinţele sunt in primul rînd muncitorii mai slab calificaţi. Astfel, săracii, care îndeobşte sunt victime ale inapoierii tehnice a societăţii, sunt din nou cei dinţii loviţi prin introducerea inovaţiilor tehnice“. O radiografie a aceluiaşi fenomen în ţările Americii de Nord îl determină pe autor să-i insereze pe muncitori în trei categorii : „La nivelul cel mai de jos (al scării sociale — n.n.) sunt cei care au fost definitiv expulzaţi din circuitul productiv — săracii totali, care nu pot găsi de lucru nici in perioadele cele mai prospere ; imediat deasupra lor se află şomerii temporari, care sunt folosiţi in perioadele de expansiune şi concediaţi in timpul crizelor ; in sfîrşit, mai sus sunt cei ameninţaţi doar de şomaj şi care acceptă adesea salarii de mizerie pentru a-şi păstra postul“. Majoritatea cercetătorilor arată că, în afară de creşterea numărului absolut al şomerilor, sporeşte şi durata timpului în care cei concediaţi nu găsesc de lucru. Analizînd statistici americane, Jean-Marie Chevalier citează următoarele date : Procentul persoanelor aflate anual in stare de şomaj, 27 de săptămini şi mai mult, era — în raport cu numărul total al şomerilor — de 6 la sută în 1949, 11 la sută în 1954, 12 la sută in 1958 și 19 la sută in 1961. In ultimul deceniu, aceste procente au crescut şi mai mult, ceea ce face ca astăzi, conform unor date oficiale, S.U.A. să numere între 30—35 milioane de oameni al căror nivel de viaţă e considerat total insuficient. Mai mult, într-o ţară în care discriminarea rasială n-a fost eradicată, există o inegalitate pină şi în... sărăcie. Astfel, profesorul Adolf Berte de la Universitatea Columbia constată în studiul său, publicat în revistă, că 40 la sută din negrii americani sunt săraci, in vreme ce numai 10 la sută din albii americani intră in această categorie. Unii oameni, ajunşi la limita de jos a nevoilor şi sărăciei, se resemnează şi, în cele din urmă, încep să-şi piardă înseşi trăsăturile şi obiceiurile caracteristice speciei umane. Nu de mult, revista „Paris Match“ a publicat fotografii zguduitoare dintr-o periferie a New-Yorkului, în care trăiesc de pe o zi pe alta 20 000 de declasaţi. Aruncaţi la marginea societăţii, împinşi să trăiască intr-un ghetou al sărăciei şi viciului, aceşti nefericiţi ilustrează ultima treaptă, subumană, la care ajung zeci şi sute de mii de oameni zdrobiţi de mecanismul exploatării. Unele din studiile publicate în revista „Economia aplicată“ sunt dedicate aşanumitelor „pungi“ de sărăcie existente intr-o serie de ţări capitaliste. Astfel, profesorul Cesare Castellano de la Universitatea din Palermo se ocupă de situaţia precară a populaţiei din regiunile subdezvoltate din sudul Italiei, cunoscute sub denumirea de mezzogiorno, şi constată, între altele, incapacitatea societăţii de a soluţiona problema acestei rămîneri in urmă. Mai mult, dacă în 1961 aportul Nordului la ansamblul produsului naţional italian era de 82,7 la sută, anul trecut decalajul se accentuase, înregistrînd o cifră de 84,9 la sută şi reducînd astfel şi mai mult ponderea Sudului. De aici decurg in continuare multe anomalii şi paradoxuri, care nu fac decit să înrăutăţească situaţia. Cu privire la aceasta, un alt cercetător, Vincenzo Li Donni, ajunge, în baza unor date statistice, la o concluzie amară : „Fenomenul migrator are un dublu efect. Pe de o parte, sărăcia regiunilor subdezvoltate se amplifică datorită părăsirii acestor zone de către indivizii cei mai calificaţi, iar pe de altă parte, prin sosirea lor în Nord, o nouă sărăcie se instalează la periferia marilor metropole". Cu privire la cauza acestor stări de lucruri, mulţi cercetători în materie ajung la concluzia că vinovat este numai „sistemul“ — cum i se spune la modul general, respectiv însăși orînduirea capitalistă. „Dinamica sistemului — scrie Jean Parent — antrenează transferul progresiv al unui număr din ce în ce mai mare de indivizi către treptele de jos : muncitorii obişnuiţi devin şomeri temporari, aceştia la rîndul lor cad în grupul şomerilor definitivi, care continuă să sporească. Masa săracilor, în sensul cel mai strict al cuvintului, adică a celor care nu mai pot să-şi satisfacă nevoile proprii, se află, deci, în tendinţă de creştere şi tocmai în măsura in care formele cele mai moderne ale producţiei cuceresc noi sectoare ale economiei”. O dată cu sărăcia care-şi derulează etapele pe propriul convoiet şi proliferează la un pol al societăţii, sporesc beneficiile şi bogăţia la celălalt. Reliefînd această idee, J. M. Chevalier subliniază că legile de fier ale capitalismului „implică goana după produsul şi profitul maxime, neţinind seama nici de nevoile oamenilor şi nici de valoarea omului". Ce s-ar putea întreprinde pentru ameliorarea situaţiei ? In această privinţă, autorii studiilor amintite nu-şi ascund scepticis,mul, sentiment exprimat foarte plastit in prefaţa revistei : „Adeseori ai impresia demoralizantă că se fac eforturi pentru a se umple un modern butoi al Danaidelor şi că, pe măsură ce foştii săraci dispar, alţii mai numeroşi vin să te ia locul". Paul DIACONESCU Dincolo de cascada luminilor neonului Radiografie în lumea dezmoştenirii, un studiu despre generatorii de sărăcie în „societatea de consum" DEBUTUL ANULUI Debutul noului an a fost marcat In Occident de realităţi ce au format obiectul a numeroase VAZ1 IT IN caricaturi In presa din ţările respective, avînd ca subiect accentuarea unor fenomene de marasm in » HI.U I III viaţa economică, Înăsprirea condiţiilor de viaţă ale maselor muncitoare. Revelator este faptul că cele înfăţişate în aceste desene aparţin unor ziare de cele mai diferite orientări politice. Deci, caricaturiştii au... cuvîntul. | Caricaturi din presa occidentală In cele patru imagini : 1) Domnule, soţia mea aşteaptă un copil; mi-aţi putea acorda un spor de salariu ? 2) Aşa... Soţia ă tale aşteaptă un copil ! 3) Nu-ţi dai seama... 4) ...că aceasta stimulează inflaţia ? „Daily World* (S.U.A.) Computerul cel mic calculează salariile muncitorilor, iar cel mare — reţinerile din salarii. ,,U.S. News and World Report" (S.U.A.) — Cursa intre preţuri (ogarul) şi salarii (melcul). „Die Wahrheit" (Berlinul occidental) — „Naufragiul“ monetar interoccidental Nici o salvare la orizont... „Frankfurter Rundschau" (R.F.G.) — Intre vorbe si fapte. „Aftonbladet" (Suedia) Si», MY WIFE IS «Ving a BAByl CbUUMHAVE AVHUŞE? jSO-Ofcü« WHF£ ISUWINC t a baby/ >< ~ LI. Extra + . • laisurtz time. given to so many workpeople ÎS o much happiness given to our favourite citizens — Mult timp liber pentru muncitori (care fac coadă la ajutorul de şomaj)... ...şi multă fericire pentru cetăţenii noştri favoriţi. „Tribune" (Anglia) RECITALURILE INTELIGENŢEI Note de drum din R. P. Chineză Mi se vorbise mult, în metafore superlative despre una din ţintele călătoriei prin China, oraşul Hanceu. Dar oricit de înflăcărate fuseseră aprecierile, oricit de exactă ar fi fost definirea acestui loc, datorită frumuseţii sale, drept „raiul pe pămînt“, realitatea întrecea măsura cuvintelor. Munţii ce acoperă aproape trei părţi din suprafaţa provinciei, cu pădurile lor blinde, Învăluie totul într-o haină, nu a măreţiei, ci a melancoliei dulci. Apele se deschid spre cer ca nişte uriaşi ochi de lumină ai pământului. Totul pare aici suspendat , un decor imens în care nici o piesă nu trebuie mutată din locul ei. Armonia naturii însăşi ar fi atunci ameninţată. Şi aşa ceva nu e posibil. Priveam de la unul din etajele de sus ale casei de oaspeţi — a cărei construcţie mărturisea ingeniozitate şi rafinament arhitectural — Lacul Apusului, această inimitabilă stampă scrisă cu valuri. Toamna — mi s-a spus, şi aveam să mă conving către seară de aceasta — priveliştea este seducătoare. Adîncul lacului primeşte ca pe nişte colosale semne de exclamaţie imaginea munţilor din jur, iar sub dansul lin al valurilor natura susţine, gratuit, pentru împătimiţii de frumos, un spectacol fascinant. Clipele trec fără de ştire şi lacul, la marginea căruia veghează frunzele imperturbabile ale nuferilor verii, se cutremură de atîta frumuseţe. Unduitorul, nostalgicul vers eminescian „Trece lebăda pe ape...“ cheamă parcă din secrete luminişuri. Nicicînd poate, mai mult ca în faţa frumuseţii, nu ai, cind te afli departe de ţară, mai acut sentimentul acesteia. Priveam, aşadar, într-o splendidă zi de octombrie, lacul pe care nu cu mult timp în urmă îl străbătusem cu un mic vaporaș căutînd să opresc dincolo de priviri imaginile ce le lăsam mereu in urmă, cu nesfirșite gesturi de rămas bun. Un dig suplu, zidit de mina oamenilor, străbate mijlocul lacului, împrejmuit de pomi mici, ascunzînd după iarbă asfaltul, digul pare, privit de aici, o necesară pată de culoare, un accident grafic, inventat pentru a pune in lumină, altfel neobservabile, delicate detalii. Sus, pe munte, un turn veghează împrejurimile, ca-n desenele cu prinţese răpite din basmele copilăriei. Acoperişurile caselor, ce străjuiesc o parte a acestei cetăţi de apă, unduite către cer ca nişte aripi ori ca borurile pălăriilor mexicane, refuză cu discreţie geometria exactă, liniile drepte. Soarele cade, şi azi ca în atîtea rânduri, de-o eternitate, în valuri şi se sfarmă în mii de oglinzi trecătoare, în timp ce, din aceeaşi eternitate, munţii calmi păzesc împrejurimile cu zeci de virfuri ondulate ca-n desenul unui şcolar cu multă imaginaţie. Meditind lingă această veritabilă frescă a naturii, am încercat pentru prima oară să reconstitui cîteva din multele impresii ale călătoriei. Mi-ara evocat atîtea spaţii de frumuseţe, palatele şi templele, ridicate prin veacuri, de oameni harnici şi talentaţi ai unui popor cu o multimilenară civilizaţie. Am rechemat, din memoria lecturilor spre a-l confrunta cu imaginea reală, Marele Tid Chinezesc, replică cu mult mai temerară a piramidelor egiptene. Dar oricit de numeroase, oricit de spectaculoase ar fi aceste mărturii ale vremilor, ce au solicitat pana unor vestiţi călători, am avut — vizitând Republica Populară Chineză — în primul rînd revelaţia unor realităţi umane noi, a unui proces de edificare a unui mod nou de a gîndi existenţa, pornind, desigur, de la realităţi istorice, spirituale şi economice concrete, de la particularităţi proprii acestui spaţiu geografic şi uman. Priveam, aşadar, Lacul Apusului, această stampă naturală, încrustată cu ape, munţi, cu vegetaţie inefabilă. Peisajul în întregul său pare o uriaşă şi ciudată, pasăre, viu colorată, care ar putea din clipă în clipă să-şi ia zborul într-o plutire lină. E o nemişcare maiestuoasă, tulburată doar de ritmul simplu al unui fluier ce dictează paşii de marş ai tinerilor ce călătoresc „ca să cunoască ţara, să se cunoască şi să se călească fizic“, cum mi s-a explicat. Pină şi stilpii metalici pe care călătoreşte curentul electric — într-o ţară în care cei mulţi au fost ţinuţi secole in întuneric, şi la propriu şi la figurat — sint aşezaţi cu grijă la locuri anume alese pentru a nu afecta armonia peisajului. Zăbovesc cu privirile asupra stîlpilor reţelei electrice şi peste imaginea concretă de aici se suprapune o alta. mtîlnită în nordul Chinei, in puternica cetate siderurgică din An San, unde am cunoscut una din temerarele izbînzi ale cutezanţei umane. Era într-o după-amiază, cînd însoţitorii noştri, întotdeauna amabili, cu un suma prietenesc şi demn, ne-au propus să vizităm staţia da transformare şi distribuire a curentului electric, pentru a ni se prezenta una din invenţiile colectivului de electricieni : munca pe cablu de înaltă tensiune (220 000 kW) fără întreruperea curentului. La locul unde urma să ni se prezinte acest „recital al inteligenţei“, am fost întîmpinaţi de echipa de electricieni, condusă de inginerul Tin Da-yu. Cabluri albe, ca nişte cordoane medicale, erau suspendate de braţele stilpului de înaltă tensiune. Inginerul, în salopetă — uniforma generală a Chinei — vorbeşte, cu o modestie deloc făcută, despre legea curentului, de pericolul pe care-l reprezintă pentru viaţa omului ; vorbeşte de pierderile mari pricinuite economiei la întreruperea curentului pentru reparaţiile pe cablurile de înaltă tensiune, despre cercetările făcute, bazate pe experienţa muncitorilor cu vechime, pentru a învinge... legea curentului. — Şi am învins-o ! — mi-a spus. Am îmblînzit curentul ! Ce înseamnă a imblinzi curentul ? înseamnă a privi cum pe trupul metalic al stilpilor de înaltă tensiune, prin care se scurge fără încetare energia electrică, urcă cu precauţie, mînuind un mic aparat, ca un bastonaş (ne aflăm, desigur, în faţa unui procedeu tehnic a cărui explicaţie ar fi mai greu accesibilă nespecialistului), o fată de 18 ani, Tu Cui-pin cum ajunge lingă cablul de înaltă tensiune şi apropie acel sesamic instrument, cum se aude un sunet ca un sforăit monoton de telefon. Este momentul încărcării cu electricitate — condiţie ca omul să devină invulnerabil în faţa neiertătoarelor sentinţe pe care le-a semnat de-atîtea ori, fulgerător,curentul de înaltă tensiune. Apoi, cablul străbătut de curent este mîngîiat cu mina. Şi nu se întâmplă nimic deosebit. Totul pare firesc. Poate mişcările prudente făcute acolo, la înălţime, să dea sentimentul lucrului deosebit. Se scot clasicele instrumente de muncă ale electricianului şi se execută reparaţiile necesare, în timp ce pe cablu continuă să se scurgă curent de 221 000 kW, în timp ce fabricile, uzinele alimentate , prin această linie electrică nu încetează să producă. O simplă mină de fată care a îndrăgit această muncă de cutezător spectacol aduce astfel un aport inestimabil economiei ţării. Şi aceasta este doar una din aplicaţiile descoperirii amintite. Ni se prezintă, demonstrativ, curăţatul cu jet de apă, printr-un tub de plastic cu o circumferinţă anume, explicîndu-ni-se, că de lungimea şi grosimea jetului de apă, milimetric calculate, depinde anularea calităţii apei de bună conducătoare de electricitate. Asistăm, in continuare, la lipitul cablului electric, în locul unde a avut loc o avarie, printr-o explozie care se desfăşoară chiar pe cablu. Prima experienţă urmărită cu răsuflarea întretăiată (ne aflăm totuşi in apropierea stilpului, pe deasupra noastră trec neîntrerupt sutele de mii de kW !) n-a izbutit. Se aruncă atunci o frânghie specială, probabil din nailon, către cablul suspendat, se înalţă o scară pe care urcă o altă tînără. Acelaşi ritual al apropierii bastonaşului-minune. Acelaşi sforăit de telefon leneş. Şi ca şi cum ar fi vorba de o sîrmă banală, tînăra electriciană potriveşte cu minuţie noua încărcătură de exploziv. înainte de ieşirea din cîmpul electric urmează ritualul „descărcării“ de curent. Şi, în sfârşit, explozia. Sub presiunea ei bucata de aluminiu, aplicată pe cablu, se topeşte şi acesta se sudează puternic. O operaţie care ar fi trebuit să dureze ore în şir, care ar fi trebuit să lipsească fabrici, uzine, spitale de curent electric se realizează astfel simplu şi eficace. Dar pentru aceasta a fost nevoie de muncă şi cercetare, a fost necesară pasiunea inginerului electrician Tin Da-yu, a celui care mi-a povestit despre eforturile făcute — împreună cu muncitorii consideraţi „profesorii săi“ — pentru a descoperi şi învinge legea curentului electric. Au fost mai întîi încercările de laborator, experimentale , apoi trimiterea spre cablurile de înaltă tensiune a iepurilorcobai. Şi, în fine, prezenţa omului pentru a-şi verifica propria descoperire. Primul care a urcat pe stîlpul de înaltă tensiune pentru a controla dacă rezultatele experimentale sunt exacte a fost el, inginerul. Acum, cînd povesteşte, de pe faţa rotundă, din cuvintele avântate nu ai avea cum să desprinzi emoţia încercată atunci. Dar atunci ? Ştia că trebuie să urce, ştia că ca trebuie să încerce, că merita să încerce. Ştia că dacă nu va izbuti el, dacă legea curentului va cere ca preţ al dezlegării o viaţă de om, atunci această viaţă trebuie să fie a celui ce a cutezat să nu accepte imposibilul. Și a urcat. A simțit mai intîi că o flacără îl năpădea din interior. Din urechi, din nări i se părea că ies scîntei. A continuat să urce. S-a oprit o clipă cind părul s-a înțepoşat. — V-a fost teamă ? (întreb inutil). — Nu știu. Un moment n-am înțeles ce se întâmplă. Poate o clipă. Dar ştiam că trebuie să ducem cercetarea pină la capăt. Era, de fapt, reacţia firească a organismului cînd intră intr-un cîmp electric. Şi am continuat să urc. Şi totul s-a desfăşurat normal, aşa cum prevăzusem. Şi am învins. M-a privit cu simplitate. Aveam în faţa mea un savant, pe autorul unei descoperiri de excepţională Însemnătate. Şi nimic ostentativ in gesturile, în felul său de a fi. I-am declarat că este un adevărat savant. — Savanţii adevăraţi sunt muncitorii, cei alături de care am lucrat, mi-a răspuns. Fără ei, fără experienţa lor, descoperirea — care se aplică acum pe scară largă in ţara noastră de către echipe specializate — nu ar fi fost posibilă. Cam astfel ar putea fi relatată, pe scurt, istoria acestui recital al cutezanţei umane, pe care mi-o evoc acum continuând să privesc Lacul Apusului. Nu trecuse mult timp de cînd, cu micul vaporaş, îi străbătusem apele, de cind, ca din senin, valurile lui se răzvrătiseră, dind senzaţia unei mări mici. în urma noastră peşti argintii făceau salturi acrobatice prin aer, fulgerînd o clipă sub bătaia soarelui, căutîndu-şi parcă echilibrul fragil ca să revină cu zgomot surd în valuri, să alunece spre adîncuri, parcă nedumeriţi. In micile lacuri amenajate special se înălţau ca nişte statui, stînci sălbatice, împodobite cu vegetaţie ornamentală, aşezate aici parcă pentru totdeauna. Stăruie încă în priviri acel superb pod de lingă parcul Răsăritul Roşu. Locul se numeşte „A privi peştii din portul cu flori“. De altfel, numeroasele pavilioane poartă aici nume de flori în jurul lor — pini pitici, magnolii cu frunze cerate, palmieri, sălcii, pomi exotici, toţi dichisiţi pină la perfecţiune de mina grădinarului. Mici păduri de bambus năzuiesc cu tulpini suple către cer. Din lac, te urmăresc, cu talii înalte, frunzele de nuferi. Acum, către seară, e linişte pe Siru (Lacul Apusului). Undeva, jos, în curtea casei de oaspeţi, îmbrăcată intr-un halat alb, trece o femeie. Poate este o doctoriţă, o infirmieră. Şi brusc părăsesc imaginea lacului iar gindurile mă poartă, cu zile în urmă, într-o sală de operaţie a clinicii nr. 1 a Facultăţii de medicină din Shanghai. Aici am asistat la un alt „spectacol al inteligenţei umane“. Medicii acestui spital, cunoscuţi în întreaga Chină, au adus contribuţii remarcabile la dezvoltarea ştiinţei medicale, la îmbinarea medicinii tradiţionale cu cuceririle ştiinţei moderne. Am asistat, aici, la o operaţie pe creier în timpul căreia pacientul, datorită anesteziei cu acupunctură, a rămas tot timpul conştient. De fapt am asistat la un spectaculos examen al inteligenţei umane , al inteligenţei puse în slujba omului, în condiţiile unei ţări ce şi-a descoperit adevăratul destin, al unei ţări în care sute de milioane de oameni se dăruiesc cu pasiune edificării unei vieţi noi. Dar despre temeritatea cu care medicii chinezi luptă pentru apărarea vieţii oamenilor merită scris mai pe larg, intr-un viitor reportaj. Nicolae DRAGOŞ Inginerul electrician Tin Da-yu Unul din numeroasele monumente ale artei arhitecturale chineze : Templul Cerului din Pekin _ _________ SÂNTEIA — simbată 15 Ianuarie 1972 • DE PRETUTINDENI » DE PRETUTINDENI • 1 8 ANI IN COMĂ O tînără japoneză, care în urma unui accident de maşină a zăcut opt ani in comă, a încetat din viaţă la începutul lui 1972, intr-un spital din Nagasaki. La şase luni după accidentul din 1963, ea a dat naştere unei fetiţe, fără a-şi recăpăta însă nici un moment cunoştinţa. DESCOPERIREA UNUI TABLOU DE CRANACH Cu prilejul restaurării unui tablou în muzeul din Weissenfelsen (R. D. Germană) a fost identificat un tablou considerat pierdut al lui Lucas Cranach cel Tînăr. Pictorul F. Decker din Potsdam, căruia i-au fost încredinţate lucrările de restaurare a tabloului, a descoperit semnătura lui Cranach — un şarpe înaripat — şi adnotarea anului cînd a fost pictată această operă — 1578. Pictura în ulei îl reprezintă pe ducele elector din Saxonia, Johann Friedrich. A CRESCUT ETNA Etna, cel mai înalt şi mai activ vulcan din Europa, a crescut în ultimii 15 ani cu 77 de metri, a anunţat Institutul vulcanologic din Catania, în loc de 3 263 m, cum figurează încă in majoritatea hărţilor şi manualelor geografice, el măsoară astăzi 3 340 m. Această creştere se explică prin depunerile de lavă şi cenuşă, ca urmare a erupţiilor din ultimii ani. ALBINE UCIGAŞE Roiuri de albine de provenienţă africană au invadat în ultimele zile ale lui 1971 capitala statului brazilian Parana de sud. Locuitorii din Curitiba au fost obligaţi să se refugieze pentru mai multe ore in locuinţele lor. Trei cîini care au întîrziat să se adăpostească au fost omoriţi de înţepăturile albinelor. De la prima ei apariţie în Brazilia, cu cîţiva ani în urmă, acestei specii de albine agresive i-au căzut victimă şapte oameni. PENTRU TRANSPLANTAREA COPACILOR Instalaţia automatizată din imagine, construită de o firmă vastgermană, este destinată horticultorilor. Cu ajutorul ei se pot disloca, cu rădăcină cu tot, transporta şi replanta copaci mari, avînd diametrul trunchiului de peste 20 de centimetri.