Scînteia, iunie 1975 (Anul 44, nr. 10195-10219)

1975-06-01 / nr. 10195

PAGINA 2 In lumina Codului societatea te întreabă:CUM TRĂIEŞTI, cum munceşti ? MENS SANA IN CORPORE SANO. Cine nu cunoaşte acest dicton, formulat cu două milenii in urmă ? Ii aşezăm in fruntea acestei pagini tocmai pentru că ii ştim cu toţii şi, citeodată, sin­tem­ tentaţi să zimbim cu superioritate cînd îl auzim rostit. Tocmai pentru că săvirşim adesea — unii dintre noi de-a lungul întregii vieţi — eroarea de a fi de acord numai teoretic cu acest adevăr, nesocotind, cu condamnabilă uşurinţă, punerea lui in practică. O eroare cu atit mai de neîngăduit cu cit, după cum se ştie, una dintre cele mai fireşti obligaţii ale omului este aceea de a-şi păstra sănătatea şi vigoarea — atit fizică, cit şi morală — de a-şi în­tări necontenit puterile trupului şi spiritului, cu alte cuvinte, de a folosi cit mai util sieşi şi colec­tivităţii minunatul „capital“ cu care a venit pe lume : viaţa. Dacă acesta este un adevăr de cînd lumea, verificat şi afirmat prin experienţa mile­nară a umanităţii, cu atit mai mult trebuie să fie luat in seamă in condiţiile unei societăţi ca a noastră, societate socialistă, unde, in măsura in care acesteia nu îi este indiferentă soarta nici unuia dintre membrii ei, la fel, fiecare om are datoria să vegheze la păstrarea şi întărirea sănă­tăţii fizice şi spirituale a obştii, pornind, in mod firesc, de la „buna gospodărire“ a propriilor re­surse de puteri fizice, de inteligenţă, de simţire şi comportare aleasă. Iar împrejurarea că, uneori, la baza şubrezirii sănătăţii unui membru al societă­ţii stă chiar insul respectiv, stau excesele prin care el Însuşi îşi degradează cu bună ştiinţă orga­nismul, devine mai mult decit un delict al insu­lui faţă de sine însuşi, devine un delict faţă de societate. Desigur, cel mai uşor este de invocat „demo­craticul“ pretext că „fiecare este stupin pe sine" — şi practic chiar aşa este, căci nimeni nu-i im­pune ca forţa individului să nu fumeze sau să nu bea. Dar cită vreme asemenea excese, cu grave consecinţe pentru sănătatea fizică şi morală a in­dividului, se transformă in zile-muncă pierdute pentru societate, în manifestări imorale care um­bresc strălucirea chipului spiritual al societăţii — societatea are nu numai dreptul, ci şi datoria să ia măsurile cele mai eficiente pe care Ie crede de cuviinţă. în acest context, este de la sine Înţeles că familia, colectivul de muncă, organele politice, organizaţiile obşteşti — şi înşişi „oamenii de pe stradă“, ceea ce numim cu un termen larg opinia publică — nu pot rămine indiferenţi. Şi, de altfel, nici nu sunt indiferenţi. Stau mărturie luările de poziţie din cadrul atitor colective de muncă, mă­surile eficiente luate de unele organizaţii obşteşti sau administrative, exigenţele din şcolile conduse bine şi cu simţ de răspundere ; stau mărturie zecile şi sutele de scrisori prin care, exercitin­du-şi spiritul civic, oameni ai muncii iau atitu­dine faţă de asemenea excese, cerind luarea unor măsuri eficiente, cu caracter de lege pentru în­treaga familie a ţării. Tocmai spre a răspunde acestei dorinţe una­nime — expresie a responsabilităţii civice — au fost adoptate măsurile prevăzute de recentul Decret al Consiliului de Stat (publicat in ziarul nostru de ieri)., Ele sunt o dovadă grăitoare a preocupărilor societăţii pentru asigurarea celor mai bune condiţii de creştere a tinerei generaţii intr-o atmosferă demnă, civilizată, in deplină concordanţă cu cerinţele vieţii raţionale, pentru o judicioasă şi instructivă folosire a timpului de odihnă şi de muncă. Dar — să nu uităm ! — dincolo de aceste mă­suri cu caracter de lege, de răspunderile nomi­nalizate în actul normativ, responsabilităţi foarte importante revin factorilor cu atribuţii educaţio­nale ale tinerei generaţii : familia, şcoala, orga­nizaţiile de partid şi de tineret din şcoli, între­prinderi şi instituţii. Este tocmai ceea ce sublinia­ză cu pregnanţă toate opiniile culese de cores­pondenţii noştri, scrisorile şi propunerile sosite la redacție, probînd ecoul profund stirnit în rindul opiniei publice de recentele măsuri. O primă spicuire a acestor ecouri prezentăm in această pagină. Reversul „banului de buzunar“ Familia. Unul dintre factorii cei mai importanţi — primul — cu mari răspunderi in creşterea, educarea şi formarea tineretului. In familie de­prinde copilul primele noţiuni des­pre bine şi rău, aici învaţă adoles­centul regulile de bază ale compor­tării în societate. Cum se ajunge, uneori, ca tocmai familia să facili­teze devieri de comportament ale tînărului, contrazicîndu-și prin a­­ceasta misiunea socială, umană ? întrebare gravă. Răspunsuri simple, concrete : — Nimeni nu-i deschide pe gratis adolescentului sticla miraculoasă cu etichete frumoase dacă acesta n-ar avea bani, ne spunea profesorul Mi­­hai Marin, directorul liceului „I. L. Caragiale“ din Ploieşti. Iată o opinie care generează o în­trebare firească : de unde au tinerii bani pentru ţigări şi băutură ? Este o problemă importantă, ridicată de mulţi educatori — cea a „banilor de­ buzunar“ daţi de părinţi copiilor.­ Să vedem ce înţeleg unii părinţi­­ prin „bani de buzunar“. Tovarăşul M. Marin precizează, aducînd exem­ple din propria experienţă pedago­gică : — Părintele unui elev mi se lăuda nu de mult că îi asigură băia­tului său, de 17 ani, 20 de lei pe zi pentru... nevoi personale. Care ar putea fi aceste „nevoi“ ? Un test efectuat în şcoală a evidenţiat că cei ce fumează, cei ce încearcă mai des „plăcerile“ alcoolului sunt fiii unor părinţi mai dezlegaţi la pungă, fie că le prisoseşte cîştigul, fie că fac sacrificii pentru a satisface „nevoi­le“ copiilor. Am stat de vorbă cu asemenea părinţi, rugîndu-i insistent să nu-i înveţe de mici cu bani mulţi, căci banul fără măsură deschide cel mai adesea drumul spre vicii : alcool, tutun, parazitism etc. Este necesar ca şcoala să ia o atitudine mai fermă în această privinţă, îm­preună cu organizaţiile de partid şi de tineret din şcoli trebuie să ne angajăm mai serios nu numai în ceea ce priveşte combaterea băutu­rii, ci şi fumatului, să intensificăm munca educativă — şi, cel mai im­portant, să începem prin a discuta mai limpede, mai deschis aceste pro­bleme, atit cu elevii, cit şi cu pă­rinţii. Această opinie exprimă şi punctul de vedere al ing. Ioan Macarie, di­rectorul grupului şcolar de trans­porturi Cluj-Napoca, al prof. Sever Baltag, directorul liceului „Mircea cel Bătrin“ din Constanţa, şi al multor altor pedagogi care ne-au scris subscriind la ideea că şcoala, organizaţiile de partid şi de tineret din şcoli trebuie să aibă o poziţie mai angajată, să ţină un contact mai strins cu familia, asigurind astfel o atentă îndrumare şi supraveghere a tinerilor. Căci nu-i greu de înţe­les ce răsturnări nefaste se pot pe­trece în mintea unui adolescent de 17 ani căruia, după ce i s-a asigurat strictul necesar, i se mai dă zilnic, pentru „nevoi personale“, o sumă pe care foarte mulţi dintre maturi stau să se gîndească bine înainte de a şi-o permite drept cheltuială zil­nică. Ce va crede acest tînăr despre muncă şi cum va reuşi să aprecieze valoarea ei dacă acum capătă atîţia bani, fără să dea nimic in schimb ? Evident, urmările unei atari „griji“ părinteşti, care obţine inversul efec­tului scontat, nu pot fi altele decit proiectarea tinerilor pe calea exce­selor, completa lor­­ descoperire din faţa vieţii. Dar iată şi alt gen de erori edu­caţionale datorate familiei.­­ Unii părinţi, sub pretextul su­pravegherii distracţiilor copiilor, or­ganizează acasă tot felul de sindro­fii, serate sau aşa-zise „ceaiuri", pe­treceri dorite şi socotite nevinovate, dar unde tinerii consumă din plin nu ceai, ci băuturi alcoolice, cafele şi ţigări — ne spunea Simion Tom­a, directorul unui liceu braşovean. Cit de instructive pot fi asemenea petreceri „nevinovate“ in care atrac­ţia principală o constituie... băutura şi tutunul ? Atmosfera unor asemenea petreceri — care umbresc frumuse­ţea morală a casei, a căminului fa­milial, transformind-o în café-bar — nu face altceva decit să insufle aces­tor tineri convingerea că nimic nu este mai firesc decit să-şi petreacă timpul liber în tovărăşia paharului de coniac şi a ţigării. Şi nu numai timpul liber. Dar nu este vorba doar de mediu­l şcolar sau familial. ...Mai reiese, din unele relatări, faptul că, din păcate, uneori chiar factorii de educaţie dau un prost exemplu tinerilor. De pildă, s-a luat măsura înţeleaptă de a nu se mai vinde băuturi alcoolice în cabane. Dar sub ochii „înţelegători“ ai orga­nizatorilor de turism (O.J.T., B.T.T.) şi ai unor profesori, tinerii işi bur­duşesc rucsacurile cu felurite „tării“, chipurile să prindă puteri pe munte. Iată un exemplu relatat corespon­dentului nostru din judeţul Pra­hova de Ion Dinu, din cadrul servi­ciului cabane al O.J.T. Sinaia . „ Duminică 25 mai, în jurul prin­­zului, la cabana Muntele Roşu au so­sit 46 de tineri absolvenţi ai liceului din Băleni (Dîmboviţa), însoţiţi de cinci profesori şi un delegat de la O.J.T. Tirgovişte. Dar nu ca să vadă muntele, ci să facă un zaiafet. Ca­nistre cu vin, sticle de coniac înde­sate in rucsacuri — acesta era „echi­pamentul“ lor alpin. Urmează o noapte de pomină, in care... s-au fă­cut de pomină, după care au plecat pe munte ca să se limpezească. Nu­mai norocul i-a ocrotit de accidente (şi cite drame nu s-au intîmplat pe munte din cauza alcoolului !)... Unde o fi dispărut exigenţa celor cinci cadre didactice care-i însoţeau pe aceşti tineri ? Toate aceste opinii, cazurile rela­tate evidenţiază limpede, ca şi atitea altele transmise redacţiei, necesita­tea ca toţi factorii de educaţie — familia, şcoala, organizaţiile de partid şi de tineret, celelalte organi­zaţii din şcoli, întreprinderi şi insti­tuţii — să inţeleagă importanţa ma­rilor responsabilităţi ce le revin în formarea tinerei generaţii şi să se angajeze mai direct, cu mai multă forţă in prevenirea apariţiei oricăror manifestări de natură să aducă atin­gere sănătăţii fizice şi purităţii mo­rale a tinerilor noştri. Şi nu numai a tinerilor. Recenta legiferare nu face decit să-i ajute in îndeplinirea cu succes a acestei nobile sarcini. Emil MARINACHE şi corespondenţii „Scînteii" Grija părintească fără măsură, îngăduinţa pedagogului şi a organizaţiei U. T. C. netezesc drumul unor tineri spre băutură ÎNŢELEPCIUNI înainte de a ajunge la pahar Beţia nu e altceva decit o nebunie voluntară (Se­neca). Beţia înmulţeşte mînia, împuţinează virtutea, mic­şorează mintea şi în urmă gol te lasă. De bei la tinereţe, o să mori de foame la bătrineţe. Dacă bea bărbatul, arde jumătate din casă, dacă bea femeia arde toată casa. Cum e posibil, oare, ca oamenii să-şi vîre un duş­man în gură care să le fure minţile şi totuşi să fie pen­tru ei o bucurie, o plăcere, o sărbătoare, un triumf a fi preschimbaţi în neoameni ? (Shakespeare). Cine bea pînă la-mbătare Nume bun în lume n-are. — Simt că-mi plesnește capul! Desen de Gh. Chiriac •ifÎB ÎKtatiţă în faţa opiniei unice * Vinovatul de păgubaş! ...Capătul troleibuzului nr. 3 din Cluj- Napoca. Printre călătorii grăbiţi să coboa­re­­ o femeie cu un copil in braţe. Abia după ce troleibuzul a pornit-o către bucla de intoarcere, femeia şi-a dat seama că in graba coboririi a uitat pe banchetă o sa­coşă in care se afla o importantă sumă de bani. S-a îndreptat spre staţia de urcare fiind convinsă că n-are motive de îngri­jorare, deoarece peste un minut troleibu­zul cu pricina se va opri în această staţie. Si astfel işi va recupera obiectul uitat. Dar... De multe ori ziarul nostru a relatat des­pre gesturile pline de omenie şi demnita­te săvirşite de conducătorii mijloacelor de transport în comun care au făcut tot ce le stă în putinţă pentru depistarea posesori­lor obiectelor uitate in vehiculele conduse de ei. Numai că, în cazul amintit mai sus, Pavel Bora a încălcat acest mod de condui­tă caracteristic colegilor săi de meserie. Nu numai că n-a inmînat femeii obiectul pierdut, dar, observînd-o în staţia de în­toarcere, a trecut mai departe fără să o­­prească decit citeva sute de metri mai în­colo, pentru... a-şi însuşi conţinutul saco­­şei. — Onorată instanţă, regret... Nu-mi dau seama de ce am făcut-o. Sunt nevinovat, nu credeam ca păgubaşa să fie atit de in­sistentă... Cu alte cuvinte, dacă a ajuns pe banca acuzaţilor, nu el, prin fapta sa necinsti­tă, e de vină, ci... păgubaşa. „Teorie“ cu care instanța de judecată n-avea cum să fie de acord. C­a atare, Pavel Bora va e­­xecuta un an închisoare. Vişinata * l-a dat de gol Mult s-a bucurat Antoniu Szegedi cînd a descoperit — intr-una din boxele imobilu­lui cu nr. 16 de pe strada Gheorghe Doja din Cluj-Napoca — o damigeană de vreo 10 litri, aproape plină cu vişinată. După ce a încercat cu convingere tăria vişinatei, a început noi „investigaţii“ prin celelalte boxe, in speranţa unor alte „descoperiri“. Şi ce n-a găsit : cutii de vopsele, vase de diverse­­mărimi şi întrebuinţări, ba chiar şi nişte caiete de muzică. La un moment dat, tot degustând din damigeană şi înde­sind „achiziţiile“ intr-un geamantan, a sim­ţit că i se taie picioarele. Tare vişinată ! Şi brusc i-a doborit somnul. Aşa i-au găsit dimineaţa locatarii, virtuali păgubaşi dacă... n-ar fi fost vişinata. Şi iată-l pe A. S. in fata instanței, dînd socoteală de vizita sa nocturnă în respectivul imobil : — Eu plecasem să mă plimb. Nu știu cum de s-a făcut că am ajuns la subsol. Recu­nosc, am greșit... n-ar fi trebuit să mă lă­­comesc la vişinată. Era din pălincă și... Perfidă și vişinata asta ! Vrăjitoarea de ocazie Nina — alias Dumitraşcu Niculina, din Bucureşti, str. Neacşu Bogdan — s-a pus pe vrăji. — Mi-a promis că mă împacă cu soţul meu de care divorţasem — relatează o martoră. M-a dus in cimitir şi mi-a cerut, drept onorariu, suma de 10 000 de lei. I-am dat banii şi m-a dus de trei ori in dreptul unei gropi. In timp ce-şi făcea vrăjile, pe mine, mă îndepărta şi banii zicea că-i în­groapă în pămînt, să aibă putere vrăjile... Pe urmă, după ce a mai „descintat“ şi alţi amatori, ba de cojoace, ba de butelii de aragaz, ori de fel de fel de alte lucru­­şoare (că avea, pasămite, puteri multila­terale), Ninei i-a ieşit in drum prilejul unei magii de proporţii : — Vezi „Taunus“-ul acela, de dincolo de gard ? — Il văd, a zis ca vrăjit Lică Florea. — Cu 50 000 de lei te-ai şi trezit cu el la poartă ! Dar nu s-a trezit omul nostru decit cu banii luaţi. Şi aşa au luat sfirşit şi vră­jile , cu o condamnare de trei ani şi şase luni pentru escroacă şi cu ruşinea şi fluie­ratul a pagubă, pentru clienţii ei. Din caietul grefierului „L-am cunoscut pe inculpat in gară la Teiuş, cind s-a recomandat medic neuro­chirurg şi pe urmă m-a căutat acasă. Eu nu prea vroiam să iau seama la spusele lui, dar verişoara mea şi pe urmă şi fami­lia spuneau că aşa ocazie nu mai intilnesc eu, că e medic, nu trebuie sa lucrez, că mă va păstra că pe un inger...“.­­Din declaraţia inculpatei N. Iu­­liana, atrasă la comiterea unor in­fracţiuni de către pretinsul doctor Zimmer Ioan, individ fără ocupa­ţie, autor al mai multor înşelăciuni. Dosarul nr. 658/1975, Judecătoria sectorului 6): „Recunosc faptele pentru care sunt trimis in judecată, adică producerea unei pagube prin neglijentă in serviciu. Ceea ce nu re­ţin insă este să fi consumat băuturi alcooli­ce in timpul programului, intrucit, cind mi se intimpla acest lucru, de fapt nu mă du­ceam la program...“. (Din dosarul 11911975, Judecătoria Tulcea). Dinu POPESCU M. EMIL ÎNAINTE de a aprinde ŢIGARA­­ citiţi rindurile care­­ urmează • Fumînd 1-10 ţigări zilnic vă reduceţi speranţa de viaţă cu 4.6 ani, la 10—20 ţigări­­ cu 5.5 ani, iar la 40 de ţigări sau mai mult — cu 8.3 ani in raport cu nefumătorii. • Atenţie, tineri ! Cei care încep să fumeze la virstă frage­dă, sub 15 ani, işi reduc durata medie de viaţă cu cel puţin opt ani. • Riscul îmbolnăvirii este mai ridicat pentru fumători in comparaţie cu nefumători : — de 12 ori in cancer pulmo­nar — de 10 ori în cancer laringi­an — de 6 ori In cancere ale ca­vităţii bucale şi ale farin­geim — de 5 ori in cancere ale e­­so­fagului. Dacă ar fi suprimat fumatul, ar fi înlăturate prin aceasta 90 la sută din totalul cancerelor pulmonare, tutunul apărind drept cauză aproape exclusivă a acestor imbolnaviri. • Bronşita la fumători înre­gistrează o frecventă de 8 ori mai mare decit frecvenţa tutu­ror bolilor respiratorii luate în ansamblu . Se arată intr-o cer­cetare recentă, realizată pe un lot de 37 000 de persoane, de că­tre conf. dr. Matei Barnea şi un grup de colaboratori de la Institutul de igienă din Bucu­reşti. Din­ aceeaşi cercetare re­iese că in rindul acelora care fumează mai puţin de zece ţi­gări pe zi, numărul celor care tuşesc este de 16.9 la sută, iar in rindul celor care fumează peste 20 ţigări zilnic atinge 78 la sută. • In bolti­ coronariene, mor­talitatea este de aproape 40 de ori mai mare la fumători decit la nefumători. • Tatii care fumează pui în primejdie viaţa viitorilor copii. Rata mortalităţii infantile este de câteva ori mai mare la pă­rinţii fumători. • Ţigara este o armă îndrep­tată de mamă împotriva pro­priului copil — iată concluzia unei anchete care a stabilit că naşterile premature, copiii năs­cuţi morţi, copiii sub greutatea normală, avorturile spontane sunt în raport direct cu canti­tatea de tutun consumată în perioada sarcinii. SANTErA- duminică 1 iunie 1975 Ani din viaţă duşi odată cu fumul de ţigară... Pe tema fumatului şi a urmărilor sale nocive s-a scris o literatură dintre cele mai bogate : cărţi şi lu­crări ştiinţifice, articole de populari­zare, tomuri, de culegeri de studii şi referate de la nenumărate congrese, simpozioane şi colocvii, cu caracter naţional sau internaţional, broşuri,­ pliante, afişe etc. Şi caricaturiştii, creatorii de literatură umoristică, ci­neaştii etc. au găsit substanţă in tema fumatului. Cu toate acestea, numărul fumăto­rilor continuă să crească, antrenind mai mult decit în trecut şi femeile şi copiii. De aceea, oricit de mult s-a vor­bit şi s-a scris pe această temă şi oricit se va mai vorbi sau scrie in viitor, niciodată nu va fi prea mult sau de prisos. Problema este atit de serioasă, con­secinţele fumatului — cele mai multe dovedite, altele încă in curs de cer­cetare — atit de grave, incit lumea ştiinţifică medicală, toţi cei ce sunt conştienţi de consecinţele nefaste ale tutunului asupra sănătăţii omului trebuie să ducă o acţiune susţinută de combatere şi eradicare a obiceiu­lui de a fuma, chiar atunci cind mum-Prof. dr. docent C. ANASTASATU, director al Institutului da ftiziologie ca lor nu pare a fi Încununată de succes, cind mulţi nu-şi dau seama de pericol şi privesc cu neîncredere acest efort. Anchetele epidemiologice făcute in diverse ţări şi la noi arată tot mai clar că fumătorii, in special cei care fumează ani îndelungaţi peste 15—20 ţigări pe zi, prezintă un risc de 20—30 ori mai mare decit restul populaţiei de a face diverse boli pulmonare şi cardiace de mare gravitate.­Fumul de tutun, care conţine in­el zeci de substanţe toxice, duce a­­proape întotdeauna la deteriorarea mecanismelor de epurare bronho­­pulmonară, cum sunt „covorul“ de mucus bronşic propulsat de cilii vi­bratili, macrofagele alveolare sau alte celule de apărare, care au rolul să distrugă şi să elimine din plămîni toţi poluanţii gazoşi, microbieni sau sub formă de particule pătrunşi odată cu aerul atmosferic. Această deteriorare favorizează instalarea „bronşitei“, tabagice, manifestată printr-o tuse şi expectoraţie destul de dezagreabile, şi care cu timpul duce, intr-o proporţie mare de ca­zuri — mai mult de o treime — la boala pulmonară cronică obstructivă, cu incapacitate progresivă în muncă. Fumătorii „inveteraţi“, care scapă de această boală gravă, au şanse sporite să facă una şi­ mai gravă şi anume un cancer bronho-pulmonar. S-a sta­bilit că 70—90 la sută din cazurile de deces prin cancer pulmonar ar putea fi evitate dacă nu ar exista ase­menea gen de fumători. Toate aceste grave inconveniente apar cu atit mai repede şi mai frec­vent cu cit practica fumatului s-a început la o virstă mai timpurie şi cu cit numărul de ţigarete pe zi este mai mare. In măsură mai redusă desigur, dar nu neglijabilă, ele nu scutesc nici greu „fumătorii pasivi“, cum li se spune nefumătorilor obli­gaţi să inhaleze fumul cu care este astăzi poluată, cu toată impunita­tea, atmosfera colectivă. Se poate spune, fără exagerare, că aproape in totalitatea lor „fumătorii pasionaţi“ işi scurtează şi îşi îngreu­nează viaţa,­intr-un fel sau altul, prin autoafumarea şi autodeteriora­­rea lipsită de orice sens a organelor celor mai delicate şi mai utile vie­ţii, care sunt inima şi plăminul. Fap­tul că efectele dăunătoare ale fumu­lui de ţigarete se manifestă numai după 20 —30 ani de fumat face ca omul să nu-şi dea seama — sau sa şi-o dea prea tî­rziu — de dimen­siunile pericolului la care se expune de bună voie şi care prin aceasta — cum remarca un ginditor nefu­mător contemporan — nu are mai puţin valoarea unei sinucideri lente sau cu efect întîrziat. Date statis­tice verificate demonstrează că du­rata medie de viaţă a fumătorilor este cu 10—15 ani mai scurtă decit a nefumătorilor. Cum să ne lăsăm de fumat ? Aceasta este o tem­ă care merită o discuţie specială. De aceea, socot că cel mai bine ar fi să punem acum problema nu asupra felului in care să se lase cineva de fumat, ci să subliniem ce trebuie să facem ca ti­nerii şi în general oamenii care nu fumează să nu devină fumători. De aceea, propaganda principală împo­triva fumatului ar trebui dusă în şcoli, printre băieţii şi din păcate şi fetele de 12—16 ani, care se conta­minează intii în familie, apoi Intre dinşii de această practică dăună­toare. In această idee, ca medic şi edu­cator imi îngădui să mă adresez co­legilor mei medici şcolari, pedagogi şi educatori, familiilor cu apelul de a face mai mult pe linia explicării in amănunt a consecinţelor pe care le are fumatul asupra organismului tinăr. Este unul din punctele slabe ale propagandei noastre medicale, că nu îndreptăm, cu deosebire in această privinţă, toată atenţia noas­tră asupra adolescenţilor, încă de pe băncile şcolii să înveţe, odată cu preceptele morale fundamentale, odată cu elementarele adevăruri ştiinţifice, că au răspunderi faţă de propria sănătate. La ore de curs, de activităţi edu­cative,­in şcoală şi în familie să În­veţe că a fuma este un rău imens pentru sănătate. Şi Îmi îngădui să spun că in această privinţă un efect educativ deosebit ar avea exemplul personal al celor care dau sfaturi. TOVARĂŞ (Urmare din pag. 1) liţia s-a pierdut cu firea şi a tăbă­rî­ pe un grup de manifestanţi mai înainte de a se înţelege ce şi cum revendicau ei, pentru simplul fapt că intimi orator amicase să zică: „To­varăşii“ Avusese deci vorba valoarea unu­i întreg discurs, a unui întreg miting. Sub conducerea partidului, clasa muncitoare a cucerit puterea folo­sind cuvintul tovarăş, şi l-a oferit întregului popor ca pe o necesitate de a exprima poziţia egală in socie­tate a celor ce muncesc, ca pe o che­mare la făurirea noilor­ relaţii înte­meiate pe desfiinţarea exploatării, pe echitate socialistă, pe dubla calitate a oamenilor muncii de proprietari și producători. Aceste condiții de ega­litate, mai mult decit juridice, mai mult decit proclamate, ci autentice, fundamentate pe realitatea politică, economică și socială a edificării so­cialismului, traduse consecvent în fapt constituie expresia unităţii între­gului popor, unitate pe care o reflec­tă, printre altele, şi termenul la care ne referim. Ţăranul spune munci­torului tovarăş, maghiarul spune românului tovarăş, bărbatul spune femeii tovarăşă, profesorul spune e­­levului tovarăş. Toţi suntem­ tova­răşi întru aceeaşi cauză, legaţi prin aceleaşi nobile idealuri ale comunis­mului, prin lupta noastră comună. Societatea în care trăim, pe care o desăvirşim potrivit Programului partidului, e o societate de tovarăşi, nu de domni. Domnii au plecat pe o cale fără întoarcere, odată cu ine­galitatea socială ! Noul respect, res­pectul autentic se întemeiază pe u­­manismul autenticei egalităţi, pe realitatea aceloraşi condiţii şi per­spective, pe căldura de a te simţi în rind cu ceilalţi şi de a-i simţi pe ceilalţi in rind cu tine. Semnul ce­lei mai înalte preţuiri nu poate fi decit acceptarea sau recunoaşterea cuiva ca tovarăş, ca „frate căuzaş“, cum spuneau paşoptiştii. Toţi cei care cu abnegaţie işi pun forţele şi capacitatea creatoare in slujba orin­­duirii pe care o edificăm, oamenii care nu pot concepe să trăiască alt­fel decit în spiritul codului etic co­munist, adică majoritatea covîrşitoa­­re a membrilor­­societăţii noastre, nu-şi pot dori un semn de respect mai inuit decit cel desemnat prin cu­­vintul „tovarăş“. (Evident, utilizarea formulei „domnule“ are un alt sens şi o altă justificare în contextul re­laţiilor cu cetăţeni ai unor ţări cu­­ o orinduire socială deosebită de a noastră­. De ce apare atunci, pe ici, pe colo, formula anacronică ce re­flectă alte vremuri, alte realităţi ? E o intimplare, ar răspunde unii, obişnuinţa, ar sugera alţii, ce impor­tanţă are... forma cînd conţinutul — atit de sănătos — ar replica al treilea. Folosirea cuvintului „domn" este pe alocuri intr-adevăr o obişnuinţă, dar o obişnuinţă disonantă, care se abate de la stilul general al relaţiilor din­tre cetăţenii noştri, purtînd în ea germenele unor mentalităţi înapoiate. Să r­econstituim mental Împrejură­rile in care între concetăţeni de-ai noştri apare uneori apelativul „dom­nule“. Vom vedea că ei vine ca un cit de mic obol de linguşeală. Nu întâm­plător se iveşte in medii in care ori cei care-1 folosesc işi Închipuie că tre­buie să ciştige favoarea, ori cei care-l acceptă se simt bine că se păstrează „distanţa“. Dar atit favoarea, cit şi distanţă dintre oameni n-au nimic comun cu principiile eticii şi echită­ţii socialiste. Atit distanţa, cit şi fa­voarea sint respinse in relaţiile prin­cipiale dintre membrii societăţii noas­tre. De ce să le acceptăm atunci sub pălăria vorbei „inocente“, scăpate din „obişnuinţă“, lansate, chipurile, „fără semnificaţie“ ? Tot nu întîmplător formula „domnule“ apare acolo unde servirea omului muncii mai are lacu­ne sau unde relaţiile dintre Înşişi membrii unui mic grup nu sunt un model de corectitudine. Aţi auzit vre­odată termenul „domnule“ într-o or­ganizaţie de partid, intr-o mină, într-o oţelărie, pe un şantier al tineretului sau între ostaşi ? Cre­dem că nu. Dar l-aţi putut auzi rostit către profesorul de care depinde su­pravieţuirea unui chiulangiu, la vreun cabinet medical cu două feluri de „intrare“ pe aceeaşi uşă sau nu cine ştie ce grup de creatori în care unii-s cu gemul, iar alţii cu aprobă­rile. Alteori, modul diferit de a te a­­dresa statuează deosebiri trasate, ori îngăduite arbitrar, de snobismul sau grandomania unuia ori altuia dintre membrii aceluiaşi colectiv de muncă. Există tovarăşi profesori de ştiinţe sociale şi domni profesori de educa­ţie fizică. Dar, după părerea noas­tră, indiferent de materia lui, un profesor care ar reacţiona imediat ce l-ar vedea pe elev fumînd ori a­­runcind cu mingea-n geam, adică un om care face educaţie, subliniem — socialistă, dar care acceptă de la elev o formulă de respect esenţial­­mente burgheză, în acea clipă abdică de la calitatea sa de educator. Nu mai e vorba de un gust oarecare, de ritm muzical sau de croiala panta­lonilor. E vorba de un element con­stitutiv al principiilor morale aflate la temelia a tot ceea ce clădim pe planul modelării omului nou. înţelegem prin toate acestea nu simpla utilizare a cuvintului „tova­răş“, ci mai ales respectarea esenţei sale, atit prin folosire, cit şi prin in­­treaga atitudine şi prin întregul nos­tru mod de a gindi. Să ni-l adresăm şi să ne dovedim in acelaşi timp demni de el, să combatem orice re­miniscenţă a unor alte relaţii dintre oameni decit cele bazate pe tovără­şie. Să întărim prin fapte această vorbă caldă ca însăşi mărturisirea solidarităţii, încurajatoare ca o strln­­get£ de mină, curată şi dreaptă ca înseşi relaţiile noi ce se cer pretu­tindeni întărite în colectivitatea noastră. Tovarăş — mai mult decît un termen lexical. Să-l promovăm consecvent, ca pe o expresie a cli­matului moral al orinduirii noastre care-l înalţă pe om în raporturile noi, socialiste, de muncă şi viaţă, cu semenii săi, cu TOVĂRĂŞII săi.

Next