Scînteia, septembrie 1979 (Anul 48, nr. 11515-11540)

1979-09-01 / nr. 11515

PAGINA 2 „Cel mai important drept al omului este dreptul de a trăi cu demnitate in ţara sa“ Ancheta social-politica la „Griviţa roşie" Oamenii pe care i-am rugat să ne vorbească despre patria lor, Re­publica Socialistă România, sunt dintre aceia care, in număr de milioane Si milioane, i-au dat acestei patrii chipul şi forţa ei de azi. Au făcut şi fac acest lucru aşezind cu migală, cu stăruinţă şi dăruire prinosul muncii lor in zidirile de mari proporţii şi trainică frumuseţe ale dez­voltării economice şi sociale. Au făcut-o şi o fac mereu cu gindul la moşii şi strămoşii noştri care au vegheat şi au apărat cu singere lor fiinţa patriei şi cu sentimentul datoriei faţă de prezentul eroic al ma­rilor eforturi şi ritmuri, al înfăptuirilor fără precedent in istoria ţării, faţă de urmaşii pe care ni-i visăm cetăţeni ai unei patrii pe întinsul căreia să înflorească etern grădina unei înalte civilizaţii, a unei bine­meritate prosperităţi. Pe oamenii aceştia i-am găsit şi azi, ca şi ieri, ca în toţi aceşti ani de luptă şi de muncă pentru înflorirea patriei, lingă maşinile şi uneltele lor, cu mîinile înnegrite de pulberea metalului turnat, strunjit, mode­lat pentru a se isca din el coloanele de forţă ale progresului ţării. In prima clipă, cind ne-ara dat mina şi ne-am prezentat, a suris. După prima întrebare insă, trăsătu­rile feţei i s-au adunat intr-o expre­sie sobră. Cazangiul Gheorghe Leonte de la Întreprinderea de utilaj chimic „Griviţa roşie“ . — Patria ? Răspunsul la Întrebarea asta îl ştiam şi pe cind abia învăţa­sem să vorbesc. Pentru că numele patriei mele l-am Învăţat odată cu numele părinţilor şi al satului in care m-am născut. Intre timp multe s-au adăugat la acest răspuns. Cu ce sâ încep ? Patria mea, România, este pă­­mintul pe care m-am împlinit ca om. Este pămintul din care am crescut eu, limba pe care o vorbesc, casa şi visurile mele pentru o viaţă liniştită şi prosperă, este pămîntul cu neamuri şi strămoşi, cu prieteni şi cu oameni care gîndesc, vorbesc, mun­cesc şi trăiesc ca mine... — E o definiţie ? — Nu ştiu să dau definiţii, eu ştiu să spun ce simt. Muncesc aici, la Gri­­viţa, de 29 de ani. Şi ştiţi ce m-a atras aici atunci cind eram eu tînăr şi trebuia să-mi aleg un loc de muncă ? Numele acestei uzine. Nume de istorie. Numele unei bătălii pen­tru independenţa României, unde au murit şi strămoşi de ai mei. Şi nu­mele altei bătălii pentru drepturile şi libertatea clasei muncitoare din România. O zi nu m-am despărţit de această uzină. Am trăit aici şi mo­mente grele, dar nu mi-a dat prin minte nici o clipă să-mi caut o altă uzină. Şi dacă de o uzină sînt atit de tare legat, cum n-aş fi legat de fiinţa patriei mele ? Un inginer, un specialist. Gheorghe Oprea, trecut de prima tinereţe, răs­punde la aceeaşi întrebare cu datele propriei sale experienţe : — ...Am fost întîi muncitor, şi pen­tru că am vrut şi m-am simţit în stare mi s-au oferit toate posibili­tăţile să studiez şi să devin specia­list. Pentru acest colectiv de muncă şi pentru nevoile si eforturile de dez­voltare ale ţării căreia ii aparţin. Am avut prilejul să călătoresc in străină­tate, in misiune de serviciu, spre exemplu in R.F.G. Singurul gînd cu care am plecat a fost să-mi reprezint acolo cu demnitate tara si să slujesc cit pot eu mai bine interesele ei. Sigur, realitatea e realitate. Am vă­zut acolo un nivel economic mai ri­dicat. Rezultatul altor conjuncturi is­torice. Dar nu m-am lăsat pradă fal­selor miraje ale „societăţii de con­sum“ — tocmai fiindcă realităţile so­ciale nu sunt deloc „ca-n filme“. Drept să vă spun, sentimentul pe care l-am trăit intens în acele zile şi me­reu după aceea a fost al ambiţiei. Am zis că trebuie să facem şi noi totul, prin munca noastră, ca să atingem un nivel de dezvoltare cit mai ridicat. Iar prin felul în care sunt conduse de către partid destinele ţării noastre există perspectiva sigură de a atinge o asemenea dezvoltare. Dacă ţii la demnitatea ta de om şi de român, nu există un mai mare motiv de min­­drie decit să lupţi pentru a înălţa pă­­mintul ţării în care te-ai născut la frumuseţea şi puterea pe care le merită“. S-a oprit şi m-a privit zîmbind. Mi-a vorbit apoi schimbind uşor tonul : — Nu v-am Întrebat de ce mi-aţi cerut să vă vorbesc despre aceste lu­cruri. Pot să mă gîndesc la faptul că aţi vrea să comunicaţi aceste gîn­­duri ale noastre celor care — puţini, dar se mai găsesc şi dintr-ăştia — se gîndesc să părăsească pămîntul aces­tei ţări, să-i schimbe cu un altul pentru cei 30 de arginţi. Dacă-i aşa, comunicaţi-le şi din partea mea un cuvint pe care poporul nostru li-l adresează : oameni de nimic. Veţi face asta pentru mine ? — Dacă insistaţi... Un tînăr, Înalt şi chipeş, expresie de seninătate. Tudor Răducanu, tur­nător-form­at­or la aceeaşi întreprin­dere, îmi răspunde la început aproape şcolăreşte, pentru ca mai apoi să ju­dece lucrurile filtrindu-le prin pro­pria sa viaţă . — Patria mea este România, po­porul meu este poporul român care trăieşte aici, in jurul Munţilor Car­­paţi, de mai mult de două mii de suii. — Şi cine eşti dumneata in această patrie ? — Eu sint un tînăr de 26 de ani, muncitor la Griviţa, căsătorit, cu un apartament al sau, cu un copil la care tin ca la ochii din cap. Adică la virsta asta de 26 de ani eu, după unii, sint un om „realizat“, aş putea să nu-mi do­resc mai mult, dar imi doresc. îmi doresc să termin liceul seral, că sint in anul patru, și o să-l termin. Și de ce fac liceul ? Pentru că vreau să fiu un muncitor cultivat, compe­tent, aşa cum a început să fie şi cum sigur o să fie întreaga noas­tră clasă muncitoare, tot poporul nostru. Şi vreau să fiu aşa pentru că am această posibilitate concretă şi fără altă grijă decît aceea de a învăţa. Unde, altcineva mi-ar fi spus : „califică-te ! învaţă !“ şi mi-ar fi oferit posibilitatea practică de a o face ? — când, acolo, atîţia şo­meri bat la porţile întreprinderilor... Toţi cei care au absolvit odată cu mine şcoala profesională sunt acum aici, în uzină, trăiesc şi muncesc ca mine. Li s-a dat un loc de muncă, au fost primiţi in întreprindere cu căldură şi grijă părintească. ...Şi ştiţi ce mai înseamnă pentru mine patria ? Cind eram eu mic, tata îmi povestea întimplări de-ale lui de pe frontul antifascist din al doilea război mondial. Spunea că i-a fost greu, chiar foarte greu. Şi mai spu­nea că acolo, pe front, se gîndea că merită să îndure şi să înfrunte moar­tea pentru că dacă va muri, va muri pentru libertatea ţării, iar dacă va trăi se va întoarce într-o ţară liberă şi va avea copii care vor creşte in­tr-o ţară liberă. Cind iţi spune aşa ceva părintele tău nu poţi să nu te gîndeşti că şi tu eşti dator faţă de patria ta cu acelaşi simţămînt“. Ion Cercel, strungar. Lucrează aici de 30 de ani, de la virsta de 14 ani. — Bunicul meu a luptat în pri­mul război mondial, la Mărăşeşti, la Oituz. Tata a luptat in al doilea război mondial pe frontul antihitle­rist. Eu fac aici tot ce-mi stă în puteri pentru ţară, pentru dezvol­tarea României socialiste. Pentru că noi, cetăţenii acestei ţări, ne-am transmis din generaţie in generaţia datoria sfîntă de a apăra şi de a înflori pămîntul ăsta al nostru. Că el ne-a dat viaţă, cu pîinea lui am crescut. Am adus pămintul ăsta la bogăţia şi frumuseţea pe care nu le-a mai avut. Am o viaţă, o fa­milie, o casă, şi o mulţumire cum n-au avut nici părinţii, nici bunicii mei. Şi poate să fie încă şi mai bine dacă mergem cu toţii drept şi hotărît pe acest drum. O a doua întrebare pe care am pus-o interlocutorilor a fost „Ce în­seamnă la noi drepturile omului ?“ Iată, pe scurt, răspunsurile : Cazangiul Gheorghe Leonte : „Am o nepoată care la un moment dat voia să se mărite cu un cetăţean din Suedia, îl cunoscuse în drumurile ei ca dansatoare intr-un ansamblu fol­cloric. Părinţii, îngrijoraţi, au tot în­cercat s-o convingă că nu e bine ce face şi nu prea au reuşit. Atunci am stat şi eu de vorbă cu ea. Ce-ţi lipseşte aici, măi fato ?, i-am zis. Ştiu că aveai aici un băiat cu care voiai să te măriţi, îl iubeai. Nu-i mai iu­beşti ? Nu cumva il laşi pentru că te-a încintat spoiala din lumea de acolo ? Măi, fato, ce prieteni o să ai tu acolo ? Cind ţi-o fi greu, pe umerii cui ai să plingi ? Dacă ai aici un necaz, te opreşti in faţa ori­cărui om de pe stradă şi primeşti un cuvint de mingiiere, o vorbă o­­menească. Dacă nu eşti de-a lor, n-ai să găseşti acolo aşa ceva. Vorbeşti şi tu, maimuţărind pe unii de de­parte, despre drepturile omului. Ce drepturi iti lipsesc ţie aici ? Drep­tul la muncă ? Te-ai afirmat in do­meniul in care ai vrut tu. Dreptul la învăţătură ? Ai învăţat. I-am mai spus şi alte lucruri despre dreptu­rile adevărate de aici şi despre aşa­­zisele drepturi care ar aştepta-o a­­colo. Şi a renunţat. Drepturile omu­lui, la noi, sunt intr-adevăr drepturi. Intre ele, dreptul la omenie, la dem­nitate, pe care nu-l găseşti decit în ţară la tine“. Tudor Răducanu : „Eu ştiu un sin­gur lucru : că aici ai cel mai adine şi mai adevărat drept — dreptul să fii om, să te realizezi ca om, să tră­ieşti ca om. Să nu te frăminţi că miine nu mai ai unde munci“. Ing. Gheorghe Oprea: „Să-mi a­­rate ei, acolo, cei care fac atita tapaj pe seama drepturilor omului, care drept de acolo mi-ar fi îngăduit mie ca, muncitor fiind, să pot face un institut politehnic şi să devin spe­cialist, fără să am neamuri bogate, avere sau alte resurse“. Ion Cercel : „Cel mai important drept al omului este dreptul de a trăi cu demnitate în ţară ta, de a te bucura pentru înflorirea ei, de a-ţi spune cuvintul în conducerea destinelor ei. Avem aici aceste drep­turi. Asta-i tot“. ...Sint ginduri culese într-o singu­ră oră, într-o uzină din Bucureşti, de la oameni aleşi la întîmplare şi care mi-au răspuns la întrebări cu firescul şi sinceritatea din care sunt alcătuite toate gesturile vieţii şi muncii lor. Mihai CARANFIL GHEORGHE LEONTE, cazangiu: „Drepturile omului, la noi, sunt in­tr-adevăr drepturi. Intre ele, dreptul la omenie, la demnitate, pe care nu-l găsești decit in tară la tine" GHEORGHE OPREA, inginer: „Am avut prilejul să călătoresc în străinătate. Singurul gînd cu care am plecat a fost să-mi reprezint acolo cu demnitate ţara şi să slujesc cit mai bine interesele ei" TUDOR RĂDUCANU, turnător-forma­tor: „Unde, altcineva mi-ar fi spus: «ca­lifică-te ! invala !» şi mi-ar fi oferit posibilitatea practică de a o face ?“ ION CERCEL, strungar: „Am o viaţă, o familie, o casă, o mulţumire cum n-au avut nici pă­rinţii, nici bunicii mei" Foto: E. Dichiseanu Da, pe la Începutul aces­tui an, un apartament de două camere s-a căsătorit cu un Trabant station. Nunta cu dar, scăzind chel­tuielile, s-a lăsat cu un ciştig de douăzeci și una mii lei. Cei doi s-au cunos­cut într-o cofetărie : amîn­­doi intraseră să ia cite o cutie de bomboane (fiind invitaţi la cite-o petre­cere...). Discuţia s-a legat de la „cum se duc banii“ : iei una, alta — şi se duc ! Ea (24 de ani, lucrează în proiectare) mărturiseşte: mi-a lăsat impresia unui om gospodar. El (31 de ani, tot In proiectare) : din pri­mul moment mi-am dat seama că este o femeie care ştie ce vrea ! Şi nu s-au mai dus in vizită, ci la un restaurant, unde-au şi hotărît nunta. Ce-a fost pină acum, au conchis, a fost tinereţe. Acum trebuie să ne-adunăm şi să răzbim. La numai cîteva zile după nuntă au dat anunţ cu apartamentul: vindem apar­tament central. Şi s-a gă­sit unul care să le dea cît au cerut. Al doilea anunţ: vind Trabant station nou. Şi-au încasat un preţ bun. începutul fiind încurajator, au scos la vînzare şi mobi­la, şi magnetofonul, frigi­derul — şi nu s-au păcălit, dimpotrivă. Numără banii o dată, de două, de zece ori. Nu se aşteptau ei la o asemenea sumă. Cumpără apartament de trei camere, la preţul de stat. Cumpără Dacia 1300 nouă. Comandă mobilă... Şi tot le mai ră­­mine ceva mărunţiş. Cind, într-o seară senină de mai, revăd drumul parcurs, sunt de-a dreptul uluiţi : am izbutit noi toate astea aşa de repede ? Se pun la cale noi planuri, şi mai cuteză­toare. Ghinionul face ca a doua zi tînăra soţie să întilneas­­că un prieten la care ţinuse „mai demult“ — şi trei zile nu mai dă pe-acasă. (Stilcită în bătăi, are să-i declare soţului : Eu n-am nici o vină că mi-a ieşit în cale. Discută cu el.„). Ar fi caz de divorţ, apreciază so­ţul — insă, tot el se corec­tează pe loc, situaţia nu permite. In numai trei luni, ei se aranjaseră ca alţii în cinci sau chiar zece ani. Iar s-o ia de la capăt ? Astfel, părinţii, rudele, prietenii vor fi informaţi că tinăra soţie a fost in, deplasare cu treburi de serviciu. Aşa să ştie, aşa să creadă. Tot ghinionul face ca şi soţul să întilneascâ o prietenă... Certuri, păruieli — toate se încheie cu aceeaşi concluzie : nu ne putem permite să risipim ce-am adunat, cum să îm­părţi apartamentul, maşi­na, mobila ? Şi vine o zi cind maşina se împarte singură, intr-un copac. După trei săptămini de spitalizare soţul se în­toarce acasă, vrea să des­chidă — yala schimbată. Sparge uşa, se ia la bătaie cu prietenul soţiei, iar ve­cinii să-i despartă, s-aleg cu vinătăi . In casa mea sunt stăpin şi fac ce vreau ! avertizează omul — şi-ndată se-apucă să spargă mo­bila... Intervin părinţii so­ţiei, cu duhul blîndeţii : oare nu-i păcat să vă ba­teţi joc de truda voastră ? Aveţi un apartament fru­mos, mobila se poate re­para, maşina se poate re­para, vă dăm noi nişte bani, uitaţi ce-a fost. So­crul a dus maşina la ate­lier. Soacra a chemat un timplar să vadă de mobilă. Soţia a promis... El, soţul, a promis... Şi s-au îmbră­ţişat, îşi vorbesc puţin, strictul necesar. Ea măninca in bucătărie, el in sufragerie. Locuiesc sub acelaşi acope­riş, fiecare in camera lui Au două televizoare, două aparate de radio. Cu maşi­na merg cu rîndul, o zi el, una ea. Insă banii ii nu­mără împreună. Nicolae TIC $£( ?/ ?/ V itt , fi/.. .,* rt FIȘIER SOCIAL — m mm Un apartament s-a... căsătorit cu un Trabant Nemunca­­ sub incidenţa legii, pe banca dispreţului public Sunt oameni pentru care contactul cu pragul de sus înseamnă o ex­perienţă pentru toată viaţa. Tre­ziţi la realitate, ei îşi ordonează astfel existenţa incit accidentul abaterii de la drumul drept să nu se mai producă. încercarea aspră prin care au trecut i-a făcut să pă­trundă adevărul elementar : orin­­duirea noastră are norme şi legi de muncă, de relaţii umane care se cer respectate. Pentru că sunt ale noastre, ale tuturor. Pentru că sunt în interesul fiecăruia, al societăţii. Pentru că apără pe cetăţean, so­cietatea de orice atingere nedorită. Alţii sînt bîntuiţi de o ciudată amnezie. Memoria lor nu încearcă cîtuşi de puţin efortul să se „în­carce“ şi cu avertismentul pasului greşit. Uitarea se aşterne prea re­pede peste fapta reprobabilă săvîr­­şită şi, aşa, pe nesimţite, se tre­zesc că o iau de la capăt. Noul start, tot pe calea lăturalnică, nu poate avea însă decit un singur punct de sosire, stipulat cu limpe­zime în normele noastre morale, în legile noastre. Speranța absurdă că de data asta „poate merge“ nu ține nici măcar pină în zori. Iată, citim cîteva rînduri scrise de un om ajuns — din vina lui ! — în starea inevitabilă de impas : „Subsemnatul Ion Nicolae, zis «Grecu», din judeţul Dîmboviţa, fără ocupaţie, recunosc că in data de... am încercat să-mi procur nişte bunuri cu 600 de mărci R.F.G. şi 100 de dolari“. Parcurgînd aceste rînduri, citito­rul îşi dă şi singur seama, după „stilul“ expresiei, că ele sună o de­claraţie dată la miliţie. Chiar aşa şi este. Deţinerea ilegală de valută are o încadrare exactă în codul penal. Cine-i persoana care-şi mai zice şi „Grecu“ ? Un tînăr care de­clară, negru pe alb, că locuieşte la fratele său, într-un sat din Dîmbo­viţa, dar se dovedeşte că domiciliu flotant în inima Capitalei — bd. Magheru, bloc „Lido“, ap. 17... De ce atita „discreţie“ in această pri­vinţă şi nu numai ? Avea de execu­tat o pedeapsă de 1,6 ani închisoa­re, cu executare la locul de muncă şi... Şi, neplăcîndu-i nici un loc da muncă, şi-a tot schimbat adresele. Pină a fost surprins „muncind“ cu valuta străină. Ce urmează mai de­parte, i-o spune răspicat justiţia : co­­damnarea pentru noua infrac­ţiune, revocarea pedepsei anteri­oare, urmînd să o execute acum cu privare de libertate. Va fi oare da învăţătură ? Ar fi numai in inte­resul lui. Pentru că este stupid, mai mult chiar, tine de o mentali­tate iresponsabilă, risipirea fără rost a tinereţii, din delict în delict. Este ilogic să-ţi numeri popasurile existentei din pedeapsă în pedeap­să. Intr-o societate ca a noastră, întemeiată pe munca cinstită, tra­iul prin nemuncă sfirşeşte irevoca­bil pe banca dispreţului public, a acuzării. Am reamintit aici aceste cutu­me intrate in structura de rezisten­ţă a moralei noastre socialiste, nu numai pentru Ion Nicolae, zis „Grecu“. Ele s-ar cuveni rostite la fel de limpede şi pentru Constan­tin Criclovit, de pildă, de la care reţinem tot aşa, spre ştiinţa citito­rilor, următorul fragment de decla­raţie : „Rog organele în drept să ţină cont de sinceritatea mea, că sunt un element tinăr şi în cel mai scurt timp mă Încadrez In cimpul muncii“. Să stăruim pe Îndelete asupra acestor rugăminţi. Mai întîi să ve­dem ce-i cu circumstanţa... sinceri­tăţii. Ce-i drept, e drept , prins in acceleratul de Craiova-Bucureşti făcînd speculă cu blugi — de la fie­care pereche realiza un venit de 500 de lei ! — amendat pentru aceeaşi „abatere“ cu puţin timp in urmă. Constantin C. n-are încotro şi devine... sincer. Sinceritatea omului prins asupra faptului. Dar, să trecem peste acest amă­nunt şi să ne oprim asupra afirma­ţiei : „sunt element tînăr“, în con­textul declaraţiei de mai sus, al faptelor de speculă săvirşite, aceasta sună cam aşa : „nu mă pe­depsiţi că sunt tînăr !“ Da. Con­stantin C. este şi el tînăr. Şi por­nise cu dreptul în dimineaţa mun­cii lui : strungar la Întreprinderea de maşini-unelte şi agregate Bucu­reşti, ajunsese in scurt timp la o retribuţie de 1 700 lei, cum singur spune. Colegii lui, tot tineri,­l îi văd de treabă, îşi croiesc un drum în viaţă cinstit, muncind. Constantin C. e atras de aventura ciştigului uşor, a banilor nemunciţi. Se lasă de strungărie şi începe să bată dru­murile ţării după marfă cu cău­tare. Citii : marfă care să fie vin­­dută cu suprapreţ. Prins, speculan­tul cere clemenţă, promite că se încadrează „în cimpul muncii". Este singura lui şansă şi depinde cit de decis este sâ se folosească de ea. Iar înaintea tuturor acestora, să ne imaginăm „scena“ înfăţişă­rii lui Constantin C.­in faţa foştilor colegi strungari. Tineri ca şi el , ti­neri Ca şi posibilii cumpărători de blugi, la preţ de speculă, pe care-i jecmănea cu 500 de lei. Să-i pri­vească în ochi, să citească tot dis­preţul lor faţă de toţi învîrtiţii tra­iului uşor, din munca şi pe spatele altora. Poate atunci dorinţa de în­cadrare în timpul muncii, expri­mată intr-un moment de ananghie, va deveni convingere fermă, de neclintit. După cum se ştie, năravul dru­mului lăturalnic, la unii, nu se le­cuieşte cu una, cu două, oricit de „sincere“ par la un moment dat angajamentele lor. Destui indivizi din această categorie sint imbatabili la declaraţii. Munca, faptele con­crete reprezintă locul unde stau ei mai rău. Munca, faptele de zi cu zi — iată criteriul de verificare fără drept de apel a hotărîrii exprimate cu aplomb in diverse împrejurări, mai ales atunci cind sunt prinşi cu cioara vopsită. Guşe Mircea Cris­tian din Bucureşti, de pildă, este condamnat pentru furt la 1­9 ani închisoare. Instanţa de judecată ii oferă posibilitatea să-şi reconsidere fapta reprobabilă, hotărind ca pe­deapsa amintită să fie executată prin muncă, intr-o întreprindere. Cum Înţelege Guse Mircea Cristian acest act străbătut de umanism ? Să dăm cuvintul muncitorilor din atelierul unde a fost repartizat : „Ne-am ocupat să aibă de lucru în permanenţă. Dar el părăseşte de­seori locul de muncă, întrebat de ce­ răspunde obraznic. Lipseşte de­seori, motivînd că este obosit. L-am criticat, şi-a luat angajamentul de îndreptare şi... a lipsit din nou, chiar a doua zi“ (Ştefan Radu). „In timpul programului de lucru e gă­sit deseori la bufetul «Căţelu»“ (C. Mihăilescu). „Maistrul Pentiuc şi maistrul Tudor Dumitru l-au aflat jucînd cărţi pe terenul de sport. S-a organizat imediat o şedinţă fulger. Au luat cuvintul mulţi oameni , ti­neri, vîrstnici. Nu am convingerea că Guşe Mircea Cristian a fost re­ceptiv la tot ce i s-a spus. După mine, ar trebui dat la o muncă mai grea. Poate aşa va ajunge să res­pecte munca şi pe cei care mun­cesc“. (Mihai Tudor). Posibil ca propunerea lui Mihai Tudor să aibă temeiurile sale. Respectul pentru pîinea pe care o mănînci începe cu sudoarea chel­tuită pentru cîştigarea ei. Şi cu cît se cheltuie mai multă sudoare, cu atit este mai mare acest respect. Faţă de înrăiţii la traiul parazitar nu există îngăduinţă. Legea are ac pentru cojocul fiecărui ins care se ţine tot pe delâturi de efortul general. Cu atit mai mult cu cit actul hotărît al legii izvorăşte din filozofia noastră de societate a muncii, din respectul milioanelor de oameni pentru o existentă demnă, clădită prin muncă, din efortul sta­tornic, zi de zi, pentru a împlini mai trainic şi mai frumos năzuinţa noastră comunistă de mai bine. Ilie TANASACHE MUNCA — Nu intru înăuntru nici in ruptul capului! Tocmai la cine­matograful ăsta ti-ai găsit să cumperi bilete?! Desen de Adrian ANDRONIC • Oamenii lucrului bine făcut Reproducem in extenso, cu reală plăcere, fragmente din cores­pondenţa tovarăşului Vasile Stan din Bucureşti, al cărui condei pare să vibreze promiţător. Corespon­denţa, concepută ca un cursiv, are mai multe merite, unul fiind acela de a sugera, fără ostentaţie, valenţa demiurgică a verbului A CLĂDI. Desigur, activitatea de construcţii e atit de prezentă în mediul nostru, incit desfăşurarea ei a devenit tot atit de familiară ca mersul cu tramvaiul sau cumpăratul plinii. Cu atit mai notabilă este constata­rea plăcerii şi­­sensibilităţii de a o re­descrie, cu prospeţime : „Joaca era in toi. Copiii desena­seră nişte cercuri. A apărut un bărbat, de statură mică, dar robust, cu faţa arsă de soare. Se uita roa­tă, ca şi cum ar fi verificat ceva. Citiva băieţi mai Îndrăzneţi, l-au Întrebat : — Ce căutat! nene ? In loc de răspuns, omul cu fața bronzată a început să bată un țăruş chiar între cercuri, chiar in centrul unuia din ele. — Ce faci nene ! De ce... ...Bărbatul le-a răspuns că acolo se va ridica un bloc. — Cum nene, chiar pe cercul nostru ? — Eh ! Dacă chiar aici s-a supra­pus bula de verticalitate peste... DIALOG CU CITITORII Au urmat lunile de toamnă, cu vint şi burniţă, apoi iarna viscolind zăpada peste ceea ce constructorii înălţau cu rivnă, în sfîrşit — pri­măvara sărutînd cu parfumul ei de soare şi flori balcoanele mirosind a vopsea proaspătă“. Amintirea topografului a fost completată de viaţa de şantier cu alte tipuri demne de mitologia co­piilor cartierului. La loc de frunte — un maistru constructor omnipre­zent pe schele şi panouri. Ştiin­­du-i-se ca nume doar apelativul „nea Nae“, „persoanele străine de şantier“ (cum scrie pe panouri) l-au completat spunindu-i „nea Nae- Bloc“. „Auzindu-i (notează cores­pondentul), încă un fapt s-a alătu­rat celor ce-mi formau convingerea că in spiritualitatea românească obiceiul de a-i numi pe oameni după ceea ce fac este o permanen­ţă. Poposind intr-un sat dobrogean, am aflat că bucătarul aşezării era numit de localnici Gicu Pline, in comuna natală i se spunea Costică Croitoru nu oricărui meşteşugar cu acul, ci aceluia care era cel mai indemînatic şi mai de cuvint. Cred că lucrul bine făcut îi con­feră omului identitatea exactă, mai precis decit orice înscris oficial“. • „Punere la punct". La rînd cu mai multe scrisori care ne-au semnalat devastarea copaci­lor de către culegătorii de flori de tei, a sosit și corespondenta tova­ ........Hoti­ răşului Constantin Mocanu din Bucureşti. Semnatarul a remarcat o adevărată cohortă de devastatori in părculeţul de pe strada Glinka, a căror frenezie distrugătoare se ma­nifesta nu numai prin ruperea crengilor, ci şi prin zgomote, fluie­rături, huiduieli, o întreagă euforie a scandalului. Tovarăşul Mocanu a încercat să acţioneze ca om cinstit şi cu tact.. S-a dus la toneta unei florărese, unde se strîngea prada, şi a încercat să-i explice că s-ar putea recolta numai florile, nu şi ramurile. „Pînă la anu’ cresc altele“, i-a replicat­ florăreasa. „Nu cresc altele, viaţa pomului se scurtează, iţi vorbesc ca de la om la om“, a încercat să continue autorul scriso­rii. La care a primit un răspuns de­finitiv : „Nu-mi vorbi «ca de la om la om» că mi-e silă“. Această punere la punct s-a de­finit singură. Nu oricine şi nu în­totdeauna răspunde cu receptivitate la factorul convingere. Concluzia se impune de la sine. Să fie dublată intervenţia educativă a omului de pe stradă, gospodarii parcurilor să nu absolutizeze eficienţa convin­gerii. • O secundă! ştefania Cornelia Angelescu — Bucureşti . Are vreun rost să reînceapă animo­zităţile ? Martin Sebastian — Spu­nem, Olt . Răspunsul primit de la organele locale este corect din punct de vedere legal. SCINTEIA — simbätä 1 septembrie 1979

Next