Scînteia, mai 1981 (Anul 50, nr. 12034-12059)
1981-05-01 / nr. 12034
PAGINA 2 „Ca partea cea mai înaintată a clasei muncitoare, partidul conduce nu în numele, ci împreună cu clasa muncitoare, cu întregul popor". NICOLAE CEAUŞESCU In România sunt 7 500 000 de muncitori. Adică 70 la sută dintre toţi cei ce muncesc („populaţia ocupată“, cum o numesc statisticile). 7 500 000 — efectivul clasei muncitoare. In 1938 erau de 7 ori mai puţini (1 000 000). O simplă creştere numerică? Nicidecum, între bornele acestei evoluţii se cuprinde o istorie extraordinară. Procese revoluţionare profunde s-au petrecut, intr-o desfăşurare dirijată, metodic condusă şi programată printr-o politică menită să schimbe din temelii destinul, structura, starea materială, starea morală şi starea de spirit a societăţii romaneşti, s-o înalţe in piscurile libertăţii, independenţei, prosperităţii şi demnităţii la care de secole şi secole au năzuit milioanele de români. Prin cumulul generaţiilor au fost, de fapt, miliarde. Sub glia ţării albesc osemintele atitor generaţii de înflăcăraţi luptători care şi-au jertfit viaţa pentru îndeplinirea acestor idealuri, cu privirile aţintite in viitor. , ,, . A . Pentru ca asemenea supreme idealuri să se împlinească a trebuit ca in România să se nască o clasă a muncitorilor şi, din sinul ei, un partid care s-o conducă, înarmat cu forţa adevărului, a unei ideologii revoluţionare, a dreptăţii istorice şi sociale. Clasa muncitoare şi partidul ei comunist. „Partidul nostru — spunea tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU la recentul Congres al sindicatelor, congresul clasei muncitoare — a pornit de la transformarea clasei muncitoare din clasă asuprită, lipsită de mijloace de producţie, în clasă conducătoare a societăţii, stăpînă pe mijloacele de producţie, producătoare şi beneficiară, împreună cu întregul popor, a tot ce se realizează în România, a întregii bogăţii naţionale“. Condusă de partid, clasa muncitoare a luptat pentru a se elibera, a înfăptuit revoluţia. Eliberindu-se pe sine a eliberat întreaga societate, antrenînd-o apoi într-o opera politică şi socială fără egal in istorie : construcţia socialistă. „Clasa in atac“, i-a spus unul dintre marii poeţi ai lumii. Iar noi înţelegem prin asta — a inţeles-o şi istoria — o ofensivă în numele marilor şi autenticelor dreptur şi libertăţi ale omului : dreptul la viaţă demnă pentru toţi, dreptul la muncă, dreptul egal la afirmarea personalităţii, libertatea unui întreg popor de a-şi hotărî singur soarta. Cei 60 de ani de existenţă şi de neîncetată luptă ai partidului clasei muncitoare această sublimă semnificaţie o poartă. Un drum greu dar victorios in care, pe puntea de comandă a istoriei se află muncitorimea, mereu mai puternică, prin număr, spirit şi voinţa, şi care a dat nume şi strălucire societăţii şi timpului nostru. Cine au fost şi cine sunt astăzi muncitorii? Reporterul s-a aflat zilele trecute intr-un vechi colectiv muncitoresc bucureștean, la uzina „Timpuri noi“ (cea mai veche ani capitală), care i-a oferit suficiente repere pentru o călătorie in întregul destin al clasei muncitoare din România. Sîntem forţa care a înfăptuit revoluţia" In marea odisee a mişcărilor muncitoreşti, a necontenitelor ei eforturi de a se organiza şi de a se împotrivi astfel, cu fermitate şi cîştig de cauză, cumplitului mecanism al exploatării capitaliste, aici la „Lemaître“ s-au scris pagii dramatice. Istoria de peste un secol a uzinei este, în fapt, istoria unor necurmate încleştări între muncitorii asupriţi şi patronii înverşunaţi în lăcomia lor. Vom găsi, în aceste pagini, toate marile momente şi etape pe care le-a parcurs întreaga clasă a muncitorilor din România, de la primele forme de organizare a solidarităţii de clasă pînă la crearea Partidului Comunist, pină la revoluţia de eliberare naţională şi socială şi pînă la fierbintele prezent. Filmul acestei istorii ar fi peste măsuri de lung. Nu-l vom derula aici. Doar unele semnificative mărturii... Omul cu care discut este, prin biografia sa, asemenea atît de multora dintre mai vîrstnicii muncitori ai ţării, o istorie vie. Se află în uzină din 1940. Gheorghe Aurelian, muncitor specialist, 57 de ani : — Vedeţi dumneavoastră, începe el, am participat la marile evenimente revoluţionare cu puterea şi dăruirea tinereţii mele, uimindu-i pe cei mai vîrstnici, dar ştiind de ce. Patru ani în uzină, patru ani de viaţă între muncitorii oropsiţi ai acestui mare oraş, îmi luminaseră mintea, de acum separam binele de rău, ştiam că fac parte din cea mai numeroasă, cea mai exploatată clasă socială, dar şi cea mai conştientă de misiunea sa. Ştiam că există un partid al ei, partidul comunist, cunoscusem forţa sa, ştiam că el deţine adevărul şi ştiam că drumul ce ni-l arăta era, pentru noi, singurul drum al eliberării, al altei vieţi. Ţin minte ce a fost în sufletul meu atunci cînd ne-am văzut, pentru prima oară, in stradă, într-o coloană nesfirşită a muncitorilor din tot oraşul şi am simţit cit erau de mulţi şi de puternici, cit erau de uniţi şi cu cită forţă îşi spuneau cuvintul. Era imediat după insurecţie, ştiam că mulţi dintre ei participaseră la ea, îi văzusem în detaşamentele care luptaseră, înarmate, pentru izgonirea hitleriştilor din Bucureşti. Iar acum începeau marile lupte politice pentru cucerirea puterii, pentru înfăptuirea revoluţiei socialiste. In rîndurile clasei muncitoare mă simţeam şi eu puternic, eram mîndru de ea şi de mine... In popasurile sale mai vechi şi mai noi prin uzinele ţării, reporterul a avut de atitea ori prilejul să asculte asemenea mărturii şi să cunoască sentimentele atitor muncitori cu părul cărunt, care i-au vorbit, cu omenească emoţie, despre sentimentul de magnifică forţă şi de conştientă participare la schimbarea destinelor ţării şi a istoriei. Muncitori de la „Vulcan“ care au luptat la barierele oraşului pentru a respinge intrarea in Bucureşti a unor unităţi ale armatei germane sau muncitori de la „Semănătoarea“ şi din atitea alte uzine care se aflau, cu steaguri roşii şi cu pancarte, clamind numele Partidului Comunist Român şi cerînd conducerea de către popor şi partid a ţării, pe marile bulevarde şi în marile pieţe... In acei ani de după război. Oameni care vorbesc cu mîndria de a se fi aflat cu pumnii lor strînşi şi cu glasul lor, în torentul voinţei a zeci şi sute de mii de muncitori, despre sentimentul ce-i stăpinea, al forţei şi al răspunderii faţă de istorie şi faţă de popor. Am privit din nou fotografiile pe care le publicau atunci ziarele, de la marile manifestaţii de stradă, întruniri şi mitinguri populare. Desluşeşti în ele, unul lingă altul, chipuri de muncitori. Iar in totalitatea lor, în numărul şi atitudinea lor, răzbat impetuos sentimentul şi conştiinţa puterii. In neputinţa lor, guvernanţii reacţionari, cum mai făcuseră şi altă dată în istorie, au îndreptat asupra mulţimii muncitorilor focul mitralierelor. Doar că de data aceasta nu despre o grevă oarecare, nu despre o acţiune muncitorească izolată era vorba, ci despre revoluţia însăşi ; aveau în faţa lor zidul puternic al întregii clase muncitoare, care urcase pe puntea de comandă a istoriei. Aveau în frunte un partid, despre care, referindu-se la trecutul de luptă, tovarăşul Nicolae Ceauşescu spunea : „Am străbătut un drum lung, a trebuit să urcăm piscuri înalte, mergind pe căi necunoscute, am avut de întimpinat multe greutăţi... dar nu am dat niciodată inapoi, am mers neabătut înainte“. Revoluţia pe care a înfăptuit-o clasa muncitoare, in frunte cu partidul ei comunist, nu-şi spunea cuvîntul doar acolo, la marile mitinguri, ci în întreaga bătălie politică, socială, economică... — Nu, patronii nu mai puteau face ce voiau ei, îşi continuă amintirile Gheorghe Aurelian. Partidul crease în uzina noastră, ca în toată ţara, comitete muncitoreşti. Cel mai puternic era comitetul de întreprindere, cu misiunea de a reprezenta voinţa muncitorilor în conducerea întreprinderii. Partidul ne spunea „Totul pentru front, totul pentru victorie!“. Şi chiar dacă patronul se împotrivea şi încerca să ne pună beţe în roate, noi, prin comitetul nostru, îl sileam să acţioneze pentru interesele mari ale naţiunii. Vedeţi, democraţia muncitorească s-a născut chiar de atunci, de la început. Ca expresie şi ca formă de acţiune a revoluţiei... Germenii noii orînduiri, ai organizării pe baze socialiste a întregii vieţi, s-au născut încă din prima clipă a revoluţiei, pentru că ei se aflau în chiar esenţa politică a partidului care a condus revoluţia. Elementele autoconducerii muncitoreşti, cadrul afirmării voinţei populare constituiau însăşi forţa acţiunilor revoluţionare. — Aţi văzut fotografia aceea din Piaţa Palatului, din seara de 30 decembrie 1947?, mă întreabă inginerul Constantin Dumitrescu, pe atunci tînăr muncitor la „Lemaître“. In hora din marea piaţă, dacă vă uitaţi bine, o să ne recunoaşteţi şi pe noi, pe lemetrişti. Am ajuns printre primii, pentru că am vrut să întărim, prin manifestarea adeziunii şi bucuriei noastre, actul consfinţirii puterii poporului : Republica. Un pas mai era de făcut pentru desăvîrşirea revoluţiei, pentru a înălţa ultima coloană de granit la zidirea unei orînduiri care să se poată chema a puterii populare şi a construirii unui nou tip de societate, societatea socialistă. Pasul acesta a fost făcut cinci luni şi jumătate mai tirziu, la 11 iunie 1948... Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. — Nu mă aflam aici, povesteşte mai departe inginerul. îmi făceam armata, dar cînd m-am întors, la un an, am găsit parcă altă uzină. încă se vorbea cu înflăcărare despre ziua aceea. Şi oamenii erau parcă alţii, aveau, în uzină, sentimentul de stăpini... In fosta locuinţă din mijlocul uzinei, a patronului, se deschisese o şcoală a muncitorilor, învăţau să conducă... Fiindcă nu era uşor... Mulţi dintre muncitorii mai in vîrstă mi-au vorbit aici, cu o vibraţie aparte în glas, despre primul director muncitor al uzinei. Fusese maistru strungar. El reprezenta un simbol, simbolul stăpînirii uzinei de către muncitori şi deci al unei ere noi în istoria şi în destinul ei. Şi al ţării. Evocările, mărturisirile acelui act istoric, prin care o etapă a revoluţiei se încheia printr-o mare victorie, pentru a se începe ,o alta, trăiesc încă în toate uzinele, fabricile şi atelierele care au devenit atunci averea poporului, mijloace de producţie in stăpânirea clasei muncitoare. Aici amintirea unui muncitor-director... La Cîmpia Turzii o fotografie (cunoscuta fotografie în care doi muncitori bat la poarta uzinei o firmă nouă şi înalţă deasupra ei steagul roşu)... La „23 August“ amintirea unei nopţi de veghe muncitorească la porţile şi în acareturile patronale... Pretutindeni acelaşi sentiment : al unui act care a aparţinut puterii revoluţionare a muncitorilor conduşi de partid spre împlinirea misiunii lor istorice. Mîinile care făuresc civilizaţia superioară a ţării . Noi, spunea secretarul adjunct al comitetului de partid de la „Timpuri noi“, tovarăşul Vasile Ioniţă, producem acum aproximativ 50 de tipuri de motoare şi compresoare. Le veţi găsi pretutindeni, în toată economia. Mai producem şi diverse utilaje sau subansamble pentru mari combinate în construcţie. Tot timpul am făcut aşa. Veţi regăsi munca noastră in toată opera de industrializare. Un fapt. Altul . — Am calificat aici, pentru noi, dar şi pentru noile unităţi industriale ale ţării, mii şi mii de tineri muncitori, (ing. Trandafir Irina, şef al biroului organizarea producţiei). Şi un altul : — Colectivul nostru muncitoresc a crescut puternic în acest răstimp, s-a triplat. S-a dezvoltat producţia. Cei mai mulţi dintre cei noi sunt tineri şi, dintre ei, majoritatea de la ţară... Noi am făcut din ei muncitori , cu statutul social corespunzător (Mihail Guţă, lăcătuş mecanic, secretarul comitetului U.T.C.). Iar reporterul a văzut asta pe întregul teritoriu al ţării : sute de localităţi în care industria nu existase ori fusese prezentă sub chipul unor mici şi neînsemnate fabricuţe au devenit centre industriale puternice. Clasa care a înfăptuit revoluţia, care a cucerit puterea politică şi a întronat relaţiile socialiste de muncă şi de viaţă în întreaga societate, muncind, in acelaşi timp, pentru industrializarea ţării, s-a dezvoltat pe sine, şi-a ridicat la putere şi numărul şi forţa de creaţie. Din tot acest proces au rezultat transformări materiale profunde, înnoiri uimitoare în întreaga societate, in structura, în nivelul ei de viaţă, în gindirea ei, înfăţişarea ţării însăşi s-a schimbat. Oriunde veţi vedea că o localitate s-a înălţat — urbanistic, social, cultural — în demnitatea unei civilizaţii superioare (iar asta veţi vedea peste tot), oriunde a apărut un oraş nou, un cartier nou, cu toate ale sale (şcoli, case de cultură, spitale şi policlinici, magazine moderne, parcuri şi alei înflorite), căutaţi şi veţi găsi, undeva în preajmă, o uzină nouă, un combinat, o platformă industrială, cu un detaşament muncitoresc nou şi puternic. Din a cărui forţă economică a înflorit viaţa din jur. Clasă liberă, stăpînă pe mijloacele de producţie şi aflată la clima societăţii, clasa muncitoare — clasă proteică — seamănă în drumul ei viaţă, vigoare socială, civilizaţie. Industrializarea — opera ei — adică noi resurse economice şi noi locuri de muncă pentru milioane de oameni. 1 000 000 de muncitori în 1938. Şi de patru ori mai mulţi în 1985. Pentru ca, după numai alţi 15 ani, cei mai fertili din întreaga istorie a României, şi această cifră să se dubleze aproape (7 500 000). Dacă ar fi doar o creştere numerică şi tot ar fi impresionant. Dar nu e doar atît, înseamnă că milioane şi milioane de oameni, intraţi pe orbita muncii industriale, şi-au schimbat statutul social, au dobîndit o profesie, un venit sigur şi în creştere, căpătînd, în cele mai multe cazuri, o locuinţă nouă, modernă, confortabilă (numai in ultimul deceniu s-au construit 1 600 000 de locuinţe) şi pătrunzînd in conul de lumină al unei civilizaţii superioare. Şi devenind, la rîndul lor, clasă muncitoare, generatoare de arte şi alte prefaceri. SCl NT El A —vineri 1 MAI 1981 w pe puntea de comandă „Timpuri noi", timpurile Muncitoreşte, adică în spirit victoriei socialismului revoluţionar M-am aflat un timp in preajma unuia dintre cei mai virstnici muncitori ai uzinei, frezorul Ion Cotigă, de 58 de ani. L-am privit mai întii de departe cum lucra la maşina lui dintr-un colţ de hală, înconjurată de alte cîteva maşini, la care lucrau cîţiva băieţi şi cîteva fete. Chip de bătrin înţelept şi generos. Din cînd în cînd, cite unul dintre tineri se apropia şi i se adresa, pesemne, cu o întrebare. Era, fireşte, întrerupt din munca sa. Dar nici urmă de iritare. Dimpotrivă, îi primea cu un zîmbet, îi asculta şi le vorbea cu răbdare, cu gesturi moi... Am fost atent şi la felul în care îl priveau şi-l ascultau acei tineri. Era, la ei, nu numai respectul datorat părului său argintat. Era şi filială dragoste în acele priviri şi mai era, parcă, respectul pentru o anume competenţă, pentru autoritatea unei biografii în care se citesc toate semnele freneticei epoci pe care a parcurs-o, ale extraordinarei istorii la făurirea căreia a participat. Aşa şi este. Ion Cotigă a venit aici de la ţară, în 1951, din Gorj (satul Licurici) ca să înveţe o meserie, simţind că spre asta îl cheamă noile timpuri (de asta şi-o fi ales uzina......Timpuri noi“ ?). — Intrasem în partid acolo, la ţară, încă din 1947. Dar aici am văzut că, in uzină, comuniştii îşi vedeau cu mult mai adine rostul. Aici existau tradiţii revoluţionare, comunişti cu experienţă. Şi multe, multe treburi de făcut. Şi în producţie aveam sarcini grele, că eram începători in fabricaţia de motoare. Am intrat in iureşul acelei munci şi al acelei vieţi, am învăţat repede şi bine meseria şi nici nu ştiu cînd am devenit alt om, adică unul care nu mai gindea numai pentru sine şi cei din preajmă, ci judeca totul, ca să zic aşa, la scară naţională, prin optica răspunderilor clasei muncitoare pentru destinul întregii ţări. Am primit diverse însărcinări obşteşti şi de partid, le îndeplinesc şi astăzi. Mă ocup, de exemplu, de tineri , că trebuie să facem din ei muncitori, comunişti, oameni întregi. Ei au altă pregătire şcolară decît am avut-o noi, cei care a trebuit să buchisim cartea după orele de muncă. Pornesc în viaţă de la un alt orizont de cunoaştere. Pentru că, în fond, pentru ei am făcut noi tot ce-am făcut , ca să-i vedem pe ei aşa, sănătoşi, senini, luminaţi. Liberi de orice asuprire... Şi pentru ca atunci cînd merg să înveţe o meserie să nu mai spună „am intrat la stâpîn“. L-am privit, l-am ascultat şi mi-au venit în minte chipurile a sute şi mii de alţi muncitori din generaţia lui pe care i-am cunoscut în timp. Ca şi chipurile altor sute şi mii de muncitori tineri crescuţi din seva acelor generaţii. Şi am avut, cum aveţi şi dumneavoastră, imaginea unei impresionante creşteri. Imaginea unei clase muncitoare urmind, in procesul dezvoltării generale (pe care a determinat-o ca forţă motoare a istoriei), o impetuoasă evoluţie „pentru sine“. Spunea şi bătrinul: „am devenit alt om“. El şi întreaga lui clasă, cu toţi cei care au venit, mai tîrziu şi din alte medii, în uriaşa ei coloană. S-a transformat pe sine pînă la imaginea unui alt tip de muncitor decît a aceluia pe care-l găsim în mai vechile noastre amintiri. Muncitorul acestor ani ni se înfăţişează sub chipul unui tinăr dezinvolt, vehiculind şi descifrînd cu uşurinţă termenii complicaţi ai unor profesii care cer pregătire şi univers tehnic superior, cu o gîndire economică vie şi eficientă şi al cărui randament în muncă este înzecit pentru că vine nu de la cantitatea, ci de la calitatea efortului. Iată şi o statistică profund revelatoare : în ultimii 15 ani, creşterile cele mai însemnate ale personalului muncitor (de 4 pînă la de 15 ori) s-au înregistrat în meseriile „de virf“ ale industriei : electronist, operator chimist, strungar, rabotor ş.a. Faptul acesta ne vorbeşte mai întîi despre o anume evoluţie a industriei însăşi. Apoi despre mutaţiile din structura clasei muncitoare. ...In ultimii 15 ani. Sunt exact anii în care spectaculoase salturi calitative s-au produs în întreaga activitate politică, economică, socială, lucrare a unei ere noi în construcţia socialistă, fundamentată de Congresul al IX-lea al partidului, şi al cărei arhitect şi strateg este tot un muncitor, cel mai vrednic fiu al clasei sale, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. — Avem un program ambiţios pentru acest cincinal al calităţii şi eficienţei. N-am fi putut năzui şi realiza toate acestea dacă nu s-ar fi petrecut, mai ales de un deceniu şi jumătate încoace, o transformare calitativă în gindirea noastră, în felul in care ne privim răspunderile, în felul nostru de a fi. Un proces logic : muncitorii au luptat şi au înfăptuit revoluţia. Revoluţia a operat în structura şi în conştiinţa lor transformări care le-au creat o nouă fizionomie socială şi morală. Trăsătura de bază a acestei fizionomii este principiul, devenit mod de a fi, al echităţii. In fond, un principiu vechi şi sfînt al muncitorimii, transformat azi din deziderat in lege a existenţei la scară naţională, guvernind întreaga noastră viaţă : „Nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă“. Revoluţionară in istorie, revoluţionară in relaţiile sociale, revoluţionară in sistemul de conducere a societăţii, revoluţionară în tehnică, în gindirea socială, clasa muncitoare este marele motor al revoluţiei. Ce s-a intîmplat după aceea in uzina aceasta? Ce s-a intîmplat în toate celelalte, în toată societatea. Se păstrează în uzină, cu sfinţenie, fotografiile primelor motoare produse aici. Nu s-a putut păstra nici un exemplar din acele motoare pentru că reţinerea lui în uzină, ca document, ar fi fost un prea mare lux. De motoarele acelea avea atunci nevoie ca de aer şi soare noua economie a ţării, la primii ei paşi spre dezvoltare. Ca şi primele tractoare de la Braşov, ca şi primele strunguri de la Arad, ca multe alte prime produse ale primelor planuri prin care statul socialist, condus de către muncitori, pornea ofensiva industrializării, au fost rodul unui extraordinar entuziasm, dar şi rodul unui nou tip de relaţii în întreaga viaţă economică şi socială. Gheorghe Aurelian, ca şi inginerul Constantin Dumitrescu mi-au vorbit aici, la „Timpuri noi“, despre anii în care mergeau, cu echipe de muncitori, ca să-i ajute pe ţărani in repararea uneltelor. Li se repartizaseră anumite comune din Cîmpia Dunării şi se aflau acolo duminică de duminică. Le reparau uneltele agricole dar — spun ei — ajutorul era, de fapt, cu mult mai profund şi s-a perpetuat, un timp... „Eram, de fapt, purtători de cuvînt ai revoluţiei“. Şi primele tractoare, şi primele motoare, şi primele grupuri electrogene pentru agricultură, ca multe şi multe altele, n-aveau oare acelaşi scop? Anume de a consolida şi politic, dar şi economic, alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime, de a contribui cu toate forţele la transformarea socialistă a agriculturii şi de a desăvîrşi astfel revoluţia prin victoria deplină a socialismului la oraşe şi sate. A instaura în întreaga societate relaţiile de producţie socialiste — iată imperativul sub care timp îndelungat a acţionat clasa muncitoare. — Uzina s-a reprofilat atunci, în perioada primelor planuri cincinale — spune inginerul-şef de azi, fostul muncitor pe atunci, Enache Croitoru. De la reparaţii de locomotive şi alte operaţii mărunte am trecut la producţia de motoare diesel şi semidiesel. Care erau cu mult mai complexe. Şi au fost bune. Unele mai funcţionează şi azi... Mai primim cereri de piese de schimb pentru ele. De ce am făcut asta? Pentru că trebuia să fim prezenţi, cu produse superioare, în marea operă de industrializare. Opera de industrializare t Gindită, elaborată sistematic, organizată şi strategic programată de către partid, ea a fost înfăptuită, printr-un imens efort, de către braţe muncitoreşti. Luptind pentru izbînda relaţiilor socialiste în întreaga societate, muncitorimea şi-a îndeplinit magistral, ca s-o numim aşa, şi sarcina sa de producţie : industrializarea socialistă. Priviţi edificiile industriale noi, miile de fabrici şi uzine moderne, marile platforme industriale, şi chiar dacă n-o veţi vedea, iscălitura constructorului e gravată in conştiinţa naţiunii. El se numeşte „clasa muncitoare din România“. Desen de Gheorghe CĂLĂRAŞU „Propunem, hotârîm, înfăptuim de a face mai adine înţelese rosturile autoconducerii muncitoreşti. Oricum, cei mai mulţi au înţeles-o. De aceea se şi munceşte mai bine. Nu pot să nu pun această discuţie în legătură cu ceea ce am văzut şi ştim cu toţii că se petrece, nou şi cu din ce în ce mai sporită putere, în toate colectivele muncitorești. Autoconducerea, autogestiunea muncitorească au parcurs repede drumul de la prima expunere, de către secretarul general al partidului, a conceptului, la formele concrete de organizare și aplicare. E un proces profund, de o foarte amplă perspectivă şi departe de a se fi încheiat. In cuvîntarea la recentul Congres al sindicatelor, tovarăşul Nicolae Ceauşescu spunea : „Trebuie să facem totul ca adunările generale ale oamenilor muncii, consiliile de conducere să asigure dezbaterea largă a sarcinilor ce revin fiecărui colectiv, să stimuleze puternic iniţiativa creatoare a maselor în înfăptuirea planului de dezvoltare economico-socială, să antreneze oamenii muncii in stabilirea celor mai eficiente măsuri pentru realizarea unei calităţi noi în toate domeniile de activitate“. Democraţia muncitorească, manifestată în viaţa de zi cu zi a uzinelor, fabricilor, şantierelor, în adunările generale, in consiliile oamenilor muncii, dar şi in dialogul zilnic de lucru dintre muncitori şi conducerea administrativă, dintre organizaţiile partidului şi masa muncitorilor, in adunări sindicale şi de producţie, este o realitate indiscutabilă, cu un conţinut revoluţionar, de maximă însemnătate pentru progresul general. Procesul perfecţionării acestei democraţii joacă un rol de avangardă pentru perfecţionarea întregului sistem al democraţiei socialiste. Şi in această privinţă, clasa muncitoare este marele laborator in care se nasc şi se modelează înaltele virtuţi ale societăţii socialiste. Democraţia socialistă este şi ea o emanaţie a conştiinţei, a exemplarităţii trăsăturilor moral-politice ale clasei creatorilor de bunuri materiale. La poarta uzinei „Timpuri noi“, cu două săptămini in urmă a fost aşezat un panou scris colorat de către o mină pricepută. El anunţa că săptămina de lucru 20—25 aprilie era, pentru tot colectivul muncitoresc al uzinei, o săptămină de producţie-record închinată zilei de 1 Mai şi celei de-a 60-a aniversări a Partidului Comunist Român. Ceea ce însemna că în halele noi sau înnoite ale celei mai vîrstnice uzine din Bucureşti, in săptămina aceea oamenii voiau să întreacă măsura cotidiană a capacităţii lor. In semn de omagiu. Partidului şi Muncii. Mergeţi in orice uzină din România şi veţi găsi expresii asemănătoare — printr-o muncă excepţională — ale aceluiaşi omagiu. Clasa care, urcind la comanda Istoriei noastre contemporane, a ridicat întreaga ţară pe înălţimea de la care să-şi poată privi cu demnitate şi deplină încredere viitorul îşi omagiază partidul, care i-a dat ştiinţa şi forţa de a birui, trasindu-i drumul in istorie şi incredinţindu-i destinul, de libertate, independenţă şi prosperitate al poporului român. Mihai CARANFIL — Intr-un fel, spunea Gheorghe Aurelian, comitetul acela de întreprindere din anii ’44, ’45 este un... strămoş, în alte condiţii istorice şi sociale, al consiliului oamenilor muncii de astăzi... Bineînţeles. Democraţia este cuprinsă in însăşi esenţa spiritului revoluţionar al clasei muncitoare. Ea însăşi s-a organizat totdeauna pe principii strict democratice. De aici şi atît de solida ei unitate, ca şi marea ei forţă. Dar, odată cu clasa care a zămislit-o, democraţia muncitorească a evoluat spre perfecţionare şi forţă de cuprindere. A evoluat in etape, ca revoluţia însăşi. Cea mai bogată, cea mai prodigioasă — etapa pe care o parcurgem de la Congresul al IX-lea încoace. O discuţie cu un om de aici, de la „Timpuri noi“, ne oferă o cheie spre înţelegerea a ceea ce se petrece acum... — Cu ce vă ocupaţi? — Eu? Acum? Cu democraţia. Ion Petrescu, muncitor specialist, zîmbeşte, aşteaptă să descopăr singur înţelesul glumei sale. Mă dau bătut. — Ca muncitor specialist mă ocup aici, în secţia de prelucrări mecanice, de reamplasarea tuturor maşinilor potrivit unui program de reorganizare tehnologică, pe principii ergonomice. Programul acesta, greu, ambiţios, dar foarte necesar, a fost propus, discutat, răsdiscutat, îmbunătăţit, intors pe toate feţele şi în cele din urmă aprobat de adunarea generală a muncitorilor din secţie, apoi de adunarea generală pe uzină a reprezentanţilor oamenilor muncii. înţelegeţi ? — Pină aici, da. — Mai departe : eu sint membru in consiliul oamenilor muncii. Şi înţeleg să-mi îndeplinesc mandatul nu doar asistind la şedinţe şi spunîndu-mi părerea — a mea sau a celor care m-au ales. Ci participînd cu toate puterile şi la înfăptuirea a ceea ce a propus şi a hotărit obştea noastră muncitorească. înţelegeţi ? — înţeleg că toţi fac acelaşi lucru... — Toţi sau aproape toţi. E loc de mai bine. Altfel n-am mai vorbi despre nevoia