Scînteia, iulie 1982 (Anul 51, nr. 12396-12422)

1982-07-01 / nr. 12396

PAGINA 4 De un timp încoace, galeriile de artă şi muzeele participă, intr-un chip mai convingător decit oricind, la opera de definire a trăsăturilor esenţiale ale artei româneşti contemporane. Expoziţia de artă tinde, din ce în ce mai evident, să depăşească stadiul „antologiei“, al selecţiei menite să ilustreze tendinţele stilistice, orientările diferitelor grupări, să pună în lumină individualităţile. Centrate în jurul unor teme de mare însemnătate ale vieţii de astăzi, ale realităţii româneşti, expoziţiile din ultima vreme au relevat, ceea ce este evident, factorul celor mai de seamă al creaţiei acestei epoci , profunda ei implicare în evenimentul social şi politic. Implicare ce se cere — aşa cum s-a reliefat şi în dezbaterile din cadrul Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste, in cuvîntarea rostită de tovarăşul Nicolae Ceaușescu la încheierea lucrărilor congresului superior afirmată în perioada următoare. Cu atit mai mult cu cît arta românească din această vreme nu mai e un comentator, ci un participant la istorie. Respingind tot mai decis deopotrivă consemnarea placidă si emfaza, declamatoriul şi calofilia, ea continuă — aşa cum s-a pus adesea în evidenţă — tradiţiile culturii noastre militante, ale acelei arte pe care o personalitate de talia lui Camil Ressu o numea cîndva „un act de conştiinţă“. Orice expoziţie de valoare naţională dovedeşte fără putinţă de tăgadă că artiştii români sunt uniţi prin aspiraţia de a da expresie adevărurilor fundamentale ale prezentului socialist. Ampla diversitate a stilurilor nu face decît să confere un relief şi mai precis acestei unităţi a concepţiilor, întrupată in ipostaze felurite, care demonstrează cit e de larg orizontul realităţii din România de astăzi. E pe deplin revelatoare în acest sens constatarea, de un cuprinzător adevăr, pe care o făcea tovarăşul Nicolae Ceauşescu în expunerea la recenta plenară lărgită a Comitetului Central al partidului . „Nu imitaţia, nu uniformizarea, ci diversitatea, redarea specificului propriu al fiecărui popor înseamnă adevărata creaţie artistică şi literară“. Se înţelege de la sine, dialectica unităţii de gîndire şi a diversităţii de expresie caracterizează toate marile epoci ale istoriei artei universale. Creaţia renascentistă, de pildă, defineşte o atmosferă culturală care poate fi înţeleasă ca o realitate unitară : modalităţile stilistice ale celor mai proeminente personalităţi, atit de deosebite între ele, nu anulează trăsăturile comune ale artei de atunci. Imaginea perioadei impresioniste îngăduie, desigur, o analiză diferenţiată a artei fiecărui pictor in parte, cu toate că filozofia creaţiei era aceeaşi pentru toţi. Pictura românească interbelică se caracterizează printr-o năzuinţă împărtăşită de majoritatea artistilor care erau constienti de valoarea tradiţiei nationale si de semnificaţiile raporturilor ei cu arta modernă. E cu atit mai firesc ca, într-o cultură ferm orientată de o viziune la ale cărei idei au aderat toti creatorii artei noastre contemporane, unitatea principiilor filozofice să constituie trăsătura esenţială. O dovedesc pe deplin expoziţiile, deopotrivă cele cu caracter naţional şi cele personale. O dovedeşte consecvenţa cu care Pictorii, sculptorii, graficienii, artiştii decoratori se îndreaptă spre aspectele cele mai importante ale realităţii de astăzi. Şi e tot atit de firesc ca fiecare artist să-şi păstreze nealterată individualitatea, să dea înfăţişărilor diverse ale lumii realului o structură care să corespundă propriului temperament, gramaticii compoziţionale pe care a deprins-o şi o dezvoltă intr-un chip ce îl face recognostibil printre colegii săi de generaţie. Unitatea viziunii nu înseamnă, desigur, monotonie şi nimeni nu poate emite pretenţia că ar deţine vreo formulă infailibilă a desăvirşirii artistice. Discuţiile sunt, evident, nu numai normale, ci şi foarte necesare. Cum altfel se pot lumina feţele numeroase ale complexei realităţi artistice? Şi cum se poate concepe o cultură al cărei progres să se întemeieze pe inerţie, care să însemne — deci — o însumare mecanică a calităţilor ei ? „Polemica reflectă maturitatea unei culturi“, spunea cindva, cu dreptate. Petru Comarnescu , literatura si arta românească s-au dezvoltat în ultima sută de ani intr-un climat de confruntări care le-au asigurat o fertilă cuprindere a problemelor fundamentale. Interpretările unei arte al cărei fundament filozofic şi a cărei orientare politică sunt unitare nu exclud, desigur, puncte de vedere diverse. Cu mulţi ani în urmă, cind abia ieşisera de pe băncile universităţii, am avut fericitul prilej să asist la lucrările unor jurii din care făceau parte artişti al căror nume îl rostim cu toţii cu adîncă pietate: Ressu. Marius Bunescu. Lucian Grigorescu. Catargi. Ciucurencu. Baba. Jalea, Ladea, Vlasiu. critici de prestigiul profesorului Oprescu, al lui Comarnescu, al lui Ion Frunzetti. Confruntările erau citeodată teribile; pasiunea pentru valoare, pentru adevărurile esenţiale ale artei se traduceau intr-un neînduplecat refuz al lipsei de exigenţă. îmi pare rău că nu am ştiut să-mi notez acele scînteietoare schimburi de replici. • ce admirabilă lecţie de severitate, care nu se transforma niciodată nici în impoliteţe, nici în intoleranţă faţă de părerile altora, ar fi fost acele dialoguri spontane al căror unic subiect era arte ! Constatăm cu tristeţe că, în critica de artă, m’etnica nu mai e privi' ntotdeauna cu sr'.c* seriozitate. fi ,j.'.uneori senzaţia resocotită, pur si simplu, o insultă, că orice obiecţie, oricit de măruntă ar fi ea, declanşează răspunsuri de o disproporţionată vehemenţă. Că, uneori, replica nici măcar nu se mai referă la obiectul iniţial al polemicii. Şi că, încă şi mai des, asistăm la un fel de monologuri paralele care par a se ignora reciproc. Cine poate nega valoarea estetică a ironiei ? Cu o singură condiţie : ea să fie guvernată de legile elementare ale bunei credinţe , nu e nevoie să ne demonstrăm neapărat verva ironică pentru a ne susţine dreptatea punctului de vedere. „Cine recurge la jigniri e limpede că nu are dreptate“, obişnuia să spună Tudor Vianu studenţilor săi. L-am însoţit de multe ori la seminariile de la anul întîi al Facultăţii de filologie de acum două decenii. Asculta cu exemplară răbdare răspunsurile şi le răspundea argumentat, cu desăvârşită urbanitate : niciodată nu-l făcea pe cel cu care discute să simtă povara uriaşei lui culturi. Discuţia era, pentru el, o îndeletnicire intelectuală al cărei rost era lămurirea unor puncte neclare, a unor soluţii insuficiente şi nicidecum impunerea cu tot dinadinsul a unei concluzii pe temeiul principiului, socotit de el retrograd al lui „magister dixit“. Avem, fireşte, obligaţia de a comenta cu exigenţă fenomenul artistic contemporan. Se înregistrează incontestabile progrese : ziarele şi periodicele de cultură acordă un spaţiu mai larg decît odinioară analizei culturii vizuale, televiziunea a iniţiat o emisiune săptăminală consacrată problemelor artelor plastice. Tonul e, precumpănitor, acela al seriozităţii profesionale, fenomenul artistic e discutat de cele mai multe ori cu o evidentă dorinţă de promovare a valorii. Criticii şi artiştii sunt uniţi de o aspiraţie comună, aceea a afirmării artei româneşti de astăzi, a sensurilor ei civice şi estetice. E, deci, normal ca tonul cronicii de expoziţie să fie acela al unei argumentări cumpănite, capabilă să releve adevărata calitate şi să spună lucrurile grave, fără a da impresia unei inimiciţii personale cu cel discutat. O discuţie cu adevărat rodnică nu poate fi purtată decît cu argumente care sâ vădească înţelegerea faptului de cultură, aşa cum se dezvăluie în lumina clară a documentelor puse la îndemina de muzeu şi de bibliotecă. Polemica nu dă dreptul, la improvizaţie culturală, ci e un act de adevărat profesionalism. Cum s-ar putea imagina, de pildă, o confruntare de idei pe marginea unei istorii literare sau de artă, fără o prealabilă cercetare a surselor la care recurge autorul ei ? Dorinţa de a te face remarcat cu orice preţ e, în critică, la fel de neavenită ca şi în artă, „Scrisoarea de dragoste“ cu care, intr-un neuitat eseu, Eugen Schileru a identificat articolul de critică înseamnă în acelaşi timp exigenţă şi înţelegere, înseamnă un sprijin acordat artistului care vrea să depăşească eventuale dificultăţi, să descopere capcane. Condamnind impostura şi manierismul, moda „de ultimă oră“ neasimilată şi comoditatea de gindire, criticul trebuie să semnaleze talentul, un bun prea valoros pentru a ne îngădui ca, printr-o formulare nefericită, să-l reducem, chiar şi pentru un timp, la tăcere. Nu cred, fireşte, că judecata critică e o etică pentru invalizi ; ea e vitală pentru deschiderea unor orizonturi fertile. Curajul de a susţine adevărate noutate, modelată din substanţa ideilor ce animă progresul nostru social, e o îndatorire a criticii. Discuţie înseamnă dialog şi dreptul la replică e implicat aproape tautologic. Cum s-ar putea să interzicem replica ? în România contemporană, dezbaterea însufleţită de dorinţa schimbării în bine e un semn al conştiinţei civice. Este acesta un adevăr puternic pus în lumină de recentele lucrări ale Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste, congres care a evidenţiat maturitatea artei noastre socialiste, inaitul grad de responsabilitate civică şi artistică al oamenilor de artă. Critici şi artişti suntem cuprinşi laolaltă intr-un efort constructiv comun de a releva personalitatea artei României socialiste, înţelesurile conţinute de realitatea contemporană şi de splendidele tradiţii ale culturii româneşti de totdeauna. Adevărurile prezentului socialist adevărurile creaţiei contemporane Opinii de Dan GRIGORESCU „Trandafirul galben“ Noua peliculă românească, avînd acest titlu, realizată de regizorul Doru Năstase, după un scenariu de Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail continuă naraţiunea începută în ,,Drumul oaselor“ (film reprogramat pe ecrane, cu acest prilej). Fundalul aventurilor (căci, evident, ne aflăm tot în faţa unui film de aventuri şi de acţiune) este cel al unui important moment al luptei pentru eliberarea socială şi naţională — epoca premergătoare izbucnirii revoluţiei de la 1848. Povestea evocată e apocrifă, personajele „Trandafirului galben“ sunt fictive» situate, în planul doi, ba chiar trei al istoriei. E adevărat, în imagine apar pentru o clipă Cezar Bolliac, C. A. Rosetti şi alţii, se vorbeşte de Nicolae Bălcescu, se vorbeşte de domnitorul împotriva căruia luptă adepţii „Dreptăţii şi Frăţiei“, dar eroii scenariului sunt oamenii lor de încredere — rod al fanteziei scriitoriceşti, îi regăsim pe Mărgelatu (Fiorin piersic) şi pe actriţa soioasă Agathța Slătineanu (interpretată de Marga Barbu) în declarat conflict de interese. Acţiunea „Trandafirului galben“ este polarizată de un transport de arme destinate revoluţionarilor. Pentru a-i duce la bun sfirsit si, dimpotrivă, pentru a-i intercepta si confisca, Mărgelatu si Agatha (avanpostul si avangarda Agiel) angajează (între Bucureşti si „Viana“, pe drumuri de munte şi pe apă, în goana cailor sau a calestilor), nenumărate lupte. Nu lipsesc desigur duelurile de iniţiativă, de inteligenţă în intuirea intenţiilor şi mişcărilor adversarului şi devansarea lor. Abundă (realizate antrenant, după bunele reţete ale genului) încleştările probînd iniţierea protagoniştilor în felurite arte marţiale. „Miza“ mai generală a eroilor este, desigur, cauza revoluţiei (apărată cu credinţă de bărbat şi subminată cu energie de femeia plătită de oamenii domnitorului). La nivelul concret al întimplărilor si motivaţiilor, factorul subiectiv al duşmăniei si concurentei dintre, cei doi este în „Trandafirul galben“ mai puternic si mai explicit ca în „Drumul oaselor“. Cultivînd contrastele, filmul contrapunctează momentele, mai calm epice cu cele de acţiune intensă ce amintesc de filmele istorice romantice, dar mai ales de westernuri (urmăriri, „capcane“, gesturi de derutare a adversarului, cavalcade, incendii, lupte corp la corp și lupte cu pistolul etc.). Tabloul moravurilor de epocă (reliefate în si la serate, nunti, chefuri la han, călătorii cu diligenta) se prelungește în scene de atmosferă — atmosferă la care contribuie şi tentativa de arhaizare a dialogului (mai pronunţată în prima parte). Aportul scenografilor (arh. Dodu Bălăşoiu, Cristina Păunescu) la farmecul evocator. Ia pitorescul filmului este apreciabil. Numeroase travestiuri, un pronunţat gust pentru farsă, inclusiv farsă macabră (legată de travestirea transportului armelor intr-un convoi mortuar cu oameni seceraţi de holeră), cultivarea spectaculosului unui incendiu dar mai ales al bătăliilor formidabile în care oamenii noştri luptă unul contra o sută, ori plonjează în zbor de pe acoperişuri direct, în spatele adversarului, contribuie la atractivitatea „Trandafirului galben“, în realizarea efectivă a acestor calităţi (ajutaţi, poate, de invizibilii, ori greu sesizabilii cascadori şi, sigur, de îndrumarea regizorală) cel mai mare merit revine actorilor. Regăsim în Mărgelatu pe Florin Piersic, cu eleganţa ţinutei şi mersului, prestanţa staturii, dezinvoltura mîncatului seminţelor („tic“ mai emblematic decît simbolul ..trandafirului galben“) ; din păcate, nu şi cu misterul pe care i-l conferea rolul din ..Drumul oaselor“. Regăsim în rolul feminin principal (acesta mai generos ca cel din pelicula precedentă) temperamentul nervos, pasionalitatea, eleganta şi subtila ironie a Margit Barbu. Distribuţia include, alături de protagonişti, pe George Motoi, Traian Stănescu, Ion Dichiseanu, Papii Panduru, Vistrian Roman, Ioana Postelnicu, Dinu Iancutescu, Dan Naste, Ion Mariaescu. La poezia, la suflul romantic, la tensiunea si nervul filmului — un fel important ii joacă unghiurile filmării (intaginile expresive si plastice fiind semnate de Liviu Pajorul, ca şi durate fiecărei secvenţe, ritmul alternării încercărilor de portret cu panoramicele ori cu secvenţele ce insistă pe detalii. — merite ce revin realizatorilor şi, desigur, în primul rind, regizorului Doru Năstase. Natalia STANCU Revista „Manuscriptum“ Noul număr al revistei „Manuscriptum“ (211982) conţine un sumar de o mare bogăţie şi varietate, făcind din această aleasă publicaţie o carte pasionantă, adresată atit specialiştilor, cit şi publicului larg interesat de valorificarea moştenirii noastre literare. Revista publică un mare număr de documente inedite de o valoare incontestabilă : articole polemice de M. Eminescu, corespondentă de familie apartinind lui M. Kogălniceanu, scrisori către prieteni de Barbu Ștefănescu-Delavrancea (adnotate de Emilia St. Milicescu), dialogul epistolar al lui Camil Petrescu, aflat la Berna, cu actorul şi dramaturgul G. Ciprian (admirabilă, mărturie a preocupării statornice a poetului diplomat de a contribui print, cunoştinţele şi prestigiul său la mai buna cunoaştere a valorilor româneşti în străinătate), scrieri inedite de Hortensia Papadat-Bengescu („Moartea tatălui“), evocări documentare (Panait Istratie ploieştean), corespondenţă din tinereţe a lui Tudor Arghezi, „scrisori din cazarmă“ de Gh. Brăescu (prezentate de Constandina Brezu), documente fotografice legate de Delavrancea comentate de fiicele scriitorului, Cella si Riri Delavrancea, scriitori romani in arhive străine s a. Demn de menţionat este faptul că revista nu se mulţumeşte să publice comentarii şi adnotări pertinente şi prezentate în excelente condiţii grafice, dar înţelege să aibă o atitudine activă in raport cu valorificarea fondului documentar, pledînd convingător pentru integrarea acestuia în noile monografii, în marile lucrări de sinteză, elocvent fiind in această privinţă articolul „Noutatea materiei şi noutatea, concepţiei“ de M. Ungheanu. Totodată, semnalăm fericita prelungire a preocupărilor revistei intr-o frumoasă anchetă asupra problemelor etice şi profesionale ridicate de publicarea corespondenţei scriitorilor. La dezbatere participă Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Al. Săndulescu şi Paul Comea. Judicioase marginalii la această anchetă semnează Paul Comea. Revista publică recenzii la un număr de volume cuprinzînd scrisori către Camil Petrescu, arhiva epistolară a lui George Bariţ şi corespondenta criticului Eugen Lovinescu. Sumarul deosebit de bogat şi atractiv, caracterul pasionant al multor documente inedite, problematica abordată, ţinuta Ştiinţifică şi modalităţile publicistice fac şi din acest număr al revistei „Manuscriptum“ o adevărată şi preţioasă carte despre viaţa, munca literari şi preocupările scriitorilor români. c. s. UN CICLU DE FILME CONSACRATE PĂCI? „Omenirea împotriva războiului“ De peste 7 luni (mai exact de la 16 noiembrie 1981), unul din marile cinematografe ale Bucureştiului, „Capitol“, găzduieşte un ciclu de filme grupate sub genericul „Omenirea împotriva războiului“. In contextul marii campanii declanşate în ţara noastră în favoarea dezarmării şi a păcii, această manifestare vine să întregească in mod particular ansamblul celorlalte acţiuni pe tărim cultural iniţiate intru slujirea supremei cauze a contemporaneităţii. Reunind pelicule extrem de diferite — dintre care unele din cele mai prestigioase ale genului — difuzate de-a lungul anilor pe marele ecran, inedita şi ampla retrospectivă de filme de la „Capitol“ se adresează mai întîi de toate tinerei generaţii, ce nu a cunoscut direct realităţile dramatice ale războiului, în postura celor mai îndreptăţiţi aspiranţi la a trăi şi a munci in acelaşi climat de linişte şi pace in care s-au născut, tinerii, neavind, firesc, cum să vadă, în cea mai mare parte, filmele respective la vremea apariţiei lor, beneficiază acum, se poate spune, de o veritabilă premieră absolută — prilej aparte de a urmări şi a înţelege tot ceea ce implică universul războiului, cu întreg cortegiul de violenţă, abrutizare şi iraţional. Fie că sunt înfăţişate episoade-cheie sau operaţiuni importante ale ultimului război („Ziua cea mai lungă“, „Roma — oraş deschis“, „Torra, Torra, Torra“) ; acte de eroism, tratate in manieră sobră sau spectaculoasă („Ei au luptat pentru patriei „Anii înălţimilor“, „Tunurile din Navarone“, „Acel blestemat tren blindat“), ori demenţa slujitorilor lui Marte („Podul“, „Procesul de la Nürnberg“) ; degradarea umană, reacţii ale unor conştiinţe ultragiate sau luări de atitudine mergînd pină la lupta in rezistenţă („Colina“, „Pentru ţară şi rege“, „Puşca veche“, „Generalul de la Rovere“, „Salva d’Acquisto“, „Julia“, „Secerişul verde“) ; răsfrângerea traumatizantă ori distructivă asupra existenţei obişnuite, cu ecouri prelungite pină în prezent („Ciociata“ „Copilăria lui Ivan“, „Zboară cocorii“, „Romeo, Julieta şi întunericul“, „Hiroshima, mon amour“) , dar şi speranţa reinnăscută a vieţii („Soarta unui om“, „Pace noului venit“) — războiul, sub toate aspectele sale, este supus unui nemilos rechizitoriu, condamnat, fără drept de apel, ca cea mai oribilă şi degradantă formă de manifestare a omului. Din şirul celor peste 60 de filme prezentate pină acum desprindem semnăturile unora din numele consacrate ale cinematografiei mondiale : Roberto Rossellini, Luchino Visconti, Vittorio de Sica, Serghei Bondarciuk, Stanislav Rostotki, Mihail Kalatozov, Andrei Tarkovski, Joseph Losey, Fred Zimmerman, Sidney Lumet, Ranghel Vilceanov, Fabri Zoltán — expresie concludentă a nevoii resimţite şi de marii creatori ai celei de-a 7-a arte de a aduce, prin forţa mijloacelor de expresie ale filmului, propria lor mărturie asupra flagelului celui mai de temut al umanităţii. Este demnă de menţionat, totodată, şi prezenţa unor valoroase creaţii româneşti — neuitatele „Valurile Durnării“ şi „Pădurea spinzuraţilor“ (Liviu Ciulei), precum şi „Pe aici nu se trece“ (Dom Năstase) şi „Rîul care urcă muntele“ (Cristiana Nicolae) — oglindind semnificativ importanta contribuţie a cinematografiei noastre la ilustrarea tematicii antirăzboinice. Un merit de seamă în sprijinirea acestei acţiuni, realizată în colaborare cu Arhiva naţională de filme, îi revine tovarăşului Ion Iuga, apreciat poet contemporan, în calitatea sa de responsabil al cinematografului „Capitol“ (după o fructuoasă activitate de promovare a filmului de valoare desfăşurată, anterior, la cinematografele „Viitorul“ şi „Doina“). Printr-o intensă popularizare, stabilindu-se legături cu comitetele U.T.C. din întreprinderi, instituţii şi şcoli, sala de 668 de locuri a „Capitolului“ a cunoscut, încă de la începerea ciclului, o mare afluenţă de public, consemnîndu-se pină in prezent peste 500 000 de spectatori, dintre care circa 90 la sută tineri. Merită amintit, pe de altă parte, concursul gen „Cine ştie, ciştigă“ organizat pentru elevi, in incinta aceleiaşi săli, cu întrebări referitoare la filme româneşti cuprinzînd momente semnificative din istoria modernă a României („Speranţa“ — organizarea şi lupta sindicatelor, susamintitul „Rîul care urcă muntele“ — tineri români voluntari pe frontul antihitlerist, „Răsună valea“, primele şantiere naţionale ca semn al dec lanşării bătăliei pentru viaţa nouă, socialistă), concurs soldat cu izbînda Şcolii generale nr. 143. Asemenea acţiuni, ce s-au bucurat de o atit de remarcabilă audienţă, îşi validează intru totul scopul major propus — acela de educare a celor mai noi generaţii în spiritul dezideratului fundamental al făuririi unei lumi fără arme şi războaie, al colaborării şi prieteniei, în care să triumfe înaltele virtuţi şi realele valori umane. Semnalîrd posibilitatea prelungirii retrospectivei pină în luna august a.c., prilej pentru vizionarea şi a altor pelicule la fel de valoroase din aceeaşi sferă tematică, se cuvine apreciată ca o deosebită reuşită organizarea acestui festival sui-generis de filme „Omenirea împotriva războiului“, o confirmare in plus, dealtfel, a nobilei misiuni asumate de arta umanistă contemporană in apărarea si afirmarea marilor idealuri de pace şi înţelegere intre naţiunile lumii. JuriZPD ANSCHI O antologie a poeţilor tineri Culegerile de texte literare, antologiile, florilegiile au o frumoasă tradiţie în cultura noastră, ivindu-se din conştiinţa unităţii spiritului românesc, din dorinţa de evaluare lucidă a realizărilor de la un moment dat şi contribuind la educarea gustului public prin tezaurizarea şi relansarea sistematică a valorilor autentice. Există cărţi de acest gen care contează ca evenimente în istoria literaturii române. Cele două volume de Poezii poporale. Balade (Critice batrineşti) publicate de Vasile Alecsandri in 1852—1853 şi reluate în vestita ediţie din 1866. Poezi populare ale românilor, cuprindeau,, printre altele,o premieră absolută, tulburătoarea baladă Mioriţa, care avea să devină un simbol al spiritualităţii noastre. Lepturariu românesc cules den scriptori români (patru tomuri, apărute între 1862—1865) al pedantului și generosului profesor latinist Aron Pumnul a fost una dintre scrierile de căpătîi ale adolescentului Mihai Eminescu. Volumul publicat de Titu Maiorescu în 1867 cu titlul Poezia română. Cercetare critică. Urmată de o alegere de poezii a echivalat cu un act de emancipare a literaturii noastre, elanul creator asociindu-se de atunci indestructibil cu spiritul critic. Antologia poeţilor de azi (I, 1925 ; II, 1928) realizată de Perpessicius şi Ion Pillat şi Antologia poeţilor tineri (1934) semnata, de Zaharia Stancu au contribuit la consacrarea liricii româneşti de nivel european din perioada interbelică. Numeroase antologii au apărut in, anii noştri, alcătuite pe baza unor criterii valorice sau tematice. Avem astfel de volume dedicate poeziei clasice româneşti, poeziei Simboliste, liricii antifasciste, poeziei mării, liricii de meditaţie, prozei scurte, prozei fantastice, teatrului de inspiraţie istorică, piesei româneşti într-un act, orientărilor moderne din critica literară şi aşa mai departe. De asemenea, au apărut numeroase volume de prezentare sintetică a unor literaturi străine. O singură antologie n-a apărut în această perioadă şi anume una a poeziei noastre de azi, în ansamblul ei. N-a apărut deşi avem o lirică bogată, pentru care suntem şi invidiaţi, deşi activează la noi in momentul de faţă critici si istorici literari in măsură să ducă la bun sfirşit o întreprindere de acest gen, deşi antologiile, sint rentabile din toate punctele de vedere, mai ales din punct de vedere spiritual. Recent s-a tipărit, în sfirşit, o asemenea carte. Autorul antologiei este George Alboiu, el însuşi un poet talentat şi un pasionat comentator de literatură. Volumul său, intitulat restrictiv Antologia poeţilor tineri (Editura „Cartea românească“, 1982), este mult mai cuprinzător decît o arată titlul, reunind nouăzeci şi unu de autori din ultimele generaţii. Fiecare grupaj de versuri este precedat de o casetă cu datele biobibliografice ale autorului respectiv, ca şi de extrase semnificative din comentariile critice apărute de-a lungul timpului. Ar fi inutil ca, analizînd modul cum s-a făcut selecţia versurilor să comparăm ce anume s-a reţinut din creaţia fiecărui autor cu ceea ce „ar fi trebuit“ să se reţină. Procedâind astfel nu am reuşi decit să opunem subiectivităţii lui George Alboiu propria noastră subiectivitate, să aşezăm pur şi simplu faţă în faţă o antologie reală cu una posibilă. Culegerea pe care o discutăm acum nu este, ca un manual şcolar, o imagine instituţionalizată a poeziei româneşti de azi, ci o propunere, marcată de individualitatea autorului ei. Există, desigur, tendinţa de a privi tot ceea ce este tipărit ca pe un document definitiv, ca pe un îndrumar infailibil, dar există şi un mijloc foarte eficient, de a combate, această tendinţă , să realizăm şi alte antologii, din alte puncte de vedere, astfel incit să se vadă clar că fiecare dintre ele este expresia unei concepţii şi a unei sensibilităţi particulare. Plecînd deci de la premisa că Antologia poeţilor tineri de George Alboiu este doar o versiune plauzibilă, nu se poate să nu observăm că această versiune este meritorie prin coerenţa ei interioară. Din exploziva, luxurianta, careidoscopica producţie lirică a ultimelor douătrei decenii, autorul a ales acele poeme care satisfac ideea sa despre poezie si care intră intr-o discretă rezonanţă cu propria lui afectivitate. Aşa, se explică de ce. In volum au fost incluse cu precădere poeme care vorbesc în termeni grandioşi despre condiţia umană, care evocă spaţiul satului românesc dintr-o perspectivă mitică sau se bazează pe citea idee, şi au cadenţa solemnă a unei inscripţii săpate in piatră. Gustul lui George Alboiu ne relevă, astfel, latura monumentală a poeziei noastre contemporane, adică tocmai acea dimensiune pe care, din cauza interminabilelor discuţii despre manierism, balcanism etc., începuserăm s-o ignorăm. Descoperim cu încintare că, în afară de sclipitoare jocuri, de cuvinte, parafraze rafinate sau imagini graţioase, există in lirica actuală o măreţie clară, latină, care exprimă una dintre caracteristicile importante ale spiritului românesc. Din poezia lui Nichita Stănescu, de exemplu, au fost alese poeme ca Elegia a doua, getica (evocare a vremurilor legendare, cind între om şi natură exista o perfectă comuniune), Laus Ptolemaei (imn închinat fiinţei umane Văzute ca centru al universului), Frunză verde de albastru (prelucrare ingenioasă a unor motive folclorice), Adolescenţi pe mare (reprezentare feerică a ideii de tinereţe, comparabilă cu unele tablouri ale lui Sabin Bălaşa) ş.a. Reproducem acest din urmă poem, pentru că simbolizează foarte bine starea de elevaţie, bucuria de a trăi, demnitatea şi libertatea sufletească prin care se caracterizează ceea ce este mai bun, in poezia noastră de azi. orAceastă mare e acoperită de adolescenţi ( care invata mersul pe valuri in picioare / mai rezemindu-se, cu brațul, de curenţi, mai sprijinindu-se pe-o rază ţeapănă de soare. Eu stau Pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect şi ii contemplu ca la o debarcare. / O flotă infinită de gole. Şi aştept un pas greşit să văd sau o alunecare I măcar pun la genunchi in valul diafan f sunind sub lenta lor înaintare, t iar ei sunt zvelţi şi calmi şi simultan au fi deprins să meargă pe valuri in picioare.“ Din poezia anei Blandiana au fost reţinute exte ca Ar trebui (un vis cu ochii deschişi despre oameni care se nasc batrîni şi devin odată cu trecerea impului tot mai tineri). Carantină meditaţie asupra existenţei înţeese ca o continuă risipă a fiinţei, elegie de dimineaţă (imagine vizionară a menirii artistului de a revărsa asupra semenilor un noian de puritate) ş.a. Din poezia lui Adrian Păunescu, autorul antologiei a păstrat Riscul (impresionantă profesiune de credinţă a poetului care se angajează cu întreaga fiină în trăirea vieţii), Domnul Tulor (evocare epopeică a exemplarului personaj istoric), Moldova seculară (odă cu rezonanţă de clopot de bronz). Da, mai avem (jurănînt liric de devotament faţă de patrie) ş.a. Cităm un fragment şi din acea poem deoarece ilustrează o altă caracteristică importantă a poeziei noastre actuale : sentimentul intens al apartenenţei la spiritualitatea românească : „Ţară de veci, nepămintesc de caldă, / copiii noştri într-un fiu se scaldă / şi morţii noştri in pămint se scaldă. // Munţii Carpaţi miros a lună plină, / a rouă şi a suflet de răşină, / la care capre negre se închină. // Da, şirul Munţilor Carpaţi e acasă, / deşi chiar piatra lor fu lunecoasă. / Dar noi avem Mureş şi Prut şi Trotuş, // şi Olt, şi Jiu şi alte riuri totuşi. /// Da, mai avem cite ceva din toate / şirturile noastre prescurtate / nu se mai varsă în străinătate. // Da, mai avem o limbă, cit se poate, cu subiecte şi, cu predicate.“ Nu lipsesc din antologie miniaturiştii, ironiştii, imagiştii. Aceştia reprezintâ insă doar un element de coloratură într-o carte gîndită după principiile simfoniilor grave şi tulburătoare. Datele biobibliografice utilizate de George Alboiu sunt cele convenţionale : data şi locul naşterii, titlurile cărţilor publicate. Poate n-ar fi rău ca în altă antologie prezentările să aibă mai mult nerv, să fie însoţite şi de fotografii (nu fotografii pentru buletinul de identitate, ci instantanee), să cuprindă şi confesiuni semnate de poeţii respectivi. De ce ne abţinem să facem atractivă o asemenea carte care, în fond, nu este Anuarul statistic, ci un florilegiu liric ? Referinţele critice sunt în general semnificative, darincomplete. Dacă s-ar fi citit sistematic nu numai cărţile de critică dedicate fenomenului liric actual, ci şi comentariile din presă, s-ar fi putut extrage mai multe citate, astfel incit să nu apară disproporţii între caracterizările unor poeţi şi ale altora. Aici nu mai este vorba de o opţiune subiectivă (din principiu admisă), ci de o inconsecvenţă a lui George Alboiu cu sine însuşi. Se vede clar că s-a bazat mai mult pe întîmplare în alegerea referinţelor. Oricum, Antologia poeţilor tineri rămîne o realizare valoroasă, necesară, demnă de a fi salutată. Totul este să o considerăm nu un sfîrşit, ci un început al activităţii de valorificare a poeziei noastre de azi prin intermediul antologiilor. Alex. ŞTEFANESCU SCINTEIA - joi 1 iulie 1982 FAPTUL DIVERS Cindi drumefiii prin Ionăşeni... Ionăşeni este un sat care aparţine de comuna Truşeşti, jude- I ţul Botoşani. Sat mic, dar cu oa- I meni mari la suflet. Ne-o dovedeşte şi această faptă relatată ■ de cititorul nostru Vlad Beje- I naru : ■ „Văzind că oamenii care se aflau la muncile cimpului sint I nevoiţi să facă drumuri lungi pentru apa de băut, ceea ce însemna o mare pierdere de timp ■ şi, luată in cofă, apa se încăl- I zea repede sub arşiţa verii, că ■ in loc să le potolească setea mai rău le-o sporea, ce credeţi că s-au gindit bătrinii satului ? ! Fiecare, din economiile şi după puterile lui, să le facă în dar I cîte o fintină. Neculai Andrei I a făcut o fintină la punctul nu- * mit „La Răchită“ ; Lechiţa „ Boca — ,,La Jijla“ ; Profira Ci- Ilibin — „La ulmi“. Începutul fă- I cut de bătrini l-au continuat şi alţi gospodari. Acum, tot cîmpul salută drumeţii cu cumpenele sfintinilor cu apă limpede cum e cristalul şi rece ca de la gheaţă“. ■ Alpinişti, dar nu la înălţime! „Cu ani în urmă — ne scrie ! Ion Dinu — s-a amenajat, pe muntele Coştila, un foarte frumos refugiu pentru alpinişti. Se ■ puteau adăposti acolo, la 1 700 metri altitudine, circa 25 de per- I soane, care aveau tot ce Ic trebuie la dispoziţie şi in mod gra- I tuit: sobă, pături, saltele. In continuare, semnatarul scrisorii ne prezintă pe larg starea I dezolantă în care se află acum I refugiul alpin : mobilă distrusă, saltele arse, paturi stricate, co- • păcii din jur mutilaţi... Întrebarea e : cum se poate • salva acest refugiu, care a con- tribuit la salvarea vieţii atitor I oameni surprinşi pe munţi de avalanşe şi furtuni ? Tot prin strădania alpiniştilor. Să se do- vedească şi in acest caz la Inal- I time! ■ Per pedes! De mai multe ori, Vasile I Rîpaş, şofer pe autobuzul de călători 31-CJ-6379, a fost avertizat de agenţii de circulaţie. Moti- ■ vul: viteză excesivă. Ripaş pro- mitea de fiecare dată că e „ul- tima oară“. Deunăzi, a fost poftit la reverificarea cunoştinţelor de circulaţie pe bază de ches- tionar. Pe cit de curajos era clujeanul in depăşirea vitezei le- ■ -«ie. pe atit de slab s-a dovedit „curay-ffK\ns^mBa._ca să fierte- I de examinare, „ ~tras și citeva | păhărele la măsea. A fost insă repede „mirosit“ și poftit să I plece la plimbare. Per pedes. i S-au dat în spectacol Două familii din satul Dăneşti, judeţul Maramureş, a lui L T. şi T.S., s-au intilnit pe stadionul din localitate. Se pare că apriga dispută de pe teren le-a inmurit şi pe cele două familii, care s-au dat in... spectacol. Totul a pornit de la o sfadă iscată, din te miri ce, între soţia lui I.T. şi cea a lui T.S. A urmat o bătaie in toată regula între soţii acestora, cu largul concurs al rubedeniilor celor, două tabere beligerante. Amindouă familiile au ajuns apoi in fata instanţei de judecată şi amindouă au fost amendate. Ce mai concedii se puteau face cu banii ăştia ! Un fotograf... în obiectiv Aflindu-se la restaurantul „Coroana de aur“ din Bistriţa, fotograful particular Mihail Moldovan a început, din senin, s-o insulte pe ospătăriţa care-l servea la masă. Văzind că aceasta nu-i acordă „plusul de atenţia la care mă aşteptam, ca artist foto ce mi-s“ — cum a declarat el — s-a înfuriat peste măsură, a răsturnat masa şi scaunele, a spart sticle, pahare, farfurii. Pe lucrătorii de miliţie, ,,artistul foto“ i-a întîmpinat tot cu insulte şi injurii. In ajutorul oamenilor in uniformă albastră au sărit ciţiva cetăţeni care l-au imobilizat, iar a doua zi, după procedura de urgenţă, instanţa de judecată l-a luat pe fotograful particular... în obiectiv. De prisos să mai spunem că formula clasică prin care-şi imola clienţii „Zîmbiţi, vă rog“, în cazul lui nu mai avea nici un haz. A fost trimis, pentru „developare“, şase luni la închisoare. Aveţi cuvîritul! Procurorul Florica Radovan, de la Procuratura judeţeană Olt, prezintă următorul caz mai puţin obişnuit:Maria I. a trăit in concubinaj cu un ales al inimii, pină intr-o zi. Zi in care „alesul ivirii“ a... ales o alta şi M.I. s-a făcut foc şi pari. Ca să se răzbune, a forţat uşa apartamentului, celui care o părăsise, a intrat înăuntru, a luat obidinea şi a început să minjească un cru- CŞ şi-n curmeziş, cu ulei, pereţii proaspăt sfipsiţi. Şi ca să nu plece cu mina goală din „cuibuşorul lor de nebunii“ a luat cu ea, intru amintire, un ceas şi nişte haine. Cind au fost chemaţi la faţa locului, oamenii legii n-au fost atit de impresionaţi de pictura ei naivă, cit de actul de distrugere ca atare şi a fost trimisă in judecată.“ Rubrică realizată de Petre POPA şi corespondeiţi î „Seviten"