Scînteia, iunie 1983 (Anul 52, nr. 12681-12706)

1983-06-01 / nr. 12681

PAGINA 4 UN AN DE LA PLENARA LĂRGITĂ A C.C. AL P.C.R. DIN 1­2 IUNIE 1982 SPIRITUL REVOLUŢIONAR —la temelia formării omului nou, cu o concepţie înaintată despre lume şi viaţă (Urmare din pag. I) gere a conţinutului şi finalităţii muncii de propagandă, în sensul că eficienţa acesteia nu poate fi judeca­tă şi apreciată în afara rezultatelor obţinute in economie, in edificarea bazei economice. Eficienţa economică şi eficienta activităţii politico-ideo­­logice svit, In viziunea secretarului general al partidului, termeni de ne­despărţit. Pentru că nu poate fi vorba de o bună activitate in cîmpul propagandei atunci cind în activita­tea productivă persistă neajunsuri, se înregistrează rămineri în urmă in realizarea sarcinilor de plan. Numai o bună activitate economică, de înaltă eficientă, poate valida nivelul de conştiinţă al oamenilor muncii, gra­dul sporit de responsabilitate so­cială, manifestată în munca de zi cu zi, rezultat al desfăşurării unei rodnice activităţi politico-educative. In acest larg context, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a consacrat o de­osebită atenţie afirmării mai puter­nice a rolului istoriei, atit în educa­rea patriotică, socialistă a oameni­lor, cit şi în conceperea activităţii teoretico-ideologice şi politico-educa­tive. O deosebită însemnătate are teza formulată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu că poporul român are o unică istorie, în care se însumează ca într-un uriaş fluviu gîndurile, aspi­raţiile, faptele, creaţia materială şi spirituală a întregului nostru popor, că istoria partidului nostru — trup din trupul poporului român, născut şi crescut din rolul românesc — este parte integrantă a istoriei unice a poporului. Ilustrînd în chip strălucit concepţia de mare valoare teoretică şi practică a secretarului general al partidului despre unitatea dintre trecut, pre­zent şi viitor, plenara din anul trecut s-a făcut puternic remarcată prin precizările pe care le-a adus privind rolul istoric al naţiunii, ca forţă motrice de seamă a dezvoltării social-politice a lumii contemporane. Multiplele idei şi teze pe care le-a validat plenara din 1­2 iunie anul trecut atestă nu numai profundul ataşament al clasei noastre munci­toare, al întregului popor român faţă de valorile socialismului, voinţa de a face totul ca ele să triumfe, ci şi rara capacitate de a asimila esenţa revoluţionară a teoriei marxiste, de a gindi o seamă de raporturi esen­ţiale cum ar fi cele dintre legile eco­­nomico-sociale obiective şi realitatea specific naţională, dintre baza mate­rială şi conştiinţa socială, dintre de­mocraţie şi legalitate, dintre tradiţie şi contemporaneitate, dintre factorii interni şi internaţionali, în dialectica firească a evoluţiei lor, in ansamblul determinărilor şi condiţionărilor in care se găsesc în viaţa economico-so­­cială. Anul care s-a scurs de la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1­2 iunie 1982 a constituit perioada unei inten­se activităţi pentru materializarea ideilor şi îndemnurilor secretarului general al partidului, pentru conti­nuarea neabătută a cursului dezvol­tării României socialiste spre stadiul de ţară cu nivel mediu de dezvolta­re, pentru îmbunătăţirea generală a activităţii politico-ideologice şi cul­tural-educative de formare a omului nou, creşterea conştiinţei socialiste şi sporirea gradului de participare a tuturor cetăţenilor , fără deosebire de naţionalitate — la procesul vast de edificare a socialismului multila­teral dezvoltat, la întărirea unităţii naţiunii noastre în jurul partidului, al secretarului său general. In amplul proces de perfecţionare a întregii activităţi economico-socia­­le, de înfăptuire a hotăririlor Con­gresului al XII-lea al partidului, un rol de excepţională importanţă revi­ne Conferinţei Naţionale a partidului din decembrie anul trecut. Raportu­lui prezentat conferinţei de secreta­rul general al partidului, documente­lor adoptate cu acest prilej. Perioada care a u­rmat acestui mare eveni­ment politic, perioadă ce coincide practic cu primele cinci luni din acest an, s-a caracterizat printr-un amplu efort creator, printr-un vast proces de mobilizare a energiilor tu­turor comuniştilor, a tuturor oame­nilor muncii de la oraşe şi sate, fără deosebire de naţionalitate, pentru transpunerea din viaţă a politicii par­tidului, prin desfăşurarea unor mari acţiuni menite să aprofundeze direc­ţiile şi modalităţile de înaintare ale ţării pe calea progresului şi civili­zaţiei socialiste, aşa cum s-a des­prins din lucrările plenarei C.C. al P.C.R. desfăşurate la sfîrşitul lunii martie a.c., cît şi din consfătuirile de lucru de la C.C. al P.C.R., din recen­tele plenare ale consiliilor naţionale ale oamenilor muncii şi ale agricul­turii, în cadrul cărora tovarăşul Nicolae Ceauşescu a formulat noi şi importante sarcini, menite să ducă la perfecţionarea şi dinamizarea activi­tăţii economico-sociale. Nenumărate fapte atestă că, la un an de la ple­nara lărgită a C.C. al P.C.R., între­gul nostru popor, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său gene­ral, acţionează fără preget, pentru ca România socialistă să parcurgă o nouă şi rodnică etapă spre împlini­rea destinului său comunist. Unitatea de acţiune şi voinţă a poporului, condus de partid - izvorul inepuizabil de forţă al societăţii noastre socialiste Una din trăsăturile cele mai preg­nante pe care le înfăţişează oricărui observator viaţa noastră socială este puternica unitate a poporului, co­munitatea sa de gînduri şi simţiri, de voinţă şi acţiune. Aşa cum sublinia secretarul general al partidului la plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din iunie anu­l trecut, aceasta este o mă­reaţă cucerire a poporului, un ade­văr cu valoare de simbol pentru realităţile noastre social-politice, pentru voinţa de neinfrînt a mase­lor de a traduce neabătut în viaţă politica partidului, de a înfăptui idealurile noastre socialiste. Dacă unitatea poporului a cunoscut în evul nostru socialist determinări şi trăsături noi, se cuvine subliniat că aceasta se datorează unor procese fundamentale de natură obiectivă petrecute in sinul societăţii, cum ar fi omogenizarea socială, dinamica structurii sociale care contribuie la apropierea claselor şi păturilor so­ciale. Documentele partidului nostru con­ţin numeroase referiri şi precizări In această privinţă. „Structura so­cietăţii socialiste româneşti — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu este astăzi alcătuită din clase şi catego­rii sociale care participă activ la producţia de valori materiale şi spirituale, stăpinesc in comun toate mijloacele de producţie, întreaga bogăţie naţională, sunt deopotrivă interesate să acţioneze în strinsă unitate pentru făurirea orinduirii, dreptăţii şi echităţii sociale, pentru edificarea socialismului şi comunis­mului. Pe această bază se realizează dispariţia treptată a deosebirilor esenţiale dintre aceste clase şi cate­gorii sociale, apropierea lor continuă, omogenizarea întregii noastre socie­tăţi socialiste". In viziunea materialist istorică, structura socială este multidimen­sională. Diferenţierea socială are loc pe mai multe planuri, fiind determi­nată de mai mulţi factori, ponderea fiecărui factor variind in raport cu tipul de organizare socială. Schematic vorbind, diferenţierile sociale se constituie pe două dimen­siuni : pe o dimensiune orizontală şi pe una verticală. Diferenţierea orizontală este efec­tul dezvoltării sociale, al creşterii în complexitate a vieţii sociale. O com­ponentă esenţială aici este diferen­ţierea funcţională. Creşterea în com­plexitate a vieţii sociale este marcată de o rapidă creştere a nu­mărului de profesii. Din punct de ve­dere ocupaţional, avem de a face cu un proces rapid şi pozitiv de continuă diferenţiere socială. Societatea con­temporană se caracterizează de ase­menea printr-un accentuat proces de diversificare a stilurilor de viaţă. Diversificarea pe verticală sau stratificarea socială implică inegali­tatea socială. Inegalitatea dintre oa­meni provine din accesul diferit la resursele economice ale societăţii. Distribuţia inegală a resurselor eco­nomice este dublată de o distribuţie inegală a tuturor celorlalte resurse — sociale, politice, culturale. Clasele şi grupurile sociale care compun o societate au acces diferenţiat la bu­nurile economice, la valorile artis­tice, la informaţiile ştiinţifice, la posibilităţile de pregătire şcolară şi profesională, la puterea politică. Cele două dimensiuni ale diferen­ţierii sociale se întrepătrund , în so­cietăţile de pină acum, cu excepţia celor arhaice, dimensiunea verticală a diferenţierii sociale, stratificarea, fiind dominantă, condiţia umană a fost profund marcată de această realitate, iar şansele de exprimare a personalităţii considerabil ampu­tate. Socialismul a pus în mod special accentul pe construirea unei societăţi bazate fundamental pe egalitate, in care stratificarea socială, inegalitatea de orice fel să fie eliminate. Mulţi critici ai ideologiei comuniste au in­terpretat denaturat acest obiectiv so­cial major. Ei au învinuit socialismul de intenţia de a uniformiza întreaga societate, de a elimina orice dife­renţă, standardizînd totul. După cum se poate observa, se confundă cele două dimensiuni fundamentale ale diferenţierii sociale. In proiectul co­munist se are in vedere eliminarea diferenţierii verticale, a inegalităţii, a stratificării sociale, in timp ce di­ferenţierea pe orizontală este consi­derată a fi nu numai dezirabilă, dar şi necesară. După această sumară definire a problematicii teoretice a structurii sociale, este posibil a trece în revistă o serie de aspecte practice : princi­piile fundamentale care stau la baza politicii partidului nostru de promo­vare a unei structuri sociale moder­ne, in conformitate cu condiţiile con­crete actuale, cit şi cu programul de dezvoltare a societăţii noastre socia­liste in perspectiva următoarelor decenii. In ceea ce priveşte structura ocu­paţională a populaţiei a existat in ţara noastră, încă de la începutul construcţiei socialiste, preocuparea, accentuată cu deosebire în ultimii ani, de a stimula dezvoltarea acelor profesii legate de un sistem social industrial modern. O grijă deosebită a fost acordată dezvoltării atit can­titative, cit şi calitative a clasei muncitoare. Clasa muncitoare deţine în momentul de faţă ponderea cea mai mare in ansamblul populaţiei active şi are o configuraţie cu totul nouă, datorită prefacerilor calitative care s-au petrecut in sinul său. S-a acordat o atenţie deosebită creşterii pregătirii politice şi profesionale a clasei muncitoare, in aşa fel incit aceasta să se ridice nu numai la ni­velul exigentelor tehnologiilor ac­tuale, ci să-şi poată exercita in con­diţii cit mai bune rolul conducător care ii revine in societatea noastră. Ca rezultat al procesului de coope­rativizare a agriculturii şi al intro­ducerii unor tehnologii noi — me­canizare, chimizare — structura ocu­­paţională a ţărănimii a cunoscut un proces rapid de schimbare. Ca pon­dere, ea se află, în ansamblul popu­laţiei active, in scădere. Pe acest fond general insă, analizele din ul­timul timp au scos in evidenţă ne­cesitatea unei corecţii in ceea ce priveşte atit distribuţia actuală a forţei de muncă între cele două sec­toare — agricultură şi industrie — cît şi crearea unei corelaţii mai strînse ale structurii ocupaţionale a ţărănimii cu cerinţele procesului de producţie. Partidul nostru a pus un accent deosebit pe dezvoltarea unui puter­nic contingent de specialişti cu înal­tă calificare, in mod special in sfera producţiei industriale, a cărei dez­voltare constituie baza economică a progresului întregii societăţi. Inte­lectualitatea, cu deosebire cea teh­nică, şi-a mărit în mod considerabil ponderea în ansamblul populaţiei şi îşi aduce o contribuţie activă la pro­gresul multilateral al patriei. Eliminarea completă in Româ­nia a inegalităţii sociale repre­zintă, în concepţia partidului nos­tru, un proces de lungă durată. Revoluţia socialistă a făcut un pas decisiv in această direcţie. Abolirea proprietăţii private a­­supra mijloacelor de producţie a eli­minat o sursă majoră a inegalităţii. Exploatarea a fost complet desfiin­ţată Aceasta nu înseamnă că în mod automat este posibil să se instaure­ze o egalitate deplină. Egalitatea absolută, in sensul uniformizării, nu numai că nu este realizabilă, dar nici nu ar fi de dorit. O anumită diferenţiere din acest punct de ve­dere este necesară. Sursa şi criteriul diferenţierii nu mai sunt însă ex­ploatarea, ci munca. Principiul re­tribuirii adoptat de către partidul nostru este cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii. Promo­varea acestui criteriu se bazează pe două mari raţiuni. Pe de o parte, el provine din procesul Însuşi al repro­ducerii forţei de muncă. Pentru a realiza munca sa, fiecare persoană trebuie să-şi refacă forţa de muncă, să consume o anumită cantitate de bunuri. Muncile diferite calitativ ne­cesită procese de refacere a forţelor de muncă diferite. Există deci — aşa cum s-a subliniat în documen­tele partidului nostru, in expunerile secretarului general al partidului — o relaţie directă intre tipul de muncă şi modul de viaţă, structura şi nivelul consumului. Aceasta este raţiunea principală pentru care muncile supe­rioare calitativ sunt asociate cu re­tribuţii superioare. O a doua raţiune constă in caracterul de stimulent al performantelor. Retribuţia diferen­ţiată stimulează performantele ridi­cate, atit cantitative şi calitative, cit şi în mod special în domeniile im­portante pentru desfăşurarea vieţii sociale. Distribuţia resurselor economice şi non-economice de care societatea noastră dispune este determinată şi de un alt principiu complementar celui al muncii : principiul egalităţii socialiste. Acest principiu promo­vează o anumită limitare a diferen­ţierii sociale excesive. Politica parti­dului nostru in domeniul distribuţiei resurselor disponibile este dirijată de îmbinarea, în funcţie de condi­ţiile concrete de la un moment dat, a principiului distribuţiei echitabile, după muncă, cu cel al egalităţii so­cialiste. Un obiectiv major al politicii parti­dului nostru în ceea ce priveşte structura socială este acela al omo­genizării sociale. Omogenizarea nu înseamnă, după cum am văzut, stan­dardizare, nediferenţiere, ci doar li­chidare a inegalităţilor sociale, a de­calajelor economice, social-politice și culturale. In programul partidului sint prevăzute mai multe căi de în­făptuire a omogenizării sociale. In primul rînd, omogenizarea eco­nomică se realizează prin eliminarea sistematică a tuturor surselor de exploatare, prin promovarea consec­ventă a principiilor retribuţiei socia­liste, a echităţii şi egalităţii. Un al doilea plan al omogenizării este cel politic. Noua formă de or­ganizare socială socialistă creează o puternică convergentă de interese a tuturor claselor şi grupurilor sociale. In mod obiectiv, nu mai există di­vergenţe politice structurale, ci dim­potrivă o coincidență a intereselor fundamentale. Pe de altă parte, crearea unor forme care să permită o activă participare la conducerea socială a tuturor membrilor colecti­vității, oferă posibilitatea fiecărei persoane, fiecărui grup social, clasă să-şi promoveze interesele sale spe­cifice, armonizîndu-le cu­­ interesele celorlalţi pe fondul intereselor fun­damentale comune. In sfera muncii, omogenizarea so­cială presupune o politică de elimi­nare a inegalităţilor sociale provenite din diferenţierea funcţională, carac­teristică sistemului productiv mo­dern. O problemă extrem de com­plexă este eliminarea decalajelor structurale, de statut social, de pres­tigiu şi influenţă socială asociate cu diferitele profesii. Societăţile fonda­te pe exploatare au asociat muncile fizice cu un statut social inferior. Socialismului i-a revenit sarcina de a reconsidera social și cultural demnitatea muncii fizice. Creș­terea prestigiului muncii fizice se realizează pe de o parte prin ridi­carea calificării profesionale a tu­turor oamenilor muncii, prin ridi­carea pe cît posibil a conţinutului intelectual al tuturor muncilor (şter­gerea treptată a diferenţelor dintre munca fizică şi munca intelectuală), prin separarea statutului social şi a prestigiului social de tipul de mun­că, in fine prin promovarea princi­piilor democraţiei industriale. O cale importantă de omogenizare în aceas­tă direcţie este ştergerea treptată a diferenţelor fundamentale dintre munca de conducere şi cea de exe­cuţie, realizată în principal prin pro­movarea principiilor muncii şi con­ducerii colective, a autoconducerii. In fine, o altă direcţie a realizării omogenizării sociale o reprezintă ştergerea decalajelor determinate de diferitele condiţii de muncă şi viaţă, direcţie în care, de asemenea, s-au obţinut importante realizări in anii ce au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului. Este vorba aici in primul rînd de atenuarea deca­lajelor dintre munca industrială şi cea agricolă, dintre sat si oraş. Totodată, se are in permanenţă în vedere necesitatea ştergerii treptate a decalajelor dintre condiţiile de viaţă oferite de sat şi oraş. In aceas­tă privinţă, în momentul actual s-a cristalizat o nouă optică de natură a cerceta o serie de înţelegeri uni­laterale a acestui proces. Omogeni­zarea pe această dimensiune se rea­lizează nu prin urbanizarea mecani­că a ruralului, ci prin ştergerea de­calajelor dintre cele două tipuri de habitat, utilizîndu-se totodată posi­bilităţile pozitive pe care ruralul, micile comunităţi urbane le oferă. Partidul nostru, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, al cărui rol este esenţial, hotăritor şi în această privinţă, au elaborat o viziune clară asupra prin­cipalelor direcţii şi strategii ale dez­voltării structurii sociale în ţara noastră — direcţii in a căror defi­nire un rol deosebit a revenit ma­gistralei expuneri la Plenara din iunie 1982 şi amplului Raport prezen­tat la Conferinţa Naţională a parti­dului — orientate fundamental pe linia creşterii continue a diversifică­rii funcţionale, dar şi a eliminării progresive a decalajelor, a inegalită­ţii sociale, a asigurării progresului continuu, gener­al al societăţii noastre. Cătălin ZAMFIR Aniversările au uneori şi ceva for­mal, mai ales în cazul unor perso­nalităţi cu numele înscris in istorie. Omul viu dispare, chiar cind ne-a fost pină mai ieri contemporan. In cazul centenarelor şi altor mari ani­versări rotunde, omul viu dispare aproape ci­ totul in aura apoteoze­lor. Cine să-ţi mai spună cum a fost Avram­ Iancu, Simion Bărnuţiu sau Timotei Cipariu ? Astfel ar fi fost poate pentru mine, dacă nu l-aş fi cunoscut direct, şi profesorul Onisi­­for Ghibu. Adică un luptător pentru drepturile naţionale ale românilor, un istoric focos, înarmat cu un infai­libil spirit juridic, un­ cărturar de vaste orizonturi, un publicist de sea­mă al afirmării româneşti, un me­morialist riguros, un tribun, dar o statuie şi nu un om viu. Asemenea haruri excepţionale îndepărtează de­­obicei in loc să apropie ; te simţi sfiit, ţinut la distanţă, ai in faţă nu omul, ci bronzul. ...Cind l-am cunoscut, in urmă cu peste douăzeci de ani, avea pe umeri povara timpului şi arăta, trebuie s-o recunosc, ca un bronz aurit. Sint bă­­trîni pe care anii îi sculptează feri­cit. Astfel era şi Onisifor Ghibu , un om prin excelenţă modest : un om. Cind i-am bătut la uşă, în căsuţa de­­ la Sibiu, mi-a ieşit în Inilmpinare un om pe care mi-1 recomandase opera şi care arăta ca in operă. Nu putea fi altfel. Sobru pină la severitate, so­lemn ca un retor de Alma Mater, afabil cu discreţie, exact. In prima noastră intilnire am stat pe scaunul unui candidat la un examen in ştiin­ţele privind istoria, limba şi cultura românilor. Nu-l interesa să ştie pen­tru ce venisem, dorea mai intii să afle ce anume ştie un tînăr din ge­neraţia pe care o reprezentam. „Ce-ţi spune dumitale, a Început, ziua de 24 ianuarie ! Dar 1 decembrie ? Dar anii 105—106 ?. Dar anul 1475 ? Dar 1918 ?“. Apoi limbă : Ce ştii despre infinitivul lung ? Dar despre gerun­ziu ?“ Apoi literatura veche : „Ai putea să-mi citezi un latinism arhaic din Codicele voroneţian ? Dar o sin­tagmă protoromână ieşită din uz, din Psaltirea Scheianu ?“ Apoi politică, apoi drept, apoi pedagogie — pasiu­nea sa de-o viată, apoi istoria na­tională modernă, in context euro­pean. Intre timp, examenele se com­plicau, era şi proba bibliotecii. ..Urcă sus, la ultimul raft şi scoate-mi Le­xiconul de la Buda"......Cum, n-ai ţi­nut in mîini, pină acum. Lexiconul de la Buda ? ! Nici Biblia de la Sanct-Petersburg, nici Enciclopedia Astrei ? ! Păi, cum asta, ce carte se Învaţă la voi ?“ La examenul cu­noaşterii limbilor străine puţini can­didaţi ar fi rezistat. Profesorul nu concepea ca un tînăr pasionat de is­toria ţării sale să nu fie un bun stă­­pinitor al latinei, limba strămoşilor, ca şi al limbilor romanice surori. „Dar de ce nu şi slavona, germana şi maghiara, care au at­tea să ne spună nouă, românilor !“ Profesorul încer­­cuia de unul singur, un orizont prea vast ca să ne fie accesibil nouă, ti­nerilor, orizontul de cultură în care se aflau acasă doar cei din marea generaţie la care ucenicise, in frun­tea căruia strălucea un Nicolae Ior­­ga. L-am şi văzut lingă Iorga, într-o sumă de fotografii. Apoi lingă Octa­­vian Goga, apoi lingă Aurel Vlaicu. Ba, intr-o poză de la Iaşi, din acel an de speranţă 1918, cind se pregătea bătălia unirii, mi s-a părut că recu­nosc, alături de figura lui Ghibu, ci­teva mari figuri ale istoriei noastre, dintre cele pe care s-a rezemat România unită de peste numai cite­va luni. Un asemenea om, mi-am spus, aparţine totuşi, iremediabil, trecutului, un trecut împlinit, dar uitat pe atunci, un trecut care urma să fie cîndva recuperat, printr-o aşezare mai dreaptă. Cit de îndepăr­tat mi s-a părut, atunci, pe loc, acel timp. Cît de îndepărtat profesorul. Şi cit greşeam. Fiindcă, după examenul care mi-a stors sudori, profesorul s-a deschis, a renunţat la roba academică — ii şi fusese luată ! — revenind la cele ale zilei contemporane, cu glas tînăr, cu ochi strălucitori. „Am citit noua re­vistă „Ramuri“ (Recent apăruse noua serie a revistei craiovene „Ra­muri“, sub redacţia lui Ilie Purca­­ru). Eu am colaborat şi la seria ve­che. L-ai cunoscut pe C. Ş. Făge­ţel !“ Bine-nţeles nu-l cunoscusem pe C. Ş. Fâgeţel, dar profesorul nu mi-a dat notă proastă, a trecut la altă revistă, „Tribuna“, pe care o ur­mărea atent, apoi la o alta­ ieşeană, apoi la cotidianele pe care le avea pe masă. Concluzia lui m-a incintat : „In România bate un vint nou. Ţara se regăseşte pe sine. Sint gata să pun umărul". Acest „Sint gata să pun umărul“ m-a uimit prin energia cu care ve­nerabilul bătrîn exprima o angajare şi o voinţă de luptă. Era omul spe­ranţei, iar noul timp care se anunţa il făcea să clocotească de energie. „Mai lucraţi ?“, l-am întrebat. „Zil­nic, foarte multe ceasuri“. Lucra, in­tr-adevăr, la definitivarea unei mo­nografii despre Gheorghe Lazăr — apostol al ridicării naţionale prin şcoală şi secretar al lui Tudor — la o monografie despre Picu Pătruţ din Sălişte, un ultim mare miniaturist, caligraf şi imnograf, consătean cu părinţii profesorului. Mai lucra şi la nişte ,,băgări de seamă“ privind ero­rile dintr-un tratat academic de is­toria României şi la alte „băgări de seamă“ dintr-un tratat, tot academic, de istoria literaturii române, mai lu­cra şi la un memoriu cu privire la problemele pedagogiei contemporane, profesorul fiind adeptul unei peda­gogii militante, creatoare de conştiin­ţă patriotică şi umanistă. Intre timp işi scria şi memoriile, care, după cum s-a văzut, cuprind un palpitant ro­man al istoriei româneşti de la sfir­­şitul secolului trecut pină mai deu­năzi. Dar intre aceste toate, Onisifor Ghibu mi-a acordat citeva zile bune. Ba, suprem privilegiu, profesorul mi-a deschis şi poarta satului natal — Săliştea — servindu-mi de cice­rone. Altă lecţie, combinată cu un minuţios seminar : „Ştii ce oameni mari a dat culturii române Săliş­tea ?“ Pe unul îl aveam in faţa mea şi am răspuns in consecinţă. Profe­sorul a fost nemulţumit, voia să-i ci­tez pe ceilalţi, din generaţiile pre­mergătoare, toţi marii cărturari, toţi marii luptători pentru drepturile ro­mânilor, proveniţi de la Sălişte, ilus­­trindu-se in istorie, literatură, ştiin­ţe, filozofie.......Cum adică nu ştii că şi prietenul meu, filozoful D. D. Roş­ea, e săliştean ?“ Da, erau mulţi a­­ceşti mari sălişteni, Săliştea însăşi mi s-a impus atunci ca o cetate a conştiinţei româneşti, deşi, în urmă cu un veac, Săliştea nu era decit un simplu sat de păstori, care îşi trimi­tea turmele hăt departe, din Carpaţi pină la ţărmurile Mării Negre. „Să­liştea, mi-a mai spus profesorul, e o defronstraţie vie a felului cum s-a întemeiat unitatea neamului nostru, a limbii, a culturii, a spiritului. Fiindcă aceşti ciobani de la Sălişte n-au păstorit numai turme de oi, ci şi cârti“. In încheierea demonstraţiei, am vizitat muzeul din Sălişte, unde am­ avut surpriza să descopăr splen­dide exemplare bibliofile de carte ro­mânească, aduse in desagi de cioba­nii sălişteni, pentru copiii lor, de la Rîmnic şi Minăstirea Neamţ, de la Iaşi şi Buzău, de la Alba şi de la Bucureşti. Am văzut acolo şi citeva din ziarele editate de profesor, prin­tre care „Ardealul“ şi „România nouă“, foi militante pentru unirea românilor. Profesorul ieşise din această lume, era odrasla ei dreaptă, solul ei în lu­mea largă. Şi el şi-a împlinit cu strălucire sotia, trecînd diata mai de­parte, urmaşilor după o viaţă de zbucium, încredere, luptă. N-a avut, cred, o singură clipă îndoiala că idealul fundamental căruia i s-a con­sacrat­­ unitatea neamului, nu va birui. Şi a biruit. Onisifor Ghibu a cunoscut el însuşi această biruinţă, care a reprezentat suprema împlinire a vieţii sale, un act măreţ de bio­grafie. Dar unirea a biruit, peste vitregii­le istoriei, mai ales in spirit. Onisi­for Ghibu a fost, peste toate, un pa­sionat al dovedirii acestei unităţi spi­rituale care conferă marca originală unui popor, recomandîndu-l eterni­tăţii. Eternitate din care face parte, azi, la unt secol de la naştere, şi să­­lişteanul Onisifor Ghibu, cărturarul, luptătorul, omul. Totdeauna sint tulburat cind mi-l reamintesc. Paul ANGHEL Patriotismul cărturarului militant ------------ Aniversări UNESCO: 100 de ani de la naşterea lui Onisifor Ghibu -----------­ SCINTEIA — miercuri 1 iunie 1983 CARTEA PENTRU COPII Cîntecul copilăriei Poet şi reporter afirmat ca o prezenţă de prim ordin a scri­sului nostru de azi, Mihai Negulescu a publicat la editura Ion Creangă un dens volum de poeme intit­­tulat Cine eşti ? Un titlu-intrebare deci. Răspunsul se află in miracolul unei noi fiinţe venite să se ali­nieze unei fericite fa­milii. Cartea lui Mihai Ne­gulescu este un cintec adus copilului văzut ca o reală minune a vieţii planetare. Copi­lul capabil să poarte-n priviri întreaga lumi­nă a Cosmosului. Co­pilul care, prin jocul său nevinovat poate deveni cel mai puter­nic argument al păcii pe o planetă intens primejduită de arme. Copilul — simbol al creaţiei şi al dăruirii : „Munţii patriei, fiul meu, I să ii urci te în­vaţă, I sufletul lor păstrează-l mereu­­ cu tine, nu viaţă...“. Copilul crescind intr-o patrie ce-l ocroteşte şi pe care el învaţă să o ocrotească de va fi ne­voie cu viaţa lui. El e sublim în febra între­bărilor puse părinţi­lor. El e senin ca o carte a Victoriei şi a veşniciei acestui pă-. mint legendar. „Arit­metica, fiul meu, s-o înveţi mai ales / dar mai Intil învaţă să ştii­­ de ce nu sunt mai multe Românii / In Europa, sau in Uni­vers“. Sfatul acesta izvorit din inimă mi se pare admirabil pus în vers o ferit de didacti­cism ori de morala factice. Pentru poet, părintele celor trei co­pilaşi năzdrăvani evo­caţi cu dragoste nesfir­­şită : Oana, Radu şi Mihai — copilul în­seamnă una din raţiu­nile fundamentale ale poeziei : „Cu dragoste planeta te priveşte / cum sorbi puterea la al mamei sin . I Să creşti, om între oa­meni, voiniceşte / tu, ziditor al păcii şi stă­­pin. I In mina ta — speranţă şi tezaur — / ţii cheile bătrinului Pămint... / Destinul tău e dincolo de aur I sub schije nu te vom lăsa nicicind !“. Trăi­rea lirică este bine a­­daptată universului infantil. Palma copilu­lui devine aeroportul alb pe care coboară gîndurile tatălui, lan­sate din depărtări. Co­pilul este emblema ca­sei şi a ţării atunci cind treburile îl poartă pe autor peste Hima­laia, în Africa sau pe ţărmii Caraibelor. Pre­tutindeni, copilul ii a­­pare drept certitudi­nea vieţii. Copilul este şansa însăşi a omeni­rii de a rămine ceea ce este, de a deveni ceea ce trebuie să de­vină. De la lucrurile sim­ple, solidare universu­lui intim pină la cele grave, de contur pla­netar nimic nu se sus­trage acestui univers al candorii. Intre bor­nele care indică viaţa la fiece pas, copilăria rămine cea dinţii. Simplitatea cîntecului nu înlătură profunzi­mea ideii, ci, dimpotri­vă, o subliniază. De la m­vizul amintindu-ne adincimea solemnă a poemelor lui Nicolae Labiş la poemul des­pre casa părintească de la Fintinele, impli­când efluvii metafori­ce pillatiene, de la în­tâmplările diurne con­semnând ghiduşiile „gen Tom Sawyer“ ale copiilor până la cele­brarea coşbuciană a frumuseţilor patriei, totul se subsumează final unei originale concepţii poetice pe care aş numi-o „cân­tecul solemn al fiin­ţei“. Mihai Negulescu este un poet aflat la amiaza creaţiei ; o do­vedesc cărţile sale de versuri din ultima vre­me, dar şi această plachetă destinată ce­lor mici. El e un poet pentru care copilăria — ca vârstă, dar mai ales ca simbol — a ră­mas una din constan­tele scrisului său, per­manent circumscrisă ideii de Patrie. Și, prin aceasta — ideii de permanentă, de ne­stăvilită durată. Titus VIJEU •­ Mihai Negulescu , „Cine eşti ?“, editura „Ion Creangă". Din lumea candorii O provizorie ne­dreptate i se face de vreo cîţiva ani litera­turii pentru copii. Despre ea se scrie pu­ţin, cu zimbetul reflex de superioritate al o­­mului „serios“, ajuns din îr­tîmplare în com­pania Cenuşăresei. Condurului minuscul de cristal îi iau măsu­ra din timp in timp — prin anchete sau recenzii — „intransi­genţe“ mai mari sau mai mici, presînd vio­lent delicata structură. Din fericire, ea rezis­tă din ce în ce mai bine, căci o susţin tot mai decis, prin talen­tul şi imaginaţia lor. Gh. Tomozei şi Ana Blandiana. Nichita Stănescu şi Constanţa Buzea. Fănuş Nea­­gu şi Marta Cozmin, Mircea Sântimbreanu şi Daniela Crăsnaru, Gellu Naum şi Dumi­tru M. Ion. Numele pe care le-am amintit in­tr-o ordine întimplă­­toare şi, fireşte, in­completă, sunt tot ati­­tea argumente împo­triva prejudecăţilor de tot felul. Cum rămine insă cu literatura copiilor ? Despre ea aflăm mai mult din tratate de folclor și, orice s-ar zice, lucrul nu e drept. Iată, a apărut (la Li­tera, nu la editura specializată, cum s-ar fi cuvenit) o singulară carte de poezie. Copi­lării, ai cărei autori sunt copiii din cena­clul Vestitorii, de la Casa pionierilor şi şoi­milor patriei din Bor­­şa. Despre ea nu s-au scris decit notaţii răz­leţe şi totuşi ce lume aparte, ce veşti din Ţara Candorii, ce aripi de vis răzbat din pa­ginile ei. Sigur, Copi­lăria poate fi socotită doar o „experienţă“, un mod inefabil al „educaţiei prin crea­ţie“, cum se exprimă modest îndrumătorul cenaclului, inimosul poet şi profesor Ion Zubaşcu. In realitate, e mult mai mult, e poezie pur şi simplu, literatură in toată pu­terea cuvîntului. A­­ceşti copii de 11—12 ani crescuţi la poalele Pietrosului au o ima­ginaţie, o plasticitate verbală, o prospeţime a metaforei extraor­dinare. Nu ştiu dacă mîine, cinci nu se vor mai „copilări“, vor fi in continuare poeţi. Poate că da, poate că nu. Azi insă sînt. Ei trăiesc in poezie ca într-o „ţară a lumi­nii“, se dăruie gîndu­­lui şi înfloresc prin el, îşi taie cu o sigu­ranţă invidiabilă „căi spre imaginaţie“. Ei il redescoperă pe cont propriu pe Nichita Stănescu şi pe Marin Sorescu, dar mai ales ştiu să vadă şi să construiască idei. Iuga Elena, elevă in clasa a V-a, contemplă se­nin o „minune" con­ştient provocată­,de­getele mi s-au făcut gînduri­­ scriind a­­cea­stă copilărie / nu­mită Poem“ sau „lo­cuieşte“ în idee pre­cum Poetul „intr-o pasăre“ . „Am con­struit o idee I apoi am intrat in ea ca intr-o I casă nouă. Am văzut cuvinte / amintiri şi note muzicale. / Mer­­gind printre cintece I am ajuns in viaţă. / M-am plimbat prin viaţă / şi m-am întors acasă“, întoarcere vre­melnică, bineînţeles. „Copilărirea“ nu ex­clude însă nici serio­zitatea, nici utopia. Danci Corina visează, la numai 11 ani, o lu­me condusă de copii ; imaginaţia ei caută tiparul unei cosmo­gonii suave din care nu lipsesc accentele grave, premonitorii. Acelaşi fior cosmic, prins in ţevăria subţi­re, de orgă invizibilă, a poemului alb cutre­ieră versurile altei fe­tiţe : „Inlăuntrul florii se deschidea o lume, I iar in ea era Cosmo­­dor. I El a coborît in sufletul meu / ca in­tr-o fintină de linişte. II El era alb / muzica lui era albă. / Din tă­cerea lui plini de cu­vinte / s-a desprins a­­cest mic poem“. Un joc gingaş, plin de substituţii miraculoa­se, imaginează Mihali Mirela : „...de cite ori soarele este obosit de lumina sa multă, il în­locuiesc eu, iar el mi înlocuieşte pe mine“. Tot ea celebrează d­in versuri candide, pline de o emoţie ce a ştiut să desferece porţile expresivităţii — „tinereţea eroului“, in timp ce o altă copilă, Buzură Ange­lica, sorbită şi ea de cerul poeziei, corec­tează şăgalnic istoria intr-un acces justiţiar transparent , ca un voal (Amintiri din copilă­ria istoriei). Abia cu un an mai mare, Bu­zură Livia are o per­cepţie materială a timpului ieşită din co­mun : „oamenii Anti­chităţii­­ îşi fac arcuri I Din oasele orelor I Viitoare“. Orele viitoare ale poeziei din acest Ma­ramureş fabulos par a fi, judecind după ver­surile acestor copii excepţionali, asigura­te. Ei vor împlini, poate, visele pasiona­tului lor călăuzitor: vor „şoca“ adică vii­torul, fără a trăi, cu complexe şi pe nepre­gătite, „şocul viitoru­lui“. Pină atunci să reţinem insă, ca pe un preţios testimoniu li­ric al prezentului, „compunerile“ lor ce respiră prin fiecare rînd poezia virstei. Ioan ADAM

Next