Scînteia, iunie 1983 (Anul 52, nr. 12681-12706)
1983-06-01 / nr. 12681
PAGINA 4 UN AN DE LA PLENARA LĂRGITĂ A C.C. AL P.C.R. DIN 12 IUNIE 1982 SPIRITUL REVOLUŢIONAR —la temelia formării omului nou, cu o concepţie înaintată despre lume şi viaţă (Urmare din pag. I) gere a conţinutului şi finalităţii muncii de propagandă, în sensul că eficienţa acesteia nu poate fi judecată şi apreciată în afara rezultatelor obţinute in economie, in edificarea bazei economice. Eficienţa economică şi eficienta activităţii politico-ideologice svit, In viziunea secretarului general al partidului, termeni de nedespărţit. Pentru că nu poate fi vorba de o bună activitate in cîmpul propagandei atunci cind în activitatea productivă persistă neajunsuri, se înregistrează rămineri în urmă in realizarea sarcinilor de plan. Numai o bună activitate economică, de înaltă eficientă, poate valida nivelul de conştiinţă al oamenilor muncii, gradul sporit de responsabilitate socială, manifestată în munca de zi cu zi, rezultat al desfăşurării unei rodnice activităţi politico-educative. In acest larg context, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a consacrat o deosebită atenţie afirmării mai puternice a rolului istoriei, atit în educarea patriotică, socialistă a oamenilor, cit şi în conceperea activităţii teoretico-ideologice şi politico-educative. O deosebită însemnătate are teza formulată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu că poporul român are o unică istorie, în care se însumează ca într-un uriaş fluviu gîndurile, aspiraţiile, faptele, creaţia materială şi spirituală a întregului nostru popor, că istoria partidului nostru — trup din trupul poporului român, născut şi crescut din rolul românesc — este parte integrantă a istoriei unice a poporului. Ilustrînd în chip strălucit concepţia de mare valoare teoretică şi practică a secretarului general al partidului despre unitatea dintre trecut, prezent şi viitor, plenara din anul trecut s-a făcut puternic remarcată prin precizările pe care le-a adus privind rolul istoric al naţiunii, ca forţă motrice de seamă a dezvoltării social-politice a lumii contemporane. Multiplele idei şi teze pe care le-a validat plenara din 12 iunie anul trecut atestă nu numai profundul ataşament al clasei noastre muncitoare, al întregului popor român faţă de valorile socialismului, voinţa de a face totul ca ele să triumfe, ci şi rara capacitate de a asimila esenţa revoluţionară a teoriei marxiste, de a gindi o seamă de raporturi esenţiale cum ar fi cele dintre legile economico-sociale obiective şi realitatea specific naţională, dintre baza materială şi conştiinţa socială, dintre democraţie şi legalitate, dintre tradiţie şi contemporaneitate, dintre factorii interni şi internaţionali, în dialectica firească a evoluţiei lor, in ansamblul determinărilor şi condiţionărilor in care se găsesc în viaţa economico-socială. Anul care s-a scurs de la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 12 iunie 1982 a constituit perioada unei intense activităţi pentru materializarea ideilor şi îndemnurilor secretarului general al partidului, pentru continuarea neabătută a cursului dezvoltării României socialiste spre stadiul de ţară cu nivel mediu de dezvoltare, pentru îmbunătăţirea generală a activităţii politico-ideologice şi cultural-educative de formare a omului nou, creşterea conştiinţei socialiste şi sporirea gradului de participare a tuturor cetăţenilor , fără deosebire de naţionalitate — la procesul vast de edificare a socialismului multilateral dezvoltat, la întărirea unităţii naţiunii noastre în jurul partidului, al secretarului său general. In amplul proces de perfecţionare a întregii activităţi economico-sociale, de înfăptuire a hotăririlor Congresului al XII-lea al partidului, un rol de excepţională importanţă revine Conferinţei Naţionale a partidului din decembrie anul trecut. Raportului prezentat conferinţei de secretarul general al partidului, documentelor adoptate cu acest prilej. Perioada care a urmat acestui mare eveniment politic, perioadă ce coincide practic cu primele cinci luni din acest an, s-a caracterizat printr-un amplu efort creator, printr-un vast proces de mobilizare a energiilor tuturor comuniştilor, a tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate, fără deosebire de naţionalitate, pentru transpunerea din viaţă a politicii partidului, prin desfăşurarea unor mari acţiuni menite să aprofundeze direcţiile şi modalităţile de înaintare ale ţării pe calea progresului şi civilizaţiei socialiste, aşa cum s-a desprins din lucrările plenarei C.C. al P.C.R. desfăşurate la sfîrşitul lunii martie a.c., cît şi din consfătuirile de lucru de la C.C. al P.C.R., din recentele plenare ale consiliilor naţionale ale oamenilor muncii şi ale agriculturii, în cadrul cărora tovarăşul Nicolae Ceauşescu a formulat noi şi importante sarcini, menite să ducă la perfecţionarea şi dinamizarea activităţii economico-sociale. Nenumărate fapte atestă că, la un an de la plenara lărgită a C.C. al P.C.R., întregul nostru popor, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, acţionează fără preget, pentru ca România socialistă să parcurgă o nouă şi rodnică etapă spre împlinirea destinului său comunist. Unitatea de acţiune şi voinţă a poporului, condus de partid - izvorul inepuizabil de forţă al societăţii noastre socialiste Una din trăsăturile cele mai pregnante pe care le înfăţişează oricărui observator viaţa noastră socială este puternica unitate a poporului, comunitatea sa de gînduri şi simţiri, de voinţă şi acţiune. Aşa cum sublinia secretarul general al partidului la plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din iunie anul trecut, aceasta este o măreaţă cucerire a poporului, un adevăr cu valoare de simbol pentru realităţile noastre social-politice, pentru voinţa de neinfrînt a maselor de a traduce neabătut în viaţă politica partidului, de a înfăptui idealurile noastre socialiste. Dacă unitatea poporului a cunoscut în evul nostru socialist determinări şi trăsături noi, se cuvine subliniat că aceasta se datorează unor procese fundamentale de natură obiectivă petrecute in sinul societăţii, cum ar fi omogenizarea socială, dinamica structurii sociale care contribuie la apropierea claselor şi păturilor sociale. Documentele partidului nostru conţin numeroase referiri şi precizări In această privinţă. „Structura societăţii socialiste româneşti — sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu este astăzi alcătuită din clase şi categorii sociale care participă activ la producţia de valori materiale şi spirituale, stăpinesc in comun toate mijloacele de producţie, întreaga bogăţie naţională, sunt deopotrivă interesate să acţioneze în strinsă unitate pentru făurirea orinduirii, dreptăţii şi echităţii sociale, pentru edificarea socialismului şi comunismului. Pe această bază se realizează dispariţia treptată a deosebirilor esenţiale dintre aceste clase şi categorii sociale, apropierea lor continuă, omogenizarea întregii noastre societăţi socialiste". In viziunea materialist istorică, structura socială este multidimensională. Diferenţierea socială are loc pe mai multe planuri, fiind determinată de mai mulţi factori, ponderea fiecărui factor variind in raport cu tipul de organizare socială. Schematic vorbind, diferenţierile sociale se constituie pe două dimensiuni : pe o dimensiune orizontală şi pe una verticală. Diferenţierea orizontală este efectul dezvoltării sociale, al creşterii în complexitate a vieţii sociale. O componentă esenţială aici este diferenţierea funcţională. Creşterea în complexitate a vieţii sociale este marcată de o rapidă creştere a numărului de profesii. Din punct de vedere ocupaţional, avem de a face cu un proces rapid şi pozitiv de continuă diferenţiere socială. Societatea contemporană se caracterizează de asemenea printr-un accentuat proces de diversificare a stilurilor de viaţă. Diversificarea pe verticală sau stratificarea socială implică inegalitatea socială. Inegalitatea dintre oameni provine din accesul diferit la resursele economice ale societăţii. Distribuţia inegală a resurselor economice este dublată de o distribuţie inegală a tuturor celorlalte resurse — sociale, politice, culturale. Clasele şi grupurile sociale care compun o societate au acces diferenţiat la bunurile economice, la valorile artistice, la informaţiile ştiinţifice, la posibilităţile de pregătire şcolară şi profesională, la puterea politică. Cele două dimensiuni ale diferenţierii sociale se întrepătrund , în societăţile de pină acum, cu excepţia celor arhaice, dimensiunea verticală a diferenţierii sociale, stratificarea, fiind dominantă, condiţia umană a fost profund marcată de această realitate, iar şansele de exprimare a personalităţii considerabil amputate. Socialismul a pus în mod special accentul pe construirea unei societăţi bazate fundamental pe egalitate, in care stratificarea socială, inegalitatea de orice fel să fie eliminate. Mulţi critici ai ideologiei comuniste au interpretat denaturat acest obiectiv social major. Ei au învinuit socialismul de intenţia de a uniformiza întreaga societate, de a elimina orice diferenţă, standardizînd totul. După cum se poate observa, se confundă cele două dimensiuni fundamentale ale diferenţierii sociale. In proiectul comunist se are in vedere eliminarea diferenţierii verticale, a inegalităţii, a stratificării sociale, in timp ce diferenţierea pe orizontală este considerată a fi nu numai dezirabilă, dar şi necesară. După această sumară definire a problematicii teoretice a structurii sociale, este posibil a trece în revistă o serie de aspecte practice : principiile fundamentale care stau la baza politicii partidului nostru de promovare a unei structuri sociale moderne, in conformitate cu condiţiile concrete actuale, cit şi cu programul de dezvoltare a societăţii noastre socialiste in perspectiva următoarelor decenii. In ceea ce priveşte structura ocupaţională a populaţiei a existat in ţara noastră, încă de la începutul construcţiei socialiste, preocuparea, accentuată cu deosebire în ultimii ani, de a stimula dezvoltarea acelor profesii legate de un sistem social industrial modern. O grijă deosebită a fost acordată dezvoltării atit cantitative, cit şi calitative a clasei muncitoare. Clasa muncitoare deţine în momentul de faţă ponderea cea mai mare in ansamblul populaţiei active şi are o configuraţie cu totul nouă, datorită prefacerilor calitative care s-au petrecut in sinul său. S-a acordat o atenţie deosebită creşterii pregătirii politice şi profesionale a clasei muncitoare, in aşa fel incit aceasta să se ridice nu numai la nivelul exigentelor tehnologiilor actuale, ci să-şi poată exercita in condiţii cit mai bune rolul conducător care ii revine in societatea noastră. Ca rezultat al procesului de cooperativizare a agriculturii şi al introducerii unor tehnologii noi — mecanizare, chimizare — structura ocupaţională a ţărănimii a cunoscut un proces rapid de schimbare. Ca pondere, ea se află, în ansamblul populaţiei active, in scădere. Pe acest fond general insă, analizele din ultimul timp au scos in evidenţă necesitatea unei corecţii in ceea ce priveşte atit distribuţia actuală a forţei de muncă între cele două sectoare — agricultură şi industrie — cît şi crearea unei corelaţii mai strînse ale structurii ocupaţionale a ţărănimii cu cerinţele procesului de producţie. Partidul nostru a pus un accent deosebit pe dezvoltarea unui puternic contingent de specialişti cu înaltă calificare, in mod special in sfera producţiei industriale, a cărei dezvoltare constituie baza economică a progresului întregii societăţi. Intelectualitatea, cu deosebire cea tehnică, şi-a mărit în mod considerabil ponderea în ansamblul populaţiei şi îşi aduce o contribuţie activă la progresul multilateral al patriei. Eliminarea completă in România a inegalităţii sociale reprezintă, în concepţia partidului nostru, un proces de lungă durată. Revoluţia socialistă a făcut un pas decisiv in această direcţie. Abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie a eliminat o sursă majoră a inegalităţii. Exploatarea a fost complet desfiinţată Aceasta nu înseamnă că în mod automat este posibil să se instaureze o egalitate deplină. Egalitatea absolută, in sensul uniformizării, nu numai că nu este realizabilă, dar nici nu ar fi de dorit. O anumită diferenţiere din acest punct de vedere este necesară. Sursa şi criteriul diferenţierii nu mai sunt însă exploatarea, ci munca. Principiul retribuirii adoptat de către partidul nostru este cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii. Promovarea acestui criteriu se bazează pe două mari raţiuni. Pe de o parte, el provine din procesul Însuşi al reproducerii forţei de muncă. Pentru a realiza munca sa, fiecare persoană trebuie să-şi refacă forţa de muncă, să consume o anumită cantitate de bunuri. Muncile diferite calitativ necesită procese de refacere a forţelor de muncă diferite. Există deci — aşa cum s-a subliniat în documentele partidului nostru, in expunerile secretarului general al partidului — o relaţie directă intre tipul de muncă şi modul de viaţă, structura şi nivelul consumului. Aceasta este raţiunea principală pentru care muncile superioare calitativ sunt asociate cu retribuţii superioare. O a doua raţiune constă in caracterul de stimulent al performantelor. Retribuţia diferenţiată stimulează performantele ridicate, atit cantitative şi calitative, cit şi în mod special în domeniile importante pentru desfăşurarea vieţii sociale. Distribuţia resurselor economice şi non-economice de care societatea noastră dispune este determinată şi de un alt principiu complementar celui al muncii : principiul egalităţii socialiste. Acest principiu promovează o anumită limitare a diferenţierii sociale excesive. Politica partidului nostru in domeniul distribuţiei resurselor disponibile este dirijată de îmbinarea, în funcţie de condiţiile concrete de la un moment dat, a principiului distribuţiei echitabile, după muncă, cu cel al egalităţii socialiste. Un obiectiv major al politicii partidului nostru în ceea ce priveşte structura socială este acela al omogenizării sociale. Omogenizarea nu înseamnă, după cum am văzut, standardizare, nediferenţiere, ci doar lichidare a inegalităţilor sociale, a decalajelor economice, social-politice și culturale. In programul partidului sint prevăzute mai multe căi de înfăptuire a omogenizării sociale. In primul rînd, omogenizarea economică se realizează prin eliminarea sistematică a tuturor surselor de exploatare, prin promovarea consecventă a principiilor retribuţiei socialiste, a echităţii şi egalităţii. Un al doilea plan al omogenizării este cel politic. Noua formă de organizare socială socialistă creează o puternică convergentă de interese a tuturor claselor şi grupurilor sociale. In mod obiectiv, nu mai există divergenţe politice structurale, ci dimpotrivă o coincidență a intereselor fundamentale. Pe de altă parte, crearea unor forme care să permită o activă participare la conducerea socială a tuturor membrilor colectivității, oferă posibilitatea fiecărei persoane, fiecărui grup social, clasă să-şi promoveze interesele sale specifice, armonizîndu-le cu interesele celorlalţi pe fondul intereselor fundamentale comune. In sfera muncii, omogenizarea socială presupune o politică de eliminare a inegalităţilor sociale provenite din diferenţierea funcţională, caracteristică sistemului productiv modern. O problemă extrem de complexă este eliminarea decalajelor structurale, de statut social, de prestigiu şi influenţă socială asociate cu diferitele profesii. Societăţile fondate pe exploatare au asociat muncile fizice cu un statut social inferior. Socialismului i-a revenit sarcina de a reconsidera social și cultural demnitatea muncii fizice. Creșterea prestigiului muncii fizice se realizează pe de o parte prin ridicarea calificării profesionale a tuturor oamenilor muncii, prin ridicarea pe cît posibil a conţinutului intelectual al tuturor muncilor (ştergerea treptată a diferenţelor dintre munca fizică şi munca intelectuală), prin separarea statutului social şi a prestigiului social de tipul de muncă, in fine prin promovarea principiilor democraţiei industriale. O cale importantă de omogenizare în această direcţie este ştergerea treptată a diferenţelor fundamentale dintre munca de conducere şi cea de execuţie, realizată în principal prin promovarea principiilor muncii şi conducerii colective, a autoconducerii. In fine, o altă direcţie a realizării omogenizării sociale o reprezintă ştergerea decalajelor determinate de diferitele condiţii de muncă şi viaţă, direcţie în care, de asemenea, s-au obţinut importante realizări in anii ce au trecut de la Congresul al IX-lea al partidului. Este vorba aici in primul rînd de atenuarea decalajelor dintre munca industrială şi cea agricolă, dintre sat si oraş. Totodată, se are in permanenţă în vedere necesitatea ştergerii treptate a decalajelor dintre condiţiile de viaţă oferite de sat şi oraş. In această privinţă, în momentul actual s-a cristalizat o nouă optică de natură a cerceta o serie de înţelegeri unilaterale a acestui proces. Omogenizarea pe această dimensiune se realizează nu prin urbanizarea mecanică a ruralului, ci prin ştergerea decalajelor dintre cele două tipuri de habitat, utilizîndu-se totodată posibilităţile pozitive pe care ruralul, micile comunităţi urbane le oferă. Partidul nostru, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, al cărui rol este esenţial, hotăritor şi în această privinţă, au elaborat o viziune clară asupra principalelor direcţii şi strategii ale dezvoltării structurii sociale în ţara noastră — direcţii in a căror definire un rol deosebit a revenit magistralei expuneri la Plenara din iunie 1982 şi amplului Raport prezentat la Conferinţa Naţională a partidului — orientate fundamental pe linia creşterii continue a diversificării funcţionale, dar şi a eliminării progresive a decalajelor, a inegalităţii sociale, a asigurării progresului continuu, general al societăţii noastre. Cătălin ZAMFIR Aniversările au uneori şi ceva formal, mai ales în cazul unor personalităţi cu numele înscris in istorie. Omul viu dispare, chiar cind ne-a fost pină mai ieri contemporan. In cazul centenarelor şi altor mari aniversări rotunde, omul viu dispare aproape ci totul in aura apoteozelor. Cine să-ţi mai spună cum a fost Avram Iancu, Simion Bărnuţiu sau Timotei Cipariu ? Astfel ar fi fost poate pentru mine, dacă nu l-aş fi cunoscut direct, şi profesorul Onisifor Ghibu. Adică un luptător pentru drepturile naţionale ale românilor, un istoric focos, înarmat cu un infailibil spirit juridic, un cărturar de vaste orizonturi, un publicist de seamă al afirmării româneşti, un memorialist riguros, un tribun, dar o statuie şi nu un om viu. Asemenea haruri excepţionale îndepărtează deobicei in loc să apropie ; te simţi sfiit, ţinut la distanţă, ai in faţă nu omul, ci bronzul. ...Cind l-am cunoscut, in urmă cu peste douăzeci de ani, avea pe umeri povara timpului şi arăta, trebuie s-o recunosc, ca un bronz aurit. Sint bătrîni pe care anii îi sculptează fericit. Astfel era şi Onisifor Ghibu , un om prin excelenţă modest : un om. Cind i-am bătut la uşă, în căsuţa de la Sibiu, mi-a ieşit în Inilmpinare un om pe care mi-1 recomandase opera şi care arăta ca in operă. Nu putea fi altfel. Sobru pină la severitate, solemn ca un retor de Alma Mater, afabil cu discreţie, exact. In prima noastră intilnire am stat pe scaunul unui candidat la un examen in ştiinţele privind istoria, limba şi cultura românilor. Nu-l interesa să ştie pentru ce venisem, dorea mai intii să afle ce anume ştie un tînăr din generaţia pe care o reprezentam. „Ce-ţi spune dumitale, a Început, ziua de 24 ianuarie ! Dar 1 decembrie ? Dar anii 105—106 ?. Dar anul 1475 ? Dar 1918 ?“. Apoi limbă : Ce ştii despre infinitivul lung ? Dar despre gerunziu ?“ Apoi literatura veche : „Ai putea să-mi citezi un latinism arhaic din Codicele voroneţian ? Dar o sintagmă protoromână ieşită din uz, din Psaltirea Scheianu ?“ Apoi politică, apoi drept, apoi pedagogie — pasiunea sa de-o viată, apoi istoria natională modernă, in context european. Intre timp, examenele se complicau, era şi proba bibliotecii. ..Urcă sus, la ultimul raft şi scoate-mi Lexiconul de la Buda"......Cum, n-ai ţinut in mîini, pină acum. Lexiconul de la Buda ? ! Nici Biblia de la Sanct-Petersburg, nici Enciclopedia Astrei ? ! Păi, cum asta, ce carte se Învaţă la voi ?“ La examenul cunoaşterii limbilor străine puţini candidaţi ar fi rezistat. Profesorul nu concepea ca un tînăr pasionat de istoria ţării sale să nu fie un bun stăpinitor al latinei, limba strămoşilor, ca şi al limbilor romanice surori. „Dar de ce nu şi slavona, germana şi maghiara, care au attea să ne spună nouă, românilor !“ Profesorul încercuia de unul singur, un orizont prea vast ca să ne fie accesibil nouă, tinerilor, orizontul de cultură în care se aflau acasă doar cei din marea generaţie la care ucenicise, in fruntea căruia strălucea un Nicolae Iorga. L-am şi văzut lingă Iorga, într-o sumă de fotografii. Apoi lingă Octavian Goga, apoi lingă Aurel Vlaicu. Ba, intr-o poză de la Iaşi, din acel an de speranţă 1918, cind se pregătea bătălia unirii, mi s-a părut că recunosc, alături de figura lui Ghibu, citeva mari figuri ale istoriei noastre, dintre cele pe care s-a rezemat România unită de peste numai citeva luni. Un asemenea om, mi-am spus, aparţine totuşi, iremediabil, trecutului, un trecut împlinit, dar uitat pe atunci, un trecut care urma să fie cîndva recuperat, printr-o aşezare mai dreaptă. Cit de îndepărtat mi s-a părut, atunci, pe loc, acel timp. Cît de îndepărtat profesorul. Şi cit greşeam. Fiindcă, după examenul care mi-a stors sudori, profesorul s-a deschis, a renunţat la roba academică — ii şi fusese luată ! — revenind la cele ale zilei contemporane, cu glas tînăr, cu ochi strălucitori. „Am citit noua revistă „Ramuri“ (Recent apăruse noua serie a revistei craiovene „Ramuri“, sub redacţia lui Ilie Purcaru). Eu am colaborat şi la seria veche. L-ai cunoscut pe C. Ş. Făgeţel !“ Bine-nţeles nu-l cunoscusem pe C. Ş. Fâgeţel, dar profesorul nu mi-a dat notă proastă, a trecut la altă revistă, „Tribuna“, pe care o urmărea atent, apoi la o alta ieşeană, apoi la cotidianele pe care le avea pe masă. Concluzia lui m-a incintat : „In România bate un vint nou. Ţara se regăseşte pe sine. Sint gata să pun umărul". Acest „Sint gata să pun umărul“ m-a uimit prin energia cu care venerabilul bătrîn exprima o angajare şi o voinţă de luptă. Era omul speranţei, iar noul timp care se anunţa il făcea să clocotească de energie. „Mai lucraţi ?“, l-am întrebat. „Zilnic, foarte multe ceasuri“. Lucra, intr-adevăr, la definitivarea unei monografii despre Gheorghe Lazăr — apostol al ridicării naţionale prin şcoală şi secretar al lui Tudor — la o monografie despre Picu Pătruţ din Sălişte, un ultim mare miniaturist, caligraf şi imnograf, consătean cu părinţii profesorului. Mai lucra şi la nişte ,,băgări de seamă“ privind erorile dintr-un tratat academic de istoria României şi la alte „băgări de seamă“ dintr-un tratat, tot academic, de istoria literaturii române, mai lucra şi la un memoriu cu privire la problemele pedagogiei contemporane, profesorul fiind adeptul unei pedagogii militante, creatoare de conştiinţă patriotică şi umanistă. Intre timp işi scria şi memoriile, care, după cum s-a văzut, cuprind un palpitant roman al istoriei româneşti de la sfirşitul secolului trecut pină mai deunăzi. Dar intre aceste toate, Onisifor Ghibu mi-a acordat citeva zile bune. Ba, suprem privilegiu, profesorul mi-a deschis şi poarta satului natal — Săliştea — servindu-mi de cicerone. Altă lecţie, combinată cu un minuţios seminar : „Ştii ce oameni mari a dat culturii române Săliştea ?“ Pe unul îl aveam in faţa mea şi am răspuns in consecinţă. Profesorul a fost nemulţumit, voia să-i citez pe ceilalţi, din generaţiile premergătoare, toţi marii cărturari, toţi marii luptători pentru drepturile românilor, proveniţi de la Sălişte, ilustrindu-se in istorie, literatură, ştiinţe, filozofie.......Cum adică nu ştii că şi prietenul meu, filozoful D. D. Roşea, e săliştean ?“ Da, erau mulţi aceşti mari sălişteni, Săliştea însăşi mi s-a impus atunci ca o cetate a conştiinţei româneşti, deşi, în urmă cu un veac, Săliştea nu era decit un simplu sat de păstori, care îşi trimitea turmele hăt departe, din Carpaţi pină la ţărmurile Mării Negre. „Săliştea, mi-a mai spus profesorul, e o defronstraţie vie a felului cum s-a întemeiat unitatea neamului nostru, a limbii, a culturii, a spiritului. Fiindcă aceşti ciobani de la Sălişte n-au păstorit numai turme de oi, ci şi cârti“. In încheierea demonstraţiei, am vizitat muzeul din Sălişte, unde am avut surpriza să descopăr splendide exemplare bibliofile de carte românească, aduse in desagi de ciobanii sălişteni, pentru copiii lor, de la Rîmnic şi Minăstirea Neamţ, de la Iaşi şi Buzău, de la Alba şi de la Bucureşti. Am văzut acolo şi citeva din ziarele editate de profesor, printre care „Ardealul“ şi „România nouă“, foi militante pentru unirea românilor. Profesorul ieşise din această lume, era odrasla ei dreaptă, solul ei în lumea largă. Şi el şi-a împlinit cu strălucire sotia, trecînd diata mai departe, urmaşilor după o viaţă de zbucium, încredere, luptă. N-a avut, cred, o singură clipă îndoiala că idealul fundamental căruia i s-a consacrat unitatea neamului, nu va birui. Şi a biruit. Onisifor Ghibu a cunoscut el însuşi această biruinţă, care a reprezentat suprema împlinire a vieţii sale, un act măreţ de biografie. Dar unirea a biruit, peste vitregiile istoriei, mai ales in spirit. Onisifor Ghibu a fost, peste toate, un pasionat al dovedirii acestei unităţi spirituale care conferă marca originală unui popor, recomandîndu-l eternităţii. Eternitate din care face parte, azi, la unt secol de la naştere, şi sălişteanul Onisifor Ghibu, cărturarul, luptătorul, omul. Totdeauna sint tulburat cind mi-l reamintesc. Paul ANGHEL Patriotismul cărturarului militant ------------ Aniversări UNESCO: 100 de ani de la naşterea lui Onisifor Ghibu ----------- SCINTEIA — miercuri 1 iunie 1983 CARTEA PENTRU COPII Cîntecul copilăriei Poet şi reporter afirmat ca o prezenţă de prim ordin a scrisului nostru de azi, Mihai Negulescu a publicat la editura Ion Creangă un dens volum de poeme intittulat Cine eşti ? Un titlu-intrebare deci. Răspunsul se află in miracolul unei noi fiinţe venite să se alinieze unei fericite familii. Cartea lui Mihai Negulescu este un cintec adus copilului văzut ca o reală minune a vieţii planetare. Copilul capabil să poarte-n priviri întreaga lumină a Cosmosului. Copilul care, prin jocul său nevinovat poate deveni cel mai puternic argument al păcii pe o planetă intens primejduită de arme. Copilul — simbol al creaţiei şi al dăruirii : „Munţii patriei, fiul meu, I să ii urci te învaţă, I sufletul lor păstrează-l mereu cu tine, nu viaţă...“. Copilul crescind intr-o patrie ce-l ocroteşte şi pe care el învaţă să o ocrotească de va fi nevoie cu viaţa lui. El e sublim în febra întrebărilor puse părinţilor. El e senin ca o carte a Victoriei şi a veşniciei acestui pă-. mint legendar. „Aritmetica, fiul meu, s-o înveţi mai ales / dar mai Intil învaţă să ştii de ce nu sunt mai multe Românii / In Europa, sau in Univers“. Sfatul acesta izvorit din inimă mi se pare admirabil pus în vers o ferit de didacticism ori de morala factice. Pentru poet, părintele celor trei copilaşi năzdrăvani evocaţi cu dragoste nesfirşită : Oana, Radu şi Mihai — copilul înseamnă una din raţiunile fundamentale ale poeziei : „Cu dragoste planeta te priveşte / cum sorbi puterea la al mamei sin . I Să creşti, om între oameni, voiniceşte / tu, ziditor al păcii şi stăpin. I In mina ta — speranţă şi tezaur — / ţii cheile bătrinului Pămint... / Destinul tău e dincolo de aur I sub schije nu te vom lăsa nicicind !“. Trăirea lirică este bine adaptată universului infantil. Palma copilului devine aeroportul alb pe care coboară gîndurile tatălui, lansate din depărtări. Copilul este emblema casei şi a ţării atunci cind treburile îl poartă pe autor peste Himalaia, în Africa sau pe ţărmii Caraibelor. Pretutindeni, copilul ii apare drept certitudinea vieţii. Copilul este şansa însăşi a omenirii de a rămine ceea ce este, de a deveni ceea ce trebuie să devină. De la lucrurile simple, solidare universului intim pină la cele grave, de contur planetar nimic nu se sustrage acestui univers al candorii. Intre bornele care indică viaţa la fiece pas, copilăria rămine cea dinţii. Simplitatea cîntecului nu înlătură profunzimea ideii, ci, dimpotrivă, o subliniază. De la mvizul amintindu-ne adincimea solemnă a poemelor lui Nicolae Labiş la poemul despre casa părintească de la Fintinele, implicând efluvii metaforice pillatiene, de la întâmplările diurne consemnând ghiduşiile „gen Tom Sawyer“ ale copiilor până la celebrarea coşbuciană a frumuseţilor patriei, totul se subsumează final unei originale concepţii poetice pe care aş numi-o „cântecul solemn al fiinţei“. Mihai Negulescu este un poet aflat la amiaza creaţiei ; o dovedesc cărţile sale de versuri din ultima vreme, dar şi această plachetă destinată celor mici. El e un poet pentru care copilăria — ca vârstă, dar mai ales ca simbol — a rămas una din constantele scrisului său, permanent circumscrisă ideii de Patrie. Și, prin aceasta — ideii de permanentă, de nestăvilită durată. Titus VIJEU • Mihai Negulescu , „Cine eşti ?“, editura „Ion Creangă". Din lumea candorii O provizorie nedreptate i se face de vreo cîţiva ani literaturii pentru copii. Despre ea se scrie puţin, cu zimbetul reflex de superioritate al omului „serios“, ajuns din îrtîmplare în compania Cenuşăresei. Condurului minuscul de cristal îi iau măsura din timp in timp — prin anchete sau recenzii — „intransigenţe“ mai mari sau mai mici, presînd violent delicata structură. Din fericire, ea rezistă din ce în ce mai bine, căci o susţin tot mai decis, prin talentul şi imaginaţia lor. Gh. Tomozei şi Ana Blandiana. Nichita Stănescu şi Constanţa Buzea. Fănuş Neagu şi Marta Cozmin, Mircea Sântimbreanu şi Daniela Crăsnaru, Gellu Naum şi Dumitru M. Ion. Numele pe care le-am amintit intr-o ordine întimplătoare şi, fireşte, incompletă, sunt tot atitea argumente împotriva prejudecăţilor de tot felul. Cum rămine insă cu literatura copiilor ? Despre ea aflăm mai mult din tratate de folclor și, orice s-ar zice, lucrul nu e drept. Iată, a apărut (la Litera, nu la editura specializată, cum s-ar fi cuvenit) o singulară carte de poezie. Copilării, ai cărei autori sunt copiii din cenaclul Vestitorii, de la Casa pionierilor şi şoimilor patriei din Borşa. Despre ea nu s-au scris decit notaţii răzleţe şi totuşi ce lume aparte, ce veşti din Ţara Candorii, ce aripi de vis răzbat din paginile ei. Sigur, Copilăria poate fi socotită doar o „experienţă“, un mod inefabil al „educaţiei prin creaţie“, cum se exprimă modest îndrumătorul cenaclului, inimosul poet şi profesor Ion Zubaşcu. In realitate, e mult mai mult, e poezie pur şi simplu, literatură in toată puterea cuvîntului. Aceşti copii de 11—12 ani crescuţi la poalele Pietrosului au o imaginaţie, o plasticitate verbală, o prospeţime a metaforei extraordinare. Nu ştiu dacă mîine, cinci nu se vor mai „copilări“, vor fi in continuare poeţi. Poate că da, poate că nu. Azi insă sînt. Ei trăiesc in poezie ca într-o „ţară a luminii“, se dăruie gîndului şi înfloresc prin el, îşi taie cu o siguranţă invidiabilă „căi spre imaginaţie“. Ei il redescoperă pe cont propriu pe Nichita Stănescu şi pe Marin Sorescu, dar mai ales ştiu să vadă şi să construiască idei. Iuga Elena, elevă in clasa a V-a, contemplă senin o „minune" conştient provocată,degetele mi s-au făcut gînduri scriind această copilărie / numită Poem“ sau „locuieşte“ în idee precum Poetul „intr-o pasăre“ . „Am construit o idee I apoi am intrat in ea ca intr-o I casă nouă. Am văzut cuvinte / amintiri şi note muzicale. / Mergind printre cintece I am ajuns in viaţă. / M-am plimbat prin viaţă / şi m-am întors acasă“, întoarcere vremelnică, bineînţeles. „Copilărirea“ nu exclude însă nici seriozitatea, nici utopia. Danci Corina visează, la numai 11 ani, o lume condusă de copii ; imaginaţia ei caută tiparul unei cosmogonii suave din care nu lipsesc accentele grave, premonitorii. Acelaşi fior cosmic, prins in ţevăria subţire, de orgă invizibilă, a poemului alb cutreieră versurile altei fetiţe : „Inlăuntrul florii se deschidea o lume, I iar in ea era Cosmodor. I El a coborît in sufletul meu / ca intr-o fintină de linişte. II El era alb / muzica lui era albă. / Din tăcerea lui plini de cuvinte / s-a desprins acest mic poem“. Un joc gingaş, plin de substituţii miraculoase, imaginează Mihali Mirela : „...de cite ori soarele este obosit de lumina sa multă, il înlocuiesc eu, iar el mi înlocuieşte pe mine“. Tot ea celebrează din versuri candide, pline de o emoţie ce a ştiut să desferece porţile expresivităţii — „tinereţea eroului“, in timp ce o altă copilă, Buzură Angelica, sorbită şi ea de cerul poeziei, corectează şăgalnic istoria intr-un acces justiţiar transparent , ca un voal (Amintiri din copilăria istoriei). Abia cu un an mai mare, Buzură Livia are o percepţie materială a timpului ieşită din comun : „oamenii Antichităţii îşi fac arcuri I Din oasele orelor I Viitoare“. Orele viitoare ale poeziei din acest Maramureş fabulos par a fi, judecind după versurile acestor copii excepţionali, asigurate. Ei vor împlini, poate, visele pasionatului lor călăuzitor: vor „şoca“ adică viitorul, fără a trăi, cu complexe şi pe nepregătite, „şocul viitorului“. Pină atunci să reţinem insă, ca pe un preţios testimoniu liric al prezentului, „compunerile“ lor ce respiră prin fiecare rînd poezia virstei. Ioan ADAM