Scînteia, decembrie 1984 (Anul 53, nr. 13149-13175)
1984-12-01 / nr. 13149
PAGINA 2 Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor românilor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent. Unirea este rezultatul firesc, logic al îndelungatei dezvoltări istorice a poporului român, al luptei sale pentru dreptul de a fi liber şi stăpîn în propria-i ţară. Din cele mai vechi timpuri, idealurile unirii, libertăţii şi independenţei au însufleţit permanent poporul român, constituind făclia care a luminat, generaţie după generaţie, drumul spre dreptate, spre progres, spre o viaţă mai bună, liberă şi demnă. NICOLAE CEAUŞESCU ţeni, bucovineni să treacă, adesea cu primejduirea libertăţii sau a vieţii, în ţara liberă spre a se înscrie, alături de tinerii de aici, ca voluntari în armata română. Căci numai asemenea trăiri sufleteşti puteau genera acea amplă mişcare, la scară naţională, de donaţii, de ofrande, datorită căreia au putut fi biruite greutăţile legate de echiparea, înarmarea şi hrănirea celor o sută de mii de ostaşi chemaţi atunci sub drapel. Iar asemenea simţăminte, asemenea trăiri arătau limpede că împlinirea marelui ideal naţional nu era, nu putea fi prea departe. Lupta poporului român pentru făurirea statului naţional unitar a intrat în etapa finală către sfîrşitul anului 1918, în condiţiile în care de la un capăt la celălalt al bătrînului continent se clătinau tronuri, se sfărîmau sceptre, sub loviturile luptei de eliberare socială şi naţională a popoarelor, în decurs de numai cîteva zile, în noiembrie 1918, practic pe întreg cuprinsul Transilvaniei au fost înlăturate autorităţile habsburgice, fiind instituite noi organe ale puterii locale, conform voinţei obşteşti. Aceasta arată cu deosebită limpezime că întregul paport numai voia să trăiască în, vechile alcătuiri politice, că era ferm hotărît să croiască un nou făgaş destinelor sale. O strălucită ilustrare a acestei voinţe au reprezentat-o pregătirea şi desfăşurarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. în însufleţite adunări, obştea aşezărilor româneşti şi-a desemnat pe baza sufragiului universal delegaţii la adunare, încredinţîndu-le mandatul unic de a vota numai şi numai pentru unirea Transilvaniei cu România. Zeci şi zeci de mii de muncitori şi de ţărani au ţinut să fie însă părtaşi nemijlociţi la istorica înfăptuire, îndreptîndu-se pe jos, în căruţe sau în trenuri spre Alba Iulia, în sunetul editărilor patriotice şi sub fluturarea steagurilor tricolore. Tabloul era înălţător, ilustrind mai grăitor decit o pot face orice cuvinte dorul unic ce stăpînea inimile, gîndul înalt ce înaripa cugetele. Marea Adunare Naţională s-a situat la înălţimea misiunii sale adoptînd în unanimitate hotărîrea unirii Transilvaniei cu România. Cu prilejul marii adunări de la Alba Iulia, ca şi în perioada următoare şi-au exprimat adeziunea lor cu voinţa legitimă a naţiunii române, cu idealurile ce au fost rostite cu solemnitatea opţiunilor istorice la Alba Iulia, oameni ai muncii, personalităţi progresiste din rîndul naţionalităţilor conlocuitoare — maghiari, saşi, secui — convinşi că se creau astfel, in spiritul tradiţiilor de conlucrare reciprocă, condiţii favorabile muncii, colaborării şi înţelegerii frăţeşti a tuturor cetăţenilor patriei, fără deosebire de naţionalitate. cucerire istorică a poporului nostru 66 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN Lucrare de Crăciun Carmen PANAITESCU Idealul unităţii, forţă prin veacuri în memorabilele cuvinte, rostite de secretarul general al partidului, la aniversarea a 65 de ani de la istoricul act al Unirii, sunt sintetizate adevăruri fundamentale ale trecutului nostru naţional. Mai întîi de toate, faptul că istoria luptei pentru unitate naţională se identifică practic cu istoria poporului. Apoi, faptul că de-a lungul întregii noastre existenţe, idealul unităţii s-a îngemănat strîns cu setea de libertate şi dreptate socială, cu năzuinţa poporului nostru de a trăi liber în vatra strămoşească, de a-şi fi sieşi singur stăpîn. Asemenea idealuri, statornicul şi exemplarul efort consacrat împlinirii lor conferă istoriei româneşti frumuseţe unică şi, deopotrivă, caracterul unei mari şi luminoase lecţii — aceea că dacă un popor doreşte cu tărie să trăiască liber şi unit, dacă pentru împlinirea acestor sacre drepturi socoteşte că nici o jertfă nu este prea grea, atunci acel popor va triumfa mai devreme sau mai tîrziu, în dreapta sa luptă, oricît de puternice ar fi vitregiile ce i-ar sta în cale. Străvechi este idealul unirii noastre, adinei — rădăcinile conştiinţei de neam. Siliţi de vicisitudinile istoriei să trăiască, veacuri la rînd, în mai multe formaţiuni politice, românii au înţeles devreme adevărul că „despărţit ori depărtat fratele-i tot frate“, că transilvăneni, munteni, moldoveni ori dobrogeni sînt tot români, ramuri ale aceluiaşi trunchi viguros ; că limba şi portul, obiceiurile şi doinele le sînt totuna, că aceleaşi le erau grijile şi nevoile, că aceleaşi le erau speranţele şi dorurile. Mărturii nenumărate ne stau la îndemînă. Cînd, la 1363, domnitorul muntean Vlaicu Vodă acorda privilegii neguţătorilor braşoveni, el afirma că o face potrivit obiceiurilor „din vechime“. Pentru Ştefan cel Mare, Muntenia era „l’altra Valachia“, adică „cealaltă ţară românească“, precum Moldova sa. După cum pentru braşoveni Ştefan al Moldovei era garantul neînfricat al libertăţii lor, fiind aşteptat cu mare dor şi dragoste spre a-i apăra de primejdiile ce se vădeau la hotare. Adesea, victoriile obţinute împotriva armiilor străine ce călcau hotarul încorporau efortul comun şi jertfa eroică a ostaşilor Transilvaniei, Munteniei şi Moldovei. Şi fiecare asemenea biruinţă arăta tot mai limpede marea nevoie a unirii forţelor româneşti într-un singur front comun, arăta că unirea lor era chezăşia libertăţii lor, era izvorul tăriei lor. O mare lecţie, care va lumina la cumpăna veacurilor XVI şi XVII gîndul şi fapta lui Mihai Viteazul, în strălucita epopee a primei uniri politice a ţărilor române. Intr-adevăr, trecînd Carpaţii, Mihai se sprijinea şi pe hotărîrea de luptă a românilor transilvăneni. însufleţiţi în ridicarea lor de flamurile cu vulturi ale Viteazului care trecuseră Carpaţii, ei îşi îndreaptă loviturile în contra nobilimii, creînd astfel importante defecţiuni în armata Bathoreştilor ; alţii alergară sub steagurile lui Mihai, îngroşînd rîndurile oştirii acestuia. Intrind in Moldova şi aducînd-o sub acelaşi sceptru, Mihai se întemeia, şi ■ aici pe legăturile şi înţelegerile pe care le avea cu locuitorii ţării româneşti de la răsărit de Carpaţi. După multe veacuri, românii de pe întregul pămînt strămoşesc erau uniţi iarăşi sub o unică ocîrmuire proprie, înfăptuirea era măreaţă. Tocmai de aceea potrivnicii şi-au înzecit uneltirile pentru a zădărnici consolidarea ei ; tocmai, de aceea, Viteazul însuşi a fost asasinat mişeleşte. Dar neprietenii românilor nu puteau şti că înfăptuirea lui Mihai era precum un arbore cu puternice rădăcini, că unirea realizată de el, deşi desfăcută la suprafaţă, continua să trăiască în adîncuri. Adică în inima şi conştiinţa poporului, întreg veacul al XVII- lea avea să stea, de aceea, sub semnul faptei lui Mihai. Şi nu numai veacul al XVII-lea, ci şi cele următoare, dobîndind dimensiunile unui adevărat program de luptă. La 1784, ridicînd masele populare la luptă „ca nobilime să nu mai fie“, Horea, Cloşca şi Crişan le-au ridicat şi în vederea emancipării naţionale, năzuind să ajungă la aceasta cu ajutorul fraţilor de la răsărit şi de la miazăzi de Carpaţi. De aceea, contemporanii au văzut în Horea nu doar un simplu conducător de nemulţumiţi, ci cu deosebire un simbol al renaşterii Daciei străbune. Pe aceleaşi strînse legături cu fraţii din Moldova îşi întemeia şi Tudor Vladimirescu, la 1821, „ridicarea norodului“ pentru „dobîndirea drepturilor şi dreptăţilor ţării“, ca, ajutorîndu-se unii cu alţii, să cîştige libertatea mult dorită de-o parte şi de alta a Milcovului. Cu dor şi dragoste, ca un nou Mihai, era aşteptat Tudor şi în Transilvania, spre a înlătura jugul nesuferitei iobăgii şi al şi mai nesuferitei asupriri naţionale. Revoluţia lui Tudor a fost biruită. Ideile însă nu pot fi înfrînte cu ascuţişul săbiei şi nici cu roata călăului. Mai ales cînd cuprind milioane şi milioane de inimi şi conştiinţe. Iar libertatea şi unitatea românilor erau asemenea idei, după cum o atestă toate manifestările epocii, toate mişcările sociale şi naţionale ce împurpurează cerul acestei vremi. Şi, în primul rind, marea revoluţie de la 1848. Atunci, în acel an eroic, s-au afirmat idealurile şi crezurile poporului prin mari şi însufleţite adunări populare la Iaşi, la Blaj, la Islaz, la Bucureşti, la Lugoj, pe tot atîtea „cîmpuri ale libertăţii“. De fapt, ţara întreagă era un asemenea uriaş cîmp al luptei pentru libertate şi unitate. Peste Milzov şi peste Carpaţi, românii îşi întindeau mîinile însufleţiţi de acelaşi dor înfocat, angajaţi în aceeaşi măreaţă op°ră de construcţie naţională — făurirea unei Rn-’ânii unite, slobode si independente. Si acum însă, reactiunea externă a ieşit biruitoare. Dar, aca cum so"-'"a Bsl.eesc’i, Ronânia exista dein, erau ohi cei ce nu o Er a Rorârla dip i^’mi. e-a *a-nimită din ce le 8 m*li''ane de conştiinţe româneşti. Pentru o Românie liberă, unită Istoria a confirmat repede că Bălcescu avusese dreptate. 11 ani după revoluţie, pe harta politică a Europei şi a lumii, apărea un stat nou, realizat prin unirea Moldovei cu Muntenia. Ca toate izbînzile poporului nostru, crearea statului naţional modern era rezultatul demersului său eroic, al statorniciei şi tenacităţii cu care îşi apărase dreptul la viaţa politică de sine stătătoare, al voinţei sale nestrămutate de a realiza unirea, în care vedea cheia de boltă a mersului său înainte pe calea propăşirii şi a progresului. Anii 1858—1859, care aveau să însemne ultima etapă a luptei românilor pentru unirea celor două ţări-surori, pentru realizarea, aşadar, a întîiului pas spre unirea deplină a tuturor românilor, înscriu în cronica lor pagini de fierbinte dragoste de ţară, de ataşament faţă de înaltul ideal al unirii, de tărie morală, de capacitate de dăruire şi abnegaţie impresionante, în perioada adunărilor ad-hoc, cînd forţele externe ostile Unirii încercau să falsifice voinţa poporului român, ca un unic om şi într-un unic gînd s-a ridicat întreg poporul, arătînd lumii că dorinţa lui cea mai generală, aceea care încorporează în cel mai înalt grad speranţa lui de mai bine, era Unirea. Şi tot ca un singur om s-a înfăţişat poporul român în ianuarie 1859, cînd a impus dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în pofida opoziţiei puterior străine antiunioniste. Unirea din 1859 era, astfel, pe deplin opera poporului român, care înscria în filele istoriei o nouă dovadă a tăriei pe care o dau unui neam conştiinţa dreptăţii cauzei pentru care luptă, osmoza sa sufletească, unitatea de gindire şi voinţă. Chiar in epoca înfăptuirii Unirii Principatelor, minţi clarvăzătoare au subliniat că aceasta înseamnă temelia pe care se va edifica independenţa lor. Şi istoria a confirmat pe deplin asemenea opinii, România proclamîndu-şi la 9 Mai 1877 independenţa de stat. Lunile care au urmat istoricului act au arătat o dată mai mult că poporul român, în pofida frontierelor nedrepte ce-i frîngeau încă trupul, era o unică familie. Pretutindeni, în ţara liberă ori în teritoriile aflate sub dominaţia străină, cauza ostaşului român, cauza independenţei au fost socotite ca o cauză proprie a fiecăruia. Căci numai asemenea adinei şi fierbinţi simţăminte puteau determina ca mii şi mii de tineri transilvăneni, bună MOMENTE DIN ISTORIA UNIRII EVOCATE IN ARTA PLASTICA (lucrari de C. AGAFIJEI şi Gh. ADOC) Partidul Comunist Român în fruntea luptei pentru apărarea unităţii şi integrităţii naţionale Un nou făgaş se deschidea istoriei naţiunii române, căci inmănuncherea tuturor energiilor naţionale a creat condiţii, aşa cum aprecia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru un progres mai puternic al forţelor de producţie, a deschis noi perspective dezvoltării economico-sociale a ţării, creşterii forţei şi avîntului mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi progresiste, afirmării sale cu putere în viaţa social-politică a României, ca promotoare consecventă a aspiraţiilor maselor. în primele rînduri ale acestei lupte s-a situat partidul nostru comunist, întreaga sa existenţă stînd mărturie slujirii devotate a intereselor fundamentale ale maselor populare. Partidul s-a situat cu fermitate în apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a patriei, chemînd poporul ca, în spiritul glorioaselor sale tradiţii, să-şi mobilizeze toate energiile, să-şi unească toate puterile spre a apăra măreţele cuceriri ale naţiunii române. Rămîn peste timp ca nepieritoare mărturii ale patriotismului fierbinte al partdului comunist cuvinte-legămînt precum cele cuprinse în rîndurile unui manifest comunist din octombrie 1935 : „Noi, comuniştii, care iubim fierbinte poporul nostru, pentru a cărui pîine, pentru a cărui libertate, pentru a cărui cultură luptăm fără preget şi pentru care ştim să dăm jertfele cele mai grele, ştim să înfruntăm temniţa, ştim să înfruntăm gloanţele stăpinirii..., noi, comuniştii, ştim să stăm în fruntea mişcării pentru apărarea neatîrnării poporului nostru. Noi, comuniştii, chemăm la luptă toate forţele vii ale neamului împotriva forţelor destructive ale fascismului asasin“. Cînd asupra ţării s-au abătut norii negri de primejdie ai agresiunii fasciste, partidul a subliniat că membrii săi se vor afla în fruntea luptei pentru apărarea ţării. Aşa cum se arăta într-un manifest comunist din martie 1939 : „Partidul Comunist Român dă alarma. Să fie pregătit de luptă întreg poporul român, împotriva cotropitorilor fascişti... P.C.R. declară: Comuniştii vor lupta cu arma în mină în primele rînduri. Uniţi-vă cu toţii într-un singur front puternic contra lui Hitler şi aliaţilor săi“. Respectîndu-şi legămîntul, în aceeaşi primăvară, partidul comunist a imprimat demonstraţiilor muncitoreşti de la 1 Mai 1939 un puternic caracter antifascist şi antirăzboinic, le-a asigurat o combativitate şi o amploare remarcabile, făcînd să se ilustreze cu putere adevăratele simţăminte ale poporului român, voinţa acestuia de a se opune oricărui agresor. Atunci cînd prin odiosul Dictat de la Viena, din trupul ţării a fost smulsă Transilvania de Nord, partidul a chemat la luptă cerînd să nu fie cedată nici o palmă din pămîntul sacru al patriei, a fost sufletul amplei mişcări de protest care a cuprins întreaga ţară. Va rămîne, de asemenea, peste timp ca strălucită mărturie a patriotismului fierbinte al comuniştilor ampla activitate politică şi organizatorică desfăşurată de partid în anii dictaturii antonesciene pentru coalizarea pe o unică platformă de salvare naţională a tuturor forţelor democratice, antihitleriste din ţară, pentru pregătirea şi biruinţa măreţului act de demnitate raţională de la 23 August 1944. In focul aspru al bătăliilor împotriva fascismului din deceniul al patrulea al secolului nostru, în rîndurile partidului s-au format şi călit numeroşi militanţi revoluţionari, a căror viaţă s-a identificat deplin cu cauza partidului, cu idealurile supreme ale poporului. In rindul acestor militanţi se numără la loc de seamă tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care în toţi acei ani grei a desfăşurat o amplă şi susţinută activitate revoluţionară pentru mobilizarea tineretului la acţiune antifascistă, pentru unirea tuturor forţelor patriotice şi progresista într-un unic şi larg front de luptă împotriva fascismului, pentru apărarea independenţei şi unităţii naţionale. Această exemplară activitate, pătrunsă de vibrant spirit patriotic, desfăşurată la cota înaltă a dăruirii şi abnegaţiei revoluţionare, i-a adus încă de pe atunci tovarăşului Nicolae Ceauşescu dragostea, stima și încrederea tovarășilor săi de luptă, a întregului popor. SCINTEIA — sîmbătă 1 decembrie 1984 Uniţi, puternici, încrezători în viitorul comunist al României Anii timpului socialist al ţării au însemnat :anii descătuşării ‘ plehare, a marilor energii creatoare ale poporului, anii dezvoltării puternice a forţelor de producţie, anii ridicării poporului la condiţia de singur stăpîn al destinelor sale. Şi, deopotrivă, aliii socialismului au fost anii în care s-a consolidat necontenit unitatea naţiunii noastre. La temelia acestei realităţi stau, înainte de toata, înlăturarea orînduirii întemeiate pe inegalitate şi asuprire, edificarea unor noi relaţii sociale, de egalitate deplină în drepturi şi datorii a tuturor fiilor ţării. Un moment cu valoare de simbol pe acest drum îl reprezintă Congresul al IX-lea al partidului. Aşezind în faţa ţării obiective cutezătoare, istoricul Congres de acum aproape două decanii a chemat intreg poporul să-şi mobilizeze puturile creatoare, să-şi unească toata energiile pantru înfăptuirea lor. Dimantarea continuă a unităţii naţiunii socialista române sa înscria astfel ca un principiu fundamental al noii strategii de dezvoltare a ţării, în perioada inaugurată de Congresul al IX-lea, prin înfăptuirea unui program de investiţii fără precedent în istoria României, a crescut necontenit baza tehnico-materială a socialismului, s-au dezvoltat puternic forţele de producţie , numai în cincinalul actual vor fi date în funcţiune circa 1850 de noi capacităţi de producţie mai importante , s-a declanşat şi desfăşurat în toţi aceşti ani o vastă activitate pentru înnoirea şi modernizarea zestrei tehnico-materiale de care dispunem. Toate acestea au făcut să sporească în ritmuri dinamice avuţia naţională, baza trainică a creşterii bunăstării generale şi a fiecăruia dintre cetăţenii patriei. Vastul program de investiţii realizat în aceşti ani a permis conectarea tuturor judeţelor ţării la pulsul unei vieţi industriale dinamice, la ridicarea unor mari platforme industriale in zone altădată încremenite în uitare şi înapoiere economică, a determinat crearea în fiecare judeţ a zeci şi zeci de mii de noi locuri de muncă. Acestea toate au asigurat condiţii propice în fiecare zonă a patriei pentru afirmarea tuturor aptitudinilor şi vocaţiilor creatoare, pentru împlinirea personalităţii umane. Ultimele două decenii au fost martorele unei susţinute preocupări a partidului, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru zadîncirea democratismului orînduirii noastre, pentru perfecţionarea cadrului instituţional de participare a oamenilor muncii la conducerea societăţii, la fundamentarea şi adoptarea programelor de dezvoltare a ţării, la controlul înfăptuirii lor, însemnătatea primordială care se acordă consultării nemijlocite cu făurarii bunurilor materiale şi spirituale, cu poporul este cel mai grăitor ilustrată de amplitudinea şi consecvenţa dialogului pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu îl are cu oamenii muncii în cadrul vizitelor de lucru întreprinse în toate judeţele ţării, al conferinţelor, consfătuirilor şi congreselor organizata sistematic, pe plan naţional. In acelaşi timp, s-a desfăşurat în această perioadă o amplă şi multilaterală activitate îndreptată spre formarea conştiinţei noi, socialiste, spre întronarea fermă în întreaga viaţă social-politică a ţării a spiritului revoluţionar, a normelor şi principiilor eticii şi echităţii socialiste, pornindu-se de la adevărul că conştiinţa înaintată constituie o autentică pîrghie de progres, prin aceea că determină angajarea nemijlocită, implicarea profundă a fiecăruia, pe măsura, energiilor şi puterilor sale, în opera de edificare a orînduirii noi. Iată coloanele puternice, temelia trainică pe care s-a dezvoltat şi s-a consolidat viguros în toţi aceşti ani unitatea naţiunii noastre socialiste, s-a sudat o legătură vie între inimi şi conştiinţe, a cărei expresie elocventă a constituit-o chiar în aceste zile desfăşurarea lucrărilor Congresului al XIII-lea al partidului. S-a ilustrat o dată mai mult, in cadrul marelui forum comunist al ţării, faptul că întreg poporul, toţi fiii ţării, fără deosebire de naţionalitate, văd în politica partidului propriul program de muncă şi viaţă, fiind ferm decişi să înfăptuiască neabătut istoricele hotărîri adoptate, adînc convinşi că ele slujesc mersului înainte al ţării, sporirii prosperităţii sale. S-a ilustrat o dată mai mult încrederea neţărmurită cu care este înconjurat secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, votul unanim prin care Congresul l-a reales în fruntea partidului, în consens cu opţiunea întregii societăţi, exprimînd convingerea poporului întreg că pre repovestirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu în suprema funcţie în partid există garanţii ferme că politica de dezvoltare multilaterală, accelerată a ţării se va aplica în continuare cu neabătută consecvenţă, România urcînd astfel noi trepte ale progresului şi civilizaţiei socialiste. La 65 de ani de la Marea Unire, supremul omagiu pe care naţiunea română îl aduce măreţului act este această unitate de neclintit a poporului nostru în jurul partidului, al secretarului său general, laolaltă cu legământul de a înfăptui exemplar ceea ce cutezător şi temeinic a hotărît Congresul al XIII-lea al partidului. Pagină realizată de Silvia ACIEM