Scînteia, decembrie 1984 (Anul 53, nr. 13149-13175)

1984-12-01 / nr. 13149

PAGINA 2 Crearea statului naţional unitar a constituit o strălucită victorie istorică a luptei eroice, îndelungate a maselor populare pentru făurirea naţiunii române, a marcat împlinirea visului secular al tuturor români­lor de a trăi uniţi în graniţele aceleiaşi ţări, într-un stat unic, liber şi independent. Unirea este rezultatul firesc, logic al îndelungatei dezvol­tări istorice a poporului român, al luptei sale pentru dreptul de a fi liber şi stăpîn în propria-i ţară. Din cele mai vechi timpuri, idealurile unirii, libertăţii şi independenţei au însufleţit permanent poporul român, constituind făclia care a luminat, generaţie după generaţie, drumul spre dreptate, spre progres, spre o viaţă mai bună, liberă şi demnă. NICOLAE CEAUŞESCU ţeni, bucovineni să treacă, adesea cu primejduirea li­bertăţii sau a vieţii, în ţara liberă spre a se înscrie, alături de tinerii de aici, ca voluntari în armata ro­mână. Căci numai aseme­nea trăiri sufleteşti puteau genera acea amplă mişcare, la scară naţională, de do­naţii, de ofrande, datorită căreia au putut fi biruite greutăţile legate de echipa­rea, înarmarea şi hrănirea celor o sută de mii de os­taşi chemaţi atunci sub drapel. Iar asemenea sim­ţăminte, asemenea trăiri arătau limpede că împlini­rea marelui ideal naţional nu era, nu putea fi prea departe. Lupta poporului român pentru făurirea statului na­ţional unitar a intrat în etapa finală către sfîrşitul anului 1918, în condiţiile în care de la un capăt la celălalt al bătrînului conti­nent se clătinau tronuri, se sfărîmau sceptre, sub lovi­turile luptei de eliberare socială şi naţională a po­poarelor, în decurs de numai cîteva zile, în no­iembrie 1918, practic pe în­treg cuprinsul Transilva­niei au fost înlăturate au­torităţile habsburgice, fiind instituite noi organe ale puterii locale, conform vo­inţei obşteşti. Aceasta ara­tă cu deosebită limpezime că întregul paport nu­­mai voia să trăiască în, vechile alcătuiri politice, că era ferm hotărît să croiască un nou făgaş destinelor sale. O strălucită ilustrare a acestei voinţe au reprezen­tat-o pregătirea şi desfăşu­rarea Marii Adunări Naţio­nale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. în însu­fleţite adunări, obştea aşe­zărilor româneşti şi-a de­semnat pe baza sufragiului universal delegaţii la adu­nare, încredinţîndu-le man­datul unic de a vota numai şi numai pentru unirea Transilvaniei cu România. Zeci şi zeci de mii de mun­citori şi de ţărani au ţinut să fie însă părtaşi nemij­lociţi la istorica înfăptuire, îndreptîndu-se pe jos, în căruţe sau în trenuri spre Alba Iulia, în sunetul edi­tărilor patriotice şi sub fluturarea steagurilor tri­colore. Tabloul era înăl­ţător, ilustrind mai grăi­tor decit o pot face orice cuvinte dorul unic ce stăpînea inimile, gîndul înalt ce înaripa cugetele. Marea Adunare Naţio­nală s-a situat la înăl­ţimea misiunii sale adoptînd în unanimitate hotărîrea unirii Transilva­niei cu România. Cu prile­jul marii adunări de la Alba Iulia, ca şi în perioa­da următoare şi-au expri­mat adeziunea lor cu voin­ţa legitimă a naţiunii ro­mâne, cu idealurile ce au fost rostite cu solemnitatea opţiunilor istorice la Alba Iulia, oameni ai muncii, personalităţi progresiste din rîndul naţionalităţilor con­locuitoare — maghiari, saşi, secui — convinşi că se creau astfel, in spi­ritul tradiţiilor de con­lucrare reciprocă, condiţii favorabile muncii, colabo­rării şi înţelegerii frăţeşti a tuturor cetăţenilor pa­triei, fără deosebire de na­ţionalitate. cucerire istorică a poporului nostru 66 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN Lucrare de Crăciun Carmen PANAITESCU Idealul unităţii, forţă prin veacuri în memorabilele cuvinte, rostite de secretarul gene­ral al partidului, la aniver­sarea a 65 de ani de la istoricul act al Unirii, sunt sintetizate adevăruri fun­damentale ale trecutului nostru naţional. Mai întîi de toate, faptul că istoria luptei pentru unitate na­ţională se identifică prac­tic cu istoria poporului. Apoi, faptul că de-a lungul întregii noastre existenţe, idealul unităţii s-a îngemă­nat strîns cu setea de li­bertate şi dreptate­ socială, cu năzuinţa poporului nos­tru de a trăi liber în vatra strămoşească, de a-şi fi sieşi singur stăpîn. Ase­menea idealuri, statornicul şi exemplarul efort consa­crat împlinirii lor conferă istoriei româneşti frumuse­ţe unică şi, deopotrivă, ca­racterul unei mari şi lumi­noase lecţii — aceea că dacă un popor doreşte cu tărie să trăiască liber şi unit, dacă pentru împli­nirea acestor sacre drep­turi socoteşte că nici o jertfă nu este prea grea, atunci acel popor va trium­fa mai devreme sau mai tîrziu, în dreapta sa luptă, oricît de puternice ar fi vi­tregiile ce i-ar sta în cale. Străvechi este idealul uni­rii noastre, adinei — rădă­cinile conştiinţei de neam. Siliţi de vicisitudinile isto­riei să trăiască, veacuri la rînd, în mai multe forma­ţiuni politice, românii au înţeles devreme adevărul că „despărţit ori depărtat fratele-i tot frate“, că tran­silvăneni, munteni, moldo­veni ori dobrogeni sînt tot români, ramuri ale acelu­iaşi trunchi viguros ; că limba şi portul, obiceiurile şi doinele le sînt totuna, că aceleaşi le erau grijile şi nevoile, că aceleaşi le erau speranţele şi dorurile. Mărturii nenumărate ne stau la îndemînă. Cînd, la 1363, domnitorul muntean Vlaicu Vodă acor­da privilegii neguţătorilor braşoveni, el afirma că o face potrivit obiceiurilor „din vechime“. Pentru Ştefan cel Mare, Muntenia era „l’altra Valachia“, adică „cealaltă ţară românească“, precum Moldova sa. După cum pentru braşoveni Ştefan al Moldovei era ga­rantul neînfricat al libertă­ţii lor, fiind aşteptat cu mare dor şi dragoste spre a-i apăra de primejdiile ce se vădeau la hotare. Adesea, victoriile obţinute împotriva armiilor străine ce călcau hotarul încorpo­rau efortul comun şi jertfa eroică a ostaşilor Transil­­­­vaniei, Munteniei şi Mol­dovei. Şi fiecare asemenea biruinţă arăta tot mai limpede marea nevoie a unirii forţelor româneşti într-un singur front comun, arăta că unirea lor era chezăşia libertăţii lor, era izvorul tăriei lor. O mare lecţie, care va lumina la cumpăna veacurilor XVI şi XVII gîndul şi fapta lui Mihai Viteazul, în strălu­cita epopee a primei uniri politice a ţărilor române. Intr-adevăr, trecînd Car­­paţii, Mihai se sprijinea şi pe hotărîrea de luptă a ro­mânilor transilvăneni. în­sufleţiţi în ridicarea lor de flamurile cu vulturi ale Viteazului care trecuseră Carpaţii, ei îşi îndreaptă loviturile în contra nobili­mii, creînd astfel importante defecţiuni în armata Ba­­thoreştilor ; alţii alergară sub steagurile lui Mihai, îngroşînd rîndurile oştirii acestuia. Intrind in Mol­dova şi aducînd-o sub ace­laşi sceptru, Mihai se în­temeia, şi ■ aici pe legătu­rile şi înţelegerile pe care le avea cu locuitorii ţării româneşti de la răsărit de Carpaţi. După multe veacuri, românii de pe în­tregul pămînt strămoşesc erau uniţi iarăşi sub o unică ocîrmuire proprie, înfăptuirea era măreaţă. Tocmai de aceea potrivnicii şi-au înzecit uneltirile pen­tru a zădărnici consolida­rea ei ; tocmai, de aceea, Viteazul însuşi a fost asa­sinat mişeleşte. Dar neprie­tenii românilor nu puteau şti că înfăptuirea lui Mihai era precum un arbore cu puternice rădăcini, că uni­rea realizată de el, deşi desfăcută la suprafaţă, con­tinua să trăiască în adîncuri. Adică în inima şi conştiinţa poporului, întreg veacul al XVII- lea avea să stea, de aceea, sub semnul faptei lui Mihai. Şi nu numai veacul al XVII-lea, ci şi cele ur­mătoare, dobîndind di­mensiunile unui adevărat program de luptă. La 1784, ridicînd masele populare la luptă „ca nobilime să nu mai fie“, Horea, Cloşca şi Crişan le-au ridicat şi în vederea emancipării naţio­nale, năzuind­ să ajungă la aceasta cu ajutorul fraţilor de la răsărit şi de la mia­zăzi de Carpaţi. De aceea, contemporanii au văzut în Horea nu doar un simplu conducător de nemulţumiţi, ci cu deosebire un simbol al renaşterii Daciei străbune. Pe aceleaşi strînse legături cu fraţii din Moldova îşi întemeia şi Tudor Vladimi­­rescu, la 1821, „ridicarea norodului“ pentru „dobîn­­direa drepturilor şi dreptă­ţilor ţării“, ca, ajutorîn­­du-se unii cu alţii, să cîştige libertatea mult dorită de-o parte şi de alta a Milcovu­­lui. Cu dor şi dragoste, ca un nou Mihai, era aşteptat Tudor şi în Transilvania, spre a înlătura jugul nesu­feritei iobăgii şi al şi mai nesuferitei asupriri naţio­nale. Revoluţia lui Tudor a fost biruită. Ideile însă nu pot fi înfrînte cu ascuţişul să­biei şi nici cu roata călău­lui. Mai ales cînd cuprind milioane şi milioane de inimi şi conştiinţe. Iar libertatea şi unitatea româ­nilor erau asemenea idei, după cum o atestă toate manifestările epocii, toate mişcările sociale şi naţio­nale ce împurpurează cerul acestei vremi. Şi, în primul rind, marea revoluţie de la 1848. Atunci, în acel an eroic, s-au afirmat idealu­rile şi crezurile poporului prin mari şi însufleţite a­­dunări populare la Iaşi, la Blaj, la Islaz, la Bucureşti, la Lugoj, pe tot atîtea „cîmpuri ale libertăţii“. De fapt, ţara întreagă era un asemenea uriaş cîmp al luptei pentru libertate şi unitate. Peste Milzov şi peste Carpaţi, românii îşi întindeau mîinile însufle­ţiţi de acelaşi dor înfocat, angajaţi în aceeaşi mărea­ţă op°ră de construcţie na­ţională — făurirea unei Rn-’ânii unite, slobode si independente. Si acum însă, reactiunea externă a ieşit biruitoare. Dar, aca cum so"-'"a Bsl.eesc’i, Ronânia exista dein, erau o­hi cei ce nu o Er a Ror­â­rla dip i^’mi. e-a *a-n­imi­tă din ce le 8 m*li''ane de conştiinţe româneşti. Pentru o Românie liberă, unită Istoria a confirmat repe­de că Bălcescu avusese dreptate. 11 ani după revo­luţie, pe harta politică a Europei şi a lumii, apărea un stat nou, realizat prin unirea Moldovei cu Munte­nia. Ca toate izbînzile po­porului nostru, crearea sta­tului naţional modern era rezultatul demersului său eroic, al statorniciei şi te­nacităţii cu care îşi apărase dreptul la viaţa politică de sine stătătoare, al voinţei sale nestrămutate de a realiza unirea, în care ve­dea cheia de boltă a mer­sului său înainte pe calea propăşirii şi a progresului. Anii 1858—1859, care aveau să însemne ultima etapă a luptei românilor pentru unirea celor două ţări-surori, pentru reali­zarea, aşadar, a întîiului pas spre unirea deplină a tuturor românilor, înscriu în cronica lor pagini de fierbinte dragoste de ţară, de ataşament faţă de înal­tul ideal al unirii, de tărie morală, de capacitate de dăruire şi abnegaţie impre­sionante, în perioada adu­nărilor ad-hoc, cînd forţele externe ostile Unirii încer­cau să falsifice voinţa po­porului român, ca un unic om şi într-un unic gînd s-a ridicat întreg poporul, ară­­tînd lumii că dorinţa lui cea mai generală, aceea care încorporează în cel mai înalt grad speranţa lui de mai bine, era Unirea. Şi tot ca un singur om s-a înfăţişat poporul român în ianuarie 1859, cînd a impus dubla alegere a lui Ale­xandru Ioan Cuza în po­fida opoziţiei puterior străine antiunioniste. Uni­rea din 1859 era, astfel, pe deplin opera poporului ro­mân, care înscria în filele istoriei o nouă dovadă a tăriei pe care o dau unui neam conştiinţa dreptăţii cauzei pentru care luptă, osmoza sa sufletească, uni­tatea de gindire şi voinţă. Chiar in epoca înfăptuirii Unirii Principatelor, minţi clarvăzătoare au subliniat că aceasta înseamnă teme­lia pe care se va edifica independenţa lor. Şi isto­ria a confirmat pe deplin asemenea opinii, România proclamîndu-şi la 9 Mai 1877 independenţa de stat. Lunile care­ au urmat is­toricului act au arătat o dată mai mult că poporul român, în pofida frontie­relor nedrepte ce-i frîn­­geau încă trupul, era o unică familie. Pretu­tindeni, în ţara liberă ori în teritoriile aflate sub dominaţia străină, cau­za ostaşului român, cauza independenţei au fost soco­tite ca o cauză proprie a fiecăruia. Căci numai ase­menea adinei şi fierbinţi simţăminte puteau deter­mina ca mii şi mii de ti­neri transilvăneni, bună­ MOMENTE DIN ISTORIA UNIRII EVOCATE IN ARTA PLASTICA (lucrari de C. AGAFIJEI şi Gh. ADOC) Partidul Comunist Român­­ în fruntea luptei pentru apărarea unităţii şi integrităţii naţionale Un nou făgaş se deschi­dea istoriei naţiunii româ­ne, căci inmănuncherea tu­turor energiilor naţionale a creat condiţii, aşa cum aprecia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru un pro­gres mai puternic al for­ţelor de producţie, a des­chis noi perspective dez­voltării economico-sociale a ţării, creşterii forţei şi avîntului mişcării muncito­reşti, revoluţionare şi pro­gresiste, afirmării sale cu putere în viaţa social-poli­­tică a României, ca promo­toare consecventă a aspira­ţiilor maselor. în primele rînduri ale acestei lupte s-a situat partidul nostru comunist, întreaga sa existenţă stînd mărturie slujirii devotate a intereselor fundamentale ale maselor populare. Parti­dul s-a situat cu fermitate în apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a patriei, chemînd poporul ca, în spiritul glorioaselor sale tradiţii, să-şi mobili­zeze toate energiile, să-şi unească toate puterile spre a apăra măreţele cuceriri ale naţiunii române. Rămîn peste timp ca nepieritoare mărturii ale patriotismului fierbinte al partdului comunist cuvin­­te-legămînt precum cele cuprinse în rîndurile unui manifest comunist din oc­tombrie 1935 : „Noi, comu­niştii, care iubim fierbinte poporul nostru, pentru a cărui pîine, pentru a cărui libertate, pentru a cărui cultură luptăm fără preget şi pentru care ştim să dăm jertfele cele mai grele, ştim să înfruntăm temniţa, ştim s­ă înfruntăm gloanţele stă­­pinirii..., noi, comuniştii, ştim să stăm în fruntea mişcării pentru apărarea neatîrnării poporului nos­tru. Noi, comuniştii, che­măm la luptă toate forţele vii ale neamului împotriva forţelor destructive ale fas­cismului asasin“. Cînd asupra ţării s-au a­­bătut norii negri de pri­mejdie ai agresiunii fascis­te, partidul a subliniat că membrii săi se vor afla în fruntea luptei pentru apă­rarea ţării. Aşa cum se a­­răta într-un manifest co­munist din martie 1939 : „Partidul Comunist Român dă alarma. Să fie pregătit de luptă întreg poporul ro­mân, împotriva cotropitori­lor fascişti... P.C.R. decla­ră: Comuniştii vor lupta cu arma în mină în primele rînduri. Uniţi-vă cu toţii într-un singur front pu­ternic contra lui Hitler şi aliaţilor săi“. Respectîndu-şi legămîn­­tul, în aceeaşi primăvară, partidul comunist a impri­mat demonstraţiilor munci­toreşti de la 1 Mai 1939 un puternic caracter antifas­cist şi antirăzboinic, le-a asigurat o combativitate şi o amploare remarcabile, făcînd să se ilustreze cu putere adevăratele sim­ţăminte ale poporului ro­mân, voinţa acestuia de a se opune oricărui agresor. Atunci cînd prin odiosul Dictat de la Viena, din tru­pul ţării a fost smulsă Transilvania de Nord, partidul a chemat la luptă cerînd să nu fie cedată nici o palmă din pămîntul sacru al patriei, a fost su­fletul amplei mişcări de protest care a cuprins în­treaga ţară. Va rămî­ne, de asemenea, peste timp ca strălucită mărturie a patriotismului fierbinte al comuniştilor ampla activitate politică şi organizatorică desfăşurată de partid în anii dictaturii antonesciene pentru coali­zarea pe o unică platfor­mă de salvare naţională a tuturor forţelor democra­tice, antihitleriste din ţară, pentru pregătirea şi bi­ruinţa măreţului act de demnitate raţională de la 23 August 1944. In focul aspru al bătălii­lor împotriva fascismului din deceniul al patrulea al secolului nostru, în rîndu­rile partidului s-au format şi călit numeroşi militanţi revoluţionari, a căror viaţă s-a identificat deplin cu cauza partidului, cu idea­lurile supreme ale poporu­lui. In rindul acestor mi­litanţi se numără la loc de seamă tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care­ în toţi acei ani grei a desfăşurat o amplă şi susţinută activi­tate revoluţionară pentru mobilizarea tineretului la acţiune antifascistă, pen­tru unirea tuturor forţelor patriotice şi progresista într-un unic şi larg front de luptă împotriva fascis­mului, pentru apărarea in­dependenţei şi unităţii na­ţionale. Această exempla­ră activitate, pătrunsă de vibrant spirit patriotic, desfăşurată la cota înaltă a dăruirii şi abnegaţiei re­voluţionare, i-a adus încă de pe atunci tovarăşului Nicolae Ceauşescu dragos­tea, stima și încrederea to­varășilor săi de luptă, a întregului popor. SCINTEIA — sîmbătă 1 decembrie 1984 Uniţi, puternici, încrezători în viitorul comunist al României Anii timpului socialist al ţării au însemnat :anii des­cătuşării ‘ ple­hare, a marilor energii creatoare­­ ale po­porului, anii dezvoltării puternice a forţelor de producţie, anii ridicării po­porului la condiţia de sin­gur stăpîn al destinelor sale. Şi, deopotrivă, aliii socialismului au fost anii în care s-a consolidat necontenit unitatea naţiunii noastre. La temelia acestei realităţi stau, înainte de toata, înlăturarea­­ orîndui­­rii întemeiate pe inegalita­te şi asuprire, edificarea unor noi relaţii sociale, de egalitate deplină în drep­turi şi datorii a tuturor fii­lor ţării. Un moment cu valoare de simbol pe acest drum îl reprezintă Congresul al IX-lea al partidului. Aşe­­zind în faţa ţării obiective cutezătoare, istoricul Con­gres de acum aproape două decanii a chemat intreg poporul să-şi mobilizeze puturile creatoare, să-şi unească toata energiile pantru înfăptuirea lor. Di­­mantarea continuă a uni­tăţii naţiunii socialista române sa înscria astfel ca un principiu fundamental al noii strategii de dezvol­tare a ţării, în perioada inaugurată de Congresul al IX-lea, prin înfăptuirea unui pro­gram de investiţii fără pre­cedent în istoria României, a crescut necontenit baza tehnico-materială a socia­lismului, s-au dezvoltat puternic forţele de produc­ţie , numai în cincinalul actual vor fi date în func­ţiune circa 1850 de noi ca­pacităţi de producţie mai importante , s-a declanşat şi desfăşurat în toţi aceşti ani o vastă activitate pen­tru înnoirea şi moderni­zarea zestrei tehnico-ma­­teriale de care dispunem. Toate acestea au făcut să sporească în ritmuri dina­mice avuţia naţională, baza trainică a creşterii bună­stării generale şi a fiecă­ruia dintre cetăţenii pa­triei. Vastul program de investiţii realizat în aceşti ani a permis conectarea tuturor judeţelor ţării la pulsul unei vieţi indus­triale dinamice, la ridica­rea unor mari platforme industriale in zone altă­dată încremenite în uitare şi înapoiere economică, a determinat crearea în fie­care judeţ a zeci şi zeci de mii de noi locuri de mun­că. Acestea toate au asigu­rat condiţii propice în fie­care zonă a patriei pentru afirmarea tuturor aptitudi­nilor şi vocaţiilor creatoa­re, pentru împlinirea per­sonalităţii umane. Ultimele două decenii au fost martorele unei sus­ţinute preocupări a parti­dului, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru zadîn­­cirea democratismului orîn­­duirii noastre, pentru per­fecţionarea cadrului insti­tuţional de participare a oamenilor muncii la con­ducerea societăţii, la fun­damentarea şi adoptarea programelor de dezvoltare a ţării, la controlul înfăp­tuirii lor, însemnătatea primordială care se acordă consultării nemijlocite cu făurarii bunurilor mate­­­­riale şi spirituale, cu po­porul este cel mai grăitor ilustrată de amplitudinea şi consecvenţa dialogului pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu îl are cu oa­menii muncii în cadrul vi­zitelor de lucru întreprinse în toate judeţele ţării, al conferinţelor, consfătuiri­lor şi congreselor organi­zata sistematic, pe plan naţional. In acelaşi timp, s-a des­făşurat în această perioadă o amplă şi multilaterală activitate îndreptată spre formarea conştiinţei noi, socialiste, spre întronarea fermă în întreaga viaţă so­­cial-politică a ţării a spiri­tului revoluţionar, a nor­melor şi principiilor eticii şi echităţii socialiste, por­­nindu-se de la adevărul că conştiinţa înaintată constituie o autentică pîr­­ghie de progres, prin aceea că determină angajarea nemijlocită, implicarea profundă a fiecăruia, pe măsura, energiilor­ şi pu­terilor sale, în opera de edificare a orînduirii noi. Iată coloanele puternice, temelia trainică pe care s-a dezvoltat şi s-a conso­lidat viguros în toţi aceşti ani unitatea naţiunii noas­tre socialiste, s-a sudat o legătură vie între inimi şi conştiinţe, a cărei expresie elocventă a constituit-o chiar în aceste zile desfă­şurarea lucrărilor Congre­sului al XIII-lea al parti­dului. S-a ilustrat o dată mai mult, in cadrul mare­lui forum comunist al ţării, faptul că întreg poporul, toţi fiii ţării, fără deose­bire de naţionalitate, văd în politica partidului pro­priul program de muncă şi viaţă, fiind ferm decişi să înfăptuiască neabătut is­toricele hotărîri adoptate, adînc convinşi că ele slu­jesc mersului înainte al ţării, sporirii prosperităţii sale. S-a ilustrat o dată mai mult încrederea neţărmurită cu care este înconjurat secretarul gene­ral al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, votul unanim prin care Congre­sul l-a reales în fruntea partidului, în consens cu opţiunea întregii societăţi, exprimînd convingerea po­porului întreg că pr­e repo­vestirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu în suprema funcţie în partid există ga­ranţii ferme că politica de dezvoltare multilaterală, accelerată a ţării se va aplica în continuare cu neabătută consecvenţă, România urcînd astfel noi trepte ale progresului şi ci­vilizaţiei socialiste. La 65 de ani de la Marea Unire, supremul omagiu pe care naţiunea română îl aduce măreţului act este această unitate de neclintit a poporului nostru în jurul partidului, al secretarului său general, laolaltă cu le­gământul de a înfăptui exemplar ceea ce cuteză­tor şi temeinic a hotărît Congresul al XIII-lea al partidului. Pagină realizată de Silvia ACIEM

Next