Scînteia, noiembrie 1986 (Anul 55, nr. 13746-13772)

1986-11-01 / nr. 13746

PAGINA 2 SCI­NT El A —­simbäta 1 noiembrie 1986 |___________________________________________________________________ _____________________________ | ■■ M­oldova... Ţară românească scrisă in hronicul neamului cu litere de aur şi glorie. Munţii şi văile Moldovei păstrează şi astăzi, nestinsă, amintirea lui Bogdan, a lui Ştefan cel Mare, amintirea plăieşilor care şi-au apărat cu vitejie moşia străbună, a ziditorilor de ţară şi de vreme. Dar cei mulţi, pină in timpurile noastre, ţinutul acesta a însemnat şi sărăcie, tîrguri rămase in urmă, stagnare. Scria Sadoveanu : „Aici nu se poate intimpla nimic... Nimic. Oamenii îşi primesc destinul cu fruntea plecată ; ochii au o răceală de mlaştină, in care putrezesc tran­dafirii toamnelor“. Şi cum să fi fost altfel, cind aşa erau, la vremea aceea, mai toate tirgurile acestei părţi de ţară ? Apoi, peste tirguşoarele amorţite ale Moldovei — ca şi cum n-ar fi fost de ajuns sărăcia, mo­notonia şi lipsurile in care se zbăteau cei mai mulţi — s-a abătut cea mai cumplită şi mai zguduitoare dramă. Destinul a făcut ca peste Moldova să treacă, mai necruţător decit oriunde, tăvălugul războiului. Răsfoim cu inima strînsă paginile de reportaj scrise de Geo Bogza, in 1945 — „Pe urmele războiului in Moldova" . Gloria de a fi fost bombar­date şi nimicite n-a putut scoate sărmanele tirguri moldovene din condiţia lor din totdeauna : neimportanţa, puţinătatea, sărăcia şi umilinţa. Drama pulverizării a sute de căminuri, distrugerea unei întregi aşezări omeneşti se înfăţişează ochilor s­ub forma unui biet morman de cărămizi, de cele mai multe ori de pămint nears. Tot tîrgul se rezumă la citeva grămăjoare cenuşii, făcîndu-te să crezi că o mină de oameni cu citeva roabe n-ar avea ce alege din ele în jumătate de zi“. Cele două drame, cea „lentă şi mi­zeră a provinciei“ şi „aceea năpraznică şi apocaliptică a războiului“, au avut ca teatru larg de desfăşurare această parte de ţară atit de greu încercată. Abia in anii socialismului Moldova şi-a şters lacrimile de pe obraz şi şi-a privit cu seninătate chipul în oglinda vremii. De uitat n-a uitat nimic. Cu atit mai mult ne răscolesc aceste pagini înscrise cu singe şi cu foc in memoria Moldovei, ca şi a întregii ţări, in aceste zile cind destinul de pace al României se reafirmă printr-un demers istoric — reducerea cu 5 la sută a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare — cu voinţa fermă, unanimă, ca asemenea drame să nu se mai repete. Astăzi, cind Moldova zilelor noastre, înflorită ca niciodată în anii „Epocii Nicolae Ceauş­escu“, trăieşte ritmul întregii ţări, doar filele îngălbenite de vreme mai evocă locuri „unde nu s-a întimplat nimic". Ca mărturie a roadelor politicii partidului nostru de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor patriei sunt şi două dintre localităţile situate in această zonă geografică — Roman şi Paşcani. r­oman . Lîngă Stejarul Unirii, mîndrele ctitorii ale prezentului Pentru că oraşul vine din is­torie — a fost atestat document, iar acum aproape şase secole ca o cetate puternică, moştenire de la Muşatiniii „întemeietori de ţară“ •— numele noilor cartiere şi ale străzilor au rezonanţă is­torică, lucru firesc în spaţiul acesta, unde fiecare palmă de pămînt musteşte de istorie, în spaţiul acesta în care au trăit, au simţit şi şi-au ridicat glasul şi pana, susţinind şi argumen­­tind originea, unitatea şi con­tinuitatea neamului nostru ro­mânesc, cronicarii. Lăsăm în urmă centrul oraşu­lui, blocurile noi, concurînd în înălţime „tumul de veghe“ de odinioară, cu linii elegante, in­spirate — ca şi marile ctitorii medievale ce fac faima acestor meleaguri — din arhitectura populară, şi pătrundem într-un cartier unde monumentele pre­zentului, noile construcţii, gra­vitează în jurul unui monument însufleţit : Stejarul Unirii, plantat de unionişti la 24 ianua­rie 1859, cind îşi vedeau, cum spune poetul, „visul cu ochii“ ! Unirea Moldovei cu Muntenia, primul pas spre întregirea ţării. Stejarul a crescut viguros, o­­crotit şi venerat ca un simbol al dragostei de ţară şi la fel ca­­ stejarul a crescut şi oraşul, de­ la an la an mai bogat şi mai puternic. — Anii socialismului, şi în­deosebi perioada inaugurată de Congresul al IX-lea al partidu­lui, au Însemnat, pentru muni­cipiul Roman, cei mai frumoşi ani, anii trezirii la viată. A­­ceastă trezire la viată, această desprindere din lîncezeala de tîrgusor provincial o datorăm puternicului avînt industrial. Industria este cea care a gene­rat schimbarea destinului locui­torilor săi. Cine caută la Ro­man oraşul de acum două de­cenii nu-l mai regăseşte. Află un oraş cu totul nou, cu o via­ţă economică, socială şi cultu­rală bogată, un oraş in care zil­nic se petrece un eveniment de producţie sau de cultură, un oraş cu chipul tînăr şi cu oa­meni vrednici.. Spunînd aceste lucruri, pri­marul municipiului, tovarăşul Marin Apetrei, ne înfăţişează fotografii vechi, reînviind în faţa ochilor „locul unde nu s-a în­timplat nimic“ — imagini de tîrguşor cu căsuţe dărăpănate şi prăvălioare umile, între care, după cum reiese din enumera­rea „impunătoarelor clădiri“ conservate pină azi, numărat pe degete construcţiile mai acătării. Acum, acestea din urmă, con­solidate şi ocrotite precum „Ste­jarul Unirii“, se răsfaţă intre bijuterii arhitectonice pe care privirea nu se mai satură să le cuprindă. — Am construit mult — con­tinuă primarul. E şi firesc. Au apărut uzine şi fabrici noi, Ro­manul devenind unul dintre pu­ternicele centre muncitoreşti din această parte de ţară. Pen­tru muncitorii Romanului s-au construit peste 16 000 de aparta­mente, numeroase edificii social­­culturale, importante spaţii co­merciale şi de prestări servicii. Şi cum să nu se fi construit, cind industria, făcîndu-şi loc cu putere, a dat dinamism în­tregii vieţi a oraşului şi a atras după sine toate schimbările ce au urmat ? Aici, unde altădată exista doar o fabrică de zahăr, aparţinînd capitalului străin, şi un atelier „Industrial“, transfor­mat ulterior în arsenal al arma­tei, avem astăzi 16 întreprin­deri reprezentative ale econo­miei naţionale, care realizează o producţie industrială de pes­te 11 miliarde lei anual, adică de 6 ori mai mult decât în anul Congresului al IX-lea al parti­dului. La nivelul acestui an, întreaga producţie a anului 1933­ se realizează în două luni de zile, iar cea a anului 1938 — în numai 3 zile, însoţiţi de tovarăşul Vasile Popa, activist al comitetului municipal de partid, străbatem Romanul întinerit, în care trecutul legendar aureolează un prezent de mindre ctitorii, mărturii ale unei epoci de elan constructiv. Pe locul vechii ce­tăţi muşatine, cetăţile prezentu­lui, ale industriei, vorbesc de la sine despre schimbările ce şi-au făcut loc in viaţa oraşului. — Zestrea începutului, „in­dustria“ pe care am moştenit-o, se regăseşte astăzi la alte di­mensiuni — ne spune tovarăşa Mariana Blaj, secretara comite­tului de partid de la Intreprin­derea de industrializare a sfeclei de zahăr. Unitat­ea noastră, deşi cea mai veche din oraş, este şi una dintre cele mai noi. Fabri­ca de zahăr de altădată a făcut loc unei unităţi noi, moderne, cu o capacitate de prelucrare de 4 000 tone în 24 de ore. Ve­chea construcţie adăposteşte in prezent doar o secţie de produc­ţie. Practic, dispunem de o uni­tate de mare capacitate, echipa­tă modern, cu oameni bine pre­gătiţi, potrivit cerinţelor actua­le. Dar şi celelalte întreprinderi se mîndresc cu noi si puternice capacităti, construite in ultimii ani. Intr-adevăr, „Atelierul indus­trial" de odinioară a lăsat locul întreprinderii mecanice, care, după ce a debutat cu unelte a­­gricole — pluguri, sape şi grape — realizează azi strunguri caru­sei 1i maşini pentru prelucra­rea lemnului, de un Înalt nivel tehnic, întreprinderea de ţevi — prima unitate metalurgică construită in anii socialismului în această parte a ţării — se mîndreşte cu modernele capaci­tăţi puse în funcţiune în ulti­mele două decenii şi care au transformat-o în principala producătoare de material tubu­lar fără sudură din ţară. Intre acestea, laminorul de 20 toni este construit din indicaţia secreta­rului general al partidului nos­tru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, urmare a vizitei de lucru din septembrie 1980. întreprinderea constituie, de altfel, un punct de referinţă pe harta munici­piului, alături de alte noi uni­tăţi industriale, printre care în­treprinderea de materiale de construcţii, întreprinderea de fire şi fibre poliamidice, secţia de­ confecţii, întreprinderea de nutreţuri combinate. întreprin­derea de tricotaje „Smirodava“. Fabrica de lapte praf. O largă gamă industrială, făcînd loc unui larg evantai profesional : lami­­norişti, chimişti, strungari, lăcă­tuşi, mecanici, constructori ş.a. Ar mai trebui să adăugăm că toate noile unităţi ale industriei romaşcane au avut, încă de la înfiinţare, importante sarcini de export, consolidindu-şi de la an la an prestigiul, astfel că, In prezent, mai bine de un sfert din producţia-marfă este solici­tată în peste 40 de ţări ale lumii. Creşterea puternică a indus­triei a fost posibilă ca urmare a marelui volum de investiţii ce i-a fost alocat municipiului in ultimii 21 de ani — peste 12 mi­liarde lei, miliarde ce se regă­sesc, ridicate la putere, in noi­le şi puternicele citadele in­dustriale ale Romanului înti­nerit. O dată cu alocarea fondurilor destinate dezvoltării economice, importante fonduri de investiţii au fost îndreptate spre realiza­rea acelor obiective social-cul­­turale şi edilitar-gospodăreşti, care au transformat radical ve­chiul tîrg de pe malul Moldo­vei intr-un oraş modern, cres­­cind, de la an la an, gradul de urbanizare şi nivelul de trai material şi spiritual al locuito­rilor. Ei muncesc în cele 16 în­treprinderi, învaţă in cele 6 li­cee de specialitate sau, cei mai mici, într-una din cele zece şcoli generale sau in cele 19 grădiniţe din municipiu. Prac­tic,­ fiecare al patrulea cetăţean al oraşului este­­cuprins intr-o formă de învăţămînt, peste 900 de cadre didactice ocupindu-se de „schimbul de mîine“. Stăm de vorbă, despre Roma­nul de azi şi de mîine, ca si des­pre schimbul de mîine, cu co­munistul Vasile Enea, maistru la întreprinderea mecanică, unde lucrează alături de fiul său Valentin, in virsta de 18 ani, şi de fiica sa Violeta — 22 de ani. Vasile Enea este unul dintre cei sub ochii căruia a crescut oraşul. — Totul s-a înnoit, pretutin­deni au apărut construcţii noi, pentru oameni noi. După cum vedeţi, mi-am şi asigurat, aici, la fabrică, schimbul , băiatul lu­crează la turnătorie, fata este lăcătuş, deci nu las două miini, ci două perechi de miini care să muncească pentru viitorul Ro­manului. S-a construit mult, dar tot mai avem multe de făcut şi cred că aşa gindesc toţi locui­torii municipiului nostru. Maistrul Enea ne mai poves­teşte cum, pentru calităţile sale profesionale, a fost rugat cândva (de reprezentanţi ai unei între­prinderi cu care uzina avea re­laţii de cooperare) să meargă la Braşov. „E un oraş aşezat — mi s-a spus — unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării, copiii au acolo alte perspective...“. „Şi ce, de aici nu au? — se burzu­­luise bătrinul. Datoria noastră este să rămînem aici şi să ridi­căm Romanul la nivelul altora, nu să dăm fuga unde ni se pare că e totul aşezat“. Dacă vom compara Romanul cu el însuşi, cel de acum cîţiva ani, vom constata că nici nu este foarte greu, cu un asemenea ritm de dezvoltare, să ajungă din urmă şi să se compare cu oraşele „aşezate“. Iar acest ritm­ propriu auitor localităţi ale pa­triei noastre pină nu de mult lăsate in uitare — este rever­berat de miile de Inimi ale celor ce, prin munca lor de zi cu zi, contribuie la creşterea­ sa. Lă­sând urmaşilor un oraş cum nici nu puteau visa odinioară, creîn­­du-le posibilitatea să Împlineas­că in continuare mai mult, mai bine, mai frumos. Ca intr-un arc istoric in care vibrează sen­timentul dragostei de tară. „ Investiţii de peste 12 miliarde lei - la baza impetuoasei dezvoltări economico-sociale din anii „Epocii Nicolae Ceauşescu“ • Astăzi se realizează la Roman o producţie industrială de 6 ori mai mare decît în anul Congresului al IX-lea al partidului • întreaga producţie din 1965 se înfăptuieşte acum în numai două luni • Produse de calitate, cunoscute în 40 de ţări ale lumii • Cele 16000 de apartamente construite în ultimele două decenii au schimbat structural înfăţişarea tîrgului de odinioară Roman, oraş multisecular ce oferă astăzi o imagine grăitoare a civilizaţiei socialiste paşcani . Un oraş-manifest pentru pace Este o bucurie a ochiului să urci treptele spre inima oraşu­lui, admirind armonia conturu­rilor geografice îmbinate cu cele arhitectonice. La Paşcani, totul este nou. Fiindcă distrugerile războiului, cumplite de-a lun­gul şi de-a latul Moldovei, au căpătat aici dimensiuni de un mare tragism. Scria reporterul : „In Moldova se găseşte oraşul care stă în fruntea tuturor, ca proporţii ale distrugerii : Paş­cani. E ras de pe faţa pămîn­­tului“. Un oraş redus la un mor­man de cenuşă, cu populaţia împuţinată de război, de tifos, de foamete, a găsit forţa, la chemarea partidului comunist, de a porni de la capăt. Supra­vieţuitorii şi-au durat mai în­­tîi... bordeie. Tot era mai mult decît nimic. Apoi, in anii re­construcţiei, oraşul s-a vinde­cat, încet-încet, de urmele răz­boiului, renăscînd din propria cenuşă. Au fost ani de eforturi crîncene — efortul de a alunga din suflet şi din amintire spec­trul războiului. Prin însuşi des­tinul său, Paşcaniul este un manifest pentru pace. — Tot ce vedeţi în jur — ne spune primarul, tovarăşul Ni­colae Răţoi — poartă pecetea acestui timp. Oraşul s-a dez­voltat Îndeosebi în anii ce au urmat Congresului al IX-lea al partidului, ani în care, din orăşel cunoscut doar ca un centru feroviar — cele­bru prin solidarizarea, în 1907, a ceferiştilor cu ţăranii răscu­laţi — Paşcaniul a devenit un puternic centru industrial. Cea mai veche, dar reconstruită din temelii, şi cea mai cunoscută este întreprinderea mecanică de material rulant­­, fostă „atelie­rele C.F.R.“. Dar notaţi că mai există aici o întreprindere de perdele şi tricotaje recent dis­tinsă cu înaltul titlu de „Erou al Muncii Socialiste“, că „Inte­grata“ noastră de ţesături din in este binecunoscută în ţară şi în lume prin produsele sale, că avem, de asemenea, o tînără întreprindere de scule şi acce­sorii speciale, precum şi o în­treprindere de industrializare a sfeclei de zahăr, de mare capa­citate. După cum vedeţi — in­dustrie nouă, oraş nou. S-au construit, în ultimele două de­cenii, peste 10 000 de apartamen­te, precum şi numeroase alte e­­dificii edilitare — rod al nume­roaselor vizite de lucru efectua­­­­te aici de secretarul general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Fiu al Paşcaniului, Mihail Sa­doveanu ne-a lăsat un portret al tîrguşorului de demult : „Hanul era han, ca pentru vre­mea aceea, ca o cetate. Dar du­ghenele erau ca vai de lume . Trei dughene — Trei lulele...“. Şi, mai departe : „Gardurile că­deau, fără proptele şi vechilii şi vătafii trăiau ca nişte hoto­mani, de capul lor, fără milă, fără grijă...“. Reţinem că pe locul oropsitu­lui tîrg de odinioară trăiesc as­tăzi 40 000 de locuitori, cu o me­die de vîrstă ce abia trece de 20 de ani. — Peste 60 la sută din popu­laţia oraşului o reprezintă co­piii şi tineretul — ne spune to­varăşa Petronela Tutu, secretar cu probleme sociale al comite­tului orăşenesc de partid. Poate de aceea Paşcaniul a căpătat o adevărată vocaţie pentru nou. Tot ce visăm şi tot ce construim se dovedeşte pe măsura entu­ziasmului. A entuziasmului şi a hărni­ciei, am putea completa. Iată, de pildă, la Întreprinderea de perdele şi tricotaje, unitate care, în mai puţin de 13 ani de la intrarea in producţie, şi-a dublat capacitatea pe spaţiile existente, tinărul colectiv oferă, anual, 2 500—3 000 de modele. — Prin chiar specificul intre­prinderii noastre — precizează tovarăşa Reta Sandu, inginera­­şefă a întreprinderii , produc­ţia se înnoieşte de două ori pe an. Se impun mereu alte mode­le, alte tonuri, precum şi alte tipuri şi sortimente de produse din tricot, cu destinaţii tehni­ce : tapiţerii auto, imitaţii de piele şi marochinărie etc. De reţinut că utilizăm numai ma­terie primă indigenă — fire sin­tetice de la combinatele din ţară. Iar peste 80 la sută din totalul producţiei noastre este solicitat la export. In spatele acestor realizări, prezentate firesc, ca nişte lu­cruri obişnuite, stă, de fapt, un efort continuu, susţinut, de cău­tări, de creaţie, de ingeniozitate. — Deşi la Paşcani nu exista tradiţie în domeniul industriei textile — remarca primarul — rezultatele întreprinderii nu surprind, fiindcă, este ştiut, aici şi-au găsit aplicarea, pe o nouă treaptă, îndeletniciri tradiţionale ale femeii, în care se convertesc deopotrivă fante­zia, priceperea, hărnicia şi gus­tul pentru frumos. Dar şi in­tr-o unitate industrială de tra­diţie, cum este cea de material rulant, nimic nu mai este ca pe vremuri : nici întreprinderea ca atare, nici producţia, nici tehno­logiile. Şi nici oamenii, bineîn­ţeles. Se lucrează acum cu ma­şini moderne, cu comandă nu­merică. Dintr-o fostă întreprin­dere de reparaţii, întreprinde­rea a devenit o unitate produ­cătoare de material rulant pen­tru economia naţională. A ră­mas, neştirbită, tradiţia munci­torească a lucrului bine făcut. Şi e dusă mai departe. La I.M.M.R. Paşcani, cunos­cută citadelă muncitorească (în­treprinderea a luat fiinţă in 1869), ne sunt din nou evocate, cu dragoste şi recunoştinţă, vi­zitele de lucru ale secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. — Cu prilejul primei vizite în întreprinderea noastră, în 1973, aici încă se mai lucra cu unelte simple, executam doar reparaţii de material rulant — îşi amin­teşte Vasile Ursulică, secretarul comitetului de partid din secţia de prelucrări mecanice. Ni s-a cerut să cutezăm, să trecem la modernizări pe scară largă. Pa­tru ani mai tîrziu, cu prilejul unei noi vizite, uzina noastră era de nerecunoscut. Urmind indicaţiile secretarului general al partidului, am reuşit, într-un timp relativ scurt, dar cu efor­turi nu uşoare, să facem dintr-o veche uzină o unitate modernă, la nivelul cerinţelor timpului nostru. Cu un colectiv muncitoresc călit, harnic şi devotat uzinei (ştafeta meseriei se predă din tată-n fiu, fireşte pe alte trep­te, la nivelul altor exigenţe), nu e de mirare că I.M.M.R. Paşcani se înscrie, lună de lună, printre unităţile de frunte, din d­in ace­laşi timp viaţă unor iniţiative notabile privind economia de metal, prelungirea duratei de viaţă a materialului rulant, ri­dicarea continuă a calităţii pro­ducţiei. Bătrîna şi totuşi mereu tînără întreprindere, potrivin­­du-şi paşii în cadenţa moderni­zării, a progresului tehnic, con­stituie mindria Paşcaniului. O realitate definitorie pentru spi­ritul de angajare şi creaţie al acestei aşezări cu un destin atit de aparte, oraş greu încercat de război, oraş-manifest al păcii, puternic înflorit în anii ce au urmat Congresului al IX-lea al partidului. Anica FLORESCU Foto : S. CRISTIAN • Faţă de 1965, producţia indus­trială a Paşcaniului a crescut de aproape 14 ori. în această perioadă, economia oraşului a beneficiat de importante fonduri de investiţii: circa 5 miliarde lei • De la o singură unitate indus­trială, de reparaţii, la o constelaţie de întreprinderi industriale dotate la un înalt nivel tehnic • O modernă întreprindere meca­nică de material rulant pe locul vechilor ateliere ale ceferiştilor • 10000 de apartamente şi nu­meroase dotări social-culturale­­ înălţate în ultimele două decenii • Populaţie tînără, activă, cu o medie de vîrstă în jur de 20 de ani, într-o aşezare reîntinerită Oamenii care-şi amintesc de Paşcaniul distrus de râiboi privesc cu admiraţie oraşul renăscut din temelii

Next