Scînteia, decembrie 1989 (Anul 58, nr. 14708-14725)
1989-12-01 / nr. 14708
PAGINA 2 SCÂNTEIA — vineri 1 decembrie 1989 71 DE ANI DE LA FĂURIREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN UNIREA CEA MARE - biruinţă a dreptăţii istorice, act energic al întregii Dorinţa cea mai mare, dorinţa cea mai generală" Măreaţa înfăptuire de acum 71 de ani are adinei rădăcini istorice, Unirea cea Mare încununînd secole şi secole de luptă eroică şi nestrămutată pentru înaltul ideal al Unirii tuturor românilor între hotarele unui singur stat românesc unitar şi independent. De-a lungul veacurilor, aspiraţia spre unitate a trăit mereu în conştiinţe, a constituit forţa nestinsă care a luminat, prin vremuri adesea maştere, drumul vieţii poporului român. Această aspiraţie avea un trainic temei în impresionanta unitate geografică a pământului românesc, în obîrşia comună şi limba unitară a românilor, în complementaritatea economiei ţărilor române, in manifestarea lor unitară, in toate sferele activităţii materiale şi spirituale, istoria românească infăţişîndu-se ca o istorie unică şi unitară, ca o creaţie a unuia şi aceluiaşi popor. Mîndru urmaş al dacilor şi al romanilor, păstrător al celor mai alese însuşiri ale înaintaşilor săi, pe care le-a îmbogăţit necontenit, intr-o existenţă îndelungată şi eroică, moştenitor al unei bogate tradiţii de viaţă statală, poporul român a împlinit de-a lungul secolelor şi mileniilor un glorios destin istoric, a cărui măreţie rezidă în consecvenţa exemplară cu care a acţionat pentru idealurile unităţii şi independenţei naţionale, strîns îngemănate cu năzuinţa statornică pentru dreptate şi egalitate socială, cu vocaţia păcii, prieteniei şi colaborării. Timpul însuşi a consolidat şi întărit aceste idealuri, le-a făcut stăpine pe tot mai multe conştiinţe, le-a transformat într-o autentică forţă materială, care, in mersul său spre biruinţă, n-a mai putut fi de nimeni oprită sau zăgăzuită. Prin secolele de muncă şi întrajutorare comună, peste hotarele înălţate intre ei de vitregiile vremurilor, prin îndelungatele şi grelele lupte purtate laolaltă de toţi românii împotriva apelor tulburi de primejdie ce au bătut de atîtea ori la porţile pămîntului nostru strămoşesc, s-a cristalizat, ca o lecţie şi un învăţămînt de mare preţ, faptul că unitatea constituie un imens, nesecat izvor de tărie, o inepuizabilă sursă de energie şi putere în eforturile de depăşire a oricăror greutăţi, de înlăturare a oricăror pericole şi ameninţări. Profunzimea şi statornicia voinţei româneşti de unitate a reprezentat temeiul atîtor eforturi, atîtor încercări de realizare a frontului comun de acţiune al ţărilor române, de înfăptuire a unităţii româneşti, eforturi ce şi-au aflat cea mai înaltă expresie în unirea sub sceptrul mîndru al lui Mihai Viteazul a celor trei ţări române, făurirea acelei unice şi larg cuprinzătoare ţări româneşti la îngemănarea veacurilor al XVI- lea şi al XVII-lea conferind realităţilor etnice structurile politico-statale corespunzătoare. Măreaţa înfăptuire încununa secole întregi de lupte, de aspiraţii ale românilor, încorpora în ea învăţămintele şi concluziile unei îndelungate istorii, in cadrul căreia la loc de seamă erau înscrise gindurile şi faptele unor domnitori cu mare iubire de ţară, de lege şi de neam : de la Basarab, învingătorul de la Posada, la Mircea cel Mare, de la Alexandru cel Bun la Ştefan cel Mare, de la Iancu de Hunedoara la Petru Rareş. Deşi de scurtă durată, unirea realizată de marele voievod restaurator al vechii Dacii a devenit un simbol şi, fiind astfel, a strîns în jurul său, sub acelaşi steag, milioanele de oameni ce alcătuiau neamul românesc. Iar steagul a fluturat mereu, înaripînd visele, întărind inimile, călind cugetele, transformînd treptat idealul unirii într-o adevărată cheie de boltă a edificiului naţional, intr-o legitate implacabilă pentru toţi cei „dintr-o fintînă izvorîţi“ şi care legau de unire toate speranţele de libertate, de dreptate, de viaţă mai bună, toate năzuinţele lor de a fi singuri stăpîni pe soarta lor. Unirea a devenit, aşa cum frumos s-a scris la mijlocul veacului trecut, „dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare“. Poporul român, a cărui inimă bătea numai şi numai pentru unire, a găsit forţa de a realiza Unirea şi a o impune în complicatul păienjeniş al jocurilor de interese ale marilor imperii hrăpăreţe ca pe un fapt împlinit, înfăptuind mai întîi Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, ştergind nedreptul hotar despărţitor de fraţi al Milcovului, împreunind într-o singură pecete zimbrul moldav şi vulturul muntean Unirea din ianuarie 1859, realizată prin alegerea unui singur domn în scaunele Muşatinilor şi Basarabilor, înfăptuirea apei, prin perseverenţă şi statornicie, a unor importante reforme economice, politice şi sociale au reprezentat, temelia tuturor izbînzilor pe care — în perioada următoare — le-a obţinut poporul român, între acestea — dobîndirea prin grele lupte şi jertfe a independ.„De pe un ceas pe altul se petrec mari evenimente, mai decisive și mai importante decit toate evenimentele ultimelor decenii adunate la un loc“ — scria un ziar transilvan in toamna anului 1918. Da, mari evenimente, istorice zile au trăit atunci popoarele, căci sub loviturile lor s-au desfăcut anacronice imperii, clădite prin agresiune şi acaparări teritoriale şi menţinute doar prin forţa baionetelor, s-au clădit ori s-au reîntregit state bazate pe principiul naţional. Poporul român, a cărui simţire, a cărui conştiinţă erau puternic încălzite de idealurile dreptăţii sociale, ale libertăţii şi unităţii naţionale, s-a aflat în primele rînduri ale acelei gigantice bătălii a popoarelor, de pe urma căreia harta Europei s-a rescris corespunzător realităţilor etnice de pe bătrînul continent. In acea toamnă de efervescenţă politică fără precedent, poporul român a dovedit prin fapte cit de adincă era setea sa de libertate şi unitate, ce energii sociale de nebiruit pot pune in mişcare aceste legitime aspiraţii. în cursul unei adevărate revoluţii naţionale, desfăşurată in lunile octombrie-noiembrie 1918, românii Transilvaniei au realizat practic desprinderea lor din vechile cadre de stat austro-ungare, afirmindu-şi dreptul ca ei singuri dentei de stat a României, înscrierea ţării în mîndrul buchet al statelor suverane. Această măreaţă înfăptuire a constituit opera întregului popor român, ea s-a înscris în cartea veacurilor ca rezultat al acţiunii conjugate a tuturor românilor, care erau convinşi că pentru ei toţi soarele răsare de la Bucureşti, că obţinerea independenţei era o cauză generală română. Această nestrămutată convingere s-a aflat la originea larg cuprinzătoarei mişcări de sprijinire a frontului, de susţinere a efortului de război, care s-a desfăşurat pe deasupra graniţelor care mai brăzdau trupul neamului românesc. Războiul de independenţă a dovedit că naţiunea română era şi se considera o unică familie, care vedea în Carpaţi nu un hotar despărţitor, nu un lanţ ce strînge, ci însăşi coloana sa vertebrală. Proclamarea independenţei de stat şi pecetluirea sa prin grele jertfe pe cimpurile de luptă au constituit o mare victorie a poporului, care a inrîurit decisiv lupta pentru realizarea unităţii naţional-statale. România independentă a reprezentat reazemul de nădejde pentru toţi românii aflaţi încă sub dominaţia străină, ea a fost mereu raza lor de speranţă în eforturile de a rezista presiunilor deznaţionalizatoare ce se exercitau, statul român independent luind în cele din urmă arma în mină pentru a elibera pe românii transilvăneni a căror fiinţă etnică era grav primejduită de politica guvernanţilor de la Budapesta. In lupta pentru realizarea unităţii naţional-statale s-a angajat, incă de la apariţia sa pe scena istoriei, clasa noastră muncitoare, in slujba acestui ideal ca aşezînd forţa organizată a rîndurilor sale, capacitatea de acţiune şi fermitatea sa revoluţionară. Mişcarea socialistă şi muncitorească din ţara noastră, animată de aspiraţia înlăturării oricăror nedreptăţi şi inechităţi, a luptat activ pentru făurirea statului naţional unitar, înscriind pe flamurile sale deviza edificării Daciei muncitorilor şi ţăranilor, patrie a unui popor liber şi singur stăpin pe soarta sa, să decidă asupra destinelor lor prezente şi viitoare, ca, în deplină libertate, fără nici o inmurire din afară, să-şi hotărască drumul vieţii lor, aşezămintele instituţionale şi raporturile cu alte naţiuni, cum se spunea intr-un document al epocii. Valul mişcărilor populare, de o amplitudine şi radicalitate fără precedent, a spulberat practic vechile alcătuiri politice, a dat conţinut nou puterii locale pe întreg cuprinsul Transilvaniei ; prin aceasta se dovedea că vechea administraţie austro-ungară reprezenta o anacronică prelungire a unui trecut de tristă amintire, a unor nedrepte Întocmiri care serveau ca unelte ale unei politici ce ţintea la deznaţionalizarea românilor. „Ca un rîu umflat in albie“ s-au desfăşurat demonstraţiile, întrunirile şi adunările muncitoreşti, în multe locuri preluindu-se efectiv conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor economice. O autentică „păşire revoluţionară a poporului“ a avut loc la sate, pe întregul pămint transilvan, fiind alungaţi jandarmii, notarii, primarii, prefecţii, în însufleţite adunări populare, obştea locuitorilor oraşelor şi satelor işi proclamă hotărirea de a nu mai admite perpetuarea vechilor stări de lucruri, de a alege o nouă administraţie, care să reprezinte emanaţia autentică a voinţei populare. După constituirea Consiliului Naţional Român Central şi stabilirea sediului său la Arad, în aşezările transilvane se înfiinţează consilii şi gărzi naţionale , la formarea lor, devenită pretutindeni o luminoasă sărbătoare, ia parte întreaga suflare, auzindu-se rostită răspicat hotărirea de înfăptuire a Unirii. Chemat de istorie la fapte, poporul român sfărîma astfel lanţurile unei opresiuni seculare, iar inlăturînd-o, se pronunţa asupra viitorului său, cerînd neapărata realizare a Unirii. La 20 noiembrie a fost convocată, la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului românesc“. Marea Adunare Naţională, menită ca, „in numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor“, să asigure cadrul politic în care românii Transilvaniei aveau să se pronunţe asupra destinului lor. „Suntem convinşi — se scria în manifestul prin care era convocată Marea Adunare Naţională — că (...) la această adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfîntă“. Iar poporul s-a arătat vrednic de această cauză. Participind cu înaltă răspundere la alegerile pentru desemnarea delegaţilor lor la Alba Iulia, Incredinţind acestora mandatul de a fi „rostitorii înflăcăraţi“ ai sentimentelor lor, de a declara solemn că toţi cei rămaşi acasă doresc „unirea tuturor românilor intr-un stat naţional românesc care să ne ocrotească şi să ne apere pe noi şi pe copiii noştri“, în sute şi sute de împuterniciri, mandate, procese-verbale, ori credenţionale, locuitorii satelor româneşti au ţinut să precizeze că deciziile adoptate fuseseră luate „din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vreo parte“, că nu ele era cuprinsă. „dorinţa. . fierbinte ce însufleţeşte inimia fiecărui român“, că în hotărîrile subscrise de multe mii şi mii de semnături erau aşternute adevăratele lor vreri, „tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va înălţa pururea pe fiii şi nepoţii noştri“. Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost constituită astfel pe baze democratice largi, a reprezentat voinţa întregii obşti româneşti transilvane, ceea ce a conferit lucrărilor şi hotărîrilor pe care le-a adoptat o profundă legitimitate politică şi juridică, caracterul unor acte care inmănuncheau simţămintele, gindurile, vrerile şi idealurile tuturor românilor transilvăneni. In acelaşi timp, din sute şi sute de aşezări, din toate colţurile Transilvaniei s-au îndreptat către Alba Iulia zeci şi zeci de mii de oameni, spre a fi prezenţi la ziua cea mai mare a istoriei naţionale. Din Ţara Birsei şi de pe Cibin, din părţile Haţegului şi Caransebeşului, de pe Timiş, din Zarand şi Bihor, din Sălaj şi Sătmar, din Maramureş, Bistriţa, Năsăud şi Reghin, de pe Mureş şi de pe Tîrnave, de pe Ampoi şi Arieş, mii şi mii de oameni, „minaţi ca de o putere nevăzută“, au pornit spre oraşul-simbol al dorului de unitate a românilor. Precum pîraiele se contopesc în rîuri, iar acestea se adună in necuprinsa mare, pilcurile de oameni pornite de prin sate s-au adunat în mari şi sărbătoreşti coloane ce s-au revărsat spre Alba Iulia, alcătuind acea mulţime impresionantă de aproape două sute de mii de oameni, care, prin insăşi prezenţa sa, a dat adunării de la Alba Iulia un caracter plebiscitar, de expresie a voinţei generale. Cu zecile de mii, înveşmîntaţi în strai de sărbătoare împodobit cu cocarde tricolore, au venit ţăranii, spre a arăta că „in vechiul lor pămint“ înţeleg să nu mai sufere vreodată oprimarea naţională; au venit cu miile muncitorii, purtind steaguri roşii la care au prins cocarde tricolore, exprimînd prin aceasta voinţa lor de a clădi orînduieli noi, mai bune şi mai drepte in România reîntregită, au venit cu miile intelectualii satelor şi oraşelor, dovedind că sunt una cu poporul, că sunt suflet din sufletul neamului. Purtau cu toţii, muncitori, ţărani, intelectuali, meseriaşi, funcţionari, soldaţi. Făurirea statului naţional unitar român a deschis poporului nostru noi şi largi posibilităţi pentru afirmarea forţei sale de creaţie istorică. Au fost promulgate ample reforme politice şi economico-sociale care au asigurat premise pentru o mai rapidă creştere a forţelor de producţie, pentru dezvoltarea generală a ţării; s-au dezvoltat mai puternic ştiinţa şi cultura naţională, sporind contribuţia românească la tezaurul de valori materiale şi spirituale al umanităţii. S-a asigurat creşterea capacităţii de acţiune politică a forţelor care se pronunţau pentru transformarearevoluţionară a societăţii româneşti, o importanţă hotărîtoare avînd in acest sens făurirea Partidului Comunist Român in anul 1921. Continuator al celor mai bune tradiţii ale poporului, partidul comunist şi-a asumat de la bun început , misiunea istorică de a organiza ,şi uni puterile clasei muncitoare, ale celorlalţi oameni ai muncii în lupta împotriva exploatării, pentru lărgirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, propunînd ţării cel mai înaintat program de acţiune politică, corespunzător aspiraţiilor supreme ale maselor populare. Partidul a organizat şi condus mari bătălii de clasă, ce au ilustrat marea sa capacitate politico-organizatorică, ampla audienţă socială a liniei sale politice. Vor rămîne înscrise la loc de seamă in istoria contemporană a ţării consecvenţa şi fermitatea cu care partidul a acţionat pentru realizarea unităţii de voinţă a clasei muncitoare, a întregului popor în lupta împotriva pericolului fascist, a şovinismului, iredentismului, revizionismului şi războiului. Vasta activitate desfăşurată de partid în acest sens a contribuit la activizarea unor largi categorii socioprofesionale, a imprimat un puternic caracter revoluţionar, antifascist şi antirăzboinic demonstraţiilor democratice şi patriotice desfăşurate în perioada interbelică, ani in şir fiind zăgăzuită ascensiunea fascismului la putere in ţara neasra. Un moment cu puternic impact social în desfăşurarea luptei împotriva fascismului şi războiului, pentru apărarea integrităţii patriei l-a constituit marea demonstraţie patriotică de la 1 Mai 1939, in organizarea şi desfăşurarea căreia rolul determinant a revenit tovarăşului Nicolae Ceauşescu, tovarăşei Elena Ceauşescu. Organizată de partid sub semnul unităţii de acţiune a clasei muncitoare, a altor forţe patriotice, progresiste şi democratice, această viguroasă bătălie revoluţionară a evidenţiat hotărirea de luptă a poporului român şi, deopori singur dor , marele dor al Unirii. Erau animaţi de convingerea că prin hotărîrile de la Alba Iulia se vor aşeza temeliile unui viitor mai bun şi pentru ei, care, prin muncă şi roadele ei, reprezentau temeiul şi substanţa ţării. într-o deplină unitate de gind şi simţire, Marea Adunare Naţională , a adoptat apoi istorica hotărîre de Unire a Transilvaniei cu România. Ea punea capăt unui trecut de grele lupte şi jertfe şi deschidea zările unui viitor mai bun. trivă, a pus pregnant in relief cerinţa acţiunii ferme împotriva fascismului, a realizării unităţii de luptă antifascistă. 1 Mai 1939 s-a înscris in paginile cărţii de istorie ca o mare lecţie a unităţii muncitoreşti, a forţei acţiunii unite a oamenilor muncii, ca o expresie a capacităţii clasei noastre muncitoare de a purta ample şi viguroase lupte politice în măsură să determine un curs nou evoluţiei vieţii ţării. O lecţie care şi-a dovedit marea sa valoare principială şi practică în perioada care a urmat, o perioadă complexă şi tragică pentru poporul român, in cursul căreia, sub presiunea brutală a marilor puteri fasciste, România a fost nevoită să suporte grava amputări ale teritoriului său naţional. In august 1940 ţării noastre i-a fost impus odiosul dictat fascist de la Viena, prin care trupul Transilvaniei a fost sfîrtecat în două, partea sa de nord-est fiind atribuită Ungariei horthyste pentru „statornicia“ cu care secondase Reichul nazist în opera de revizuire a graniţelor europene. A început atunci pentru cei peste un milion de români din Transilvania răpită un lung şi cutremurător calvar, cele circa 50 de luni ale ocupaţiei horthyste însîngerînd şi îndoliind practic fiecare aşezare românească. Prin mijloace teroriste, prin crime şi bestialităţi, prin ample expulzări de populaţie, printr-o deşănţată politică deznaţionalizatoare, horthysmul a preconizat modificarea caracterului etnic al acestei vetre de pământ românesc, spre a putea legitima, după război, perpetuarea stăpînirii sale în Transilvania. Poporul român s-a ridicat la luptă împotriva sentinţei arbitrare de la Viena, desfăşurînd ample demonstraţii de stradă, în care s-a cerut ca nici o palmă din pămîntul ţării să nu fie cedat nimănui. Lupta pentru eliberarea acestei părţi a pămîntului românesc a intrat in faza sa hotărîtoare o dată cu declanşarea revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă şi avea să se încheie la 25 octombrie 1944, o dată cu eliberarea ultimei aşezări româneşti de sub ocupaţia horthystă. Aşa cum cu îndreptăţire s-a observat, incă în epocă, dictatele imperialiste, impuse popoarelor prin forţă şi ameninţare, clădite pe pofte de anexiune şi dominaţie, sunt repudiate de istorie, de viaţă, dovedindu-se că ele nu pot avea decit soarta de a fi aruncate la lada cu gunoi a istoriei. Lecţiile istoriei sunt lecţii de mare actualitate şi astăzi, cînd, pe fundalul marilor probleme cu care se confruntă lumea contemporană şi a accentuării crizei economice mondiale, se reactivizează cercuri revanşarde şi revizioniste, neohorthyste şi neofasciste, se aud din nou glasuri pe care istoria le-a condamnat definitiv, glasuri care, sfidînd adevărul şi neluînd in seamă învăţămintele trecutului, propovăduiesc iarăşi ruperea în bucăţi a popoarelor, destrămarea statelor constituite prin grele lupte şi jertfe. Realităţile de acum o jumătate, de veac au dovedit, totodată, că asigurarea păcii depinde de consecvenţa şi fermitatea cu care popoarele se ridică împotriva forţelor care propagă ura între neamuri, care îşi bazează politica pe agresiune şi dictat ; aceleaşi realităţi au arătat că războiul nu poate fi împiedicat prin concesii, prin pacte şi înţelegeri realizate cu cinism peste capul popoarelor, că acestea n-au adus decit mari daune materiale, imense sacrificii şi suferinţe popoarelor. Cu atît mai mult, în 1 Decembrie 1989, împlinirea a 71 de ani de la istorica adunare de la Alba Iulia, ale cărei hotărîri au aşezat temelii trainice statului naţional unitar român, are loc la puţine zile de la desfăşurarea marelui forum al comuniştilor români — Congresul al XIV-lea, în cadrul lucrărilor acestuia s-a subliniat cu putere adevărul că edificarea orînduirii noi, socialiste constituie o continuare logică a procesului istoric de formare a poporului şi a naţiunii noastre, a statului naţional unitar, a luptei împotriva dominaţiei străine, pentru libertate şi independenţă, pentru progres economic şi social, în societatea socialistă de azi aflindu-şi împlinire cele mai înalte idealuri şi năzuinţe ce au însufleţit de-a lungul veacurilor pe înaintaşi. In anii socialismului, şi cu deosebire în perioada inaugurată de Congresul al IX-lea, poporul român, avînd în frunte partidul comunist, pe marele conducător de partid şi ţară, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a înfăptuit un vast proces de transformare revoluţionară a societăţii româneşti, a asigurat, in pofida unor dificultăţi, înaintarea fermă a patriei pe calea progresului economico-social, în ultimul sfert de veac, materializîndu-se concepţia primordialităţii efortului propriu in dezvoltarea ţării, s-au pus în lucrare ample programe de creştere economică, sporind în ritmuri fără precedent forţele de producţie, făurindu-se o puternică bază tehnico-materială, conectată la pulsul înnoirilor petrecute sub impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane. S-a realizat cu exemplară consecvenţă amplasarea armonioasă a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării, ceea ce a avut importante consecinţe economico-sociale, contribuind la ridicarea materială şi spirituală a fiecărui judeţ, a fiecărei aşezări. Profunde mutaţii au avut loc in viaţa social-politică a ţării, sensul acestora constă-situaţia internaţională complexă de astăzi, trebuie să se întărească vigilenţa şi solidaritatea popoarelor in lupta împotriva tendinţelor de reînviere a revanşismului şi revizionismului, de activizare a neohorthysmului şi neofascismului. în ceea ce îl priveşte, poporul român, mîndru de realizările sale, este hotărît ca nimeni şi nimic să nu-1 abată de pe calea pe care a ales-o. Nimeni nu va putea să atenteze la istoricele cuceriri ale poporului. în deplină unitate in jurul partidului, al secretarului său general, întreaga noastră naţiune este ferm angajată in înfăptuirea obiectivelor stabilite de Congresul al XIV-lea, a programelor de dezvoltare multilaterală a României socialiste, asigurînd astfel afirmarea tot mai puternică, liberă şi suverană a patriei in rindul statelor lumii, tuindu-i perfecţionarea continuă a formelor de organizare şi conducere a societăţii, crearea unor condiţii optime pentru toţi cetăţenii de participare efectivă, nemijlocită la elaborarea şi aplicarea programelor şi planurilor de dezvoltare, a întregii politici a partidului şi statului nostru. S-a instituit în toate domeniile vieţii social-politice un nou stil de muncă, de conducere, întemeiat pe cunoaşterea directă, la faţa locului, a realităţilor, pe consultarea sistematică cu făuritorii bunurilor materiale şi spirituale, cel mai înalt exemplu constituindu-l în acest sens amplul dialog cu ţara al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, al tovarăşei Elena Ceauşescu, în cadrul vizitelor de lucru întreprinse în toate judeţele ţării, al lucrărilor unor forumuri ale democraţiei muncitoreşti revoluţionare. S-a înfăptuit astfel în România principiul edificării noii orinduiri cu poporul şi pentru popor, cu oamenii şi pentru oameni. In toată această perioadă, s-a desfăşurat o vastă activitate politico-ideologică pentru formarea şi dezvoltarea conştiinţei noi, revoluţionare, pentru ca fiecare om al ţării să-şi înţeleagă profund drepturile, îndatoririle şi răspunderile faţă de ţară, intărindu-se astfel necontenit conştiinţa de sine a naţiunii. O amplă şi susţinută activitate politică internaţională, numeroase iniţiative şi demersuri consacrate soluţionării constructive, in consens cu aspiraţiile popoarelor, a marilor probleme ale contemporaneităţii au asigurat un larg prestigiu ţării pe toate meridianele globului, au adus României un strălucit renume de ţară a muncii, a creaţiei, a păcii, prieteniei şi colaborării. Ca o sinteză a tuturor acestor prefaceri revoluţionare din sfera vieţii materiale şi spirituale a ţării, s-a consolidat necontenit unitatea de voinţă şi acţiune a întregii naţiuni, coeziunea moral-politică a societăţii socialiste româneşti. Ea s-a exprimat plenar şi in ampla participare a tuturor cetăţenilor patriei la dezbaterea, desfăşurată la scară naţională, pe marginea Tezelor din aprilie 1988, a Expunerii prezentate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la forumul democratic din noiembrie 1988, a Tezelor şi Programului-Directivă pentru Congresul al XIV-lea, in hotărirea fermă cu care clasa muncitoare, toţi oamenii muncii acţionează pentru înfăptuirea prevederilor documentelor adoptate de recentul forum al comuniştilor români,in adeziunea unanimă a întregului popor la marile idei cuprinse în Raportul prezentat Congresului al XIV-lea privind stadiul actual al dezvoltării societăţii româneşti şi orientările de perspectivă ale făuririi societăţii socialiste şi comuniste pe pămîntul românesc. Această osmoză sufletească, această unitate de gind şi faptă a tuturor oamenilor ţării, pregnant puse în evidenţă de întreaga desfăşurare a lucrărilor Congresului al XIV-lea, constituie supremul omagiu pe care generaţiile de astăzi îl aduc istoricei Înfăptuiri de la 1 Decembrie 1918, tuturor celor care, prin lupta şi jertfa lor eroică, au înscris in cartea veacurilor, ca un fapt împlinit, statul naţional unitar român. Siviu ACHIMI de voinţa naţiuni Evenimente memorabile, zile decisive „Desfăşurarea evenimentelor istorice a demonstrat cu putere că Unirea de la 1 Decembrie 1918, care a dus la crearea statului naţional unitar român, a fost rezultatul nemijlocit al luptei hotărîte a celor mai largi mase populare, a întregului popor, un act în deplină concordanţă cu drepturile inalienabile ale românilor, cu realitatea obiectivă, cu cerinţele logice ale dezvoltării istorice sociale“. NICOLAE CEAUŞESCU Permanenţa învăţămintelor istoriei Unitatea — temeiul încrederii în viitorul socialist şi comunist al patriei 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România