Sportul Popular, iulie 1954 (Anul 9, nr. 2448-2465)

1954-07-01 / nr. 2448

UN ROMAN... NESCRIS Ciad Gretze de Jongh pătrunse in vestiar, in tribunele mari de be­ton ale stadionului mai " stăruia încă animația pe care o produce deobicei o întrecere pasionantă. Spectatorii, ai căror ochi dădeau acum înconjur pistei înecate de a­­pă, nu puteau să uite cele intim­­plate în cursa de 100 m. in care atletele se intrecuseră cu o dîrzenie extraordinară pînă pe ultimul me­tru al distanţei. Uşa se închise■ visă, tăind parcă legătura cu cei de afară, ale căror încurajări şi aplauze se auzeau doar ca niște răbufniri aduse de vini. Intr-o cabină alăturată, o altă­­atletă olandeză ingina o melodie Witrart, parcă fără sfirșit. Gretze de Jongh își căuta adversara, o căuta pe cea care o învinsese. — Florica. Florica, repeta ea. Trăsăturile fetei i se înăspriseră în urma efortului. Ochii îi erau aproa­pe suri, ca apa unui lac după fur­tună. Se zăpăci cind o văzu pe Flori­ca întinsă pe un scaun pliant, su­­rizindu-i prietenește. Ar fi vrut să-i spună ceva... Dar cuvintele întir­­ziau. Se așeză pe un scăunel, cu­prinse mina învingătoarei și o strinse încet, li cercetă părul ne­gru, încă ud, ochii, o învălui intr-o privire întrebătoare. De unde a gă­sit fetişcana asta atita putere, de unde a răsărit lingă ea la cîţiva metri de sosire, atunci cind o cre­dea învinsă ? De unde ? Şi chiar mai tirziu, peste citeva ore, ii stăruia în minte această întrebare. Al­ a iscodit şi pe mine, a doua zi, cind autobuzul cu atleţii olandezi străbatea valea Prahovei, ai cărei munţi scăldaţi in soare păreau că s-au prins de cer. Şi i-am povestit lui Gretze de Jongh despre Florica Dumitru şi despre Constantin Dumitru. I-am vorbit lui Gretze de Jongh despre Florica, profesoara care grăbeşte in fiecare dimineaţă spre sala de gim­nastică sau terenurile din curtea şcolii, unde elevii o aşteaptă pentru a începe orele de sport conduse de ea. I am vorbit despre elevii Flori­­căi Dumitru, care au întimpinat-o la începutul cursurilor de anul tre­cut cu un buchet mare de flori, ru­gind-o să le povestească despre cursa de 400 m, în care ea cucerise tricoul de campioană, l-am povestit atletei olandeze despre călătoria Floricăi de la Bucureşti la Soţia, de acum trei ani, cind Constantin Du­mitru s-a apropiat de ea timid şi meindeminatic (aici de Jongh­a­ris cu poftă, incercind să-l imite pe aruncătorul de ciocan) dar apoi tot atit de simplu ca şi cum ar face trei piruete i-a spus că o iubeşte, l-am descris emoţiile pe care le are unul cine concurează celălalt,­­ am vorbit de contabilul Constan­tin Dumitru care se mindreşte că poate stenografia multe, multe cu­vinte pe minut, de ziua in care el a stabilit un nou record la arun­carea ciocanului, de oamenii care-i opresc pe stradă sau in tramvai pe cei doi soţi şi îi întreabă despre, performanţele lor, despre profesorii Institutului de Cultură Fizică ce sunt atit de exigenţi cu ei doi, stu­denţi ai cursului­­fără frecvenţă, cînd nu se pricep să joace baschet sau răspund la examenul de fizio­logie. Mi-am amintit de ziua in care Constantin Dumitru s-a dus să vor­bească sportivilor dintr-o fabrică şi aceştia l-au criticat cu asprime pen­tru emotivitatea sa, pentru antre­namentul insuficient şi mai ales pentru faptul că nu luptă din toate puterile pentru a obţine rezultate mai valoroase. I-am arătat lui Gretze de Jongh vila in care cei doi sportivi români şi-au petrecut un frumos concediu în iarna care a trecut, dar şi ofi­ciul telefonic de la centrala căruia nu am putut transmite rezultatele unui concurs în care Constantin Dumitru realizase o performanţa slabă, pentru că şefa telefonistă nu voia să creadă că el poate să arun­ce atit de prost, iar cină autobu­zul a început să coboare cu viteza serpentinele Timișului, făcind o pe Gretze de Jongh să tresară la fiecare viraj, i-am povestit cum l-am întihnit pe Dumitru într-o seară, la o cabană in munţi, şi cum in faţa căminului, în care ardeau troznind buştenii, mi-a vorbit des­pre dragostea lui pentru Florica. Se stinsese de mult focul din va­tră şi el depăna intr-una... Am tăcut. Gretze de Jongh pri­vea apa Timișului care călătorea prin fața unei tabere de pionieri, sau cerceta, poate, cărarea dintre brazi pe care urcau excursioniștii Apoi spuse deodată: — Acum înțeleg de unde a găsit Florica puteri să mă întreacă, a­tunci cînd mă credeam învingătoa­re. Din viaţa ei... şi viaţa ei e un minunat roman. Oricine ar vrea să citească o astfel de carte din viaţa sportivilor voştri. Avea dreptate Gretze de Jong. Se poate scrie un minunat roman, se pot scrie multe romane despre viaţa, munca şi bucuriile sportivilor din ţara noastră. Tinerii scriitori ce cred despre a­­ceasta ? T. VORNICU CITEVA RINDURI PENTRU DUMNEATA, TOVARĂŞE SCRIITOR... Nu de puţine ori am stat de vorbă cu scriitori care la întrebarea mea dacă au de gind să scrie şi cite ceva din viaţa sportului mi-au răspuns cam aşa: — Despre sport ? Nu văd cam ce s-ar putea scrie.. Poate­ că am să satirizez intr-o nuvelă vedetis­mul. Da, da, cred că e o temă destul de interesantă... Ei bine, nu numai acest aspect poate fi tipic în bogata viață spor­tivă a tineretului nostru. Sportivii se ridică cu hotărîre împotriva acestui fel de a privi o activitate care se bucură astăzi de cea mai largă răspîndire. Cite victorii stră­lucite nu aşteaptă să fie turnate in forma măiastră a versului ? Cite episoade emoţionante nu me­rită să fie reunite în filele unui roman sau ale unei nuvele ? Viaţa clocotitoare de pe sta­dioane, drumul spre măiestria sportivă, victoria cucerită cu pre­ţul unor supreme eforturi — iată un material viu, dinamic. Viaţă sportivului este plină de bucurii şi amărăciuni de o clipă, de nă­­zuinţi şi ezitări. O performanţă de înaltă clasă nu cade niciodată din cer. Ea este întotdeauna rodul u­­nor ani de muncă titanică. Ade­seori, în drumul spre record, spre performanţe de valoare, sportivii se poticnesc. Alte­ori, se ivesc va­cile pe care unii le credeau pre­matur dispărute. Dar n-am să înşir aci doar cu­vinte cap la cap. Faptele sunt mai grăitoare. ...Povestea noastră ar trebui să înceapă în satul Dezeşti, undeva prin împrejurimile Reşiţei, unde s-a născut campionul de box de mai tîrziu Gh. Fiat. Tatăl său, ţăran sărac, silit de mizerie apu­că drumul fabricii de la oraş, bă­­tînd zi de zi drumul­ de la Dgu­­zeşti la Reşiţa. Treizeci de kilo­metri la dus, treizeci la întors. Pe Gheorghe Fiat sportul l-a a­­tras de mic. Decor obişnuit , cîţiva puşti din mahala (se mutaseră la Reşiţa), o minge numai petice şi un maidan din apropierea ca­sei. Fire ambiţioasă, el a avut de mic dorinţa să­ înveţe. Dar după 4 clase de liceu, taică-său l-a luat de o parte şi i-a vorbit ca unui om mare. I-a arătat că şcoală n-o să mai poată face. Şi Gheorghe Fiat a intrat ucenic la uzina metalurgică din Reşiţa. Pe vremea aceea juca fotbal. Dar sa­trapii patronului i-au interzis să mai joace. Intr-o zi, un vechi boxer din o­­raş îi propune să vină la sala de antrenament. Deşi in copilărie se jucase cu mănuşile de box ale fratelui său, unul dintre boxerii profesionişti cunoscuţi, Gheorghe Fiat n-avea habar de box. Dar in clipa cînd a trecut pragul sălii şi-a dat seama că de nu va cores­punde va pierde şi ultima ocazie de a mai face sport. Şi s-a bătut curajos, pînă la ultima picătură de energie. Examenul a fost trecut cu bine. Sosesc zilele minunate ale elibe­rării patriei. In viaţa lui Fiat se petrece o cotitură hotărîtoare. Are posibilitatea să înveţe, să se spe­cializeze in meseria de lăcătuş pe care o îndrăgise încă de la veni­rea în uzină. Deopotrivă cresc şi­­ succesele sale sportive. Devine campion al ţârii. Reprezintă culo-u rile patriei la Sofia, Praga, Paris, Varşovia, Berlin, Helsinki, Mos­cova. Pretutindeni, luptă cu dir­­zenie. In toamna anului trecut, în cadrul turneului din Suedia, patru boxeri suedezi de valoare s-au pră­buşit sub pumnii săi năpraznici. Gheorghe Fiat este decorat cu Ordinul Muncii cl. III pentru me­rite deosebite în producţie şi cu Ordinul Muncii cl. II pentru suc-­ cesele sale sportive. Acum, e ofi­ţer. A primit titlul de maestru e­­merit al sportului pe care-l poartă cu cinste. Dar Gheorghe Fiat, maestrul emerit al sportului, unul dintre cei mai buni boxeri ai ţării, nu este o maşină de pumni. Gheorghe Fiat este înainte de toate un om. Un om cu o viaţă bogată. Un om cumpătat in vorbe şi in fapte. A îndrăgit o fată pe care o cunoştea încă din copilărie şi s-a căsătorit. Sunt fericiţi. Anul trecut a repre­zentat poporul nostru la Confe­rinţa internaţională pentru apă­rarea drepturilor tineretului de la Viena. Gheorghe Fiat citeşte mult, se duce des la spectacole. Este cel mai conştiincios la antrena­mente şi nu de puţine ori ajută antrenorului la creşterea tinerilor boxeri. Oare în trăsăturile acestui spor­tiv de tip nou nu se recunosc trăsăturile cetăţeanului de tip nou, harnic constructor al socialismu­lui ? Oare de ce să nu aducem in literatură „eroi pozitivi“, din lu­mea sportului, eroi pe care ii avem alături de noi, vii şi pu­ternici, mîndri şi plini de bo­găţie sufletească ? MARIUS GODEANU ♦ îndemnul unui mare poet Poeţi, antrenaţi-vă la înot, la săritura în lungime, la aruncarea greutăţii ! Versurile voastre , făceţi-le părtaşe la sărbătorile sportivilor. JOHANNES BECKER Sâ cint­ăm frumuseţile sportului! IUT­arius Mihail a dat muzicii **■ noastre uşoare multe compo­ziţii abordînd în creaţiile sale şi cîntece cu subiect sportiv care l-au făcut cunoscut tineretului,­­aşa cum sînt : „Spre Bucegi“, „Gigel“, „La drum cu bicicleta“ etc. Iată de ce vizita şi întrebările noastre privind muzica cu subiect sportiv nu l-au surprins de fel. „Consider că sportul este un bo­gat izvor de inspiraţie pentru com­pozitori, pentru că el aparţine ti­neretului, pentru că se desfăşoară în cadrul minunat al naturii, pen­tru că dă sănătate şi bună dispoziţie şi mai ales fiindcă intereses­:e­ază mase largi de oameni ai muncii. Cu toate acestea, muzica sportivă nu este, după părerea mea, nici suficient dezvoltată şi nici înţelea­să aşa cum trebuie. Consider că muzica uşoară, în special, este cea mai potrivită în momentul de faţă penntru temele sportive. Compozito­rii noştri preferă, cel puţin aşa re­iese din ceea ce s-a compus pînă in prezent, să folosească pentru temele sportive marşul. Cred că aceasta nu corespunde întotdeauna conţinutului. Iată de pildă bucata lui Elly Roman: „In goana bici­cletelor“ este un marş, deşi nici­odată nu am văzut ciclişti peda­­lînd în acest ritm. In schimb, „Cîn­tecul pionieresc de excursie“ al lui N. Stroe, scris în ritm de marş, dar cu o melodie simplă, vioaie, este bine realizat şi răspunde sco­pului în care a fost compus. Tot o vină a noastră, a compo­zitorilor, este şi aceea că nu ne inspirăm din viaţa sportivă pentru a compune cîntece de dragoste, că lucrăm de multe ori la repezeală, folosind melodii banale, că nu în­cercăm să sugerăm prin muzică specificul fiecărui sport în parte. De asemenea, cred că şi genul sa­tiric, pe care chiar eu l-am încer­cat, este potrivit temelor sportive. Trebuie spus insă cite ceva şi despre critica muzicală. Iată, con­sider că articolul semnat de Mihu Dragomir apărut in revista „Con­temporanul“ nu a adus o lămurire în problema muzicii uşoare, deoare­ce autorul nu ţine seama de faptul că scrierea de texte muzicale repre­zintă o specialitate desigur legată de creaţia poetului, dar că ea nu se află în tolba fiecărui poet, chiar dacă acesta este consacrat. Printre altele, poetul M. Dragomir a criti­cat cîntecul „Gigei“, iar tovarăşii de la radio s-au grăbit să-l scoată din repertoriu, deşi, cu calităţile şi lipsurile lui, acesta rămîne to­tuşi primul şi singurul cîntec sati­ric cu temă sportivă. Mai mult decit atît, responsabila comisiei literare a direcţiei muzi­cale radio, Păuna Răzvan, a modi­ficat fără consimţămîntul meu tex­tul unui cîntec ce-mi aparţine, fă­­cînd însă o corectare... greşită, în­locuind termenul „sosire“ la fina­lul unei întreceri cicliste purtată în scopul obţinerii victoriei cu „po­pas“, cuvînt care se potrivea ca nu ca un perete. Nu am ales acest exemplu fiindcă este vorba de mi­ne, ci pentru a demonstra uşurin­ţa cu care este tratată problema compoziţiilor cu subiect sportiv. A­­ceastă observaţie o extind şi asu­pra C.C F.S., a editurii C.F.S. care au abandonat de doi ani preocupa­rea faţă de compoziţiile cu temă sportivă, a direcţiei muzicale radio şi a tuturor forurilor care puteau stimula compoziţiile de acest gen prin organizarea de concursuri de cîntece sportive, incurajînd sub di­verse forme pe compozitori“. Mai multă atenţie literaturii sportive! Marile stadioane ale oraşelor ca şi modestele terenuri din mar­ginea satelor cunosc, la fiecare sfîrşit de săptămînă, însufleţirea în­trecerilor dintre sportivi care, spre deosebire de trecut, nu sunt spor­tivi de profesie. Sunt muncitori în fabrici sau pe ogoare — şi nu puţini dintre ei se află printre frun­taşii întrecerii socialiste —, sunt e­­levi sau studenţi pe care profesorii lor îi dau ca pildă de sîrguinţă. Participanţii la concursuri nu se mai numără cu zecile sau sutele ci cu miile şi zecile de mii iar la competiţiile de masă şi crosuri cu sutele de mii. Nu odată, spor­tivii noştri de frunte au făcut ca prin performanţele şi victoriile lor, opinia publică de peste hotare să-şi îndrepte atenţia spre tînăra noa­stră Republică Populară. Este din ce in ce mai evident faptul că sportul a devenit o preo­cupare de seamă pentru un mare număr de oameni ai muncii şi în­deosebi pentru tineret. Nu e de mirare, deci, că în literatura noa­stră care redă aspectele atît de va­riate ale marilor prefaceri la care suntem­ martori şi totodată părtaşi, a început să repecte — ce-i drept destul de timid — această activitate de pe zeci de stadioane, de­ pe mii de terenuri de sport. Au apărut mărturii ale activităţii sportive în lucrările poeţilor D. Deşliu, St. Iu­reş, Dr. Vicol, V. Felea ş.a. Au scris schiţe sportive cîţiva tineri prozatori (Pop Simion, V. Albu, ş.a.). Au făgăduit să scrie despre sport alţi scriitori­­ şi tineri şi mai vîrstnici. Totuşi suntem­ încă departe de a avea o literatură sportivă pe măsura dezvoltării mişcării noa­stre de cultură fizică şi credem că principala cauză o constituie tendinţa unor scriitori şi edituri, de a desconsidera sportul ca subiect pentru creaţii literare. Editura Cultură Fizică şi Sport care, în mod firesc, trebuie să pună accentul pe lucrările tehnice, a consacrat traducerilor numărul de coli­te­­ rămînea pentru beletri­stică. Editura Tineretului, de la înflin-(are şi pina acum, a tipărit in domeniul literaturii sportive numai două lucrări şi acestea traduceri („Ultimul meci“ de J. London şi „Pe ring“ de M. Korolev). F.S. P.L.A. a editat o mică nuvelă a lui P. Vejinov („Un meci la New* York“) şi o culegere de povestiri originale („Oameni noi pe st­a­dion“). Desconsiderarea arătată de edi­turi problemei sportului se mani­festă şi în superficialitatea cu care se trece peste terminologia sportivă. Vom da în cele ce urmează un exemplu care dovedeşte un dezin­teres vădit faţă de această pro­blemă. In Editura Tineretului a apărut, în vara trecută, traduce­rea cărţii lui Stephan Hermlin „Die erste Reihe“ („Rindul întii"). In această lucrare sunt prezentaţi mai mulţi eroi ai rezistenţei antihitle­riste din Germania printre care şi cunoscutul campion de lupte Wer­ner Seelenbinder. Găsim in a­­ceastă lucrare cuvintul „der Rin­ger“ (luptătorul) tradus prin „a­­tletul“ (pag. 47), iar expresia „der deutsche Halbschwergewichmeister im Ringen“, prin „maestrul de ring de categoria semi-grea“ (pag 48) în loc de campionul de lupte al Germaniei la categoria semi grea. Termenul „Armzug" nu a mai fost tradus ca şi o propoziţiune întreagă (ediţia originală pag. 87) în care se vorbeşte despre măiestria a­­tinsă de Seelenbinder. Pentru cel ce ştie cu cită grijă se verifică astăzi in edituri fidelitatea unei traduceri pare intr-adevăr de neînchipuit lipsa de răspundere cu care a lucrat redactorul acestei cărți. Fără îndoială ca el a preferat să trimită cartea la tipar fără să mai consulte un specialist. Toate acestea arata in mod clar că se impune ca scriitorii să dea mai multă atenţie sportului, ca e­­diturile să privească cu mai multă grijă literatura sportivă pe care o aşteaptă zeci de mii de tiieri de pe tot cuprinsul ţării. ION F. BACILI ‘­PttRITT POPULA” Nr. 2448 Pag. 3 a

Next