Steaua Roşie, iulie 1961 (Anul 10, nr. 155-180)
1961-07-01 / nr. 155
2 După ce împături cu grijă ziarul, bunicul îşi scoase luleaua. Apoi tacticos şi-o aprinse şi trase cîteva fumuri cu nesaţ. In faţa lui, la masă, şedea Sandu, un băiat scund, cu ochii negri şi vioi. îşi pregătea lecţiile. Avea mult de învăţat. Se pregătea pentru maturitate. Deja bunicul îl şi vedea inginer constructor pe unul din marile şantiere ale patriei (de fapt acesta este visul lui Sandu), stînd de vorbă cu muncitorii printre schelele uriaşelor blocuri, ori mînuind cu grijă rigla şi creionul... Dar firul gîndurilor bunicului au fost întrerupte de intrarea triumfală a lui Costel, fratele lui Sandu. — Felicită-mă bunicule! Sînt pionier! Fata gînditoare a bunicului se însenină deodată. Sărutîndu-1 pe frunte, îi spuse: — Bravo Costele! Cravata roșie a fost cea mai mare răsplată pentru munca ta școlară. Văd că trebuie să sărbătorim două evenimente: astăzi ai devenit pionier şi tot astăzi împlinești... — Nouă ani, bunicule! Nouă ani! Coste! era în al şaptelea cer. Cit de mult aşteptase clipa asta. Și iată, visul lui împlinit. — Tu nu mă feliciţi? — i se adresă fratelui său. — îmi pare foarte bine că ai devenit pionier, îi răspunse el pe un ton oarecum grav, dar înţelege-mă Costele, am foarte mult de învăţat. Aşa că orice clipă îmi este preţioasă. — Bine, bine, savantule, mai zise Costel şi se lăsă păgubaş. Apoi se aşeză în faţa oglinzii şi se admiră îndelung. I se părea că nodul nu e destul de strîns, că triunghiul nu-i destul de mare, că insigna strălucitoare nu e prinsă bine pe piept. Bunicul îl privea tăcut. „Deh! Ce să-i faci. Acum e viaţa lui. Ce-o să se mai bucure părinţii cînd l-or vedea pionier. Curind trebuie să sosească şi ei“. . O bătaie scurtă în uşă. Şi în cameră îşi făcu apariţia poştaşul. • — Bună ziua!... Aveţi o scrisoare. . — O scrisoare? întrebă Costel. — E recomandată. Vă rog să-mi semnaţi aici, şi-i arătă bunicului locul. Apoi factorul plecă. Bunicul, punîndu-şi ochelarii, prinse a citi adresa expeditorului: „Virgil Petrescu, str. 1 Mai...“ Costel îl întrebă mirat: — De la cine e scrisoarea bunicule? — ... Ei, băiete! Sînt fapte pe care oamenii nu le uită niciodată. Ele trăiesc în amintirea lor pînă la moarte. Sînt fapte care ne cinstesc pe noi toți. Scrisoarea aceasta este de la unul din vechii mei prieteni, care se vede că nu m-a uitat. Desfăcu scrisoarea şi începu să citească. Costel îl privea tăcut, îşi aduse şi el un scaun şi se aşeză lingă bunicul său. Deşi îşi frămîntase în fel şi chip mintea, despre ce lucruri şi fapte era vorba, tot nu pricepea. Privindu-l pe bătrîn, observă că ochii bunicului prinseră a se umezi, şi o tresărire uşoară îi pătrunse tot corpul. Apoi faţa i se însenină şi mai mult şi privirea lui devine atît de duioasă de parcă ar fi citit scrisoarea de la unul din fii săi, care s-ar afla undeva hăt departe. In cele din urmă Costel se hotărî să-şi întrebe bunicul, dar acesta nu răspunse şi &« ridică cu o vioiciune uimitoare pentru vîrsta lui, şi apropiindu-se de fereastră privi cîtva timp parcă in neştire... Acest lucru l-au înţeles amîndoi. Sandu lăsă cărţile de o parte şi urmărea şi el cele întîmplate. Apoi bunicul, apropiindu-se de masa pe care lăsase scrisoarea, spuse: — Vedeţi voi această scrisoare? Ea este pentru mine cel mai bun prilej de aducere aminte a unor timpuri grele, pe care voi le cunoaşteţi doar din cărţi, dar nu le-am trăit. Ar fi mai bine insă să vă povestesc o intîmplare pe care prietenul meu mi-a amintit-o acum şi ai căror eroi am fost noi doi. v. Intr-una din zilele de primăvară ale anului 1933, mă întorceam de la fabrică mai abătut ca oricînd. Patronul concediase încă douăzeci de muncitori. Aceasta însemna că încă douăzeci de familii rămîneau fără pîine. In faţa acestei situaţii, muncitorii m-au încredinţat pe mine împreună cu alţi doi comunişti, Petre Gheorghe şi Dumitru Frunză, să formăm o delegaţie şi să mergem la patron. I-am cerut ca celor concediaţi să le dea de lucru. Dar în loc să ne asculte cererea, ne-a dat afară. Acasă mă aştepta soţia mea, adică bunica voastră, de care cred că Sandu mai ales, îşi aminteşte bine. Mai avea săraca doar cîteva zile pînă la naşterea celui de-al treilea copil. Tatăl vostru abia împlinise unsprezece ani. El era cel mai mare dintre copii. Boala, care-l doborîse la pat, îmi pricinuia foarte multe greutăţi. Medicamentele erau scumpe şi nu prea se găseau. Plata la doctor era mare. Spre seară, trebuia să duc un pachet de manifeste la fabrică şi să-l ascund în lădiţa cu scule de la strungul meu. Aceasta n-o puteam face ziua, deoarece şi dimineaţa cînd ne prezentam la lucru şi după amiază cînd ne întorceam, ne controlau la poartă cîţiva poliţişti care stăteau acolo tot timpul. In ziua următoare, trebuia să aibă loc un miting al muncitorilor, după care urma să intrăm în grevă, în semn de protest împotriva concedierii celor douăzeci de muncitori. Această grevă a durat o săptămînă. Vă daţi seama ce importantă sarcină aveam. Aşa că deşi situaţia de acasă era tristă, pe la vreo opt seara mi-am pus o scurtă de ploaie şi am frecat. Sub scurtă aveam pachetul. In stradă era linişte. Trecătorii erau grăbiţi. Deşi nu erau mulţi nori,se vestea totuşi ploaie. Apoi, cu paşi repezi, m-am îndepărtat de casă. Cînd am ajuns în colţul străzii, privirea mi se opri în dreptul unui restaurant de vizavi. Acolo chiar lîngă intrare stătea un tip între două vîrste şi după cum îmi amintesc avea şi o mustaţă neagră şi stufoasă, netunsă de multă vreme. Fuma. Privirile lui ţipătoare mă iscodeau bănuitor. Fără să-i dau prea mare atennţie am luat-o spre dreapta. După vreo cincizeci de paşi, am întors capul instinctiv. Tipul se luase după mine. Abia atunci mi-am dat seama că e sunt suspectat şi că acesta este unul din copoii siguranţei. Eram deci urmărit. Să fi fost la mijloc vreo trădare? Acest gînd mă neliniştea. Totuşi, manifestele trebuiau să ajungă în fabrică cu orice preţ. Atunci am încercat să-l încurc pe străzi. Am intrat pe o străduţă laterală şi pe neaşteptate m-am pomenit în față cu un puşti cam de vîrsta ta, Costele. — Bună seara, nene Mihai — mă salută el bucuros că mă întilnise. — Bună seara, i-am răspuns eu în grabă, încercînd să-mi amintesc cine e. Mi-am amintit uşor. Era fiul unui muncitor din secţia in care lucram şi eu. — L-am luat de mină și i-am spus: — Virgil te cheamă, nu-i așa? — Da, nene Mihai. — Mai încet, și ascultă-mă te rog cu cea mai mare atenție. Sînt urmărit. Nu te uita înapoi... Virgil, în tine pot să mă bizui? — Desigur, nene Mihai, spuse el șoptit. — Atunci ascultă ce trebuie să faci. Știi, strungul la care lucrez eu... E în baia cea mare şi intri pe uşa din mijloc, al treilea din primul rînd... Trebuie să-l ştii, doar mi-ai adus o dată prînzul, cînd soţia mea n-a putut veni. — 11 ştiu... Da, îl ştiu. Are plasa protectoare ruptă. — Aşa, aşa. Acum fii atent. Ia pachetul acesta, în el sînt manifeste şi caută în orice fel ca el să ajungă pînă dimineaţa în lădiţa mea cu scule de la strung. Iată şi cheia. Dacă nu răzbeşti, te duci la bădiţa Apetre. Ne-am înţeles? — Da, nene Mihai. — Acum fugi şi caută să scapi neobservat de copoii siguranţei şi patrulele de poliţişti care au împînzit orașul. Iți urez succes. I-am strîns mîna. Băiatul ascunzîndu-și pachetul sub haină se îndepărtă repede. — Stai! Stai! Se auzi din spate răcnetul copoiului. M-am oprit. El fugea înnebunit după mine. M-am uitat după Virgil. Dispăruse. In dreptul meu se opri. — Bolșevicule! Te-am prins! Răcni el şi mă lovi cu tocul revolverului peste faţa. Am simţit o durere ascuţită şi sîngele îmi ţîşni pe nas. — Unde-i băiatul? Nu i-am răspuns. Imediat scoase din buzunar un fluier. Sunetul lui strident şi lung alarmă patrulele de poliţişti. Peste cîteva minute eram cu cătuşele la miinie, în beciul poliţiei. Timpul pînă la interogator îmi păru nesfîrşit de lung şi de chinuitor. Mereu aceleaşi întrebări îmi frămîntau mintea: „Oare va fi reuşit Virgil să ducă la îndeplinire sarcina încredinţată? Nu-l vor fi prins şi pe el poliţiştii?“ Abia la interogator, cînd poliţiştii m-au întrebat că „al cui era copilul căruia i-am dat manifestele, de la cine le-am primit, unde trebuia să le duc, cine sînt conducătorii comunişti, atunci am înţeles că manifestele au ajuns unde trebuiau. Mai tîrziu am aflat că în ziua următoare a avut loc cel mai mare miting al muncitorilor, zi în care aceștia au declarat grevă. După trei luni de zile mi-au dat drumul. Cînd m-am întors spre casă, pe aceeași stradă, m-am întîlnitcu Virgil. De bucurie îmi sărise de gît. — Te-ai întors, nene Mihai? — Precum vezi, Virgil. Tu ce mai faci? învăţ... Ştii, nene Mihai, atunci în seara aceea am văzut cum te-ai lovit copoiul acela. — Cum? Doar tu dispăruseși. Imediat după un colt am sărit peste un gard și am intrat în grădina vecină. In cealaltă casă locuim noi. Aşa că locurile acestea le cunosc bine. De după şopron am privit apoi scenă care a urmat. De necaz, atunci cînd te-a lovit am început să plîng. —’Cum se poate, doar tu ești bărbat?! Fapta ta nu va fi uitată niciodată. — Știi nene Mihai, dar nu m-am putut stăpini. Apoi după ce mașina în care te-a dus plecase și lucrurile s-au liniștit, m-am furișat spre fabrică. La poartă era o santinelă, așa că m-am strecurat prin gardul de sîrmă ghimpată. — Acum să mergem spre casă. Sînt îngrijorat de soartacelor ai mei. Am pornit spre casă. N-am cuvinte să vă spun ce bucuroasa a fost bunica voastră cînd m-a văzut. Ne-am îmbrățișat de parcă nu de trei luni nu ne-am văzut, ci de ani de zile. A plîns. Era bucuroasă că m-am reîntors. Să-i fi putut, pe toţi trei copii i-aş fi luat în braţe. Tatăl vostru se înzdrăvenise. Tot atunci am aflat că familia mea a fost ajutată de sindicat şi mai ales de bădiţa Apetre şi chiar de tatăl lui Virgil. Din ziua aceea noi am devenit cei mai buni prieteni. Timpul s-a scurs uimitor de repede. A început războiul. El ne-a despărţit. Am aflat apoi că la asaltul Debreţinului tatăl lui Virgil a căzut. Sfîrşitul lui ne-a găsit în oraşe diferite. Acum, după atîţia ani, Virgil m-a regăsit. Eu nu mai ştiam nimic de soarta lui. Şi, iată scrisoarea... In scrisoare mi-a reamintit seara aceea din care noi am devenit prieteni şi cum o duce în prezent. Dar mai bine citeşte Sandule scrisoarea, cu glas tare. Luă scrisoarea şi-i arătă: — Uite, de aici. Ridicîndu-se de la masă Sandu luă scrisoarea şi începu să citească cu glas tare. — Acum, nene Mihai sînt foarte fericit. îmi pare foarte rău că tatăl meu nu trăieşte ca să-mi vadă căminul. Ce-i drept la început mi-a fost greu. Am muncit şi am învăţat. Sînt inginer. Soţia mea este soră la spitalul din oraş. Am şi doi copii. Cel mai mare are treisprezece ani, celălalt zece. Învață bine amîndoi. Te rog din toată inima ca să-mi vizitezi căminul. Oricînd vei fi bine primit. Te aşteptăm să vii. Pe curînd. Virgil“. Sandu împături scrisoarea şi o lăsă pe masă, fără să-şi ia privirea din ochii umezi ai bunicului. Pentru prima dată îl vedea plîngînd. Înțelese că erau lacrimi de bucurie. CHIOREAN IOAN SCRISOAREA — POVESTIRE — STEAUA ROȘIE Figuri de dascăli noi jotocii dt Of Noaptea era destul de întunecoasă. Lumea ieşea de la cinematograful „Gh. Şincai" din Sărmaş. Rulase filmul sovietic „Pe ţărmuri depărtate“ Sofii Konrad şi fiul lor Bela discutau cu aprindere. — Ba şi eu sunt viteaz, se lăuda micul Beluska. — Viteaz la dulceaţă, il întăriră tăticul. — Nu-s? Întreabă micuţul, care acum va împlini 4 ani. — Nu! răspunseră cei doi părinţi. — Să vedem ... Şi copilultşnise în noapte Tălpile lui mici loveau mărunt trotuarul. Degeaba şi-au iubit paşii părinţii. Nu l-au mai prins. Ba s-au speriat pină la urmă. Au început să-L strige îngrijorați.. Bela ii așteapta după ușă, cu lumina stinsă. El n-ajunge încă la întrerupător. — Ei, seamăn cu nenea ăla din film? — Semeni, semeni! îl liniști mămica. Micul viteaz a adormit repede, visind poate „țărmuri îndepărtate". După o zi de muncă plină s-a sfîrşit şi mica idilă familiară. Soţul a mai conspectat aproape o oră o broşură. Viorica, nevasta, după ce citise un timp, adormise cu romanul în mină. Tirziu în noapte, încetă să mai clipească lumina la geamul activistului de partid Bela Konrad. Dimineaţa, bărbatul va pleca pe teren. Sofia la școală. Beluska se va plictisi pină va veni mămica, mai ales că fratele cel mic, Arpad, e plecat la bunici, la Cluj. Konrad Bela nu se gindea înainte de a adormi la toate acestea, dar ii treceau prin minte fără să vrea. II pătrunse armonia acestei familii al cărui cap era, incit nu-şi mai putea închipui viaţa altfel. Se înţelege că despre viitor nici nu mai poate fi vorba. El va fi aşa cum trebuie să fie. Dar nici un fragment din trecut nu mai era întreg; parcă nici n-a existat trecut înainte de Ibi. A cunoscut-o la Geaca. Erau pe atunci amîndoi învăţători. S-au căsătorit, şi din 1953 sînt in Sărmaş. Ea tot la şcoală a rămas. El a devenit activista de partid. Acum lucrează la Comitetul raionul Luduş. Umblă mult pe teren, dar cînd se întoarce in familie şi îşi vede cei doi copii şi sofia, parcă ii ia cineva oboseala cu mina. Ibi s-a născut la Iernut, dintr-o familie nevoiaşă. Intimplător a ajuns la Şcoala pedagogică din Aiud. Dar nu întîmplător în 1952, după ce termină şcoala, îndrăgeşte munca ei de luminătoare. Parcă e puţin lucru să îndrumi mîna tremurindă a copilului pe caietul cu liniuţe albastre? Să simţi în virful degetelor conturul primei litere migălite. Să descoperi uimită, ca şi copilul, noutatea luminii şi formele suple ale primului „2" desenat. Parca-i uşor sa priveşti, in ochii luminoşi ai ţîncilor, care în prima dimineaţă se prezintă la ora opt şi aşteaptă de la tine să le aduci minunea minunilor Iar tu, modelatorul sufletelor trebuie să-i înveţi să deosebească ce „e bine" de ce „e rău", să-i înveţi să stea in viată totdeauna drept şi cu fruntea sus, să le destăinui taine pe care secolele le-au destăinuit anevoie. De două ori a început Ibi Konrad această muzică frumoasă, dar plină de răspundere. A doua promofie îşi va lua zborul acuşi spre ciclul II, dar Viorica mai intră şi acum în fiecare dimineaţă la oră emofionată ca o îndrăgostită şi, de la ora 8 pină cind termină cursurile nu mai pleacă dintr-o „IV B“. E mereu printre cei 23 de fii a ei. lat-o. E primăvară. A trecut ora a doua. Stă intr-un coif ci curţii cu elevii. Ei se joacă și rid. — Rindunica zboară! Strigă un glăscior plin de sonoritate, și un stol de miini albe se ridică sus, speriate. — Iîii... Vulturul zboară! Miinile iar se ridică. — Vulpea zboară! neputincioase miinile rămîn cu aripile neîntinse. Cum o să zboare vulpea? — Vrabia zboară! Ciodrița zboară! Omul zboară! Ah! Alexandru, tu ai ridicat mina. Ce, omul zboară? — Sigur că zboară! Nu merge cu avionul? — Ba nu, că omul nu are aripi, răspunde o fetiță. Nu-i așa că nu zboară tovarășă învățătoare? — Ba, zboară copiii Voi n-ați auzit la difuzor cum a fost urmărit zborul maiorului Iuri Alexeevici Gagarin in Cosmos? Omul zboară mai sus decit orice vietate. Sus, sus de tot! II poartă visele lui și setea de lumină. Omul poate face orice vrea... Jocul s-a întrerupt. Cosmosul e mai frumos decit jocul. In clasă ora continuă tot despre zbor şi despre Cosmos. Cei mai buni elevi, Alexandru Tirnăveanu, Izabela Fülöp, Galfi Ghizela, au cunoştinţe multilaterale despre sateliţi şi rachete. Konrad Viorica îşi termină orele cu un sentiment plăcut, dar neînţeles. Se gîndeşte la Iuri Alexeevici Gagarin, omul sovietic care a străbătut mările văzduhului şi la fricii care poate mîine-poimîine vor fi nişte călători interplanetari. Sărmăşenii au indrăgit-o pe tinăra învăţătoare. Parcă ar fi totdeauna printre ei, pe cimpie. — Bună de pus în loc de leac cînd te doare ceva, zice cite unul. — Umblă ca argintul viu. Și nici n-o vezi; dar unde pune mîna, treabă iese. — N-ai văst mă, ce dansuri învîrtește? E un fel al sărmășenilor de a admira pe cei care le sînt pe plac. Dar Ibi este modestă. Tace și face. — Tovarăşă învăţătoare, începem? — începem cu „De-a lungul". Pufin obosită, se întoarce seara tirziu acasă. Soţul fiu s-a reîntors noaptea aceasta. Copiii, Bela şi Arpad dorm strînşi în braţe. Mama îi sărută pe rînd. îşi caută apoi manualele şi citeşte pînă tirziu. Apoi işi aduce aminte că a primit o scrisoare de la mama din Iernut. Bătrina colectivistă ii scrie cite și mai cite. Trebuie să-i răspundă. „Dragă mamă, Noi suntem bine, pe Arpad l-am adus de la Cluj. S-a făcut atit de mare, de nu l-ai mai recunoaşte. Nici nu zici că are numai 2 ani. La vară o să venim cu toii, că mi-e tare dor de satul nostru ... Se opreşte din scris: „satut nostru" ... Parcă ieri a plecat din Iernut. Da, da era in acelaşi an cind a intrat în U.T.M.- 1948. A'j'Ud, Călina. Prima zi de şcoală cînd abia a avut putere să susţină privirea ţîncilor din faţa ei. Şi glasul directorului. — Copii, vă prezint pe noua voastră învăţătoare .. Dar cum mai arată acum satul ei? Acolo se construieşte. Mîinepoimiine nu va mai fi sat, ci oraş. N-o să mai cunoască locurile pe unde a copilărit. Poate nu mai există nici şcoala în care a intrat în picioarele tremurinde şi inima speriată. Poate nici dascălii care i-au îndrumat prima dată mîna nu mai sînt pe acele meleaguri. Au venit desigur alţii. Beluska se scoală, şi-i cere apă. O trezeşte din vis. Viorica Konrad stinge lumina şi adoarme fără ginduri. Mîine la opt, va începe o nouă zi. ION ARCAŞ BALADA LUI PINTEA (relief în lemn) — de Gheza Vida — Aspectele caracteristice din viaţa ţăranilor muncitori din Maramureş (Dans din Ţara Oaşului, Cap de Taran, Hloritoare etc.) constituie opere dintre cele mai valoroase. Prin bogăţia conţinutului, prin inspiraţia autentică şi dinamismul limbajului expresiv, prin redarea unei pasiuni răscolitoare, opera sa se situează printre cele mai însemnate realizări ale artei romînești contemporane. IXAVC ■ 1 1 ■ ■ ’ 1 1 ..................... ’■ Laureat al Premiului de Stat și Maestru emerit al artei, sculptorul Gheza Vida se impune astăzi ca unul dintre cei mai valoroşi artişti în ale sculpturii şi gravurii. Originar din Baia Mare, in opera sa de sculptură şi grafică, răsună puternic pasiunea revoluţionară, conştiinţa de luptător pentru libertatea şi drepturile poporului. Temele principale din opera lui sunt inspirate din trecutul de luptă al poporului nostru împotriva exploatării (Răscoala, Balada lui Pintea, Pintea Grigore și haiducii săi judecind un boier). Ansamblul de cîntece şi dansuri al Consiliului Central al Sindicatelor în turneu Ansamblul de cîntece şi dansuri al Consiliului Central al Sindicatelor se află într-un turneu de 60 de zile în principalele oraşe şi centre muncitoreşti din ţară. Cu această ocazie, va poposi pentru o zi şi in oraşul nostru. Oamenii muncii din Tg. Mureş îşi amintesc cu o plăcere de frumosul spectacol prezentat anul trecut, de apreciatele lucrări coregrafice şi muzicale dintre care reamintim suita coregrafică „Aşa se joacă pe la noi“, tablourile „Dansul recoltelor îmbelşugate“ şi „Zi de sărbătoare“ d în spectacolul muzical coregrafic „Balada Patriei“. Cei peste 7.000 de spectatori, care au asistat la spectacolul prezentat pe stadionul „23 August“ au aplaudat cu multă căldură pe foştii muncitori, actualii artişti ai ansamblului, care au interpretat la un înalt nivel artistic, cu entuziasm, atît frumoasele noastre dansuri populare, cit şi minunatele cîntece despre patrie şi partid, despre muncă şi despre viaţa nouă ce o trăim. In cursul turneului din acest an, Ansamblul de cîntece şi dansuri al Consiliului Central al Sindicatelor prezintă uneie din cele mai valoroase și apreciate lucrări din stagiunea 1960— 1961. In programul ansamblului figurează, de pildă, baletul in trei tablouri: „Cînd strugurii se coc“ pe muzica lui Mihail Jora, Maestru emerit al artei, Laureat al Premiului de Stat (coregrafia: Floria Capsai) şi Mitiţă Dumitrescu). De asemenea va fi prezentat şi poemul omagial „Slavă partidului nostru!“ închinat celei de-a 40-a aniversări a creării Partidului Comunist din România. Muzica aparţine compozitorului Florin Comişel. Din programul spectacolului mai fac parte lucrări corale şi solistice ale compozitorilor Laurenţiu Profeta şi Sergiu Sarchizov. In tabloul folcloric Drag mi-e cîntecul şi jocul!“ apar apreciaţii solişti instrumentişti: Traian Lăscuţ-Fagărăşanu, artist emerit, şi la ţambal Dumitru Marinescu-Ciuciu. Spectacolul renumitului ansamblu va avea loc în seara zilei de 5 iulie a. c., pe stadionul „23 August".