Steaua Roşie, aprilie 1973 (Anul 24, nr. 76-100)

1973-04-01 / nr. 76

PAGINA 2 STEAUA ROȘIE Cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu (Urmare din pag. 1) dar din ţara noastră, în dezvoltarea luptelor sociale. Stat major marxist al proletariatului, el s-a situat în fruntea maselor populare în bătăliile împotriva exploatării și asupririi, pentru o viaţă mai bună, pentru libertate socială şi naţională. Naşterea partidului revoluţionar al clasei muncitoare, ca şi întreaga sa dezvoltare ulterioară au fost rezultatul evoluţiei economico-sociale şi politice a ţării noastre, expresia cerinţelor mersului înainte al societăţii româneşti pe calea progresului social. Partidul s-a format din rîndurile proletariatului şi s-a ridicat la luptă pentru eliberarea clasei sale, a maselor muncitoare, exprimînd în modul cel mai fidel interesele şi aspiraţiile cele mai înaintate ale naţiunii noastre. El s-a dezvoltat odată cu cristalizarea şi maturizarea conştiinţei de clasă a proletariatului, cu transformarea muncitorimii dintr-o clasă în sine, intr-o clasă pentru sine, cum spunea Marx. Istoria de 80 de ani a partidului politic al muncitorimii româneşti demonstrează, o dată în plus ,că numai atunci cînd detaşamentul revoluţionar al proletariatului porneşte în activitatea sa de la realităţile concrete, social-istorice, ale poporului în mijlocul căruia activează şi ţine seama de cerinţele, interesele şi aspiraţiile acestuia, poate juca un rol esenţial în lupta împotriva exploatării şi asupririi, îşi poate îndeplini cu succes misiunea istorică în înfăptuirea revoluţiei proletare, în transformarea revoluţionară a societăţii pe calea socialismului şi comunismului. (Aplauze puternice). Istoria, viaţa, faptele demonstrează că formarea partidului muncitorilor a fost rezultatul evoluţiei istorice a poporului nostru, al dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie şi al ascuţirii contradicţiilor de clasă din România acelei perioade, rezultatul condiţiilor obiective create în viaţa societăţii noastre. In programul său, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din T?•"•mânia înscria ţelul final al luptei clasei muncitoare — „desfiinţarea relaţiilor de producţie capitaliste“, „întemeierea societăţii socialiste“ — şi totodată stabilea o serie de revendicări imediate, ca de pildă: garantarea dreptului de întrunire şi organizare, votul universal, învăţămîntul gratuit şi altele. Subliniind rolul istoric al clasei muncitoare, programul definea drept sarcină centrală a partidului „de a organiza proletariatul, de a organiza poporul muncitor" în lupta revoluţionară. Trebuie spus că atît în elaborarea programului, cît şi în activitatea de traducere în viaţă a prevederilor sale, socialiştii români au ţinut seama de realităţile concrete ale societăţii noastre din acea epocă, de cerinţele specifice ale dezvoltării istorice a României. Anton Bacalbaşa arăta în ziarul socialist „Munca“ că, la elaborarea sarcinilor şi obiectivelor programului partidului, „socialiştii români au avut in vedere condiţiile speciale ale ţării in care trăiesc“, iar Dobrogeanu Gherea afirma: „Şcolari ai socialismului, membri ai marii familii socialiste europene, noi ştim că felul activităţii noastre atîrnă de condiţiile reale ale ţării noastre şi mai ales de cele economico-sociale. Aşadar, să analizăm condiţiile de trai ale ţării noastre cum urmează din poziţiunea poporului muncitor, din relaţiile de clasă, din cultura noastră, din temeliile economice". De altfel, socialiştii români afirmaseră această poziţie încă în 1891, în raportul prezentat la Congresul Internaţionalei a II-a de la Bruxelles. In raport se spunea: „Din punct de vedere al tacticii, socialismul român trebuie să aibă armele sale proprii, condiţiile economice şi cîmpul economic pe care va trebui să lucreze fiindu-i proprii". Sau, menţionînd că ţelul tuturor socialiştilor este „stabilirea unei societăţi solidare şi armonioase, a unei societăţi în care toate uneltele de muncă vor fi socializate“, raportul sublinia că, în ce priveşte „mijloacele prin care s-ar ajunge la acest scop, fiecare va întrebuinţa pe acelea cerute de condiţiile specifice ale ţării sale“. Ancorat în realităţile social-politice ale ţării, partidul muncitorilor din România şi-a spus cuvîntul faţă de toate marile probleme care frămîntau societatea românească din acea vreme, luînd poziţie şi preconizînd soluţii în conformitate cu interesele de clasă, cu aspiraţiile revoluţionare ale proletariatului. Astfel, socialiştii români abordează în mod aprofundat problema agrarţărănească, de o deosebită acuitate pentru societatea acelei vremi, militînd pentru înfăptuirea reformei agrare, pentru lichidarea formelor de exploatare feudale la sate, pentru împămîntenirea ţăranilor şi organizarea pe baze noi a muncii acestora, pentru introducerea unor mijloace de lucru avansate în agricultură. In acelaşi timp, pornind de la analiza ştiinţifică a stării de înapoiere economică a ţării, de la rămînerea în urmă a forţelor de producţie, socialiştii subliniau importanţa deosebită a dezvoltării intense a unei industrii naţionale noi, ba o condiţie at.it pentru progresul general al societăţii, cit si pentru S Ta^rilor Proletariatului. ţionart perspectivă, c~,c??.rea trecerii, în socialiste. Aceste lf,carea societăţii sentiale Centru''erau probleme emuncitoare si „tenta clasei două forţe sec;a, tarian,muncele le reveneaa e bază cărora Hanţă să farcina ca în strînsa aforma’ acţioneze pentru transformarea revoluţionară a societăţii. Socialiştii români acordau, de asemenea, o atenţie deosebită asigurării condiţiilor pentru dezvoltarea instrucţiei publice, pentru ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie al maselor populare, pentru formarea unei intelectualităţi provenite din popor şi legată de acesta — parte componentă a luptei generale pentru emanciparea socială şi naţională a României. Ocupîndu-se îndeaproape de problemele legate de lărgirea libertăţilor publice, cetăţeneşti, democratice, partidul clasei muncitoare şi-a definit clar poziţia faţă de problema naţională, pronunţîndu-se ferm pentru lichidarea oricăror discriminări şi asupriri naţionale, pentru egalitatea deplină în drepturi între toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de naţionalitate. Reprezentanţii de frunte ai partidului se ridicau cu putere împotriva dominaţiei străine, proclamînd solemn dreptul imprescriptibil şi inviolabil al naţiunii noastre, ca de altfel al tuturor naţiunilor, la o viaţă liberă şi independentă. Toate acestea demonstrează că socialiştii români s-au situat de la început pe poziţii marxiste clare, şi-au propus ca obiective fundamentale soluţionarea problemelor arzătoare izvorîte din realităţile concrete ale ţării, din necesităţile dezvoltării României pe calea progresului material şi social. Luptînd pentru interesele proletariatului român, ale maselor muncitoare din ţara noastră, partidul clasei muncitoare din România s-a manifestat, totodată, ca detaşament activ al mişcării muncitoreşti internaţionale, întreţinînd legături strînse cu Engels şi fruntaşi ai mişcării muncitoreşti din celelalte ţări, participînd cu regularitate la congresele Internaţionalei a II-a, partidul muncitorilor din România a dezvoltat largi relaţii cu celelalte partide socialiste. Multiple şi strînse legături au existat între mişcarea muncitorească din ţara noastră şi cea din Rusia, legături care şi-au găsit expresia atît în sprijinul acordat grupurilor revoluţionare ruse de către socialiştii români, în sprijinul moral şi material acordat socialiştilor ruşi emigraţi în România, cît şi în schimbul de corespondenţă şi în legăturile directe cu Plehanov, iar mai tîrziu cu Vladimir Ilici Lenin. Organul de presă al partidului publica frecvent ştiri despre mişcarea revoluţionară din Rusia, iar în 1892, prin gazeta „Mişcarea socialistă“, socialiştii români şi-au exprimat simpatia şi solidaritatea cu grupul revoluţionarilor ruşi, printre care se afla şi tinărul Ulianov — Vladimir Ilici Lenin — pe care guvernul ţarist îl deportase în Siberia. O amploare deosebită au cunoscut-o în acei ani legăturile internaţionaliste dintre socialiştii români şi cei bulgari. Pe teritoriul ţării noastre, revoluţionarii bulgari, prigoniţi în ţara lor, au găsit adăpost şi prieteni adevăraţi. Relaţii internaţionaliste au fost stabilite, de asemenea, cu partidele socialiste din Germania, Franţa, Italia, Belgia şi alte ţări. Paginile presei muncitoreşti şi socialiste din acele vremuri constituie o mărturie a solidarităţii proletariatului român cu luptele muncitorilor din Norvegia, Danemarca, Olanda, Elveţia, Spania, China, Australia, Statele Unite ale Americii, Cuba şi din alte ţări ale lumii. Activitatea internă a partidului, legăturile strînse cu organizaţiile clasei muncitoare din celelalte ţări, cu conducători eminenţi ai proletariatului, participarea şi contribuţia sa activă la dezbaterea problemelor importante ce se puneau în faţa mişcării muncitoreşti internaţionale în acea vreme, i-au adus prestigiu şi autoritate pe plan internaţional. Conducerea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Ungaria aprecia, în 1894, într-o scrisoare adresată socialiştilor români că „tînărul şi vigurosul Partid Socialist Democrat Român ocupă deja, graţie devotamentului şi energiei voastre, un loc însemnat printre partidele socialiste ale continentului". După cum este ştiut, încă de la început, partidul revoluţionar al clasei noastre muncitoare a avut de înfruntat nenumărate greutăţi, a fost nevoit să facă faţă unor grele încercări, pricinuite de împotrivirea claselor dominante, de prigoana şi teroarea regimului burghezo-moşieresc. Totodată, trebuie spus că în activitatea partidului s-au manifestat şi o serie de confuzii şi limite determinate de stadiul dezvoltării sociale, de lipsa de experienţă şi de insuficienta maturizare ideologică a proletariatului şi a conducătorilor săi din acea perioadă. Existenţa, în conducerea partidului, a unor elemente nelegate de clasa muncitoare, inconsecvente din punct de vedere politic şi ideologic, a determinat, în ultimii ani ai secolului trecut, frămîntări şi convulsii din ce în ce mai grave, care au dus pînă la întreruperea vremelnică a activităţii partidului. Cu toate acestea, lupta revoluţionară a continuat să se desfăşoare, diferitele cercuri şi organizaţii muncitoreşti au continuat să acţioneze, şi în focul bătăliilor de clasă s-au ridicat şi format din sinul clasei muncitoare şi al intelectualităţii progresiste o serie de noi militanţi socialişti, ca Ion C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Alexandru Ionescu, Alecu Constantinescu, Mihail Gh. Bujor, Gheorghe Cristescu, Dimitrie Marinescu şi alţii. Ei şi-au consacrat eforturile strîngerii rindurilor clasei muncitoare, reorganizării partidului pe baze marxiste, români şi sîrbi (în raport cu numărul total al românilor şi sîrbilor) locuiesc în afara graniţelor lor" şi că „în general construcţia de stat în direcţia burghezo-naţională nu s-a terminat în Balcani". Un moment hotărâtor în desfăşurarea evenimentelor internaţionale, cu influenţe deosebit de pozitive şi asupra istoriei noastre, a fost victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a dus la prăbuşirea imperiului ţarist, la instaurarea în Rusia a primului guvern al muncitorilor şi ţăranilor, ceea ce a exercitat un puternic stimulent în lupta revoluţionară a clasei muncitoare, a oamenilor muncii de pretutindeni. Prăbuşirea imperiului ţarist şi destrămarea monarhiei austro-ungare au creat condiţii pentru realizarea unor profunde transformări socialpolitice în această parte a Europei, pentru închegarea statelor naţionale— şi în acest cadru pentru crearea statului naţional unitar român, ce încununa lupta de secole a maselor populare din toate cele trei provincii româneşti. Se adevereau în acest fel cuvintele pe care Engels le scria socialistului român Ion Nădejde în ianuarie 1888 — şi anume: „Dacă mîine despotismul din Petersburg ar cădea, poimîine n-ar mai fi în Europa nici o Austro-Ungarie". Şi, după cum ştiţi, aşa s-a întîmplat. (Aplauze puternice). Salutînd cu entuziasm actul istoric al închegării unităţii noastre statale, socialiştii români subliniau într-o declaraţie publicată în ziarul „Socialistul“ la începutul anului 1919: „Ca socialişti români internaţionalişti, salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român şi respectăm legăturile de unire hotărâte. România nouă de astăzi trebuie să devie România socialistă de mîine“. (Aplauze puternice). înfăptuirea unităţii statului naţional român — victorie epocală a maselor populare din întreaga ţară, în realizarea căreia clasa muncitoare, mişcarea socialistă au adus o preţioasă contribuţie — a deschis perspectiva dezvoltării mai rapide a forţelor de producţie ale ţării şi, totodată, a creat condiţii favorabile pentru intensificarea activităţii forţelor sociale progresiste, a mişcării muncitoreşti revoluţionare, în anii 1918—1920, pe fundalul ascuţirii contradicţiilor regimului burghezomoşieresc, creşte combativitatea maselor muncitoare. Sunt cunoscute marile demonstraţii de la 13 decembrie 1918, înăbuşite în sînge de regimul burghezo-moşieresc, acţiunile revoluţionare, deosebit de intense, ale clasei muncitoare în perioada de după război, care au luat o tot mai mare amploare, culminînd cu greva generală din 1920 ce a cuprins proletariatul de pe tot cuprinsul tării, zguduind" pileioriti “ însesi temeliile regimului burghezomosieresc si demonstrînd că muncitorimea este o forţă socială în stare să conducă poporul în lupta pentru transformarea revoluţionară a întregii societăţi. In România se aflau atunci la ordinea zilei probleme deosebit de stringente, care se cereau soluţionate fără întîrziere, ca de pildă reforma agrară, lichidarea relaţiilor de producţie feudale la sate, refacerea economiei distruse de război şi dezvoltarea unor ramuri noi ale economiei naţionale, asigurarea unor condiţii de viaţă mai bună pentru masele muncitoare. Clasa muncitoare care se dezvoltase numericeşte, al cărei nivel politic crescuse ca urmare a experienţei proprii de luptă şi sub influenţa victoriei Revoluţiei Socialiste din Octombrie, a intensificării mişcării revoluţionare mondiale, avea de jucat un rol de cea mai mare importanţă în dezvoltarea ţării, în apărarea intereselor şi drepturilor oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Aceasta impunea în mod necesar reorganizarea partidului, astfel încît să poată acţiona ca organizator şi conducător al marilor bătălii de clasă ce se anunţau, să-şi poată asuma răspunderea conducerii întregii lupte revoluţionare din România pentru răsturnarea claselor exploatatoare de la putere pentru înfăptuirea victorioasă a revoluţiei proletare şi trecerea la făurirea societăţii socialiste. în această perioadă, socialişti români de frunte întreţin legături strînse cu reprezentanţii Internaţionalei a IlI-a, eu însuşi Vladimir Ilici Lenin, cu care poartă discuţii privitor la condiţiile în care urma să aibă loc afilierea partidului la Internaţionala Comunistă. Exprimîndu-şi de la bun început adeziunea faţă de principiile leniniste ale partidului de tip nou, ei au formulat, totodată, o serie de obiecţii cu privire la amestecul Cominternului în stabilirea componenţei organelor de conducere ale partidului — considerînd pe bună dreptate că aceasta este un drept legitim al propriului partid — precum şi cu privire la o serie de analize şi aprecieri eronate făcute de Comintern la adresa situaţiei din România. Justeţea acestor puncte de vedere ale socialiştilor români se relevă cu claritate în lumina experienţei istorice a mişcării muncitoreşti din ultima jumătate de veac. Răspunzînd necesităţilor obiective ale dezvoltării sociale a ţării noastre, reprezentanţii socialiştilor români hotărăsc la Congresul din mai 1921, prin vot unanim, transformarea partidului socialist în Partidul Comunist Român. (Aplauze puternice, prelungite. Se scandează „P.C.R.“). Prin aceasta se ridică pe o treaptă superioară activitatea detaşamentului de avangardă, revoluţionar al clasei muncitoare din România. Partidul Comunist, continuatorul direct al mişcării revoluţionare, socialiste, al partidului clasei muncitoare făurit în 1893, a dus mai departe şi a ridicat pe un plan superior, în noile condiţii ale dezvoltării României, lupta de eliberare,socială şi naţională. Tocmai de aceea, apreciem acest moment ca un moment de răscruce în dezvoltarea României noi. Din păcate, o parte a membrilor partidului socialdemocrat nu a urmat hotărîrea adoptată la Congresul din 1921, constituindu-se într-un partid socialdemocrat separat, ceea ce a produs sciziunea politică în rîndul clasei muncitoare din România, doszului şi a altor organizaţii — şi care au constituit o afirmare puternică a hotărîrii revoluţionarilor români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, de a apăra independenţa României, de a lupta pentru unitatea statului naţional român. (Aplauze puternice). Un puternic impuls a dat luptei antifasciste constituirea în 1943, din iniţiativa Partidului Comunist, a Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe măsură ce se apropia momentul decisiv, în vederea răsturnării dictaturii militarofasciste, se impunea tot mai stringent realizarea unităţii clasei muncitoare. Crearea Frontului Unic Muncitoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat, în 1944, şi apoi a Blocului Naţional Democrat au reprezentat o condiţie importantă a victoriei insurecţiei naţionale antifasciste armate de la 23 August 1944, în urma căreia regimul de dictatură militaro-fascistă a fost răsturnat. După cum se ştie, ca urmare a înfăptuirii actului istoric de la 23 August România a ieşit din războiul antisovietic şi s-a alăturat cu toate forţele coaliţiei antihitleriste, luptînd pînă la victoria finală împotriva Germaniei naziste, alături de Uniunea Sovietică şi ceilalţi aliaţi. Marea victorie de la 23 August 1944 a marcat o cotitură istorică în dezvoltarea României. Lupta antifascistă, democratică s-a transformat rapid într-o mişcare socială de mare amploare, fără precedent în analele ţării noastre, care a deschis calea desăvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice, realizării unor profunde schimbări revoluţionare în viaţa socială, înfăptuirii idealurilor de libertate şi dreptate socială ale poporului român. Desfăşurînd o vastă activitate organizatorică şi politică, Partidul Comunist Român, împreună cu Partidul Social-Democrat şi celelalte forţe revoluţionare şi democratice, a reunit în această mişcare principalele forţe ale naţiunii — clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea, păturile mijlocii de la oraşe şi sate şi chiar anumite cercuri ale burgheziei. Rod al luptei maselor largi, la 6 martie 1945 a fost instaurat primul guvern democratic din istoria ţării. Aceasta a marcat instaurarea puterii revoluţionar-democratice a muncitorilor şi ţăranilor, a deschis calea trecerii la o etapă superioară — înfăptuirea revoluţiei socialiste. Nu aş putea să nu menţionez, şi cu acest prilej, faptul că, în înfăptuirea insurecţiei naţionale antifasciste armate, în instaurarea primului guvern democrat şi în crearea condiţiilor pentru trecerea la făurirea socialismului, forţele armate — inclusiv cadrele de conducere, ofiţerii, generalii — au urmat linia trasată de partidul comunist, s-au alăturat poporului. Aceasta a avut o mare importanţăpentru victoria tuturor luptelor care s-au desfăşurat în România. In procesul dezvoltării economico-sociale, al creşterii avîntului revoluţionar, a devenit absolut necesară realizarea deplinei unităţi organizatorice şi politice a clasei muncitoare, căreia îi revenea misiunea de clasă conducătoare în transformarea revoluţionară a societăţii. După cum se ştie, în februarie 1948, Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat au fuzionat, creîndu-se partidul revoluţionar unic, bazat pe concepţia ştiinţifică despre lume şi viaţă a clasei muncitoare, materialismul dialectic şi istoric, pe învăţătura marxist-leninistă. (Vii aplauze). Prin aceasta s-a pus capăt pentru totdeauna sciziunii din mişcarea noastră muncitorească, s-a asigurat unitatea organizatorică și politică a clasei muncitoare — clasă conducătoare a marii opere de edificare a socialismului pe pămîntul României. Este o coincidenţă semnificativă că în această lună am sărbătorit 25 de ani de la crearea partidului unic al clasei muncitoare în noile condiţii istorice şi 80 de ani de la crearea primului partid unic al clasei muncitoare din România. (Aplauze puternice). Trecînd în revistă istoria mişcării muncitoreşti din ţara noastră, constatăm că proletariatul român a afirmat de la început, cu tărie, necesitatea de a se uni şi organiza într-un partid unic revoluţionar de clasă, care să conducă cu fermitate, pe baza unei concepţii clare, luptele maselor populare împotriva exploatării şi asupririi, pentru libertate şi dreptate socială. Crearea cu 80 de ani în urmă a partidului unic muncitoresc a avut o influenţă uriaşă asupra afirmării clasei muncitoare pe arena luptelor sociale din România, asupra dezvoltării mişcării revoluţionare din ţara noastră. Fără îndoială că producerea, în decursul desfăşurării evoluţiei istorice, a sciziunii mişcării revoluţionare şi a partidului, formarea mai multor partide muncitoreşti au avut consecinţe negative asupra luptei de clasă, asupra rolului jucat de proletariat în înfruntarea cu burghezia si moşierimea. In momentele hotărîtoare ale procesului revoluţionar însă, în etapele decisive ale bătăliei de clasă — cum au fost lupta împotriva fascismului, trecerea la organizarea insurecţiei naţionale armate antifasciste, cucerirea puterii politice şi economice în stat şi apoi înfăptuirea sarcinilor construcţiei socialiste — s-a impus cu deosebită actuitate necesitatea închegării unităţii clasei muncitoare, a realizării unităţii de acţiune a organizaţiilor ei politice, inclusiv a trecerii la refacerea partidului unic revoluţionar al proletariatului. Istoria, viaţa demonstrează că numai unită, avînd un partid unit şi puternic, clasa muncitoare îşi poate îndeplini misiunea istorică de transformare revoluţionară a societăţii. (Aplauze puternice, prelungite). Partidul Comunist Român, continuatorul celor mai înaintate tradiţii revoluţionare ale clasei muncitoare ale poporului român — a cărui activitate putem spune că a început acum 80 de ani — a condus cu succes masele ,în lupta pentru înlăturarea vechilor rînduieli, pentru făurirea orînduirii socialiste. Evocînd astăzi luminoasa pagină scrisă în istoria luptei revoluţionare a proletariatului român în 1893, — şi care a fost reconstituită .In mod deosebit de convingător, cu ajutorul unui bogat material documentar, al mărturiilor vremii, în cadrul expoziţiei inaugurate ieri la Muzeul Institutului de Istorie a Partidului — desprindem învăţăminte pentru viitor, dobîndim imbolduri şi mai puternice pentru a ne îndeplini in condiţii tot mai bune înaltele îndatoriri si răspunderi ce ne revin fată de poporul nostru în marea ctitorie a socialismului si comunismului pe pămîntul României. (Aplauze puternice, prelungite). Evoluţia reşii, socialist istorică a mişcării muncitotransformarea partidului în Partidul Comunist Român - moment crucial în istoria României Ca rezultat al voinţei proletariatului de a se uni, precum şi al activităţii noilor lideri revoluţionari, iau fiinţă, începînd din anul 1901, cercurile socialiste „România muncitoare“ — organizaţii politice muncitoreşti care desfăşoară o amplă campanie propagandistică şi organizatorică în vederea refacerii partidului. In acest cadru are loc şi organizarea, pe plan naţional a mişcării sindicale — în 1906 — care determină intensificarea acţiunilor revoluţionare ale clasei muncitoare, accelerarea procesului de refacere a partidului socialist. Proletariatul român continuă să fie o prezenţă activă în viaţa social-politică a ţării, dezvoltîndu-şi totodată legăturile de solidaritate cu lupta proletariatului din alte ţări. Astfel, în anul 1905, masele muncitoare din România se solidarizează cu proletariatul rus, organizează mari demonstraţii de protest împotriva represiunilor dezlănţuite de ohrana ţaristă. Este, de asemenea, cunoscut ajutorul pe care l-au dat revoluţionarii români răsculaţilor de pe crucişătorul „Potemkin“, care au primit azil politic în România. Sub presiunea puternică a mişcarii de solidaritate muncitorească, guvernul român este nevoit să refuze să predea ţarismului pe răsculaţii de pe „Potemkin“. Dînd o semnificaţie deosebită acestui act, Lenin a apreciat că guvernul român „nu vrea să se înjosească într-atît incit să facă slujba de poliţist la cererea ţarului întregii Rusii“ şi că a procedat „aşa cum poate proceda numai guvernul unei naţiuni care se respectă“. O puternică ilustrare a forţei şi combativităţii mişcării revoluţionare din ţara noastră a constituit-o participarea clasei muncitoare, a socialiştilor români la evenimentele din 1907 — anul celei mai mari răscoale ţărăneşti din istoria modernă a României. Ţărănimea răsmplificarea luptei „avin,,' oulată a primit un puternic sprijin uitait g acesta în ‘evoniatea muncitorilor, a socialispremiseim centru crearea lor, TM s.au deplasat la sate însufleţindu-i pe ţărani, dîndu-le un ţel clar în luptă. Sunt cunoscute energicele acţiuni de protest ale muncitorilor împotriva represaliilor la care a fost supusă ţărănimea, atitudinea hotărîtă a socialiştilor în apărarea răsculaţilor. Acesta a fost un moment deosebit de important în afirmarea pe arena politică naţională atît a muncitorimii revoluţionare, cît şi a ţărănimii — profund interesata îrn transformarea democratică a ţării, în manifestarea unităţii şi aliantei celor două care militau pentru lichidaclaserea exploatării şi asupririi burghezo-moşiereşti. In marile acţiuni democratice, revoluţionare care s-au desfăşurat în aceşti ani în România, un loc important ocupă intelectualitatea progresistă, oamenii de ştiinţă şi cultură înaintaţi, care îşi aplecau urechea la nevoile şi aspiraţiile poporului şi luau parte activă la luptă, alături de muncitori şi ţărani, de militanţii socialişti. în această perioadă are loc o tot mai evidentă închegare a forţelor revoluţionare ale clasei muncitoare, proces ce îşi găseşte expresie în unificarea cercurilor „România muncitoare“ din întreaga ţară şi în crearea Uniunii Socialiste din România. Congresul socialist din 1910 statuează constituirea Partidului Social-Democrat din România, care se proclamă în mod solemn „vlăstar al vechii rădăcini socialiste, pe care nimic nu a putut-o distruge", continuatorul firesc al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România creat în 1893. Dezvoltînd în noile condiţii linia politică a mişcării noastre revoluţionare, partidul clasei muncitoare îşi propune ca obiectiv fundamental intensificarea luptei pentru eliberarea proletariatului şi a maselor populare de exploatare şi asuprire, pentru înlăturarea vechilor orînduieli şi făurirea noii orînduiri sociale. El s-a ridicat împotriva vînzării bogăţiilor ţării capitalului străin. Totodată, partidul s-a situat în rîndurile partidelor şi grupărilor de stingă din cadrul Internaţionalei a II-a pronunţîndu-se cu hotărîre împotriva războiului imperialist, jucînd un rol important în iniţierea şi organizarea Conferinţei de la Zimmerwald. Retidul a desfăşurat o intensă activitate de mobilizare a maselor populare în lupta împotriva intrării României în război, pentru o politică de neutralitate. Sub conducerea partidului, masele largi muncitoare au organizat greve, întruniri şi demonstraţii împotriva războiului, care au culminat cu marea demonstraţie de la Galaţi din 13 iunie 1916. După cum se ştie, după doi ani de neutralitate, România burghezo-moşierească s-a alăturat coaliţiei imperialiste a Antantei care promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale. Problema făuririi statului naţional unitar preocupa profund masele populare în acea perioade, constituia un deziderat vital al poporului român, al proletariatului, al socialiştilor, încă înianuarie 1917 Lenin manifesta un interes deosebit pentru această problemă, apreciind că „foarte mulţi Refacerea unităţii organizatorice şi politice a clasei muncitoare, crearea partidului unic marxist-leninist - moment hotărîtor, obiectiv necesar în lupta victorioasă pentru cucerirea puterii politice şi edificarea socialismului în România încă din primele momente ale existenţei sale, Partidul Comunist Român înfruntă împotrivirea înverşunată a regimului burghezomoşieresc, desfăşurîndu-şi activitatea în condiţii dintre cele mai grele. In 1924, la numai trei ani de la crearea sa, Partidul Comunist Român este declarat ilegal. Nevoit să activeze timp de două decenii în ilegalitate, Partidul Comunist din România, folosind cele mai diverse forme de luptă, a fost în permanenţă organizatorul şi conducătorul clasei muncitoare, al oamenilor muncii. Marea grevă a minerilor de la Lupeni din 1929, eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie — februarie 1933, numeroase alte mişcări greviste din anii crizei economice şi din perioada ulterioară au demonstrat, odată cu spiritul combativ al clasei noastre muncitoare, creşterea capacităţii partidului de a organiza şi conduce luptele revoluţionare. Aşa cum am mai afirmat şi în alte împrejurări, această capacitate a crescut pe măsură ce conducerea partidului a fost deţinută de reprezentanţi direcţi ai clasei muncitoare, de fiii clasei muncitoare, care trăiau şi activau în România. (Aplauze prelungite). Partidul Comunist Român a desfăşurat o activitate multilaterală şi susţinută pentru unirea, în lupta împotriva regimului burghezo-moşieresc, a tuturor forţelor muncitoreşti democratice şi patriotice — în primul rînd pentru întărirea unităţii de acţiune a clasei muncitoare, în frontul unic al comuniştilor şi socialiştilor. Mulţi dintre cei prezenţi în sală — mă refer la vechii activişti — îşi reamintesc de activitatea desfăşurată în această direcţie, inclusiv de întîlnirile din acea perioadă dintre reprezentanţii partidului comunist şi partidului socialist. In toate marile momente ale luptei revoluţionare, şi mai ales în perioada luptei împotriva fascismului şi a războiului antisovietic s-au organizat acţiuni comune ale comuniştilor şi socialiştilor, îndeosebi jos, în întreprinderi. Un rol important în evoluţia luptei politice desfăşurate de către comunişti a avut Frontul Democratic care înmănunchia largi forţe sociale ale ţării şi care a organizat numeroase acţiuni împotriva înrobirii ţării Germaniei hitleriste. Sunt cunoscute acţiunile desfăşurate de către comunişti pentru mobilizarea poporului la lupta cu arma în mină, pentru apărarea independenţei României în eventualitatea unui război naţional de apărare împotriva agresorilor fascişti, precum şi pentru sprijinirea poporului cehoslovac care căzuse victimă ocupaţiei germane. Un moment culminant al valului luptei populare conduse de partid în această perioadă împotriva politicii de fascizare a ţării şi pentru apărarea independenţei naţionale o constituie marea demonstraţie antifascistă din 1 Mai 1939, desfăşurată sub semnul unităţii de acţiune între comunişti şi socialişti. Sunt prezenţi în sală comunişti, socialişti şi alţi militanţi revoluţionari care au mers umăr la umăr în această demonstraţie care, putem spune, a marcat un moment superior în lupta pentru unitatea clasei muncitoare în România. (Aplauze puternice) Nu aş putea să nu reamintesc, de asemenea, marile demonstraţii împotriva dietatului de la Viena, organizate sub conducerea partidului, cu participarea socialiştilor, a Ma- Dezvoltarea impetuoasă a României socialiste, obiectivele actuale ale partidului in lupta pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate in patria noastră Stimaţi tovarăşi, Sărbătorim a 80-a aniversare a creării partidului clasei muncitoare în condiţiile înaintării impetuoase a României pe calea progresului şi civilizaţiei socialiste, a bunăstării şi fericirii întregului popor. Sub conducerea Partidului Comunist Român, clasa muncitoare din România, întregul nostru popor au împlinit, în anii care au trecut de la eliberare, idealurile în numele cărora s-au ridicat cu 80 de ani în urmă socialiştii români, pentru care au luptat şi s-au jertfit multe generaţii de revoluţionari, cei mai înaintaţi fii ai poporului. Visele şi nădejdile înscrise în primul program al partidului revoluţionar al clasei muncitoare au devenit realităţi în România socialistă de astăzi. (Aplauze puternice, prelungite). In programul de acum 8 decenii al partidului muncitorilor din România se spunea că „numai prefacerea mijloacelor de producţie, cum sînt pămîntul, fabricile, atelierele, minele etc. din proprietatea privată a unei clase în proprietate socială a societăţii întregi si prefacerea producţiei de mărfuri în producţie socialistă condusă pentru societate si prin societate, numai această prefacere poate face ca moductiunea în mare si rodnicia din ce în ce mai mare a muncii să fie, un loc de izvor de sărăcie, de apăsare, de nesiguranţă, de înjosire, un izvor de bunăstare şi dezvoltare armonioasă în toate privinţele“. Proletariatul român, sub conducerea partidului său de clasă, în alianţă cu ţărănimea şi intelectualitatea, a lichidat pentru totdeauna exploatarea omului de către om, a asigurat generalizarea relaţiilor socialiste de producţie la oraşe şi sate, înălţînd victorios pe pămîntul României edificiul socialismului. (Aplauze puternice, prelungite). Clasa muncitoare a devenit clasa conducătoare a întregii societăţi, îndeplinindu-şi cu cinste misiunea istorică în lupta pentru bunăstare şi fericirea întregii naţiuni. (Aplauze puternice). S-au produs schimbări radicale în structura societăţii româneşti, au cunoscut un avînt impetuos forţele de producţie, s-a dezvoltat şi întărit baza materială a orînduirii noi socialiste. A crescut continuu nivelul de bunăstare şi civilizaţie al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, au înflorit învăţămîntul, ştiinţa, arta, cultura, întreaga viaţă spirituală a poporului. Lichidînd înapoierea economică din trecut, România înfăţişează astăzi tabloul unei ţări în plin progres, cu o industrie puternică, în continuă dezvoltare, cu o agricultură într-un neîntrerupt proces de modernizare, cu o economie dinamică, prosperă, care asigură creşterea continuă a bunăstării tuturor oamenilor muncii. Marile realizări obţinute pe drumul propăşirii patriei, adîncile schimbări înnoitoare petrecute în viaţa întregii ţări sunt o confirmare strălucită a capacităţii partidului nostru comunist de a organiza şi conduce poporul român în marea operă de edificare a orînduirii socialiste şi comuniste. (Aplauze puternice). Ele ilustrează în modul cel mai convingător justeţea politicii partidului nostru — expresie a aplicării creatoare a adevărurilor generale ale socialismului la condiţiile concrete ale ţării, la cerinţele fiecărei etape de dezvoltare a societăţii româneşti. De-a lungul unei glorioase istorii de 80 de ani, partidul clasei muncitoare ,în România a demonstrat că :" (Continuare în pag. a 3-a)