Steaua Roşie, noiembrie 1975 (Anul 27, nr. 257-282)

1975-11-01 / nr. 257

! Expoziţia retrospectivă TEODOR HARŞIA Sălile „Galeriei Nagy Imre“ găz­duiesc expoziţia retrospectivă a maestrului Teo­dor Harşia, născut în 1914, în jude­ţul nostru la Filpi­­şul­ Mare. Artis­tul locuieşte la Cluj-Napoca şi pî­­nă în anul 1970 a fost lector la In­stitutul de arte plastice „Ion An­­dreescu“ fiind ini­ţiatorul în pictu­ră al multor plas­­ticieni locali. Crezul său ar­tistic se revendi­că de la o viziu­ne declarată, pic­torul mărturisind prin expoziţie că învăţătorul său spiritual a fost Gheorghe Petraş­­cu. Apartenenţa sa la şcoala de pictură din Cluj- Napoca, caracte­rizată printr-un colorit de factură impresionistă, i-a favorizat totuşi posibilitatea unei viziuni proprii ca­re se manifestă printr-o poezie discretă, insinuan­tă, „spusă în şoap­tă“. Realitatea cu înfăţişările ei fe­lurite este izvorul inspiraţiei, bucu­ria contemplaţiei se converteşte în prilej de reflexie uşor nostalgică. Este un slujitor al peisajului şi în special al celui transilvănean pe care-l recunoşti nu atît după as­pectele sale, geo­­logic-individuale, ci prin cromatică şi lumină. Folo­seşte ultramarinul la fel ca toţi pic­torii transilvă­neni, culoare pe care o simte structural. In pei­sajele sale de iar­nă sau primăvă­­ratice, natura a­­pare transfigura­tă, trecută prin filtrul unui ar­tist receptiv ca­re nu-şi permite să intervină de mai multe ori a­­supra primei im­presii. Interpret sensi­bil al figurii u­­mane, preferă to­tuşi anturajul co­piilor; portretele sale de copii a­­mintesc prin sen­timent candoarea şi ingenuitatea portretelor lui Tonitza, numai prin sentimentul lucrărilor pentru că factura, colori­tul, viziunea sînt personale. Naturile sale moarte, în care întîlneşti obiecte grupate întîmplă­­tor, fără a urmări o arhitectură a compoziţiei în si­ne, este compen­sată de sensibili­tatea sa pronun­ţată, de tendinţa spontană care-l ajută să urmă­rească şi să suge­reze palpabilul, materia colorată, vibrantă. Teodor Harşia gîndeşte şi converteşte realul în încîntări de un subtil rafinament în care rolul de catalizator îl are albastrul ultrama­rin, de obicei cu­loare cu finalizări expresioniste, de aceea gestul său de creaţie a fost riscant. Credem că ideea Muzeu­lui de artă de a-şi descoperi creatorii plecaţi departe de pe me­leaguri mureşene, atunci cînd au a­­tîtea frumuseţi de arătat este sa­lutară. Expoziţia va fi deschisă în­că trei săptămîni, ea merită atenţia publicului prin caracterul şi ţinu­ta lucrărilor. V. HERDEAN muzeograf I­S\ s \\ s TEODOR HARŞIA „Casa părintească“ Calităţile prozei de atmosferă, de analiză şi dezbatere a con­ştiinţelor care se întrezăreau în volumul de debut „Aşteptînd în linişte“ semnat de Mihai Sin, devin pregnante în romanul „Viaţa la o margine de şosea“. Problematica romanului: con­fruntarea dramatică din conşti­inţa unui intelectual. Inginerul Achim Brezeanu se întoarce în oraşul său natal şi află de moartea unuia dintre prietenii copilăriei şi adolescen­ţei sale, Nicu Nanu, bărbat în puterea vîrstei. Reîntoarcerea şi vestea declanşează în Achim sta­rea de conştiinţă, întrebările, in­trospecţia. Pentru a afla ceva despre moartea, dar mai ales despre existenţa lui Nanu, va avea loc o întîlnire cu Teo Io­­nescu prietena acestuia. Intre timp, inginerul îl va căuta pe fostul coleg, directorul de liceu Autonom Lungociu, o va cunoaş­te pe Nadia Palade şi va avea o discuţie cu bătrînii săi părinţi. Aceasta ar fi pe scurt trama epi­­■ă, iar timpul de desfăşurare, douăzeci şi patru de ore. Romanul concentrează insă un ■nare volum de experienţă uma­­nă, problem­atizînd concepte ca l­upta, luptător, învingător, în­vins, adevăr, vinovăţie. Natură complexă, hipersensibil şi mîn­­dru, Achim se vădeşte o fire e­­zitantă: „n-a reuşit să afle nici­odată cauza pentru care luptele sale nu răzbăteau în afară". Motivele inapetitului pentru succese carieriste, ale însingu­rării par a fi de ordin in­terior şi personajul îşi dă seama de necesitatea unei radicale schimbări interioare. .......dacă aş şti că pentru ce e dincolo de schimbare merită să rişti luptînd, aş fi mai curajos cu propria-mi viaţă“. Rememorează cîteva eta­pe ale existenţei sale cu intenţia eliberării de slăbiciuni. Este e­­vocată atmosfera unui cartier muncitoresc, din copilăria sa, şi această parte a cărţii se consti­tuie într-un preţios document u­­man. Rememorarea, naraţiunea directă şi intervalele analitice se organizează simultan construind un univers al conştiinţei. Se confesează apoi lui Auto­nom Lungociu (nume sugestiv caracterologic) şi Nadiei, despre viaţa sa la o topitorie de cînepă unde îl cunoaşte pe directorul Blendea, un posibil învingător, de fapt un „descurcăreţ“ (în sub­text cartea stigmatizează carie­rismul) pe care Achim ezită să-l denunţe; relatează apoi o expe­rienţă erotică care-i produce vagi nostalgii. Achim are la un moment dat revelaţia morţii şi demersul său eliberator, trece­rea pragurilor, se complică din perspectiva finitudinii şi cu a­­ceasta romanul etalează un plan de adîncime. Monologul confesiv capătă un patetism poematic. Tulburătoare rămîne opţiunea bătrînului maistru, personaj me­morabil, pentru o moarte care să-i anuleze spaima. Ideea de moarte apare, parcă într-o in­tenţie de exorcizare, de traver­sare a neliniştilor, dintr-un pu­ternic îndemn spre puritate şi lumină. Pregătită astfel, întîlnirea cu Teo Ionescu ne apare decisivă. Achim Brezeanu realizează că sensul vieţii este adevărul acelei vieţi şi că fiecare existenţă îşi are adevărul său. „Ce m-a tul­burat mai mult a fost gîndul că eu n-am un adevăr“ ... Achim îşi va descoperi adevărul său: vinovăţia. Vinovăţia faţă de el însuşi. Este o vină oarecum ab­stractă, de unde psihologia abi­sală a personajului. El refuză să se creadă înfrînt. Personajul este astfel recupe­rat, chiar dacă nu în întregime. El trăieşte sentimentul eliberă­rii, al echilibrului sufletesc re­găsit. In excepţionala scenă sim­bolică din final, sensibilitatea sa este din nou supusă ultrajului, personajul trădîndu-şi încă o da­tă complicata sa structură inte­rioară. Romanul, dens şi echilibrat ne invită la meditaţie, reţinîndu-ne prin mesajul său grav şi lumi­nos. ION MAŞCA Un roman al conştiinţei MIHAI SIN. ..VIATA LA 0 MARIE DE SOSEA“ ' 77 · L­ A Seară muzeală In şirul manifestărilor or­ganizate sub egida Comitetu­lui judeţean de cultură şi e­­ducaţie socialistă de către Muzeul judeţean în colabora­re cu instituţii de artă şi cul­tură pentru publicul larg, luni, 3 noiembrie, are loc la Muzeul judeţean o seară mu­zeală organizată împreună cu revista „Vatra“, îşi vor da concursul scriitorii Romulus Guga, Mihai Sin, Dan Cul­­cer, Dumitru Mureşan, care vor citi din creaţiile lor pre­cum şi actori ai Teatrului de stat din municipiu care vor citi pagini din operele lui Va­sile Pirvan, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga. Seara muzeală se va înche­ia cu un program de muzică românească de cameră. Concursul brigăzilor artistice de agitaţie La Casa de cultură a sindi­catelor din Tîrgu-Mureş va avea loc, mîine, 2 noiembrie a. c­­ora 9, faza interjude­ţeană a concursului brigăzi­lor artistice de agitaţie. Organizată de Comitetul uniunii sindicatelor din eco­nomia forestieră şi materiale­lor de construcţii, la această fază participă brigăzi artistice din judeţele Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Harghita, Bihor, Covasna, Să­laj şi Mureş. Judeţul nostru va fi reprezentat de brigada artistică de agitaţie a sindica­tului de la I.P.L. „23 August“ din Tg.-Mureș, instructor ar­tistic, maior Ioan Nemeti. Consfătuirea dirijorilor de cor Sub egida Comitetului de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Mureş şi Centrului de îndrumare a creaţiei popu­lare şi a mişcării artistice de masă, duminică la ora 9 va avea loc, în sala mică din Pa­latul culturii, o consfătuire la care vor participa dirijorii de cor din întreg judeţul. Lector univ. Valeria Covătaru şi compozitorul Zoltán Aladár vor prezenta probleme ale mişcării corale de amatori. Reuşite interpretative Primele concerte ale stagiunii au însemnat aproape tot atitea memorabile interpretări ale unor capodopere ale genului concer­tant, interpretări semnate de ti­neri solişti, despre care am in­format cititorii în săptămînile trecute. Făcînd parte din aceeaşi categorie, a valorilor excepţiona­le, alături de pianistul maghiar Ránki Dezső şi de violoncelista sovietică Karine Gheorghian, violonistul polonez Kostanty Kulka ne-a oferit o relevantă versiune a Concertului în Re ma­jor de Brahms. Interpretarea sa emană robusteţe, o tehnică ului­tor de sigură, în care se distinge în mod deosebit acurateţea into­naţiei în toate registrele instru­mentului, inclusiv în cel acut, a­­colo unde mulţi violonişti capo­tează. Dar mai presus de aspec­tele tehnice ale interpretării stă realizarea unei concepţii unitare, a discernerii complexităţii lucră­rii, în care, violonistul polonez distinge şi oferă cu clarviziune liniile esenţiale ale grandioasei construcţii brahmsiene. Ceea ce nu înseamnă însă că aspectele secundare, prezente în partida viorii soliste sunt neglijate; dim­potrivă, sunt realizate in aceeaşi înaltă altitudine, dar se înca­drează firesc în cursul tumultuos sau meditativ al muzicii. Toate acestea ţin de o muzicalitate ne­obişnuit de profundă cu care es­te înzestrat tînărul interpret po­lonez. Evoluţia sa ni-l recoman­dă ca pe unul din cei mai înzes­traţi violonişti tineri pe care i-am ascultat în ultimii ani. Întregul program al ultimului concert a satisfăcut setea de muzică bună a publicului. Debu­tul l-a constituit cantata „Pentru pace“ de VV. G. Berger, pentru orchestră, cor mixt şi bariton. Berger, după cum se ştie, este un maestru al genurilor simfo­nic şi cameral, în care a scris numeroase lucrări de o excepţio­nală valoare şi cu un mesaj pro­fund contemporan. Iată de ce e­­ram nerăbdători să ascultăm cantata sa, pentru a vedea mo­dul în care compozitorul se a­­propie de genul vocal-simfonic. Lucrarea ascultată, pe versuri de Radu Boureanu, este de proporţii reduse, dar foarte concisă şi densă. Străbat coordonatele de bază ale muzicii lui Berger, or­dinea şi claritatea, predilecţia pentru forme consacrate. Inter­pretarea, care a reunit sub ba­gheta lui Szalmán Lóránt or­chestra simfonică şi corul filar­monicii (dirijat de Birtalan Di­dit), cu concursul baritonului Bodó József, a arătat strădania tuturor interpreţilor de a aborda cu simţ de răspundere muzica autohtonă, fapt deosebit de îm­bucurător. In sfirşit orchestra şi dirijorul au avut un vast timp de acţiu­ne, pentru a valorifica mai ales potenţialul coloristic al unei lu­crări poate unice, suita „Cocoşul de aur“ de Rimski-Korsakov, ceea ce le-a reuşit din plin. BUJOR DANŞORBAN Comemorări Nicolae Văcărescu (1784-1825) Se împlinesc 150 de ani de la moartea celui mai puţin cunos­cut dintre Văcăreşti, Nicolae. Fiu al lui Ienăchiţă din a treia căsătorie a acestuia, Nicolae Vă­cărescu primeşte o educaţie a­­leasă. Trimis în 1821 în Oltenia cu un corp de armată pentru a opri „tulburătoarea mişcare" a lui Tudor, Nicolae nu întreprin­de, pare-se nici o acţiune, ba îi dă acestuia oameni şi bani şi se întoarce singur la Bucureşti, un­de, împreună cu alţi boieri sem­nează o scrisoare către ţarul Ru­siei prin care anunţă pericolul turcesc. Cum ţarul dezavua miş­carea, lucru aflat ceva mai tîr­­ziu, Nicolae va pleca la Braşov unde înfiinţează, cu alţi boieri, o societate politică şi culturală. Revine în Muntenia cînd află că noul domnitor, Grigore Ghica, pornise de la Constantinopol să-şi ocupe tronul. Moare în 12 octombrie 1825 fără a se şti pînă în prezent unde a fost înmor­­mîntat. Nicolae Văcărescu a scris pu­ţin, dovedind însă vocaţie poe­tică. Versurile sale nu sar din matca lirismului epocii, sînt ver­suri erotice de influenţă anacre­ontică cu reverberaţii petrarchie­­ne: „In rai fără tine e moarte, e gheaţă / Şi-n iad lingă tine e bi­ne, e viaţă. / Şi-n iarnă cu tine sînt toate-nflorite / Şi-n vară cînd nu eşti, sînt toate pierite“. Acorduri de autentică poezie sînt de descoperit în prelucrarea per­sonală a motivului „fortuna la­bilis“ (soarta nestatornică) în ca­re avem surpriza reîntîlnirii cu imagini din mai vechiul poem pe aceeaşi temă al lui Miron Cos­­tin, Viaţa lumii: „ ... Dar cînd de nădejde de leac nu se simte / Şi nici cum să-mi vie nu-mi tre­ce prin minte, / D-amor... nu e vorbă, dar nici dă viaţă, / S-au săvîrşit toate . .. ah, rumpe-to­ată“. E controversată paternita­tea poemei „Durda", atribuită lui de Eliade, în care avem de remarcat sentimentul voinicesc de esență populară pe care-1 va utiliza mai tîrziu Alecsandri în balade: „... Oleo, leo! Vre­mea-n vitează / P-ăi cu inima vi­tează, / Să nu stea să se cloceas­că / Ci-n singe să bălăcească, / Pomina să-şi înflorească“. Se spune că versurile ar fi fost scri­se în preziua începerii răscoalei­­lui Tudor. Dacă e aşa, e expli­cabil de ce a pactizat, în fond, cu răzvrătitul. A mai scris şi versuri în care a satirizat jocul de cărţi, cochetăria timpului, lu­xul. Intr-un stih „scris în Diva­­nu, supt un vultur, care însem­nează Ţara Românească“, citim: „Cu aste aripi răsfir dreptate ! Şi prin mărime-mi neam vă nu­mesc. / Cu aste fulgere ard strîm­­bătatea. / Prin astă cruce vă în­frăţesc! / Insă: / Luxul, neuni­rea, / Vrajba, pismuirea / Unde se-ncuibează, / S-aşteaptă piei­­rea, / Piere fericirea. / Mare, mic oftează!“ Sufletul poetului vibra în acordurile Patriei. SERAFIM DUICU • STEAUA ROȘIE PAGINA 3 „ZILELE TEATRULUI DE AMATORI“ Duminică, continuă să se desfăşoare în judeţ faza zona­lă a „Zilelor teatrului de a­­matori" în centrele Fîntînele şi Deda. La Fîntînele partici­pă formaţiile de teatru din Răstoliţa, Deda, Brîncove­­neşti, iar la Deda formaţiile de teatru din Neaua, Veţca, Fîntînele.

Next