Steaua Roşie, iulie 1978 (Anul 30, nr. 154-179)
1978-07-01 / nr. 154
Festivalul naţional „CÎNTAREA ROMÂNIEI“ Marginalii la un festival O scurtă privire retrospectivă asupra Festivalului „Zilele muzicale tirgumureşene“, recent încheiat, avind avantajul că imaginea acestuia este încă proaspătă în memoria noastră, dar şi dezavantajul de a nu avea detaşarea suficientă clasificării, decantării şi ierarhizării valorilor sale, se impune prin interesul pe care-l suscită, prin ecoul pe care-l are încă în rîndurile numeroase ale celor care l-au urmărit, în totalitate sau doar parţial. Dealtfel, chiar de aci trebuie pornit, de la adeziunea publicului, cel mai sensibil „barometru“ in aprecierea utilităţii unei asemenea întreprinderi. Şi, trebuie s-o spunem, dacă la celelalte ediţii am constatat fluctuaţii sesizabile, disproporţii vizibile între publicul unuia sau altuia dintre concerte, în acest an sălile au fost aproape întotdeauna pline. Este vorba de vreo „denivelare“ a gustului, de o uniformizare a preferinţelor etc.? Nu. Dimpotrivă, asistăm la o îmbucurătoare diversificare a preferinţelor, la sporirea receptivităţii publicului, dornic de a păşi pe alte căi decît doar pe cele bătătorite — formula concertului simfonic şi, eventual, cea a recitalului. Mai mult, publicul ediţiei a opta s-a arătat mult mai pretenţios şi am ştiut să diferenţieze (am sesizat-o ▼ din gradul de intensitate al aplauzelor) valorile, atît pe cele interpretative, cit şi pe cele creatoare. De fapt, am dorit, în aceste rinduri, să-i aduc un omagiu lui, publicului, personajul anonim dar, in acelaşi timp, cel care reprezintă singura raţiune de a fi a muzicii, a artei în general. Nu ne propunem să revenim asupra repertoriului sau a interpreţilor, am făcut-o la timpul potrivit, în limita spaţiului existent. Şi, poate, vom reveni în săptămânile următoare asupra primelor audiţii, care au fost numeroase, dar şi semnificative pentru autorii lor. Am considerat necesară această Scurtă retrospectivă pentru a limpezi lucrurile, pentru a-i ajuta pe cei care, pe drept cuvânt, incă mai discută despre festival, să-şi fixeze mai bine imaginea de ansamblu a acestuia Am auzit foarte frumoase aprecieri, dar și unele rezerve. Evident, orice apreciere, indiferent dacă este favorabilă sau nu, este subiectivă, ceea ce nu înseamnă că nu este emisă cu sinceritate. Şi, tot atît de evident este faptul că interpreţii unui festival pot avea şi momente mai puţin strălucitoare in actul lor de redare a partiturii. Insă, mă întreb, unde se mai pot asculta, în interval de unsprezece zile, formaţii simfonice, corale, camerale, solişti ca cele prezente acum la Tîrgu-Mureş: corul Madrigal, Filarmonica Moldova, violonistul Jean-Jacques Kantorom, Orchestra de cameră din Tîrgu-Mureş şi violoncelista sovietică Natalia Gutman,l,Admila Sosina şi Valeria Maior, Emilia Petrescu, Edit Simon, Ionel Pantea şi atîţia alţii? Unde are loc o premieră mondială a unui nou instrument muzical, ca în cazul violenei maestrului Ion Delu? Ecourile festivalului nu s-au stins şi nu se vor stinge încă destulă vreme, tocmai fiindcă a fost o manifestare muzicală extrem de consistentă, marcată de autentice valori creatoare și interpretative. BUJOR DANȘOREAN Teatrul de stat din Tg.-Mureş — secţia maghiară Domnişoara Nastasia de GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU Pusă în scenă pentru prima oară în limba maghiară (traducere: F. Imreh Mária), comedia tragică a lui G. M. Zamfirescu se dovedeşte a fi un criteriu de maximă valorificare a potenţialului artistic-creator al regizorului Dan Alecsandrescu, al scenografului Mircea Matcaboji şi al colectivului de interpreţi. Vădind o bună şi integrală înţelegere a gîndirii artistice a autorului, creatorii spectacolului au izbutit să traducă în imagine scenică unul din principiile estetice ale lui G. M. Z., potrivit căruia, dramaturgii trebuie „să vadă în clocotul contemporan un scop al piesei de teatru, și in această piesă un scop al spectacolului de pe scenă“. Gîndind și citind in acest fel piesa lui G. M. Z., regizorul Dan Alecsandrescu afirmă (în caietul de sală) că „aceasta a făcut şi mai necesar ca, fără a renunţa la localizarea acţiunii în timp şi spaţiu, la caracterul ei românesc, să accentuăm valorile ei perene, trăsăturile general-umane ale personajelor şi cele universal-valabile ale problemelor puse în discuţie". E o poziţie ideologică-estetică justă care înlesneşte realizarea unui spectacol animat de un adevărat suflu de umanitate înnoitor. Descoperirea în lumea „periferiei“ a unor pasiuni şi energii care dovedesc potenţialul vital al acestui mediu, relevarea,in imagini scenice tulburătoare, a gravităţii existenţei eroilor, compunerea artistică a laturii tragice a acestei existenţe, exploatarea, cu măsură şi tact a sentimentelor şi patimilor, uneori violente şi lipsite de învelişul convenţiilor sociale, starea de spirit şi sentimente complexe care animă personajele centrale propulsate pe linia tendinţei de evaziune în alt mediu, pe altă treaptă a ierarhiei sociale — sunt punctele de sprijin ale regiei artistice în compunerea unui spectacol de reală ţinută artistică, spectacol care permite formarea şi întărirea convingerii că in lumea periferică a mahalalei interbelice mult trimbiţalul element de descompunere nu era ceva intrinsec. Spectacolul cu Domnişoara Nastasia prezintă, in plus, citeva valori ce ţin de interpretarea actorului. In rolul titular, Farkas Ibolya, prin buna înţelegere a esenţei personajului său, compune inteligent toate acele laturi esenţiale de mentalitate şi psihologie care justifică dezlănţuirea violentei ciocniri de pasiuni in care se împleteşte tragicul şi grotescul. Csorba András întrupează magistral complexitatea sentimentelor şi stărilor psihice ale unui Vulpaşin mistuit de dorinţa „de a se culege de pe drumuri“, „de a prinde drag de casă şi de muncă“ iar pe de altă parte, de instincte brutale, de „puterea“ înfăptuirii crimei, un Ion Sorcovă,Vari László dezvăluie, simplu şi convingător, întregul caracter oscilant al bovinului curelor — formând, împreună cu Farkas şi Csorba triunghiul de rezistenţă artistică a spectacolului. Contribuţii remarcabile au Hányai Mária (Vecinat, Adleff IngebungParaschiva), Illyés Kinga (Niculina), Zalányi Gyula (Ionel şi Török András, absolvent al Institutului de teatru (Luca). O menţiune deosebită pentru compoziţia lui Magyari Gergely din scena de circiumă. ION CHEREJI Şantier de creaţie „Oamenii şi natura acestor locuri au constituit dintotdeauna seva artei mele'’ — Interviu cu pictorul BORDI ANDRÁS — — Maestre Bordi András, sînteţi decanul de virstă al artiştilor plastici mureşeni şi părintele spiritual al multora dintre ei. La 73 de ani, toţi cei care vă cunosc spun că rămineţi mereu tînăr în toate lucrările dumneavoastră. — Cred că le place să glumească numind tinereţe dorinţa mea, care trebuie să fie a oricărui artist, de a-mi perfecţiona continuu arta, creaţia. In artă nu poţi ajunge niciodată la capăt. — Arta şi personalitatea dumneavoastră se leasă organic de istoria artelor plastice din România, îndeosebi de dezvoltarea plasticii noastre de după eliberare. Aţi condus timp de 30 de ani destinele Muzeului de artă din Tirgu-Mureţ? aţi fost conducătorul şcolii libere de pictură continuînd munca maestrului Aurel Ciupe, aţi pregătit multe generaţii de plasticieni ca profesor al Liceului de artă. Privindu vă retrospectiv viaţa şi creaţia, socotiţi că aţi fost prezent mereu în inima cetăţii? — Este o întrebare grea la care puţini pot să răspundă categoric. Socotesc însă că am făcut tot ce am putut pentru a fi prin arta mea alături de oameni, alături de ţară şi sunt convins că arta şi crezul meu artistic şi social n-au fost trădate niciodată. N-am fost singur şi nu voi fi niciodată. Sper. — Se pare că vremea „şcolilor“ de pictură, a curentelor distincte s-a dus, gindîn ghile strict delimitat. Nu credeţi că se creează un precedent pentru lipsa unor tradiţii viitoare? — Categoric trăim o perioadă a personalităţilor nu a grupurilor, fapt ce nu afectează unitatea artei. Se simte incă pregnant că plasticienii noştri trăiesc pe un puternic sol strămoşesc continuînd tradiţia mare a şcolii româneşti de pictură incepînd cu recunoscuţii noştri înaintaşi Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Tonitza, Andreescu, Baba. Unitatea artei create de plasticienii noştri vine din unitatea ideilor lor, din felul în care ei gîndesc arta, rolul ei social. In Tîrgu-Mureş sunt plasticieni buni şi în general o viaţă artistică puternic afirmată. Chiar dacă în ultimul timp sănătatea m-a ţinut mai mult în atelier, socotesc că n-am fost absent în viaţa plastică a oraşului, participind la toate manifestările de amploare. — Cred că elevii dumneavoastră nu v-au uitat!? — Intreabă-i pe ei şi spune-mi şi mie. (Tovarăşul Gheorghe Olaru, directorul Muzeului de artă din Tîrgu-Mureş, prezent la discuţia cu maestrul Bordi, a protestat la întrebarea mea, vorbindu-mi apoi în cuvinte subliniate de adîncă emoţie şi stimă la adresa fostului său profesor). — Maestre Bordi András, in toate lucrările dumneavoastră, aş putea spune, şi în acuarele, şi în uleiuri, şi în peisaje, şi în compoziţii, se simte acel parfum specific al locului natal, al minunatelor plaiuri şi minunaţilor oameni de pe meleagurile mureşene. Vă rog să mă iertaţi dacă vă întreb: constituie acest lucru un intim resort al creaţiei dumneavoastră? — Bineînţeles că este aşa. Sunt de loc din Idrifaia. De-aici, de pe Mureş, şi oamenii şi natura acestor locuri a constituit dintotdeauna seva artei mele. Fiecare culoare, fiecare trăsătură de penel a constituit un moment din viaţa mea şi a oamenilor de aici. Am fost chemat să plec la Bucureşti, la Cluj, la Budapesta, dar nici unde n-aş fi putut crea ca aici, m-aş fi simţit mereu străin. Sufletul meu este alături de oamenii şi locurile de aici şi tot ce aştern acum în culoare pentru ei o fac. Multe lucrări de-ale mele sunt în muzee din ţară şi din străinătate M-aş bucura să se ştie că ele sunt o parte din viaţa mea dăruită oamenilor din România. — Stimate Bordi András, toţi care vă cunosc, am mai spus, consideră că iradiaţi mereu vitalitate şi optimism, că nu v-aţi schimbat deloc, că „nu îmbătrîniţi". Este exact impresia pe care o lăsaţi şi în aceste momente. Aţi avut în rodnica şi pilduitoarea dumneavoastră viaţă şi necazuri, şi bucurii. Sînteţi considerat, nedrept cuvînt, printre maeştrii marcanţi ai artei plastice româneşti, prezent mereu în inima vieţii artistice mureşene. Ce vă doriţi cel mai mult, acum? — O să-ţi spun un secret: numai sănătate. — Sănătate, multă sănătate şi putere de muncă vă dorim şi noi. DOREi MUREŞAN NOI DESCOPERIRI MONETARE Dovezile materiale ale trecutului nostru îndepărtat, printre care piesele numismatice ocupă un loc important, continuă să fie scoase la lumină an de an, sporind astfel colecţiile muzeelor noastre, constituind totodată importante documente pentru studiile de specialitate. Recent, colecţiile Muzeului judeţean Mureş s-au îmbogăţit prin achiziţionarea a două monede imperiale romane, descoperite cu prilejul unor lucrări de regularizare a albiei pinului Cocoş, în zona C.I.C. Tîrgu-Mureş — Cristeşti, în perimetrul anticei aşezări rurale daco-romane. Manifestind o deosebită grijă şi o adîncă înţelegere a fenomenelor istorice petrecute cu aproape două milenii în urmă in acest spaţiu, monedele au fost imediat colectate şi predate muzeului de Ioan Mărginean, lucrător al T.C.C. Cluj-Napoca. Ele sînt: un aureus emis de împăratul Traian în anul 100, pe cînd pregătea expediţia împotriva dacilor, creatorul ulterior al Daciei Traiane, ca fundament al zămislirii romanităţii orientale a Europei, a poporului român, cea de-a doua, un sesterţ din bronz emis de împărăteasa Chapina Augusta, soţia împăratului roman Commodus, între anii 177—182, ani în care se bucura de onoruri imperiale. Din informaţiile furnizate de descoperitori, cit şi din cercetarea de teren efectuată în zona în cauză, a reieşit că cele două piese n-au făcut parte din vreun tezaur monetar, cum sunt tezaurele descoperite in anii 191l3 (118 monede) și 1984, (13 monede) în aceeași localitate, ci ele sunt piese disparate, ajunse în mod fortuit în acel perimetru. Alături de alte monede din bronz şi argint emise de împăratul Traian, găsite mai demult la Cristești, aureus-ul recent descoperit , unicat, constituie un document important în atestarea existenţei aşezării dacice de aici. prof. MIHAI PETICA Muzeul juideţean Mureş » STEAUA ROȘIE PAGINA 3 la Jrănceşti La Dălceşti, pe colina strămoşilor celui plecat pe drumul de lacrimi şi singe al neamului se deşteaptă iarba arzind în miresme de dor, pulberile ţărinii visează roţi de care şi copite de cai... Ascultă numai in pieptul pămîntului şi vei auzi cum bate inima lui! Aici, libertatea cintă în muguri, in maci şi în stele cîntă şi dacă mă întrebaţi ce ţărînă-i aceasta, voi spune: — E ţara Bălcescului! EUGENIU NISTOR lumini străime oprit e ceasul firii de nour afurisit semănător de jale în veci nepedepsit. Rămas in umbra nopţii ogoru-i trist, bolnav şi ţara îngălbenită de hrăpăreţul pas. Au fost şi acele ceasuri de parcă n-ar fi fost cu ele am învăţat credinţa şi timpul pe de rost. Ogoru-i astăzi harfă în palmele neînvinse şi ţara îmbujorată în scînteieri cuprinse. Au înflorit iar merii în dulce dezmierdare cu violine sfinte petrec în sărbătoare. Să fie ceasul bun, cuminte , neamul ţării luminile străbune să înalţe firul ierbii. Cu singele îngropat în ierbile străine am botezat toţi fiii acestui neam ales. Să fie vorba, vorbă şi fapta întru simţire să fim in ţară, ţară cînd slova-i de înţeles. DOINA HOSSU