Steaua Roşie, iulie 1978 (Anul 30, nr. 154-179)

1978-07-01 / nr. 154

Festivalul naţional „CÎNTAREA ROMÂNIEI“ Marginalii la un festival O scurtă privire retrospectivă asupra Festivalului „Zilele mu­zicale tirgumureşene“, recent în­cheiat, avind avantajul că ima­ginea acestuia este încă proas­pătă în memoria noastră, dar şi dezavantajul de a nu avea deta­şarea suficientă clasificării, de­cantării şi ierarhizării valorilor sale, se impune prin interesul pe care-l suscită, prin ecoul pe ca­­re-l are încă în rîndurile nume­roase ale celor care l-au urmă­rit, în totalitate sau doar parţial. Dealtfel, chiar de aci trebuie pornit, de la adeziunea publicu­lui, cel mai sensibil „barometru“ in aprecierea utilităţii unei ase­menea întreprinderi. Şi, trebuie s-o spunem, dacă la celelalte edi­ţii am constatat fluctuaţii sesiza­bile, disproporţii vizibile între publicul unuia sau altuia dintre concerte, în acest an sălile au fost aproape întotdeauna pline. Este vorba de vreo „denivelare“ a gustului, de o uniformizare a preferinţelor etc.? Nu. Dimpotri­vă, asistăm la o îmbucurătoare diversificare a preferinţelor, la sporirea receptivităţii publicu­lui, dornic de a păşi pe alte căi decît doar pe cele bătătorite — formula concertului simfonic şi, eventual, cea a recitalului. Mai mult, publicul ediţiei a opta s-a arătat mult mai pretenţios şi a­m ştiut să diferenţieze (am sesizat-o ▼ din gradul de intensitate al a­­plauzelor) valorile, atît pe cele interpretative, cit şi pe cele creatoare. De fapt, am dorit, în aceste rinduri, să-i aduc un oma­giu lui, publicului, personajul anonim dar, in acelaşi timp, cel care reprezintă singura raţiune de a fi a muzicii, a artei în ge­neral. Nu ne propunem să revenim a­­supra repertoriului sau a inter­preţilor, am făcut-o la timpul potrivit, în limita spaţiului exis­tent. Şi, poate, vom reveni în săptămânile următoare asupra primelor audiţii, care au fost nu­meroase, dar şi semnificative pentru autorii lor. Am considerat necesară aceas­tă Scurtă retrospectivă pentru a limpezi lucrurile, pentru a-i a­­juta pe cei care, pe drept cuvânt, incă mai discută despre festi­val, să-şi fixeze mai bine ima­ginea de ansamblu a acestuia Am auzit foarte frumoase apre­cieri, dar și unele rezerve. Evi­dent, orice apreciere, indiferent dacă este favorabilă sau nu, este subiectivă, ceea ce nu înseamnă că nu este emisă cu sinceritate. Şi, tot atît de evident este faptul că interpreţii unui festival pot avea şi momente mai puţin stră­lucitoare in actul lor de redare a partiturii. Insă, mă întreb, unde se mai pot asculta, în interval de un­sprezece zile, formaţii simfonice, corale, camerale, solişti ca cele prezente acum la Tîrgu-Mureş: corul Madrigal, Filarmonica Mol­dova, violonistul Jean-Jacques Kantorom, Orchestra de cameră din Tîrgu-Mureş şi violoncelista sovietică Natalia Gutman,­l,Ad­­mila Sosina şi Valeria Maior, Emilia Petrescu, Edit Simon, Io­nel Pantea şi atîţia alţii? Unde are loc o premieră mondială a unui nou instrument muzical, ca în cazul violenei maestrului Ion De­lu? Ecourile festivalului nu s-au stins şi nu se vor stinge încă destulă vreme, tocmai fiindcă a fost o manifestare muzicală ex­trem de consistentă, marcată de autentice valori creatoare și in­terpretative. BUJOR DANȘOREAN Teatrul de stat din Tg.-Mureş — secţia maghiară Domnişoara Nastasia de GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU Pusă în scenă pentru prima oară în limba maghiară (tradu­cere: F. Imreh Mária), comedia tragică a lui G. M. Zamfirescu se dovedeşte a fi un criteriu de maximă valorificare a potenţia­lului artistic-creator al regizoru­lui Dan Alecsandrescu, al sceno­grafului Mir­cea Matcaboji şi al colectivului de interpreţi. Vădind o bună şi integrală înţelegere a gîndirii artistice a autorului, creatorii spectacolului au izbutit să traducă în imagine scenică unul din principiile estetice ale lui G. M. Z., potrivit căruia, dra­maturgii trebuie „să vadă în clo­cotul contemporan un scop al piesei de teatru, și in această piesă un scop al spectacolului de pe scenă“. Gîndind și citind in acest fel piesa lui G. M. Z., regi­zorul Dan Alecsandrescu afirmă (în caietul de sală) că „aceasta a făcut şi mai necesar ca, fără a renunţa la localizarea acţiunii în timp şi spaţiu, la caracterul ei românesc, să accentuăm valorile ei perene, trăsăturile general-u­­mane ale personajelor şi cele universal-valabile ale probleme­lor puse în discuţie". E o poziţie ideologică-estetică justă care în­lesneşte realizarea unui specta­col animat de un adevărat suflu de umanitate înnoitor. Descoperirea în lumea „perife­riei“ a unor pasiuni şi energii care dovedesc potenţialul vital al acestui mediu, relevarea,­in ima­gini scenice tulburătoare, a gra­vităţii existenţei eroilor, compu­nerea artistică a laturii tragice a acestei existenţe, exploatarea, cu măsură şi tact a sentimente­lor şi patimilor, uneori violente şi lipsite de învelişul convenţii­lor sociale, starea de spirit şi sentimente complexe care animă personajele centrale propulsate pe linia tendinţei de evaziune în alt mediu, pe altă treaptă a ie­rarhiei sociale — sunt punctele de sprijin ale regiei artistice în compunerea unui spectacol de reală ţinută artistică, spectacol care permite formarea şi întări­rea convingerii că in lumea pe­riferică a mahalalei interbelice mult trimbiţalul element de des­compunere nu era ceva intrin­sec. Spectacolul cu Domnişoara Nastasia prezintă, in plus, citeva valori ce ţin de interpretarea ac­torului. In rolul titular, Farkas Ibolya, prin buna înţelegere a esenţei personajului său, compu­ne inteligent toate acele laturi esenţiale de mentalitate şi psi­hologie care justifică dezlănţui­rea violentei ciocniri de pasiuni in care se împleteşte tragicul şi grotescul. Csorba András în­trupează magistral complexitatea sentimentelor şi stărilor psihice ale unui Vulpaşin mistuit de do­rinţa „de a se culege de pe dru­muri“, „de a prinde drag de ca­să şi de muncă“ iar pe de altă parte, de instincte brutale, de „puterea“ înfăptuirii crimei, un Ion Sorcovă,­­Vari László dezvă­luie, simplu şi convingător, în­tregul caracter oscilant al bovi­nului curelor — formând, îm­preună cu Farkas şi Csorba tri­unghiul de rezistenţă artistică a spectacolului. Contribuţii remar­cabile au Hányai Mária (Vecinat, Adleff Ingebung­­Paraschiva), Illyés Kinga (Niculina), Zalányi Gyula (Ionel­ şi Török András, absolvent al Institutului de tea­tru (Luca). O menţiune deose­bită pentru compoziţia lui Ma­­gyari Gergely din scena de cir­ciumă. ION CHEREJI Şantier de creaţie „Oamenii şi natura acestor locuri au constituit dintotdeauna seva artei mele'’ — Interviu cu pictorul BORDI ANDRÁS — — Maestre Bordi András, sîn­­teţi decanul de virstă al artişti­lor plastici mureşeni şi părin­tele spiritual al multora dintre ei. La 73 de ani, toţi cei care vă cunosc spun că rămineţi mereu tînăr în toate lucrările dumneavoastră. — Cred că le place să glu­mească numind tinereţe dorinţa mea, care trebuie să fie a ori­cărui artist, de a-mi perfecţio­na continuu arta, creaţia. In artă nu poţi ajunge niciodată la capăt. — Arta şi personalitatea dum­neavoastră se leasă organic de istoria artelor plastice din Ro­mânia, îndeosebi de dezvoltarea plasticii noastre de după elibe­rare. Aţi condus timp de 30 de ani destinele Muzeului de artă din Tirgu-Mureţ? aţi fost condu­cătorul şcolii libere de pictură continuînd munca maestrului Aurel Ciupe, aţi pregătit multe generaţii de plasticieni ca pro­fesor al Liceului de artă. Pri­­vindu vă retrospectiv viaţa şi creaţia, socotiţi că aţi fost pre­zent mereu în inima cetăţii? — Este o întrebare grea la care puţini pot să răspundă ca­tegoric. Socotesc însă că am fă­cut tot ce am putut pentru a fi prin arta mea alături de oa­meni, alături de ţară şi sunt convins că arta şi crezul meu artistic şi social n-au fost tră­date niciodată. N-am fost sin­gur şi nu voi fi niciodată. Sper. — Se pare că vremea „şcoli­lor“ de pictură, a curentelor distincte s-a dus, gindîn ghi­le strict delimitat. Nu credeţi că se creează un precedent pentru lipsa unor tradiţii viitoare? — Categoric trăim o perioadă a personalităţilor nu a grupuri­lor, fapt ce nu afectează unita­tea artei. Se simte incă preg­nant că plasticienii noştri tră­iesc pe un puternic sol strămo­şesc continuînd tradiţia mare a şcolii româneşti de pictură in­­cepînd cu recunoscuţii noştri înaintaşi Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Tonitza, Andreescu, Baba. Unitatea artei create de plasticienii noştri vine din uni­tatea ideilor lor, din felul în care ei gîndesc arta, rolul ei so­cial. In Tîrgu-Mureş sunt plasti­cieni buni şi în general o viaţă artistică puternic afirmată. Chiar dacă în ultimul timp să­nătatea m-a ţinut mai mult în atelier, socotesc că n-am fost absent în viaţa plastică a ora­şului, participind la toate ma­nifestările de amploare. — Cred că elevii dumneavoas­tră nu v-au uitat!? — Intreabă-i pe ei şi spune-mi şi mie. (Tovarăşul Gheorghe Olaru, directorul Muzeului de artă din Tîrgu-Mureş, prezent la discuţia cu maestrul Bordi, a protestat la întrebarea mea, vorbindu-mi apoi în cuvinte subliniate de a­­dîncă emoţie şi stimă la adresa fostului său profesor). — Maestre Bordi András, in toate lucrările dumneavoastră, aş putea spune, şi în acuarele, şi în uleiuri, şi în peisaje, şi în compoziţii, se simte acel parfum specific al locului natal, al­­ mi­nunatelor plaiuri şi minunaţilor oameni de pe meleagurile mu­reşene. Vă rog să mă iertaţi da­că vă întreb: constituie acest lucru un intim resort al crea­ţiei dumneavoastră? — Bineînţeles că este aşa. Sunt de loc din Idrifaia. De-aici, de pe Mureş, şi oamenii şi na­tura acestor locuri a constituit dintotdeauna seva artei mele. Fiecare culoare, fiecare trăsătu­ră de penel a constituit­ un mo­ment din viaţa mea şi a oame­nilor de aici. Am fost chemat să plec la Bucureşti, la Cluj, la Budapesta, dar nici unde n-aş fi putut crea ca aici, m-aş fi simţit mereu străin. Sufletul meu este alături de oamenii şi locurile de aici şi tot ce aştern acum în culoare pentru ei o fac. Multe lucrări de-ale mele sunt în muzee din ţară şi din străi­nătate M-aş bucura să se ştie că ele sunt o parte din viaţa mea dăruită oamenilor din Ro­mânia. — Stimate Bordi András, toţi care vă cunosc, am mai spus, consideră că iradiaţi mereu vi­talitate şi optimism, că nu v-aţi schimbat deloc, că „nu îmbă­­trîniţi". Este exact impresia pe care o lăsaţi şi în aceste mo­mente. Aţi avut în rodnica şi pilduitoarea dumneavoastră via­ţă şi necazuri, şi bucurii. Sîn­­teţi considerat, ne­drept cuvînt, printre maeştrii marcanţi ai ar­tei plastice româneşti, prezent mereu în inima vieţii artistice mureşene. Ce vă doriţi cel mai mult, acum? — O să-ţi spun un secret: nu­mai sănătate. — Sănătate, multă sănătate şi putere de muncă vă dorim şi noi. DOR­Ei MUREŞAN NOI DESCOPERIRI MONET­ARE Dovezile materiale ale trecutului nostru îndepărtat, printre care pie­sele numismatice ocupă un loc im­portant, continuă să fie scoase la lumină an de an, sporind astfel co­lecţiile muzeelor noastre, constituind totodată importante documente pen­tru studiile de specialitate. Recent, colecţiile Muzeului jude­ţean Mureş s-au îmbogăţit prin a­­chiziţionarea a două monede impe­riale romane, descoperite cu prile­jul unor lucrări de regularizare a albiei pinului Cocoş, în zona C.I.C. Tîrgu-Mureş — Cristeşti, în perime­trul anticei aşezări rurale daco-ro­­mane. Manifestind o deosebită grijă şi o adîncă înţelegere a fenomene­lor istorice petrecute cu aproape două milenii în urmă in acest spaţiu, monedele au fost imediat colectate şi predate muzeului de Ioan Măr­ginean, lucrător al T.C.C. Cluj-Na­­poca. Ele sînt: un aureus emis de împăratul Traian în­ anul 100, pe cînd pregătea expediţia împotriva dacilor, creatorul ulterior al Daciei Traiane, ca fundament al zămislirii romanităţii orientale a Europei, a poporului român, cea de-a doua, un sesterţ din bronz emis de împără­teasa Ch­apina Augusta, soţia împă­ratului roman Commodus, între anii 177—182, ani în care se bucura de onoruri imperiale. Din informaţiile furnizate de des­coperitori, cit şi din cercetarea de teren efectuată în zona în cauză, a reieşit că cele două piese n-au fă­cut parte din vreun tezaur mone­tar, cum sunt tezaurele descoperite in anii 1­91l3 (118 monede) și 1984, (13 monede) în aceeași localitate, ci ele sunt piese disparate, ajunse în mod fortuit în acel perimetru. Alături de alte monede din bronz şi argint emise de împăratul Traian, găsite mai demult la Cristești, au­­reus-ul recent descoperit , unicat, constituie un document important în atestarea existenţei aşezării daci­ce de aici. prof. MI­HAI PETICA Muzeul juideţean Mureş » STEAUA ROȘIE PAGINA 3 la Jrănceşti La Dălceşti, pe colina strămoşilor celui plecat pe drumul de lacrimi şi singe al neamului se deşteaptă iarba arzind în miresme de dor, pulberile ţărinii visează roţi de care şi copite de cai... Ascultă numai in pieptul pămîntului şi vei auzi cum bate inima lui! Aici, libertatea cintă în muguri, in maci şi în stele cîntă şi dacă mă întrebaţi ce ţărînă-i aceasta, voi spune: — E ţara Bălcescului! EUGENIU NISTOR lumini stră­ime oprit e ceasul firii de nour afurisit semănător de jale în veci nepedepsit. Rămas in umbra nopţii ogoru-i trist, bolnav şi ţara îngălbenită de hrăpăreţul pas. Au fost şi acele ceasuri de parcă n-ar fi fost cu ele am învăţat credinţa şi timpul pe de rost. Ogoru-i astăzi harfă în palmele neînvinse şi ţara îmbujorată în scînteieri cuprinse. Au înflorit iar merii în dulce dezmierdare cu violine sfinte petrec în sărbătoare. Să fie ceasul bun, cuminte , neamul ţării luminile străbune să înalţe firul ierbii. Cu singele îngropat în ierbile străine am botezat toţi fiii acestui neam ales. Să­ fie vorba, vorbă şi fapta întru simţire să fim in ţară, ţară cînd slova-i de înţeles. DOINA HOSSU

Next