Steaua Roşie, noiembrie 1980 (Anul 32, nr. 260-285)

1980-11-01 / nr. 260

FASCINAŢIA EVOCĂRII Retrăim în acest tirziu de toamnă luminos bucuria „întîl­­nirii“ cu Mihail Sadoveanu. Săr­bătoarea intilnirii numără 100 de ani şi are ceva din atmosfera ceremonioasă a basmului dintot­­deauna. E forţa nepieritoare a creatorului-artist, transmisă nouă prin magia cuvîntului şi a sem­nificaţiilor Ne-a obişnuit să-l căutăm pe drumurile nesfîrşite ale ţării, el însuşi un neobosit călător, şi să găsim popas la „Hanul­ Ancuţei“, reînviind vre­muri de demult, sau să ne pă­trundem de fiorul ,prepţilor de Sînzîiene“. Ne-a coborît spre timpurile mitice ale „Crengii de aur“ şi ale „Divanului persan“ pentru a ne ridica în epopeea Vasluiului, glorificînd osirdia Voievodului şi jertfa neamului său intru dreptate şi nestrămuta­tă libertate de a fi. Şi-n învăluirile istoriei s-a zi­dit pe sine cu un glas de bucium prelung sau de tăceri înţelepte spre a izbucni pătimaş fi demn in apărarea „durerilor înăbuşi­te“, a „umiliţilor şi ofensaţilor vieţii“. Idealul artistic e vibraţia spirituală a poporului său. Evo­carea istorică „Neamul Şoimă­­reştilor” surprinde în final a­­ceastă zîmbire mihnită­ ,Jilnicii mei sînt strănepoţii acelor oa­meni. Şi această istorisire de a­­cum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o in liniştea unei pri­săci, avind în inima mea răsune­tul durerii lor”. Din vibraţia răsunetelor s-a născut frumuseţea nepieritoare a eposului sadovenian. E pururea aducere aminte şi însufleţire a timpurilor şi a faptelor trecute din vremi îndepărtate sau apro­piate prezentului. Temele sale fundamentale: natura, poporul, istoria. Repetarea în variante a acestora nu înseamnă secătuirea fanteziei epice, ci o rafinată ar­tă a detaliului, asemenea artis­tului popular. Subiectul fiind cunoscut, creatorul îşi concen­trează atenţia asupra nuanţei, a modului de a o transmite; o ela­borare minuţioasă a cuvîntului, capabil să surprindă forţa de participare a creatorului-perso­­naj. G. Călinescu ţinea să corec­teze opinia că Sadoveanu e doar cel mai mare povestitor al nos­tru alături­ de I. Creangă. Bogă­ţia de semnificaţii a artei sado­­veniene e mult mai cuprinzătoa­re: „El (Sadoveanu) are realis­mul lui Balzac şi melancolia u­­nui romantic, meditaţia aspră a lui Miron Costin, voluptatea sen­zorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flamand şi inefabil ca un muzician, contemplator al frumuseţilor lumii şi naturalist plin de asociaţii şi disociaţii a­­supra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, al psihologiei puberale şi al patolo­giei senile; un dramaturg în pro­ză, încordat, un cunoscător al individualului şi al colectivităţii, al grupurilor arhaice şi al so­cietăţii moderne; un înţelept o­­riental, vorbind în pilde şi un critic al ordinii sociale nedrep­te“ Impresia de largă cuprindere a existenţei naţionale — intr-o modalitate artistică apropiată poemului liric sau orchestraţiei simfonice — o păstrăm pentru fiecare pagină din masiva operă a marelui sărbătorit. „Fraţii Jderi“ este deopotrivă roman is­toric, dar mai ales epopee, dar şi cronică şi legendă, poem folcloric şi rapsodie naţiona­lă, roman realist. Toate ca­tegoriile artei se îmbină în­­tr-o ţesătură fină cu tona­lităţi de orgă: frumosul, gingaşul, su­blimul, tragicul, caracteristi­cul, grotescul, umoristicul, cari­caturalul. „Sălbăticiunea — din Jderul cel mititel — avea fiorul primejdiei“. Motivul magului sau al înţeleptului văzut la scară naţională prin Măria-Sa, Ştefan Voievod, îmbogăţeşte sensurile folclorice cu meditaţia gravă a­­supra destinelor ţării şi ale lu­mii. „Noi, domnii şi stăpinitorii de noroade, trebuie să urmăm pilda soarelui, dînd în fiecare zi lumină şi căldură, fără a pri­mi“.Vestita „vînătoare domneas­că“ de la „Izvorul Alb“ este o cale de iniţiere tainică amintind de marile poeme ale lumii: Ghil­games sau popasul lui Aeneas la Sybilla din Cumae, „împărăţia apelor“, „Ţara de dincolo de negură“, „Vadea Fru­moasei“, „Ochi de urs“ fascinea­ză prin fiorul existenţial, prin frumuseţea şi bogăţia unică a clipei. Timpul şi spaţiul se con­topesc în sufletul marelui cîn­­tăreţ. „Munţii erau aproape, sub uşoară pîclă, şi aerul avea o lim­pezime de izvor“. Omul e un participant neobosit al ritmurilor naturii, un fin observator al ma­rilor prefaceri. Codrii şi apele, bulboanele şi vînturile aspre, ce­rul senin sau surîsul de-o clipă al primăverii, lumina sau tăce­rea toamnei, liniştile înălţimilor carpatine săgetate de zborul pă­sărilor, mîlul Deltei şi viaţa ne­­sfîrşită a ţării definesc o extra­ordinară vocaţie a evocării sem­nificative. Căci peste aceste incîntări ne­obosite ale naturii stă omul, po­porul, ţara. I­n structura interioară a ope­rei marelui rapsod trăieşte in­tens poporul, istoria, trecutul şi prezentul, îngemănate in specifi­cul graiului străbun, cu reflexe de inefabil coral, pe care sensi­bilitatea profundă le-a ordonat pentru totdeauna. E un moment de sublimă expansiune a spiri­tului naţional, a demnităţii ridi­cată la rang de conştiinţă artis­tică exemplară. „Dacă tot ceea ce s-a spus aşa de frumos şi de atingător despre opera mea este expresia unor adevăruri, dacă am izbutit să dau ceva valabil neamului meu, apoi toate laudele, pe care le primesc cu recunoştinţă, vreau să le întorc umiliţilor şi ofensa­ţilor vieţii, acelora care s-au pe­trecut ca frunzele şi florile ano­timpurilor şi care totuşi ne-au transmis depozitul sufletului lor, ca să-l pun în faţa lumii nouă, mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferit-o şi pentru crima săvârşită asupra lor de către asupritori". Simfonia existenţei naţionale transfigurată in ritmurile crea­ţiei folclorice fi ale rostirii ro­mâneşti dezvăluie adîncimile vo­caţiei artistice, asemuite cu ale marelui său înaintaş — Emines­­cu — bucuria marii integrări in acest specific fi prin el, spre u­­niversalitat­e. prof. CORNELIA STICLARU OPERA LUI SADOVEANU ÎN UNGUREŞTE Opera marelui prozator şi-a găsit drumul, după eliberare, şi către sufletele popoarelor de al­tă naţionalitate. Romanele, nu­velele sale au fost editate de mai multe ori; numeroase au fost şi sunt acele studii care s-au ocupat şi se ocupă de analiza operelor sale; de asemenea, pre­sa maghiară a urmărit cu inte­res deosebit prezenţa publică şi activitatea pe tărâm social a lui Sadoveanu. E un lucru mai puţin cunos­cut însă că, operele lui Sado­veanu — chiar dacă sporadic — încă de la începutul secolului nostru au ajuns la cititorul ma­ghiar. Astfel nuvela sa, Zâna lă­cuirii, sub titlul de Vizitündér — prin intermediul unui traducător necunoscut — a apărut în 1906 în revista Uj Idők (nr. 36) din Ungaria; tot această nuvelă, sub un alt titlu (A nádas tündére) apare în Világ (1 sepembrie, 1911), fără să se menționeze tra­ducătorul. Tot în anul 1911, şi tot în publicaţia Világ (august, nr. 4) apare nuvela Sluga (Szol­ga). Nici de data aceasta nu e indicat traducătorul. Intre cele două războaie mon­diale, acest geniu al spirituali­tăţii româneşti a avut un acces mai pronunţat către cititorii ma­ghiari. In această perioadă, prima creație sadoveniana este publi­cată în cotidianul Ellenzék din Cluj, la 19 martie 1922. Este publicată Sluga (A bojár). Tra­ducătorul este Szörnyű Béla. In revistele si cotidianele ca A Hírnök, Ellenzék, Brassói La­pok, Temesvári Hírlap, a Pász­­tortűz, a Vasárnap, Független Újság, Csíki Lapok etc. sunt tra­duse: Două vieţi, Prisaca de altă dată, în pădurea Petrişorului, Caprele lui Sfintu Antonie, Un turc, un olandez şi alţii, Bazar­­gic, Ţapul, Pribegii, Străjerul, Doi feciori, Prietenii, Cintecul amintirii, Moş Simion, Modoros, Morarul, Negustorul lipscan şi altele. Traducătorii sînt: Jak­­lovszky Dénes, Finta Gerő, Már­­kos Albert, Marosi Jenő, Péter János, Salamon Ernő, Szabédi László etc. Iată în aceste rînduri omagiale doar cîteva date şi cîteva nu­me ... dar acestea au însemnat şi înseamnă foarte mult... aşa cum se rostea o dată între ce­le două războaie mondiale, în­semna cunoaşterea şi aprecierea sufletului celuilalt neam, şi im­plicit însemna cunoaşterea şi a­­precierea reciprocă între români şi maghiari. PERIS­TEREZA STEAUA ROSIE PAGINA 3 Retrospectiva Aurel Ciupe „Arta sanctifică şi arde“ îngemănare de stincă şi floare. De dor şi iubire. De pulbere solară şi violentă du­rere a subpămintului. De zbor astral prin spaţii încărcate de taine şi hodina grea, ancestra­lă, a tot ce pe pămînt vieţu­ieşte. Duios ca viersul de dor dat în tulnic şi vijelios ca iz­vorul cu zbaterea frîntă de stincă. Înţelept ca înţelepţii şi tînăr ca tinereţea. Frumos. Frumos ca rouă dimineţii din întîia zi a lumii. Aşa îmi apare maestrul Au­rel Ciupe în picturile sale. Aşa mi-am închipuit c-au fost şi-au trecut anii, cei 80 de ani pe care pictorul Aurel Ciupe, maestru emerit al ar­tei i-a trăit fi­i trăieşte pen­tru noi, pentru sufletele noas­tre cu nesaţ sorbitoare de fru­mos, el creatorul de frumos, al frumosului luat cu împru­mut naturii şi dat oamenilor prin intermediul mirabilei se­minţe ce vieţuieşte în gîndul şi inima lui; mirabila sămîn­­ţă ce-a explodat „în ţăndări şi scintei de lumini“ în atîtea nemuritoare picturi. Retrospectiva pe care o găzduieşte Palatul culturii (ce bine-mi pare acum că-i zice „palat“ acestei gazde-clădiri in care e adunată o mâţă de om aşezată ofrandă la picioarele templului zeiţei Pallas Athe­na) este un dar de suflet pe care pictorul ni l-a făcut nouă, iubitorilor de frumos artistic aşa cum arta lui — remarca criticul Ion Frunzet­­ti — „este un dar pe care Transilvania l-a făcut naţiu­nii noastre întregi“. Optzeci de lucrări, pentru cei 80 de ani ai maestrului Aurel Ciupe, în care poţi des­cifra etapele, nu ermetic dis­tincte, nu ordonat succedate ci spiritualiceşte născute, ale celor şase decenii de creaţie artistică. Peisaje şi naturi sta­tice, flori, portrete şi scene de interior în care subtilitatea registrului cromatic, bogăţia nuanţelor, precizia formelor, simfonica armonie — acei be­moli de culoare pe care nu­mai sufletele alese îi pot des­coperi şi pune in valoare — leagă prin trainice şi tainice fluxuri întreaga operă a ma­estrului Ciupe de sfinta natu­ră, de veşnica viaţă, într-un dialog fascinant al cărui re­verberat ecou ajunge la noi prin intermediul pînzelor sa­le. In Banat şi-n Ardeal, un­de pictorul a trăit şi a mun­cit aproape întregi cei 80 de ani, Timişoara, Tîrgu Mure­şul şi Cluj-Napoca, unde-şi a­­re sălaşul acum, maestrul Au­rel Ciupe, fericit sau trist, exuberant sau încrîncenat a pictat, şi-a pictat şi iar a pic­tat natura şi oamenii ţării, is­toria ascunsă in lucruri şi-n spirite, faţa văzută şi nevăzu­tă a lumii. „Îmi iubesc Patria, iubesc Ardealul cu frămîntă­­rile, cu istoria lui zbuciuma­tă, cu munţii şi cîmpiile, cu oraşele şi satele sale frumoa­se şi civilizate, cu naţionali­tăţile sale. Intr-un cuvînt cu originalitatea şi savoarea sa“. Retrospectînd întreaga­ şi creaţie, pictorul Aurel Ciupe ne îndeamnă a medita asupra unei vieţi magnific jertfite pe altarul artei, o viaţă pe care, cel mai reprezentativ pictor al Ardealului, a zidit-o în ar­tă, opera sa constituind o contribuţie de prestigiu la dezvoltarea picturii româ­neşti, a artelor plastice din România. „Triumf asupra sa însăşi, ca în orice martiriu, arta sanctifică şi arde“! DORU MUREŞAN PLANETĂ DE NOIEMBRIE Un deal Pe măsură ce sintem­ tot mai convinşi — iar cutele în care timpul ni se ascunde pe faţă, nu mint — că ne-am schimbat şi noi şi lumea care pe lingă minunile ei mai poartă şi adevărul acelei mori măcinînd un milion de dolari pe minut ai înarmării, tot mai des, insistent, obsesiv chiar, urc cu gîndul spre un anumit loc al copilăriei mele. Un loc de unde se vede totul. Casele par boabe de grîu, satul tot, înălţîndu-te, va fi sigur vă­zut ca un bob rotitor în osia lumii. Acolo, un mesteacăn beat sălăşluieşte prin sufletul verii dansind cu un pui de vînt, caii de umbră se adapă cu singe de crin, cocoşii-s albi şi zăpezile tremurătoare, sînt vulpi roşii şi vaci albastre doar de mine văzute vreoda­tă, iar pădurea cu cei mai sentimentali copaci cintă în placenta planetei cu sunetul cel mai pur. De acolo văd stejari plutitori, cu rădăcini­le-n cer, de acolo coboară o toamnă cu gutui în loc de cercei peste măceşii cu la­crimi roşii speriaţi de voalu­rile vînturindu-se spre frun­ţile Călimanilor. De acolo văd drumul pe care s-au călătorit ai mei, şi simt lopata vremii amneindu-mi în urmă ţărînă. Mai ales cînd sufletul mi-e mihnit, intr-acolo urc cu gîn­­dul. Acel loc e ca o zestre. Ce nu o poţi da, dar nici nu ţi se poate lua. Veşnic înfrăţit cu această lume îmi place să rostesc, murmurat, arghezian: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă­­.Castanii au ochii holbaţi la picioare. Prin albastru se rostogoleşte o la­crimă. Cînd ard copacii în candele galbene, înainte de a răbufni ploile, doresc să urc iarăşi, desculţ ca odinioară, la curţile dorului de pe dealul copilăriei. O dorinţă, un drum mereu amînare. lazAr­­Adariu

Next