Steaua Roşie, noiembrie 1980 (Anul 32, nr. 260-285)
1980-11-01 / nr. 260
FASCINAŢIA EVOCĂRII Retrăim în acest tirziu de toamnă luminos bucuria „întîlnirii“ cu Mihail Sadoveanu. Sărbătoarea intilnirii numără 100 de ani şi are ceva din atmosfera ceremonioasă a basmului dintotdeauna. E forţa nepieritoare a creatorului-artist, transmisă nouă prin magia cuvîntului şi a semnificaţiilor Ne-a obişnuit să-l căutăm pe drumurile nesfîrşite ale ţării, el însuşi un neobosit călător, şi să găsim popas la „Hanul Ancuţei“, reînviind vremuri de demult, sau să ne pătrundem de fiorul ,prepţilor de Sînzîiene“. Ne-a coborît spre timpurile mitice ale „Crengii de aur“ şi ale „Divanului persan“ pentru a ne ridica în epopeea Vasluiului, glorificînd osirdia Voievodului şi jertfa neamului său intru dreptate şi nestrămutată libertate de a fi. Şi-n învăluirile istoriei s-a zidit pe sine cu un glas de bucium prelung sau de tăceri înţelepte spre a izbucni pătimaş fi demn in apărarea „durerilor înăbuşite“, a „umiliţilor şi ofensaţilor vieţii“. Idealul artistic e vibraţia spirituală a poporului său. Evocarea istorică „Neamul Şoimăreştilor” surprinde în final această zîmbire mihnită ,Jilnicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o in liniştea unei prisăci, avind în inima mea răsunetul durerii lor”. Din vibraţia răsunetelor s-a născut frumuseţea nepieritoare a eposului sadovenian. E pururea aducere aminte şi însufleţire a timpurilor şi a faptelor trecute din vremi îndepărtate sau apropiate prezentului. Temele sale fundamentale: natura, poporul, istoria. Repetarea în variante a acestora nu înseamnă secătuirea fanteziei epice, ci o rafinată artă a detaliului, asemenea artistului popular. Subiectul fiind cunoscut, creatorul îşi concentrează atenţia asupra nuanţei, a modului de a o transmite; o elaborare minuţioasă a cuvîntului, capabil să surprindă forţa de participare a creatorului-personaj. G. Călinescu ţinea să corecteze opinia că Sadoveanu e doar cel mai mare povestitor al nostru alături de I. Creangă. Bogăţia de semnificaţii a artei sadoveniene e mult mai cuprinzătoare: „El (Sadoveanu) are realismul lui Balzac şi melancolia unui romantic, meditaţia aspră a lui Miron Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flamand şi inefabil ca un muzician, contemplator al frumuseţilor lumii şi naturalist plin de asociaţii şi disociaţii asupra procesului biologic, un creator de atmosferă, un analist al sufletelor impenetrabile, al psihologiei puberale şi al patologiei senile; un dramaturg în proză, încordat, un cunoscător al individualului şi al colectivităţii, al grupurilor arhaice şi al societăţii moderne; un înţelept oriental, vorbind în pilde şi un critic al ordinii sociale nedrepte“ Impresia de largă cuprindere a existenţei naţionale — intr-o modalitate artistică apropiată poemului liric sau orchestraţiei simfonice — o păstrăm pentru fiecare pagină din masiva operă a marelui sărbătorit. „Fraţii Jderi“ este deopotrivă roman istoric, dar mai ales epopee, dar şi cronică şi legendă, poem folcloric şi rapsodie naţională, roman realist. Toate categoriile artei se îmbină într-o ţesătură fină cu tonalităţi de orgă: frumosul, gingaşul, sublimul, tragicul, caracteristicul, grotescul, umoristicul, caricaturalul. „Sălbăticiunea — din Jderul cel mititel — avea fiorul primejdiei“. Motivul magului sau al înţeleptului văzut la scară naţională prin Măria-Sa, Ştefan Voievod, îmbogăţeşte sensurile folclorice cu meditaţia gravă asupra destinelor ţării şi ale lumii. „Noi, domnii şi stăpinitorii de noroade, trebuie să urmăm pilda soarelui, dînd în fiecare zi lumină şi căldură, fără a primi“.Vestita „vînătoare domnească“ de la „Izvorul Alb“ este o cale de iniţiere tainică amintind de marile poeme ale lumii: Ghilgames sau popasul lui Aeneas la Sybilla din Cumae, „împărăţia apelor“, „Ţara de dincolo de negură“, „Vadea Frumoasei“, „Ochi de urs“ fascinează prin fiorul existenţial, prin frumuseţea şi bogăţia unică a clipei. Timpul şi spaţiul se contopesc în sufletul marelui cîntăreţ. „Munţii erau aproape, sub uşoară pîclă, şi aerul avea o limpezime de izvor“. Omul e un participant neobosit al ritmurilor naturii, un fin observator al marilor prefaceri. Codrii şi apele, bulboanele şi vînturile aspre, cerul senin sau surîsul de-o clipă al primăverii, lumina sau tăcerea toamnei, liniştile înălţimilor carpatine săgetate de zborul păsărilor, mîlul Deltei şi viaţa nesfîrşită a ţării definesc o extraordinară vocaţie a evocării semnificative. Căci peste aceste incîntări neobosite ale naturii stă omul, poporul, ţara. In structura interioară a operei marelui rapsod trăieşte intens poporul, istoria, trecutul şi prezentul, îngemănate in specificul graiului străbun, cu reflexe de inefabil coral, pe care sensibilitatea profundă le-a ordonat pentru totdeauna. E un moment de sublimă expansiune a spiritului naţional, a demnităţii ridicată la rang de conştiinţă artistică exemplară. „Dacă tot ceea ce s-a spus aşa de frumos şi de atingător despre opera mea este expresia unor adevăruri, dacă am izbutit să dau ceva valabil neamului meu, apoi toate laudele, pe care le primesc cu recunoştinţă, vreau să le întorc umiliţilor şi ofensaţilor vieţii, acelora care s-au petrecut ca frunzele şi florile anotimpurilor şi care totuşi ne-au transmis depozitul sufletului lor, ca să-l pun în faţa lumii nouă, mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferit-o şi pentru crima săvârşită asupra lor de către asupritori". Simfonia existenţei naţionale transfigurată in ritmurile creaţiei folclorice fi ale rostirii româneşti dezvăluie adîncimile vocaţiei artistice, asemuite cu ale marelui său înaintaş — Eminescu — bucuria marii integrări in acest specific fi prin el, spre universalitate. prof. CORNELIA STICLARU OPERA LUI SADOVEANU ÎN UNGUREŞTE Opera marelui prozator şi-a găsit drumul, după eliberare, şi către sufletele popoarelor de altă naţionalitate. Romanele, nuvelele sale au fost editate de mai multe ori; numeroase au fost şi sunt acele studii care s-au ocupat şi se ocupă de analiza operelor sale; de asemenea, presa maghiară a urmărit cu interes deosebit prezenţa publică şi activitatea pe tărâm social a lui Sadoveanu. E un lucru mai puţin cunoscut însă că, operele lui Sadoveanu — chiar dacă sporadic — încă de la începutul secolului nostru au ajuns la cititorul maghiar. Astfel nuvela sa, Zâna lăcuirii, sub titlul de Vizitündér — prin intermediul unui traducător necunoscut — a apărut în 1906 în revista Uj Idők (nr. 36) din Ungaria; tot această nuvelă, sub un alt titlu (A nádas tündére) apare în Világ (1 sepembrie, 1911), fără să se menționeze traducătorul. Tot în anul 1911, şi tot în publicaţia Világ (august, nr. 4) apare nuvela Sluga (Szolga). Nici de data aceasta nu e indicat traducătorul. Intre cele două războaie mondiale, acest geniu al spiritualităţii româneşti a avut un acces mai pronunţat către cititorii maghiari. In această perioadă, prima creație sadoveniana este publicată în cotidianul Ellenzék din Cluj, la 19 martie 1922. Este publicată Sluga (A bojár). Traducătorul este Szörnyű Béla. In revistele si cotidianele ca A Hírnök, Ellenzék, Brassói Lapok, Temesvári Hírlap, a Pásztortűz, a Vasárnap, Független Újság, Csíki Lapok etc. sunt traduse: Două vieţi, Prisaca de altă dată, în pădurea Petrişorului, Caprele lui Sfintu Antonie, Un turc, un olandez şi alţii, Bazargic, Ţapul, Pribegii, Străjerul, Doi feciori, Prietenii, Cintecul amintirii, Moş Simion, Modoros, Morarul, Negustorul lipscan şi altele. Traducătorii sînt: Jaklovszky Dénes, Finta Gerő, Márkos Albert, Marosi Jenő, Péter János, Salamon Ernő, Szabédi László etc. Iată în aceste rînduri omagiale doar cîteva date şi cîteva nume ... dar acestea au însemnat şi înseamnă foarte mult... aşa cum se rostea o dată între cele două războaie mondiale, însemna cunoaşterea şi aprecierea sufletului celuilalt neam, şi implicit însemna cunoaşterea şi aprecierea reciprocă între români şi maghiari. PERISTEREZA STEAUA ROSIE PAGINA 3 Retrospectiva Aurel Ciupe „Arta sanctifică şi arde“ îngemănare de stincă şi floare. De dor şi iubire. De pulbere solară şi violentă durere a subpămintului. De zbor astral prin spaţii încărcate de taine şi hodina grea, ancestrală, a tot ce pe pămînt vieţuieşte. Duios ca viersul de dor dat în tulnic şi vijelios ca izvorul cu zbaterea frîntă de stincă. Înţelept ca înţelepţii şi tînăr ca tinereţea. Frumos. Frumos ca rouă dimineţii din întîia zi a lumii. Aşa îmi apare maestrul Aurel Ciupe în picturile sale. Aşa mi-am închipuit c-au fost şi-au trecut anii, cei 80 de ani pe care pictorul Aurel Ciupe, maestru emerit al artei i-a trăit fii trăieşte pentru noi, pentru sufletele noastre cu nesaţ sorbitoare de frumos, el creatorul de frumos, al frumosului luat cu împrumut naturii şi dat oamenilor prin intermediul mirabilei seminţe ce vieţuieşte în gîndul şi inima lui; mirabila sămînţă ce-a explodat „în ţăndări şi scintei de lumini“ în atîtea nemuritoare picturi. Retrospectiva pe care o găzduieşte Palatul culturii (ce bine-mi pare acum că-i zice „palat“ acestei gazde-clădiri in care e adunată o mâţă de om aşezată ofrandă la picioarele templului zeiţei Pallas Athena) este un dar de suflet pe care pictorul ni l-a făcut nouă, iubitorilor de frumos artistic aşa cum arta lui — remarca criticul Ion Frunzetti — „este un dar pe care Transilvania l-a făcut naţiunii noastre întregi“. Optzeci de lucrări, pentru cei 80 de ani ai maestrului Aurel Ciupe, în care poţi descifra etapele, nu ermetic distincte, nu ordonat succedate ci spiritualiceşte născute, ale celor şase decenii de creaţie artistică. Peisaje şi naturi statice, flori, portrete şi scene de interior în care subtilitatea registrului cromatic, bogăţia nuanţelor, precizia formelor, simfonica armonie — acei bemoli de culoare pe care numai sufletele alese îi pot descoperi şi pune in valoare — leagă prin trainice şi tainice fluxuri întreaga operă a maestrului Ciupe de sfinta natură, de veşnica viaţă, într-un dialog fascinant al cărui reverberat ecou ajunge la noi prin intermediul pînzelor sale. In Banat şi-n Ardeal, unde pictorul a trăit şi a muncit aproape întregi cei 80 de ani, Timişoara, Tîrgu Mureşul şi Cluj-Napoca, unde-şi are sălaşul acum, maestrul Aurel Ciupe, fericit sau trist, exuberant sau încrîncenat a pictat, şi-a pictat şi iar a pictat natura şi oamenii ţării, istoria ascunsă in lucruri şi-n spirite, faţa văzută şi nevăzută a lumii. „Îmi iubesc Patria, iubesc Ardealul cu frămîntările, cu istoria lui zbuciumată, cu munţii şi cîmpiile, cu oraşele şi satele sale frumoase şi civilizate, cu naţionalităţile sale. Intr-un cuvînt cu originalitatea şi savoarea sa“. Retrospectînd întreaga şi creaţie, pictorul Aurel Ciupe ne îndeamnă a medita asupra unei vieţi magnific jertfite pe altarul artei, o viaţă pe care, cel mai reprezentativ pictor al Ardealului, a zidit-o în artă, opera sa constituind o contribuţie de prestigiu la dezvoltarea picturii româneşti, a artelor plastice din România. „Triumf asupra sa însăşi, ca în orice martiriu, arta sanctifică şi arde“! DORU MUREŞAN PLANETĂ DE NOIEMBRIE Un deal Pe măsură ce sintem tot mai convinşi — iar cutele în care timpul ni se ascunde pe faţă, nu mint — că ne-am schimbat şi noi şi lumea care pe lingă minunile ei mai poartă şi adevărul acelei mori măcinînd un milion de dolari pe minut ai înarmării, tot mai des, insistent, obsesiv chiar, urc cu gîndul spre un anumit loc al copilăriei mele. Un loc de unde se vede totul. Casele par boabe de grîu, satul tot, înălţîndu-te, va fi sigur văzut ca un bob rotitor în osia lumii. Acolo, un mesteacăn beat sălăşluieşte prin sufletul verii dansind cu un pui de vînt, caii de umbră se adapă cu singe de crin, cocoşii-s albi şi zăpezile tremurătoare, sînt vulpi roşii şi vaci albastre doar de mine văzute vreodată, iar pădurea cu cei mai sentimentali copaci cintă în placenta planetei cu sunetul cel mai pur. De acolo văd stejari plutitori, cu rădăcinile-n cer, de acolo coboară o toamnă cu gutui în loc de cercei peste măceşii cu lacrimi roşii speriaţi de voalurile vînturindu-se spre frunţile Călimanilor. De acolo văd drumul pe care s-au călătorit ai mei, şi simt lopata vremii amneindu-mi în urmă ţărînă. Mai ales cînd sufletul mi-e mihnit, intr-acolo urc cu gîndul. Acel loc e ca o zestre. Ce nu o poţi da, dar nici nu ţi se poate lua. Veşnic înfrăţit cu această lume îmi place să rostesc, murmurat, arghezian: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă.Castanii au ochii holbaţi la picioare. Prin albastru se rostogoleşte o lacrimă. Cînd ard copacii în candele galbene, înainte de a răbufni ploile, doresc să urc iarăşi, desculţ ca odinioară, la curţile dorului de pe dealul copilăriei. O dorinţă, un drum mereu amînare. lazArAdariu