Steaua Roşie, aprilie 1981 (Anul 33, nr. 80-101)

TEATRUL MIC - PLEDOARIE PENTRU UN TEATRU POLITIC Joi dimineaţa, în sala mică a Teatrului Naţional, a avut loc o masă rotundă cu tema „Teatrul Mic — pledoarie pentru un tea­tru politic“. Au participat mem­brii colectivelor artistice de la Teatrul Mic şi Teatrul Naţional Tg.-Mureş, istorici şi critici de teatru, scriitori, profesori şi stu­denţi ai Institutului „Szent­­györgyi István“, spectatori. După ce tovarăşii Romeo Po­­jan, directorul Teatrului Naţio­nal, şi scriitorul Romulus Guga, redactor şef al revistei „Vatra“, au exprimat bu­curia şi satis­facţia oamenilor de teatru şi a spectatorilor tîrgumureşeni de a avea ca oaspete un colectiv ar­tistic prestigios, al cărui turneu în oraşul nostru reprezintă­ o ex­presie a prezenţei constante in Tg.-Mureş a valorilor culturii ro­mâneşti la cea mai înaltă cotă a lor, scriitorul Dinu Săraru, di­rectorul Teatrului Mic, a prezen­tat succint principiile care că­lăuzesc activitatea colectivului pe care-l conduce. El a început prin a sublinia faptul că în România socialistă şansele artei teatrale sunt cu adevărat fericite — do­vadă şi minunata operă arhitec­turală pusă la dispoziţia Naţio­nalului tîrgumureşean , datoria oamenilor de teatru fiind aceea de a folosi inteligent şi eficient climatul favorabil ce le-a fost creat, condiţiile materiale ce le stau la îndemînă. Teatrul Mic are un program declarat politic, susţinut de regizorii şi actorii trupei, care s-au solidarizat în jurul acestei idei, înţeles şi spri­jinit de spectatori, care merg a­­lături de teatru şi umplu sălile pînă la refuz, interesaţi de mo­dul în care se exprimă scenic, prin creaţiile lor, mari conştiinţe artistice. Vorbind despre dramaturgia românească contemporană, Dinu Săraru a susţinut ideea că va­loroasă este numai acea piesă care se poate înscrie în universa­litate, care poate concura de la egal la egal cu cele mai bune piese străine ce se joacă pe sce­nele noastre. Pornind de la acest considerent, Teatrul Mic consi­deră că dramaturgia originală nu poate şi nu trebuie sprijinită prin montarea unui număr mare de piese româneşti numai pentru a avea rezultate statistice, prefe­rind să monteze o singură piesă românească pe stagiune, dar a­­ceea să fie de înaltă valoare, să fie o piesă de excepţie, cu şan­se reale de a rămîne în istoria dramaturgiei româneşti, aşa cum a fost, în stagiunea trecută, pie­sa lui Romulus Guga „Evul, me­diu întîmplător“. în încheierea a­­locuţiunii sale, directorul Teatru­lui Mic a vorbit despre extraor­dinarul public tîrgumureşean, cald şi receptiv, care a sesizat toate intenţiile creatorilor, trans­­miţîndu-i mulţumirile acestora, în discuţia care a urmat — şi la care au participat: criticii de teatru Oláh Tibor şi Ion Calion, scriitorul Mihai Sin, regizorul Hunyadi András, ziarista Ştefa­­nia Ciulea, actorii Leopoldina Bălănuţă, Mitică Popescu şi Paul Zein — s-a vorbit despre reper­toriul valoros al Teatrului Mic, despre capacitatea regizorilor şi actorilor de a potenţa scenic tex­tele, dîndu-le un plus de valoare şi strălucire, despre ideea de trupă în care fiecare individua­litate să se integreze unui scop comun, să se supună unei rigori artistice unice, despre climatul de responsabilitate individuală a fiecărui creator faţă de întreaga activitate a teatrului, despe pa­siune, disciplină şi profesiona­lism , condiţii primordiale ale creaţiei, despre revitalizarea con­ceptului de teatru politic. în încheierea discuţiei s-a ex­primat dorinţa unanimă ca mi­­crostagiunile Teatrului Mic din Bucureşti să se repete cu regula­ritate, devenind o tradiţie. în cadrul acestei fructuoase dezbateri politice şi profesionale, a avut loc şi un moment emo­ţionant: regizoarei Cătălina Bu­­zoianu i s-a înm­înat Premiul A.T.M. pentru cel mai bun spec­tacol al­ anului 1980 („Maestrul şi Margareta“ de Mihail Bulgakov), iar­ actriţei Leopoldina Bălănuţă Premiul A.T.M. pentru cel mai bun rol feminin al anului 1980 (Victoria, din „Evul mediu întîm­plător“ de Romulus Guga şi Magda, din „Un pahar cu sifon“ de Paul Everac). ZENO FODOR LEOPOLDINA BAJANUŢA : „MESAJUL NOSTRU ESTE PENTRU PACE ÎN LUME, ÎNŢELEGERE, IUBIRE, MAI MULT RESPECT ÎNTRE TOŢI OAMENI*“ — Aplauze, aplauze, aplauze... Să vă fi oferit rolul din piesa „„Un pahar cu sifon“ a lui Paul Everac, bucuria întîl­­nirii cu un propriu recital actoricesc ? — Nu, desigur, nu ! Rolul meu este o treabă de relaţie, nu este un propriu recital ! Aşa l-am gîndit, căutind să dez­volt problematica rolului poate mai mult decit esenţa lui ade­vărată, profundă. Şi acestor probleme le-am dăruit toată pu­terea mea de concentrare, de gînd şi de suflet. Este o chestiu­ne de relaţie pentru că întotdeauna m-am­ gîndit şi mă gîn­­desc la public. Publicul de aici este extraordinar, eu ii zic cu har, pentru că nu numai actorul trebuie să aibă har. Pentru­­ felul în care ne-a primit şi ne-a înţeles eforturile îi mulţu­mesc din toată inima, momentele acestor zile rămînînd în me­moria sufletului meu de neuitat... — Teatrul contemporan (şi Shakespeare este contempora­nul nostru !) ca expresie a „temperaturii de idei a epocii“ nu poate, nicidecum, fi despărţit de politic. Ce ne puteţi spune, legat de aceasta, despre repertoriul pe care-l prezentaţi publi­cului tîrgumureşean ? — Aş începe prin a sublinia că prezenţa noastră la Tg.­­Mureş este legată direct de iniţiativa absolut extraordinară a conducerii revistei „Vatra“, aceea de a ne invita aici, cînd îm­plineşte zece ani de existenţă. Am venit cu mare bucurie, ca să fim împreună şi la cea mai înaltă temperatură să dezba­tem nişte probleme ale lumii contemporane, de aici şi de aiu­rea. Astăzi, cînd nimic nu este în afara politicii, când întreaga lume modernă este implicată în politică, asemenea dezbateri sunt inevitabile. Prin programul abordat, noi, cei de la Teatrul Mic, purtăm un mesaj angajant, încercăm să determinăm ceva: să corectăm ci­ ne stă în putinţă, să facem lucruri care să lase semne în viaţa unui om. In esenţă, dorim o pledoarie, alături de cit mai mulţi oameni, pentru consolidarea păcii in lume, a înţelegerii şi iubirii între oameni, pentru întărirea respectului şi curmarea răului in lume. ŞTEFAN IORDACHE : „VA INVIDIEZ SINCER: AVEŢI UN „STRADIVARIUS“!" In cabina lui, Ştefan Iordache ne-a primit cu totală since­ritate. — Peste cîtva timp intraţi in scenă. Aveţi trac ? — Destul ! De fapt, înainte de orice spectacol sînt stăpî­­nit de el şi nu numai aici, ci pe orice scenă. La Tg.-Mureş emoţiile parcă sînt un pic amplificate, să zic aşa, căci n-am jucat cam de mult. — Cum au fost aceste prime întîlniri cu publicul tîrgu­­mureşean ! — M-am simţit, şi ne-am simţit, foarte bine. Este o rela­ţie firească, publicul fiind un bun cunoscător de teatru, dornic de teatru. Şi, apoi, vă invidiez sincer: aveţi un „Stradiva­rius“ ! Mă refer la bijuteria aceasta de teatru unde mulţi foarte mulţi actori ar dori să joace. Şi eu sînt în asentimentul colegilor cînd afirmăm că ideea acestei microstagiuni a fost excelentă. întîlnirea ne-a oferit prilejul, tuturor, unei comuni­cări sincere, directe. Dealtfel, cred că am făcut o alegere bu­nă cu cele cinci piese, care se înscriu excelent în programul ideologic al Teatrului Mic. Spectacolul politic dă posibilitatea unor ample şi profunde dezbateri de probleme, angajînd conştiinţele, la modul faptic şi nu declarativ. Aceasta este, de fapt, linia pe care a imprimat-o teatrului nostru scriitorul Dinu Săraru, om politic prin excelenţă, care a înţeles că tre­buie valorificate toate condiţiile ce ni s-au creat pentru a face o artă cit mai aproape de sufletul omului. Sper că la Tg.-Mureş am reuşit şi vă rog să-mi permiteţi ca, folosind acest prilej, să urez colegilor de aici, revistei săr­bătorite „Vatra“, tuturor spectatorilor, un sincer „La mulţi ani!“. Interviuri : MIHAI BOC­AI Expoziţia judeţeană de artă populară încă n-am reuşit sau n-am a­­vut ocazia să văd adunată la un loc atîta „lacrimă curată ţintui­tă de sufletele noastre“ de cea mai minunată dintre arte, mag­nifică,­­nepieritoare, mereu năs­cută şi născătoare de spirit, arta populară. ‘Ne-am speriat mai ani — şi-n parte ne mai sperie unii şi acum — că arta populară în­cepe să fie „frunză vopsită verde cu culori sintetice“, că poluarea folclorului e atît de puternică încît va atinge inevitabilul şi am în­ceput un război cu cei care ar fi pierit oricum: contrafăcătorii. Ne-am speriat aproape degeaba şi n-am înţeles simplul fapt că arta populară creşte odată cu oa­menii care o fac şi că nu avem a ne teme că poporul acestei ţări s-ar usca la suflet şi-ar pier­de atît de puternicul simţ al fru­mosului. Aşezaţi-vă paşii în săli­­le U.A.P. din Palatul culturii din Tg.-Mureş — devenit mai palat adăpostind asemenea comoară — şi vă veţi umple inima cu ceea ce creatorii populari ai satelor mureşene — încă ţărani şi încă sate — au adus să aşeze ofrandă spiritualităţii româneşti în bogata şi generoasa manifestare a mun­cii şi creaţiei. Festivalul naţio­nal „Cintarea României“. Peste 400 de obiecte realizate de creatorii de artă populară ro­mâni, maghiari şi germani alcă­tuiesc expoziţia contînd­­ pentru etapa judeţeană a actualei ediţii •• Festivalului naţional „Cintarea României“ Fără precedent în şi­rul de manifestări de acest gen, expoziţia de la Palatul culturii nu impune doar prin numărul mare de exponate ci, în primul rînd, prin excelenta calitate rea­lizată sub toate aspectele: ele­mente ornamentale tradiţionale, compoziţie grafică şi cromatică, material, execuţie. Comisia de artă populară din cadrul juriului etapei judeţene, pe baza criteriilor de­ conţinut şi calitate artistică a propus pentru participare la faza republicană peste 80 de creatori populari. Pentru excelentele lucrări pre­zentate în­ etapa judeţeană, un număr de 52 de creatori populari au fost distinşi cu premiul I pen­tru obiecte de port popular, tex­tile ţesute textile cusute, cera­mică, lemn, împletituri, instru­mente muzicale. Un singur lucru ne nedumereş­te: de ce o astfel de expoziţie, pe care ar fi păcat să n-o vadă toţi locuitorii oraşului, este des­chisă doar o singură săptămîn**I­ DORL MUREȘ­AN • STEAHA RnQîtr pAOflSJA 3 la revedere, Oaspete drag! A plecat, vremelnic, un Oaspete drag. Parcă ieri l-am întîmpinat , cu neastîmpănita flacără a iubirii, iar inima, cu îndărătnica ei vrere, nu ne îngăduie nici măcar să visăm, că s-a reîntors la binecunos­­cuta-i obîrșie. Cînd s-au orîn­­duit oare, serile, acele cinci briliante din şiragul neste­matelor scăldate în splendori­le reflectoarelor şi ale setei neîntrerupte de cultură şi de frumos ? A fost, cumva, un vis? Oas­petele ne-a adus cu el, în Casă, pînă şi copilul garde­robierei rămas lipit de perete, alături de soldatul pompier care şi-a uitat misiunea pen­tru a admira, din colţul lojei, superbele poeme şi înalta ar­tă. In serile şederii oaspetelui la noi, supărarea şi-a pierdut conturul lingvistic. Casa a de­venit neîncăpătoare şi oame­nii, chiar dacă nu mai au pă­rul castaniu, au uitat să-i do­jenească pe tinerii grăbiţi să le ocupe scaunele. Oaspetele ne era atît de drag incit băr­baţii, în loc să dea semne de nelinişte, se bucurau că scau­nul le era sub strungarul sau studentul grăbit să-şi găseas­­că, oricum, un loc, fie el şi pe geana de smarald a scenei Cinci zile la rînd şi zece fascinante întîlniri înge­mănate cu visarea, ne-a în­demnat să gîndim că, la ale­sul crez artistic, oamenii sînt fără margini în iubire La revedere. Oaspete drag! La bună vedere, marilor ac­tori ai Teatrului Mic! Şi, te rugăm, Marele Teatru, să nu uiţi că, in­sensibilitatea noas­tră, a tuturor, refuzăm să credem că ai venit doar vre­melnic printre noi. Faci par­te din vibraţia fiinţei noastre. Te aplaudăm, neîntrerupt, cu aripa lăuntrică a visului de taină. Oaspete iubit. PETRE GIURGIU Consemnăm­ sinonimia lui cu sentimentul de responsabilitate a colectivului ar­tistic faţă de om şi de probleme­le acute ale omenirii şi vieţii, Dinu Săraru, pleda pentru dialo­gul viu şi permanent între sce­nă şi sală — deci, pentru statua­rea autoobligaţiei colectivului ar­tistic — şi a vedetei­­ — de-a se supune ideii de trupă, pentru ca, în acest fel, spectacolele să de­vină tot atîtea ipostaze ale ac­tului scenic. . Expozeul lui Di­nu Săraru pune în lumină op­ţiunea responsabilă şi implicată a colectivului Teatrului Mic pen­tru ceea ce numim angajare şi militare — pentru ceea ce, altfel spus, este polemică, este chestio­narea realităţii vieţii, este opţiu­nea pentru adevăr, pentru a gin­­di creator, în lumina realităţii evidente a acestor adevăruri, spectacolele cu Să îmbrăcăm pe cei goi, de Luigi Pirandello, Pluralul englezesc, de Alan Ayckbourn, Evul mediu în­­timplator, de Romulus Guga. L­n pahar cu sifon, de Paul Everac, Nu sunt turnul Eiffel, de Ecateri­­na Oproiu au demonstrat juste­ţea ideilor călăuzitoare ale con­ducerii teatrului şi, în consecinţă, justeţea actului creator, regizo­ral şi interpretativ, tradus­e sce­nic prin raportul direct între gîn­­dire şi viaţă, între înţelegerea vieţii şi trăirea ei de toate zile­le. Or, tocmai în această înţele­gere constă frumuseţea şi pro­funzimea creaţiilor scenice (co­lective şi individuale) ale Tea­trului Mic. Valoarea de ansam­blu a acestor spectacole se im- ION CHEREJI (Continuare în pag. a 4-a) in microstagiunea sa la Tg.­­Mureş (30 III — 3 IV a c.}, colec­tivul Teatrului Mic din Bucureşti şi-a relevat cu prisosinţă o mică parte din întinsa şi prodigioasa sa biografie artistică — biogra­fie plămădită organic de pe plat­forma ideologică şi estetică a conceptului de teatru politic ac­tual, cu implicaţii în conştiinţa civică, socială a spectatorului. Fundamentînd acest concept prin

Next