Steaua Roşie, aprilie 1987 (Anul 38, nr. 76-101)
1987-04-01 / nr. 76
PAGINA * STEAUA R€)SIB Cantinele-restaurant Forme eficiente, practice de promovare a consumurilor colective Reghinul a fost ales, în acest an, gazdă a consfătuirii judeţene privitoare la activitatea desfăşurată de cantine, cantine-restaurant în cursul lui 1986. Organizată de Consiliul judeţean al sindicatelor, reuniunea de lucru a fost o reuşită deplină pentru că, tot ce s-a întîmplat la Reghin, în acea zi de 25 martie, a constituit obiectul unui veritabil schimb de experienţă soldat cu multe învăţăminte. Au avut loc dialoguri fructuoase, s-au făcut vizite la cantine-restaurant, microcantine şi gospodării anexă. De asemenea, s-au urmărit „pe viu“ condiţiile dar, mai cu seamă, modalităţile de servire a micului dejun. S-au realizat, astfel, acţiuni practice menite a da valenţe calitative actului de promovare a consumurilor colective. Continuîndu-ne drumul început la ... Reghin, să ne raportăm la ceea ce s-a făcut în trecutul an în cantinele-restaurant din arealul judeţului nostru. Din raportul prezentat la consfătuire de Aurelia Langa, preşedintele Comisiei pentru probleme sociale de la Consiliul judeţean al sindicatelor, am reţinut că, în prezent, funcţionează 50 de cantine, dintre care 21 organizate în sistem restaurant, numărul lor dublîndu-se faţă de anul 1980. Ca urmare a preocupărilor conducerilor unităţilor economice, a organelor sindicale şi comerciale, s-a mărit capacitatea de servire în cantinele-restaurant şi cantine, au fost înfiinţate noi cantine şi microcantine, bufete, chioşcuri de incintă. Numărul consumatorilor a depăşit cifra de 50.000, ponderea lor în totalul personalului muncitor fiind de 28,4 la sută. Cei mai mulţi abonaţi se înregistrează la cantinele-restaurant ce fiinţează pe lingă Combinatul chimic din Tîrnăveni (2.315), T. M. „Republica“ Reghin (1.700), TAGCM Mureş (1.500). Prin cantinele-restaurant au fost puse la dispoziţia consumatorilor preparate culinare diversificate, alte produse alimentare în valoare de zeci de milioane de lei, au fost introduse în producţie şi la desfacere 2-3 variante de meniuri. Să notăm că, acţionînd pentru aplicarea principiului autoconducerii şi autoaprovizionării, pe lingă cantine şi unităţi economice au fost organizate gospodării anexă, unele dintre ele fiind puternic dezvoltate. Numeroase cantinerestaurant au alocat din beneficii sume însemnate pentru îmbunătăţirea meniurilor. Ca unităţi cu rol social bine definit, cantinele-restaurant acţionează pentru dezvoltarea şi diversificarea activităţii de, servire, pentru satisfacerea deplină a cerinţelor Consumatorilor. DORIN BORDA Justeie de mănCat (PARTEA A II-A DIN „TOATE PÎNZELE SUS“) Publicat în 1954, romanul lui Radu Tudoran „Toate pînzele sus" rămîne „unul dintre cele mai importante romane de aventuri ale literaturii române“ (Marian Popa). Ca şi în cazul celebrelor cărţi ale lui Jules Verne, cu care în multe privinţe se aseamănă, mereu noi şi noi generaţii de adolescenţi redescoperă cu încîntare această carte fascinantă prin pitoresc, exotism şi senzaţional, prin aventurile palpitante ce le sînt rezervate simpaticilor lui eroi, atît de diverşi ca tipologie şi totuşi atît de strîns uniţi, printr-o sinceră şi caldă prietenie, într-o indestructibilă colectivitate. Cu ani în urmă, cartea a devenit — prin strădania regizorului Mircea Mureşan şi a colaboratorilor săi, coscenaristul Alexandru Struţeanu, operatorul Nicu Stan, scenograful Marcel Bogos, creatoarea de costume Nelly Merola-Grigoriu şi un grup de talentaţi actori — serial de televiziune. Şi iată că acum, prin grija Casei de Filme 5, din materialul filmat pentru serialul TV a fost montat Un film în trei serii, care, prin faptul că ne prezintă totul pe ecran mare şi în culori (culori, s-o subliniem de la bun început, admirabile!), are toate şansele să-i atragă în sălile de cinema, alături de cei ce fac de abia acum cunoştinţă cu Anton Lupan, Pierre Vaillant, Gherasim, Ismail, Adnana, Spî- Cinema „ARTA“ nul, Ieronim, Mihu, Haralamb şi toţi ceilalţi, plus simpaticul căţel Lăbuş, şi pe cei care nu pregetă să-l revadă, reamintindu-şi, poate cu nostalgie, dar sigur cu bucurie, de anii copilăriei. Filmul e realizat exact aşa cum trebuie pentru a place tineretului: cu aventuri şi cu mister, cu scene spectaculoase şi cu suspens, plimbîndu-ne prin orient şi prin occident, înfruntînd piraţi, rechini şi furtuni, împănînd momentele dramatice cu scene comice şi duritatea bărbătească a întîmplărilor cu momentele suave ale unei romantice poveşti de dragoste. Dar, să recunoaştem, nimic din toate astea n-ar fi reuşit, dacă interpreţii n-ar fi fost foarte bine găsiţi. Ion Besoiu e un căpitan Lupan simpatic, cald şi generos, care impune celorlalţi prin calmul şi siguranţa sa; Ilarion Ciobanu e un Gherasim puternic şi înţelept, bun şi drept; Jean Constantin e un Ismail care face mereu gafe, dar e cu trup şi suflet alături de prietenii săi, ca să nu mai vorbim de observaţiile sale pline de duh şi de haz; Julieta Szönyi e o Adnana frumoasă şi atrăgătoare ca o sirenă, şi îndrăgostită ca o liceana; Golea Răutu e un pirat feroce, maestru în deghizări, actorul realizînd într-un singur rol vreo cinci personaje diferite. Sebastian Papaiani e un Ieronim voios şi mucalit, dar şi dîrz şi curajos, care ştie să „şoptească“ cu gloanţe la urechile piraţilor. Şi lista realizărilor actoriceşti ar putea continua. Săptămîna trecută a rulat la cinematograful „Progresul“ prima serie, intitulată „Secretul epavei“. Săptămîna aceasta rulează la „Arta“ seria a doua: „Misterele mărilor“. Va urma seria a treia: „întîlnire în Atlantic“ Cartea lui Radu Tudoran şi nemuritorii ei eroi trăiesc, cu un succes binemeritat, o nouă existență. ZENO FODOR Emblemă pe cerul limpezindu-se (Urmare din pag. 1) să nici un dubiu: munca-i dură. Mihai Corău, decanul de vîrstă, e moroşan „din Botiza, de peste deal de fraţii Petreuş!“, glumeşte el. E ca şi cum ai spune: de aici din spatele gării! Dincolo de evocările de ocazie rămîne viaţa reală, a lui şi a celorlalţi tovarăşi. Adevărat om dacă-l numim, înseamnă că ne referim la unul dintre acei glorioşi într-o competiţie. Nu ştim dacă şansa sau întîmplarea l-au urnit din satul lui din Maramureş, de lîngă nevastă şi copii. Acum, la cei 54 de ani, din care 36 tot pe dealuri la sonde („Fără a lipsi o zi! De aici nu poţi pleca, chiar dacă-ţi ia foc casa!“, zice), parcă nici nu mai vede capătul bornelor pe lîngă care a trecut. Cum a fost în cele peste trei decenii şi jumătate? Poate că cel mai dificil a fost în 1985, la Ernei. „Era singura sondă care săpa. La 20 februarie, ştiu precis, am notat în agendă, la ora 7 termometrul arăta minus 37 de grade închipuiţivă:“ Sintetizînd o viaţă trăită demn şi frumos, se laudă, şi-i stă bine, cu fata, absolventă a Politehnicii, acum ingineră la Sighet, cu feciorul, student în anul IV la Institutul de petrol şi gaze. Viaţa şi munca lor de zi şi noapte se identifică cu o luptă grea cu neprevăzutul, cu structurile tectonice, cu intemperiile. Iar ca apele vremii să nu le şteargă numele, ei lasă semne distincte pe memoria Terrei, sfredelind adîncurile, trezindu-le vîrstele de marne, sarmaţian, buglovian şi badenian. „Aici — ne spune Nicolae Murgoci, directorul Schelei de foraj gaze naturale Tîrgu-Mureş (în paranteză fie spus, mare iubitor de poezie) —, furtul propriei căciuli este exclus. Pentru simplul motiv că nu poţi fi „şmecher“, nu ţine. Altfel spus, nu te poţi fofila, n-o poţi face pe „spiritualul“ plimbînd hîrtiidintr-un birou în altul. Nu-i un loc călduţ, nimeni nu-i ţinut cu forţa. Unii vin, văd, se conving şi pleacă. Alţii, bărbaţii adevăraţi, pătimaşii, rămîn toată viaţa“. Unul dintre ei este şi László Andrei, sondorul şef. Privind melancolic arată într-o direcţie: „Cam pe acolo-i şi satul meu!“ E din Bogata, a venit aici convins că nu-i vorba de o plimbare, că meşteşugul sondelor nu-i o problemă care în josul paginii să aibă dată şi rezolvarea cu litere mărunţele. E şeful schimbului şi vreme de opt ore petrecute acolo în podul sondei, el răspunde de viaţa oamenilor şi a instalaţiei. Ochelari în care se oglindeşte încolăcirea de cabluri de deasupra capetelor noastre. Casca prelungeşte parcă o faţă purtînd urmele unghiilor timpului, înfăşurată într-un fel de fular, în faţa pupitrului de comandă, scutindu-l azi pe om de un efort altădată penibil, pare un timonier. Privim în jur. Scurt inventar. Iată „ochiul sondorului şef“, un aparat care indică apăsarea pe sapa cu diamante (cu care în Ardeal s-a stabilit un record de adîncime), turaţia, presiunea. Mai simplu — ciclometru“. Mai pe româneşte — „indicator de greutate“. „Dacă a fost frig în iarna abia trecută? A fost. Poate şi 30 de grade. Eu nu am avut termometru. Ne îmbrăcăm mai gros şi-i dăm bătaie. Aici e foc continuu!“ Printre atîtea pupitre şi denumiri, alături de „prevenitor de erupţie“ — „arma noastră secretă“, cum se exprima cineva —, duze reglabile, prăjini, site vibratorii, economizor de noroi, limbaj parcă abuziv tehnic, în acest circuit continuu al fluidului de foraj răzbat şi cuvinte cu semnificaţii aparte în limbajul sondorilor, botezate cu nume avînd o nuanţă ceva mai hazlie: „Mariţa“, „dîba“, „broasca“, „chiolbaşii“ etc. „Aţi scris corect?“ Din stingă, o privire peste fila fircărită. Iar aici, unde se spune că harnicii elimină leneşii, prin cuvintele secretarului comitetului de partid, Vasile Băcilă, înregistrăm cel puţin un paradox: tocmai cînd e mai uşor se cîştigă mai binne! Cum vine asta? „Simplu. Dacă nu intervin avarii, opriri accidentale, nu-s necazuri. E uşor? Este. Totul e, deci, O.K.!“ Brusc, un pocnet ciudat. Huruitul conteneşte, încordare. Discul rotitor pînă la ameţeală, în mijlocul căruia-i împlîntat acel uriaş sfredel, încetineşte. Apoi se opreşte. O linişte ferestruită în vacarmul abia potolit. Ceva dă alarma înăuntrul celui neiniţiat. Ceilalţi — calmi. Mişcări precise, repetate. Apoi, odihnitorul sentiment că nu s-a întîmplat nimic. In locul unui discurs despre spiritul de echipă, miinile, „simbolul cel mai bun pentru acţiune“, spun şi fac totul. Socialismul, afirma cineva, nu se construieşte cu lozinci, ci cu oameni adevăraţi. Cu siguranţă că toţi cei pe care-i amintim aici, ridicaţi cu anii lor lîngă talpa sondei: Mihai Corău, Grigore Timiş, László Andrei, Alexandru Rusu, László Andrei II, fiul (dovada că unele meserii se transmit din tată-n fiu nu-i vorbă goală!), Petru Moga, Vasile Beldeanu, Gheorghe Nistor, Emanoil Ilea, Emil Buda, Nicolae Cibi, Laurenţiu Haidu, Adrian Vereş, Iacob Şandor, de la maistrul principal la inginerul geolog, înainte de dorinţa de a deveni locuitori ai vreunui municipiu sau „oraş închis“, au aşezat marea lor pasiune, acel plug de aur al meseriei, ce-i drept destul de bănoasă. Să ai proasta inspiraţie să-i întrebi de ce le place, ar fi un risc. Nu ştim dacă simpla întîmplare (mă îndoiesc de orice scenariu regizat aici) a făcut ca ziua în care de fapt se scria reportajul (n.a. 24 martie a.c.) să se scoată o probă, o carotă, de la exact 2.917 metri! Precipitat, mai apoi, cineva aduce o cană metalică cu noroi. „Un chibrit!“ — strigă directorul. Tăcere. „Un chibrit!“, răsună iar glasul autoritar. Nimeni nu are. Intr-un tîrziu, totuşi, apare. Proba se face în faţa noastră. „Arde!“ — exclamă un sondor din preajmă printre frînturile de conversaţie. O flăcăruie albăstrie. „Asta-i satisfacţia noastră. E în regulă!“ — îl mai auzim pe şeful de brigadă Grigore Timiş. Un salut cu mina la cască. Un rămas bun. Spre cer se ridică huruitul comparabil cu al unei adevărate uzine. Zîmbete largi. Privindu-i rămaşi în cadrul acela, pe cei care cel mai bine ştiu cînd pleacă şi se întorc triunghiurile călătoare ale păsărilor migratoare, în minte ne vine frumoasa replică, dintr-un film, a regretatului Toma Caragiu: „Noi sîntem cei mai frumoşi nomazi romantici ai socialismului!“ Coborâm. Mirosul acela de primăvară, care se lasă atît de mult așteptată, vine dinspre pădure. „Luna cârţii in întreprinderi şi instituţii“ Astăzi, 1 aprilie, ora 12, la clubul muncitoresc Prodcomplex, are loc deschiderea festivă, pe plan republican, a importantei manifestări: „Luna cărţii în întreprinderi şi instituţii“ (ediţia a Xll-a). Organizată în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“, acţiunea cuprinde, după cuvântul de deschidere rostit de Maria Deac, preşedintele CJSM, şi Florin Ciotea, vicepreşedinte al CJCES, o întîlnire cu dr. Mircea Micu, directorul Editurii ştiinţifice şi enciclopedice. Va urma o prezentare a volumului „Istoria unirii românilor. De la începuturi pînă la 1859“, carte prezentată de autorul ei, Stelian Neagoe, Florin Teodor, Mircea Opriţă (redactori la editura „Dacia“), şi Mihai Sin, redactor la revista Vatra vor prezenta volumele: „Insula Verde“ (de Vasile Igna), „Oglinda lui Narcis“ (de Mircea Ghiţulescu) şi „Pe cont propriu“ (de Radu Mareş). Vă urma un recital de poezii patriotice susţinut de actori ai Naţionalului tîrgumureşean. Tot cu acelaşi prilej, va fi amenajată o expoziţie de carte social-politică, tehnico-ştiinţifică şi beletristică. Cronică de concert Jocul cu boabele de rouă Ce poate fi mai minunat, mai tulburător în acest început discret de primăvară, timidă şi romantică, decit jocul Euterpei sub aripa magică a Maeştrilor!?! O clipă rotundă şi frumoasă ca un vis şi argintată ca fiordurile nordice, a adus în dar, cu harul său inegalabil, cu năvalnica sa inimă de artist, Dan Grigore, marele pianist al timpului nostru muzical. Concertul de Grieg, înfiorată, primăvăratică pagină de iubire, a răsunat mai frumos, parcă, decit oricînd, în viziunea acestui „înţelept“ al pianului, pentru care „jocul cu boabele de rouă“ se transformă în profesiune de credinţă, oferindu-i, oferindu-se ca o bucurie simplă, firească, oamenilor, frumuseţii din lucruri şi viaţă. Despre Dan Grigore s-a scris pînă acum o întreagă literatură, uneori controversată privitor la concepţia interpretativă, dar totdeauna cu admiraţie, cu uimire chiar, în faţa geniului său, a capacităţii de a construi, instantaneu, corp comun cu muzica şi auditoriul. Un mare interpret al oricărui stil (romantic, totuşi, în ultimă instanţă), el a ajuns la un prag de măiestrie, de unde poate afirma, în egală măsură: „înţelepciunea mea e jocul“ ori „jocul meu e înţelepciunea“. In tandem cu dirijorul clujean Emil Simon, unul dintre marii noştri dirijori, apolinic, dar şi cavaler al baghetei, capabil să „adune“ în mîna-i sigură chiar şi o orchestră capricioasă cum este cea a filor*** monicii tîrgumureşene (care cîntă bine numai atunci cînd vrea!). Dan Gigore a realizat unul dintre punctele de rezistenţă ale serii, ale stagiunii de pînă acum. Emil Simon, celălalt „capăt de pod“ al bucuriei întîmplate vineri seara, este un artist despre care, de asemenea s-a scris mult pînă acum. Comentariile au fost, sînt şi vor fi, indiscutabil, mereu în favoarea muzicianului de profundă penetraţie în substanţa artei, pe care o slujeşte cu nedezminţită pasiune şi tenacitate. Un artist, conştient de valoarea sa, care obligă prin cartea de vizită a propriului prestigiu, la reciprocitate, în sensul calităţii şi seriozităţii, al profesionalismului. Acest lucru s-a văzut nu numai în concertul de Grieg, ci şi în interpretarea, piesei „Nenia“ de Szabó Csaba (modernă, frumoasă, „aerisită“ şi luminoasă ca o proiecţie de sensuri dincolo de realul imediat) şi mai ales, în nobila viziune a Simfoniei de Mendelssohn—Bartholdy, caldă şi mîngîietoare ca o zi de primăvară. O bucurie dăruită cu generozitate de doi mari artişti ai timpului nostru a însemnat întîlnirea de vineri seara, o bucurie şi pentru cronicarul, sărăcit de ch-vinte în faţa frumuseţii muzicii, de a consemna concertul sub semnul evenimentului. MARIANA FLOREA’