Steaua Roşie, decembrie 1989 (Anul 40, nr. 284-302)
1989-12-16 / nr. 297
„întrebarea pe care trebuie să ne-o punem şi azi, pentru acei pare mai stăruie în anume erori: scrierile lui Creangă, basmele cel puţin, sunt folclor şi au valoare ca atare, sau sunt scrieri literare? Putem răspunde dinainte: Ion Creangă e un mare prozator, şi numai cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie“. GEORGE CALINESCU CREANGĂ-100 1889-1989 „Genialul scriitor, cu o viziune personală și cu un mod de a zice propriu, dă o nouă cristalizare, atît expresiei, cît și fabulei, care este aceea a briliantului, cu un sistem multiplu de fapte. Lui nu-i pasă nici de caracterul tradiţional al naraţiei, nici de regula strict gramaticală, fiindcă simte că invenţia este miezul de foc al artei“. ŞERBAN CIOCULESCU JMwaeoLuLeanga Miracolul Creangă pleacă din opera literară a scriitorului. Cită forţă de propulsie în paginile sale dacă e un nume cunoscut în ţară la nivelul lui Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Slavici, Ghica, Macedonski, amintindu-i numai pe contemporanii lui. Iar la o sută de ani de la stingerea din viaţă, opera e şi mai, vie, încît pe drept, veacul ce a trecut, confirmă nemurirea lui. An de an apar ediţii noi, în tiraje de masă şi Creangă tot nu e de-ajuns! Curgerea acestui miracol vine de la genialitatea scrisului său. Dar şi biograficul conţine cîteva taine miraculoase. Una este cea legată de data naşterii sale, acea incertitudine, în care mereu şi parcă intenţionat scapă calendarului hstrul Creangă. Convenţia prea mult s-a oprit la 1837, ca an al naşterii humuleşteanului. S-a împămîntenit aceasta datorită şi marii autorităţi care s-a luptat s-o impună îuneori chiar împotriva evidenţelor) — George Călinescu, prin celebra lui carte şi prin Istoric... care au luminat mult personalitatea artistică a scriitorului. Că stau lucrurile astfel, a dovedit-o aniversarea a 150 de ani de la naştere în 1987, printr-un larg spaţiu din „România literară“ consacrat evenimentului. Cu atîta siguranţă s-a afirmat despre anul acesta, inclusiv luna şi ziua 1 martie, de parcă nu ar mai avea importanţă alte dovezi, cel puţin tot atît de verosimile (că s-ar fi născut la 10 iunie 1839) cît şi primele. Identificarea celor din urmă s-a datorat lui Gheorghe Ungureanu, om cunoscător al documentelor de arhivă şi competent în descifrarea şi interpretarea lor. Nu-i aceasta o problemă inventată şi dezbătută doar pentru a aduce pe Creangă în actualitate. Numele lui nu are nevoie de artificii pentru a fi mereu în paginile presei contemporane, însă e o chestiune de exactitate, de ştiinţă. Ar fi trebui să se iniţieze odezbatere a problemei, îndată după tipărirea documentelor Creangă din 1964, chiar institutul de specialitate al Academiei I.S.R. Fiindcă mult timp nu fusese un consens privind anul 1837, dovadă Micul dicţionar enciclopedic (1972) care era indecis, arătînd că s-a născut în „1837 sau 1839“. Şi nu e singurul text dubitativ. La fel e şi cel al lui Vladimir Streinu (1973). Dar Dicţionarul literaturii române ... de la Iaşi, apărut sub egida Academiei, e categoric pentru data: 10 iunie 1839. Asemenea acestuia, toate dicţionarele mai noi. Totuşi nu au creditul meritat nici aceste lucrări. Dar îmbucurător este că manualele de liceu, cam de vreun deceniu, nu ezită a scrie ca dată a naşterii 10 iunie 1839, chiar dacă este o rezolvare — sui generis — numai în plan didactic. Prin aceasta nu se închid cercetările şi nici şansele altor opinii, dacă se vor susţine prin dovezi. Autoritatea cuiva trebuia să fie angajată în problemă pentru a se rezolva practic controversa şi interpretarea probelor scrise. Au făcut-o tacit, treptat, colectivele de autori de dicţionare şi manuale. Era şi timpul. De aceea, cu atît mai surprinzătoare a fost anticipativa aniversare din 1987. Se ştie că din 1835 pînă în 1839 fiecare an a fost considerat cîndva cel al naşterii lui Ion Creangă. Iată că mai temeinic se probează a fi adevărat ultimul, 1839. Cea dinţii constatare, tristă în felul ei, ce se desprinde de aici, stingîndu-se la 31 decembrie 1889, e că viaţa scriitorului a fost doar de 50 de ani şi 7 luni, faţă de 54 şi 10 luni dacă s-ar fi născut la 1 sau 2 martie 1835. Patru ani scăzuţi din vîrsta unui matur înseamnă mult pentru durata virtuală a creaţiei. Realităţile au fost crude şi în acest plan, fiindcă tot scrisul literar al lui Ion Creangă s-a înfăptuit într-o perioadă de creaţie extrem de restrînsă, aproximativ un deceniu! Conform ediţiei „Junimea“ din 1983, Ion Creangă şi-a publicat prozele, care compun opera literară, între 1874—1882, cărora li se adăugase Amintiri IV, apărută postum. Numai atiţia i-au fost anii de lucru, şi numai atît de întinsă opera. Dar nepieritoare cît limba românească. Este într-adevăr tot Creangă un miracol! TEODOR TANCO la sfîrşit de decembrie,e acum un secol, se stingea la Iaşi, doar în vîrstă de 50 de ani, genialul prozator Ion Creangă. Dar dacă omul trecea în nefiinţă, artistul va cunoaşte o viaţă ascendentă pînă la clasicizare şi universalitate. Ni se pare semnificativ faptul că acest centenar este în acelaşi an cu cel al morţii marelui său prieten, M. Eminescu, care a intuit în Creangă pe exponentul sufletului românesc. Şi Garabet Ibrăileanu sesiza natura fenomenului Creangă, care „este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni...“. Născut în Humuleşti, din ţinutul Neamţului, într-o familie ţărănească, îşi va continua destinul, ajungînd în Iaşi, unde va face parte din societatea „Junimea“, publicîndu-şi majoritatea operelor în „Convorbiri literare“. A fost un pedagog desăvîrşit, cum îl caracterizează foşti elevi ai lui, autor de manuale care propuneau metode noi de instruire. Vladimir Streinu împarte viaţa lui Creangă în trei etape: prima (humuleşteană) durînd pînă spre 1859, următoarea (orăşenească) pînă spre 1875, iar ultima (literară) pînă la 1889. Opera sa „Amintiri din copilărie“ şi basmele, traduse în peste 30 de limbi, s-au bucurat şi se bucură de un număr impresionant de exegeze româneşti şi străine. Popularitatea sa cunoaşte din ce în ce mai mare profunzime, nuanţare. Remarcăm mai întîi dragostea, ataşamentul faţă de peisajul natal, faţă de comunitatea din care s-a ridicat. „Amintirile .. “, scrise în 1881—1882, sunt dificil de circumscris unei specii literare, fiind considerate poem în proză, roman, epopee. Ultima specie fiind poate mai adecvată, incluzînd şi basmele. Copilăria lui Nică se petrece într-un cadru patriarhal, un spaţiu ideal. Distingem în această capodoperă două planuri: Nică,copil dificil şi nonconformist, şi universul rural cu tradiţii, obiceiuri, ocupaţii, personaje, filozofie, limbă etc. Marele rafinament artistic constă în surprinderea copilului universal, cum remarca G. Călinescu. O spune chiar autorul: „Aşa eram eu la vîrsta cea fericită, şi aşa cred c-au fost toţi copiii de când îi lumea şi pămîntul“. Nică se caracterizează, printre altele, prin puritate şi naturaleţe. O notă a operei sale este jovialitatea, umorul sau voia bună, cum spune Vladimir Streinu. Atmosfera este optimistă, fără să fie satirică. Creangă ne face să iubim viaţa, să învingem răul, nevoia, aşa cum Dănilă Prepeleac şi Ivan se răzbună pe draci. Umorul său e extrem de complex: jocuri de cuvinte, aluzii, scene poznaşe etc. Foloseşte multe proverbe şi formule fixe, introduse, cel mai adesea prin „vorba ceea“, reuşind să sintetizeze o situaţie, să creeze o atmosferă, pentru că vorba aici are semnificaţii de înţelepciune a poporului din veac. Astfel: „Vorba ceea: sunt cinci degete la o mină şi nici unul nu seamănă cu altul“. Sunt multe aspecte ale artei lui Creangă, dar principalul este oralitatea, specific populară. Ca şi „Amintirile ,basmele sunt realiste, miraculosul este umanizat. Ne gîndim la „Capra cu trei iezi“, care, cum spune Mihail Sadoveanu, este o adevărată nuvelă, dacă dăm caprei un nume de gospodină, îi privim pe iezi ca pe niște copii, lupul ca pe vecin nelegiuit. Opera lui Creangă e străbătută de un filon etic: hărnicia este o trăsătură generală, lenea este condamnată: binele, umanul înving. Criticii au scos în evidenţă conştiinţa estetică suprioară, care-l situează pe Creangă alături de marii clasici, M. Eminescu şi I.L. Caragiale. Se insistă asupra conştiinţei naţionale implicate în operă. . Limbajul său este o chintesenţă a limbajului popular, realizată de genialul scriitor. Aşa cum afirma Ion Dodu Bălan, Creangă este o „Sînteză în timp şi în spaţiu a sensibilităţii şi gîndirii populare“. T A. ENACHE CU Omul şi opera ce-l face nemuritor Scrisoare lui Creangă Sub crengi de cer de-a pururi megieşi, dintr-un cerdac de vis iţi scriu bădie, cu fulgi albaştri ninge-va la Ieşi înzăpezind şi-această epistolie ... Tu singur poate-i fi la bojdeucă, căci Eminescu-i pribegit departe — îngîndurarea-o treci un dor de ducă şi doru-apoi în file moi de carte ... Mîhnit, bărbos, cu slova-mpărătească scornind povești ce n-au asemănare — epistolia mea să te găsească în amintiri ce-s fără de uitare!... EUGENIU NISTOR „Acum te înţeleg cu adevărat, moş Creangă, şi nu numai ca pe un profesor de limbă şi literatură română, ci şi ca pe un român, un simplu şi adevărat român! Şi asta, pe cinstea mea, e minunat!“. I. ZAINICIKOVSKI Pagină realizată de: DORU MURESAN * ITtTAnA fJ'Qmr patina ? Viaţa ca povestire îl aşezăm pe Creangă, astăzi, la o sută de ani de la trecerea sa în nemurire, alături de Eminescu şi Caragiale, nume dimpreună cu care alcătuieşte triada începutului nostru continuu. Vistiernic şi şlefuitor de rostire românească, Ion Creangă, „povestariul“, este un artist al cuvîntului cu o conştiinţă artistică dincolo de orice îndoială. Intrarea sa în literatura română s-a petrecut sub semnul interesului postpaşoptist pentru „poporul“, însă ceea ce realizează Creangă nu este prelucrare de folclor, ci literaturi artă. Scriind din „seninul neamului românesc“ (Mihai Eminescu) el este rostirea prin care ies la suprafaţă acumulări ale unui neam întreg, scriitorul în stare să chintesenţieze statura poporului ca entitate seculară. Simplitatea aparentă a unei opere scrise într-o limbă bătrînă cu multe înţelesuri este rezultatul unei întreprinderi de mare cărturar, de erudit care referă la toate „textele“ întipărite în memoria colectivă — o „intertextualitate“ de cea mai pură esenţă, valorificînd artistic taina de existenţă a neamului. Printre filele rămase pe masa de lucru a lui Ion Creangă se află şi următoarea însemnare: „In toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre“. Am aşeza-o în fruntea întregii sale opere drept motto. O înţelegem, această laconică însemnare, drept autocaracterizare şi prode credinţă deopotri Creangă este, într-adevăr, povestariul care a plătit egal tribut zilelor şi nopţilor într-o dreaptă cumpănă care-l face inegalabil şi unic. „Sfinţii zilelor“ sunt respectaţi de „omul gospodar“ al lui Creangă. El îşi vede de „trebi“, omagiază tradiţia paremiologic, se făleşte, în enumerări sfătoase, cu rosturile sale diurne. Dar face parte dreaptă şi feţei sale nocturne, libere, gratuite. Face năzdrăvănii, iese în calea Cătăraniilor de tot fesiuneă, Ion Isoiul, ficţionează în voia unui verb care nesocoteşte temporar proverbul. Fluxul şi refluxul, regresiunea şi progresiunea constituie mişcarea tipică a eroilor lui Creangă. Am putea nota aici că, dacă la Eminescu unda, cu mişcarea sa infinită de suişuri şi coborîşuri periodice, îşi pune marca asupra întregului univers liric, la Creangă valul numeşte, mai degrabă, mişcarea de înaintare urmată de retrageri a personajului său generic, „Omul gospodar“. Unda este o stare vibrantă, valul o alternanţă de stări opuse care alcătuiesc împreună un rotund. Ambele iubesc, însă, gîlceava, neodihna creatoare. Gîlceava în sens cantemiresc. Omul său gospodar îşi vede de trebi cu mîndria celui care-şi cunoaşte rosturile şi le împlineşte după noime conservând arhetipul, dar care ştie că „nopţile sunt ale noastre“, că omul are la îndemînă pentru a fi şi a rămîne om jocul superior al artei. Exemplaritatea sa e indiscutabilă. De aceea povestariul-om gospodar vorbeşte pur şi simplu oferindu-se ca model de universalitate. Adevărul său este etern fiindcă este un adevăr estetic, al cuvîntului viu. Prin romanul său de autor Ion Creangă face un gest de nobilă restituire. S-a confundat cu modelul său pe care printr-o combustie care se numeşte artă îl înapoiază sublimat. Reversibilitatea lume-povestitor a încetat în momentul constituirii, textului care şi-a depăşit modelul pentru a se putea numi Creaţie. Cel care a primit începe să dea, să dăruiască, din chiar acelaşi moment, începe reversibilitatea text-lume pe care o probează circulaţia operei sale de o sută de ani încoace. IRINA PETRAȘ