Steaua Roşie, decembrie 1989 (Anul 40, nr. 284-302)

1989-12-16 / nr. 297

„întrebarea pe c­are trebuie să ne-o punem şi azi, pentru acei pare mai stăruie în anume erori: scrierile lui Creangă, basmele cel puţin, sunt fol­clor şi au valoare ca atare, sau sunt scrieri literare? Putem răspunde dinainte: Ion Crean­gă e un mare prozator, şi numai cititorul de mare rafi­nament artistic îl poate gusta cum trebuie“. GEORGE CALINESCU C­REANGĂ-100 1889-1989 „Genialul scriitor, cu o vi­ziune personală și cu un mod de a zice propriu, dă o nouă cristalizare, atît expresiei, cît și fabulei, care este aceea a bri­liantului, cu un sistem multi­plu de fapte. Lui nu-i pasă nici de caracterul tradiţional al naraţiei, nici de regula strict gramaticală, fiindcă sim­te că invenţia este miezul de foc al artei“. ŞERBAN CIOCULESCU JMwaeoLuL­eanga Miracolul Creangă pleacă din opera literară a scriitorului. Ci­tă forţă de propulsie în paginile sale dacă e un nume cunoscut în ţară la nivelul lui Eminescu, Ma­­iorescu, Caragiale, Slavici, Ghica, Macedonski, amintindu-i numai pe contemporanii lui. Iar la o su­tă de ani de la stingerea din via­ţă, opera e şi mai­, vie, încît pe d­rept, veacul ce a trecut, confir­mă nemurirea lui. An de an apar ediţii noi, în tiraje de masă şi Creangă tot nu e de-ajuns! Curgerea acestui miracol vine de la genialitatea scrisului său. Dar şi biograficul conţine cî­­teva taine miraculoase. Una este cea legată de data naşterii sale, acea incertitudine, în care mereu şi parcă intenţionat scapă calen­darului h­strul Creangă. Convenţia prea mult s-a oprit la 1837, ca an al naşterii humu­­leşteanului. S-a împămîntenit a­­ceasta datorită şi marii autori­tăţi care s-a luptat s-o impună îuneori chiar împotriva eviden­ţelor) — George Călinescu, prin celebra lui carte şi prin Istoric... care au luminat mult personali­tatea artistică a scriitorului. Că stau lucrurile astfel, a dovedit-o aniversarea a 150 de ani de la naştere în 1987, printr-un larg spaţiu din „România literară“ consacrat evenimentului. Cu atî­­ta siguranţă s-a afirmat despre anul acesta, inclusiv luna şi ziua 1­ martie­, de parcă nu ar mai a­­vea importanţă alte dovezi, cel puţin tot atît de verosimile (că s-ar fi născut la 10 iunie 1839) cît şi primele. Identificarea celor din urmă s-a datorat lui Gheor­­ghe Ungureanu, om cunoscător al documentelor de arhivă şi com­petent în descifrarea şi interpre­tarea lor. Nu-i aceasta o problemă inven­tată şi dezbătută doar pentru a aduce pe Creangă în actualitate. Numele lui nu are nevoie de ar­tificii pentru a fi mereu în pagi­nile presei contemporane, însă e o chestiune de exactitate, de şti­inţă. Ar fi trebui să se iniţieze o­­dezbatere a problemei, îndată după tipărirea documentelor Creangă din 1964, chiar institutul de specialitate al Academiei I.S.R. Fiindcă mult timp nu fu­sese un consens privind anul 1837, dovadă Micul dicţionar en­ciclopedic (1972) care era inde­cis, arătînd că s-a născut în „1837 sau 1839“. Şi nu e singurul text dubitativ. La fel e şi cel al lui Vladimir Streinu (1973). Dar Dicţionarul literaturii române ... de la Iaşi, apărut sub egida Aca­demiei, e categoric pentru data: 10 iunie 1839. Asemenea acestuia, toate dicţionarele mai noi. Totuşi nu au creditul meritat nici aces­te lucrări. Dar îmbucurător este că manualele de liceu, cam de vreun deceniu, nu ezită a scrie ca dată a naşterii 10 iunie 1839, chiar dacă este o rezolvare — sui generis — numai în plan di­dactic. Prin aceasta nu se închid cercetările şi nici şansele altor opinii, dacă se vor susţine prin dovezi. Autoritatea cuiva trebuia să fie angajată în problemă pen­tru a se rezolva practic contro­versa şi interpretare­a probelor scrise. Au făcut-o tacit, treptat, colectivele de autori de dicţionare şi manuale. Era şi timpul. De aceea, cu atît mai surprinză­toare a fost anticipativa aniversare din 1987. Se ştie că din 1835 pînă în 1839 fiecare an a fost considerat cîndva cel al naşterii lui Ion Creangă. Iată că mai te­meinic se probează a fi adevărat ultimul, 1839. Cea dinţii constatare, tristă în felul ei, ce se desprinde de aici, stin­­gîndu-se la 31 decem­brie 1889, e că viaţa scriitorului a fost doar de 50 de ani şi 7 luni, faţă de 54 şi 10 luni da­că s-ar fi născut la 1 sau 2 martie 1835. Patru ani scăzuţi din vîrsta unui matur înseamnă mult pentru durata vir­tuală a creaţiei. Reali­tăţile au fost crude şi în acest plan, fiindcă tot scrisul literar al lui Ion Creangă s-a înfăptuit într-o perioadă de creaţie extrem de restrînsă, aproximativ un de­ceniu! Conform ediţiei „Junimea“ din 1983, Ion Creangă şi-a publi­cat prozele, care compun opera literară, între 1874—1882, cărora li se adăugase Amintiri IV, apă­rută postum. Numai atiţia i-au fost anii de lucru, şi numai atît de întinsă opera. Dar nepieritoa­re cît limba românească. Este într-adevăr tot Creangă un miracol! TEODOR TANCO l­a sfîrşit de decembrie,­­e acum un secol, se stin­gea la Iaşi, doar în vîrstă de 50 de ani, genialul prozator Ion Creangă. Dar dacă omul trecea în nefiinţă, artistul va cunoaşte o viaţă ascendentă pînă la clasicizare şi universa­litate. Ni se pare semnificativ fap­tul că ac­est centenar este în acelaşi an cu cel al morţii marelui său prieten, M. Emi­nescu, care a intuit în Crean­gă pe exponentul sufletului românesc. Şi Garabet Ibrăilea­­nu sesiza natura fenomenului Creangă, care „este un repre­zentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni...“. Născut în Humuleşti, din ţinutul Neamţului, într-o fa­milie ţărănească, îşi va con­tinua destinul, ajungînd în Iaşi, unde va face parte din societatea „Junimea“, publicîn­du-şi majoritatea operelor în „Convorbiri literare“. A fost un pedagog desăvîrşit, cum îl caracterizează foşti elevi ai lui, autor de manuale care propuneau metode noi de in­struire. Vladimir Streinu împarte viaţa lui Creangă în trei eta­pe: prima (humuleşteană) du­­rînd pînă spre 1859, următoa­rea (orăşenească) pînă spre 1875, iar ultima (literară) pînă la 1889. Opera sa „Amintiri din co­pilărie“ şi basmele, traduse în peste 30 de limbi, s-au bucu­rat şi se bucură de un număr impresionant de exegeze ro­mâneşti şi străine. Populari­tatea sa cunoaşte din ce în ce mai mare profunzime, nuan­ţare. Remarcăm mai întîi dra­gostea, ataşamentul faţă de peisajul natal, faţă de comu­nitatea din care s-a ridicat. „Amintirile .. “, scrise în 1881—1882, sunt dificil de cir­cumscris unei specii literare, fiind considerate poem în pro­ză, roman, epopee. Ultima spe­cie fiind poate mai adecvată, incluzînd şi basmele. Copilăria lui Nică se petrece într-un cadru patriarhal, un spaţiu ideal. Distingem în această ca­podoperă două planuri: Nică,­­copil dificil şi nonconformist, şi universul rural cu tradiţii, obiceiuri, ocupaţii, personaje, filozofie, limbă etc. Marele rafinament artistic constă în surprinderea copilu­lui universal, cu­m remarca G. Călinescu. O spune chiar au­torul: „Aşa eram eu la vîrsta cea fericită, şi aşa cred c-au fost toţi copiii de când îi lu­mea şi pămîntul“. Nică se caracterizează, prin­tre altele, prin puritate şi naturaleţe. O notă a operei sale este jovialitatea, umorul sau voia bună, cum spune Vladimir Streinu. Atmosfera este opti­mistă, fără să fie satirică. Creangă ne face să iubim via­ţa, să învingem răul, nevoia, aşa cum Dănilă Prepeleac şi Ivan se răzbună pe draci. U­­morul său e extrem de com­plex: jocuri de cuvinte, aluzii, scene poznaşe etc. Foloseşte multe proverbe şi formule fixe, introduse, cel mai adesea prin „vorba ceea“, reuşind să sintetizeze o situa­ţie, să creeze o atmosferă, pentru că vorba aici are sem­nificaţii de înţelepciune a po­porului din veac. Astfel: „Vorba ceea: sunt cinci dege­te la o mină şi nici unul nu seamănă cu altul“. Sunt multe aspecte ale artei lui Creangă, dar principalul este oralitatea, specific popu­lară. Ca şi „Amintirile ,­bas­mele sunt realiste, miraculosul este umanizat. Ne gîndim la „Capra cu trei iezi“, care, cum spun­e Mihail Sadoveanu, este o adevărată nuvelă, dacă dăm caprei un nume de gospo­dină, îi privim pe iezi ca pe niște copii, lupul ca pe ve­cin nelegiuit. Opera lui Creangă e străbă­tută de un filon etic: hărnicia este o trăsătură generală, le­nea este condamnată: binele, umanul înving. Criticii au scos în evidenţă conştiinţa estetică sup­rioa­­ră, care-l situează­ pe Crean­gă alături de marii clasici, M. Eminescu şi I.L. Caragiale. Se insistă asupra conştiinţei na­ţionale implicate în operă. . Limbajul său este o chinte­senţă a limbajului popular, realizată de genialul scriitor. Aşa cum afirma Ion Dodu Bălan, Creangă este o „Sînteză în timp şi în spaţiu a sensibi­lităţii şi gîndirii populare“. T A. ENACHE CU Omul şi opera ce-l face nemuritor Scrisoare lui Creangă Sub crengi de cer de-a pururi megieşi, dintr-un cerdac de vis iţi scriu bădie, cu fulgi albaştri ninge-va la Ieşi înzăpezind şi-această­ epistolie ... Tu singur poate-i fi la bojdeucă, căci Eminescu-i pribegit departe — îngîndurarea-o treci un dor de ducă şi doru-apoi în file moi de carte ... Mîhnit, bărbos, cu slova-mpărătească scornind povești ce n-au asemănare — epistolia mea să te găsească în amintiri ce-s fără de uitare!... EUGENIU NISTOR „Acum te înţeleg cu ade­vărat, moş Creangă, şi nu nu­mai ca pe un profesor de limbă şi literatură română, ci şi ca pe un român, un simplu şi adevărat român! Şi asta, pe cinstea mea, e minunat!“. I. ZAINICIKOVSKI Pagină realizată de: DORU MURESAN * ITtTAnA fJ­'Qmr patina ? Viaţa ca povestire îl aşezăm pe Creangă, astăzi, la o sută de ani de la trecerea sa în nemurire, alături de Emi­nescu şi Caragiale, nume dim­preună cu care alcătuieşte triada începutului nostru continuu. Vistiernic şi şlefuitor de rostire românească, Ion Creangă, „po­­vestariul“, este un artist al cu­­vîntului cu o conştiinţă artistică dincolo de orice îndoială. Intra­rea sa în literatura română s-a petrecut sub semnul interesului postpaşoptist pentru „poporul“, însă ceea ce realizează Creangă nu este prelucrare de folclor, ci literaturi artă. Scriind din „se­ninul neamului românesc“ (Mihai Eminescu) el este rostirea prin care ies la suprafaţă acumulări a­­le unui neam întreg, scriitorul în stare să chintesenţieze statura poporului ca entitate se­culară. Simplitatea apa­rentă a unei opere scri­se într-o limbă bătrînă cu multe înţelesuri este rezultatul unei între­prinderi de mare cărtu­rar, de erudit care re­feră la toate „textele“ întipărite în memoria colectivă — o „intertex­­tualitate“ de cea mai pură esenţă, valorificînd artistic taina de existen­ţă a neamului. Printre filele rămase pe masa de lucru a lui Ion Creangă se află şi următoarea însemnare: „In toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre“. Am aşe­za-o în fruntea întregii sale opere drept motto. O înţelegem, această la­conică însemnare, drept autocaracterizare şi pro­­de credinţă deopotri­ Creangă este, într-ade­văr, povestariul care a plă­tit egal tribut zilelor şi nopţi­lor într-o dreaptă cumpănă care-l face inegalabil şi unic. „Sfinţii zilelor“ sunt respectaţi de „omul gospodar“ al lui­­ Creangă. El îşi vede de „trebi“, omagiază tradiţia paremiologic, se făleşte, în enumerări sfătoase, cu rosturi­le sale diurne. Dar face parte dreaptă şi feţei sale nocturne, li­bere, gratuite. Face năzdrăvănii, iese în calea Cătăraniilor de tot fesiune­­ă, Ion Isoiul, ficţionează în voia unui verb care nesocoteşte temporar pro­verbul. Fluxul şi refluxul, regresiunea şi progresiunea con­stituie mişcarea tipică a eroilor lui Creangă. Am putea nota aici că, dacă la Eminescu unda, cu mişcarea sa infinită de suişuri şi coborîşuri periodice, îşi pune marca asupra întregului univers liric, la Creangă valul numeşte, mai degrabă, mişcarea de înain­tare urmată de retrageri a perso­najului său generic, „Omul gos­podar“. Unda este o stare vibran­tă, valul o alternanţă de stări o­­puse care alcătuiesc împreună un rotund. Ambele iubesc, însă, gîl­­ceava, neodihna creatoare. Gîl­­ceava în sens cantemiresc. Omul său gospodar îşi vede de trebi cu mîndria celui care-şi cu­noaşte rosturile şi le împlineşte după noime conservând arhetipul, dar care ştie că „nopţile sun­t ale noastre“, că omul are la îndemî­­nă pentru a fi şi a rămîne om jocul superior al artei. Exemplari­tatea sa e indiscutabilă. De aceea povestariul-om gospodar vor­beşte pur şi simplu oferindu-se ca model de universalitate. Ade­vărul său este etern fiindcă este un adevăr estetic, al cuvîntului viu. Prin romanul său de autor Ion­­ Creangă face un gest de nobilă restituire. S-a confundat cu mo­delul său pe care printr-o com­bustie care se numeşte artă îl înapoiază sublimat. Reversibilita­tea lume-povestitor a încetat în momentul constituirii, textului care şi-a depăşit modelul pentru a se putea numi Creaţie. Cel ca­re a primit începe să dea, să dă­ruiască, din chiar acelaşi moment, începe reversibilitatea text-lume pe care o probează circula­ţia operei sale de o sută de ani încoace. IRINA PETRAȘ

Next