Steaua, 1969 (Anul 20, nr. 1-12)

1969-02-01 / nr. 2

Cum a întîlnit Eminescu pe Kant 23 universitare din Iaşi. (De vreme ce tot Maiorescu îl numea, şi încă atât de curînd după trimiterea împrumutului pentru continuarea studiilor, este probabil că Emi­­nescu avea unele justificări să se întoarcă şi că, în orice caz, urma să-şi ia doc­toratul). Să ne întoarcem la­­traducerea lui Eminescu din Kant: unde este vorba de ea, în cadrul doctoratului? De ce i se atribuie un caracter de circumstanţă? Ceea ce va părea straniu, cînd vom susţine acum că îndeletnicirea cu Kant nu are nici un caracter de circumstanţă, este că, în­tr-o largă măsură, ea are loc totuşi în anul 1874, cînd se pune problema doctoratului. Cum să-ţi explici că Emi­­nescu se pregăteşte să dea curînd examene, cere să înceapă tot curînd un curs universitar liber, şi totuşi se ocupă stăruitor, în aşteptare, de o traducere ce n-ar avea legătură directă nici cu unul nici cu altul? Şi totuşi aceasta este concluzia la care trebuie să ajungem — şi la care ne va ajuta să ajungem firea de cărturar a lui Eminescu, de o parte, litera şi spiritul traducerii, de alta. S-ar putea presupune, o clipă, că traducerea, cu „a doua lectură“, nu era întreprinsă pe larg în 1874, ci doar este datată aşa, fiind continuată mai tîrziu. Dar Eminescu notează cu grijă spre fine datele: 1875 şi 1877 mai tîrziu, deci cea mai bună parte e întreprinsă în 1874. S-ar­­mai putea spune: traduce nu în prima jumătate a anului, cînd îşi pregătea doctoratul, ci după 1 septembrie, cînd e numit director al bibliotecii din Iași. Dar pe de-o parte e greu de crezut că odată numit director, plin de râvnă cum era­, mai avea timp pentru o traducere din Kant; pe de altă parte ipoteza aceasta ar învedera tocmai ce vrem să dovedim, că o bună parte din traducere era întreprinsă în perioada cînd avea de făcut lucruri mai urgente. In scrisoarea a doua către Maiorescu, vorbise chiar despre cele trei materii pe care ar trebui să le pregătească pentru doctorat şi din care avea de Învăţat pentru două (una fiind probabil în legătură cu lucrarea eventuală). Totuşi el nu se­­pregăteşte direct, ci traduce. Sau se pregăteşte indirect, prin traducerea din Kant? Aci vom aduce primul răspuns, care ţine de felul de-a lucra a lui Eminescu şi de firea lui. Niciodată omul acesta n-a făcut exact ce i se cerea. A făcut mai puţin uneori, şi a rămas repetent în anii fragezi, corijent mai tîrziu la Blaj, des­coperit în viaţă şi probabil vinovat în at­îtea situaţii — sau a făcut mai mult decit i se cerea şi adesea n-a mai putut scoate lucrurile la capăt. Să nu se uite că poe­tul nostru cel mai mare (vom spune şi omul de cultură atît de întinsă) n-a publi­cat o singură carte în viaţa sa, nici măcar un volumaş de versuri. în schimb, cînd înţelege că e poet, el umple zeci şi zeci de pagini -cu rime,­­dintre care nici unu la sută nu-i vor servi; cînd îşi dă seama că are nevoie­­să pătrundă cuvintele, face glosare, ţine unul alfabetic ger­mano-lati­n (v. mss. 2265 şi 2289), copiază grama­tică slavonă, face familii de cuvinte, buchiseşte sanscrită şi greacă, învaţă Latina; cînd are de scris un articolaş contra Creditorului Mobiliar, notează pe pagini în­tregi operaţiile de bursă şi problemele creditului (mss. 2264, filele 39—58, apoi 78—115); cînd e revizor, face­­memoriile cunoscute şi notează pentru sine o seamă de lucruri (ms. 2288). Acum are de înfruntat filozofia. Pentru doctorat? Pentru do­cenţă? Pentru profesorat plin? N­u importă. El trebuie să înceapă cu esenţialul, iar esenţialul în momentul acela i se pare Kant, şi în particular Critica raţiunii 7 Şi de competenţă: v. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, 1955, în „Studii şi comentarii de bibliografie“ unde se arată precizia indicaţiilor lui Eminescu ca bibliotecar.

Next