Steaua, 1980 (Anul 31, nr. 1-12)

1980-10-01 / nr. 10

Antibes 8.11.53 cel mai repede eu. Sínt cufundat în noua mea carte, corespondenţa mea cu El Greco. Sínt fericit şi neliniştit totodată. Mă apropii cu înfiorare de Bunic (El Greco — n. trad.). Scumpa mea tovarăşă, Aşteptam cu emoţie scrisoarea dumitale. Sínt bine, am terminat „Sfîntul Francisc“, îl voi lăsa o lună să se limpezească (aşeze) pe urmă cartea va fi dactilografiată şi o voi trimite editorilor. Acum m-am liniştit. Mă bucur că v-a plăcut „Căpitan Mihalis“, cartea o socot copilul d-tale şi tocm­­ai de aceea o iubesc în mod deosebit. Am întrebuinţat minunata limbă dimotiki (populară — n. trad.), adevărata lim­bă a patriei noastre pe care nu mă satur s-o ascult şi să mă înfrupt din ea. Urechi, 27.11.52 Scumpă tovarăşă, Cu multă emoţie am citit scrisoarea dumitale şi mă bucur că v-a plăcut „Ultima Ispită“. Şi eu scriind-o mă simţeam emoţionat, tulburat şi deseori ochii mi se umpleau de lacrimi. (...) Mă bucur că voi vedea atîtea picturi minu­nate, cu siguranţă că acest lucru îi va face bine Sfîntului meu Francisc pe care l-am lăsat pe jumătate terminat la Manolita (vila pe care o închiriase la Antibes — n. trad.). Toate artele pornesc de la aceeaşi rădăcină şi uneori un ta­blou sau o partitură mă unge pe suflet şi au o înrîurire mai puternică asupra mea decît o lucrare literară muzicală. Iată de ce sînt atît de nerăbdător să văd lucrări de Rembrandt, Hals, Breugel, Van Gogh. Acum cînd vă scriu ninge, copacii sunt acoperiţi de o pojghiţă de cristal, un stol de pescăruşi zboară în faţa fe­restrei mele. Mi-a fost tare dor de peisajul nordic şi de tăcerea Nordului! Antibes 16.3.53 Scumpa mea tovarăşă, Scrisoarea dumitale m-a bucurat mult, starea ochiului meu se îmbunătăţeşte necontenit, to­tuşi încă nu mă pot aşterne pe lucru pentru că se oboseşte repede. „Sfîntul Francisc“ aş­teaptă mereu pe masa mea de lucru, dar intre timp capul meu lucrează, port în mine întreaga lucrare, nu-mi rămîne decît s-o transcriu. După cum aţi văzut, criticile străine sînt mai mult decît entuziaste, chiar neaşteptate, exagerate. Dacă n-aş fi avut un cap zdravăn cu ade­vărat cretan, m-aş fi putut socoti un om fericit. Acum însă ştiu că nu am reuşit să ajung acolo unde vroiam, timpul trece şi nu ştiu dacă voi ajunge vreodată. (Kazantzakis a devenit celebru datorită romanelor sale pe care le-a scris ca o relaxare, fără casna obişnuită, el căruia îi sîngerau degetele atunci cînd scria, într-o mare măsură din îndemnul soţiei sale Eleni, şi nu le-a acordat nici pe departe ponderea Odiseei, la care a migălit şapte ani de zile, sau chiar a „Ascezei“, pe care o iubea în mod cu totul special, după cum îi mărturisea scriitorului Pre­­velakis. Faptul că nu a reuşit să se impună prin lucrările pe care le socotea cele de că­­pătîi, a însemnat o rană care a sîngerat toată viaţa! ( n.t.). Cînd voi începe oare „Al trei­lea Faust“? Acolo îmi voi arăta puterea. Dar amîn mereu pentru că nu mă simt încă în demon. Cînd eram internat la sanatoriul din Paris, am găsit în sfîrșit fabula așa că primul pas, cel mai greu, l-am făcut. Doamne ajută! Antibes, 1956 Scumpă neprețuită Tea, In sfîrșit am primit scrisoarea dumitale după ce te-ai înapoiat din această lungă şi neaşteptată călătorie. Sunt gelos că n-am fost cu dumneata în acest „periplu“. (...) Viaţa noastră e ne­schimbată. Muncim mult, ne bucurăm de linişte, de singurătate. Scriu o nouă carte. Am terminat colaborarea cu Frian (traducătorul Odiseei în engleză — n. trad.). L-am rugat să vină să vă vadă. (...) Vă mulțumesc pentru revistele Nea Estia, o, cîtă bătaie de cap vă dau. Domnul să vă aibă întotdeauna în paza sa, N. Kazantzakis. Traduceri de Polixenia Karambi I PERIPEȚIILE UNEI PLĂCI COMEMORATIVE Multe din clădirile tîrgu-mureşene poartă ca pe o distincţie placa de marmoră ce consemnează un eveniment, o dată comemorativă. Dacă urci str. Bolyai, vei întîlni pe frontispiciul clădirii fostei „table regeşti“ placa ce ne aminteşte că aici şi-au făcut practica tinerii cancelişti: Avram Iancu, Al. Papiu-Ilarian, Ion Oros, alias Rusu, şi atîţia alţii care au participat la evenimentele de la 1848. Clădirea în care şi-au petrecut viaţa savanţii de renume mondial, Farkas şi Janos Bolyai, este consemnată de o altă placă, pe strada ce poartă numele acestora, nu departe de „tabla regească“. Pe fosta str. a Olarilor, astăzi Avram Iancu, o altă clădire poartă şi ea placa ce consfinţeşte faptul că acolo a locuit „craiul munţilor“, şi unde era locul de întîlnire a canceliştilor de la „tabla regească“. In „centru", pe fosta casă Görög, o altă placă semnalează faptul că aici a poposit la 30 iulie 1849 marele poet maghiar Petőfi Sándor, care a doua zi, la 31 iulie, avea să cadă pe cîmpul de la Albeşti, lingă Sighişoara. Am amintit fugar numai cîteva dintre aceste binemeritate semne ce ne aduc în memorie unele din luminoasele figuri ale istoriei şi culturii, care au poposit în urbea mureşană. Dintre acestea, urna care stîrneşte un deosebit interes, e aceea de pe clădirea din str. Călăraşi, unde pe vremi era hanul „Calul bălan“ şi unde în mod obişnuit trăgeau în zilele de tîrg, în secolul trecut şi chiar la începutul acestuia, căruţele intelectualilor „de pe cîmpie“. Aici a poposit în repetate rînduri cărturarul G. Şincai, şi tot aici s-a oprit în primăvara lui 1866 M. Eminescu, atras de mirajul „micii Rome“. Aici, în acest neînsemnat han găseşte marele nostru poet adăpost după un lung şi obositor drum, dar deosebit de instructiv şi interesant. Aici întîlneşte pe studenţii I. Cotta şi T. Cojocaru din Corbu, alăturea de care îşi continuă călătoria spre Blaj. In 1937, la sugestia unui grup de tineri entuziaşti, autorităţile sprijină propunerea acestora ca pe amintita clădire să se fixeze o placă comemora­tivă care să indice generaţiilor următoare locul unde a zăbovit marele poet. In luna septembrie, din acel an, acest deziderat se transformă în realitate. Evenimentele ce au urmat au fost însă din ce în ce mai tulburi.­­Nori negri se abătuseră asupra bătrînului continent. In august 1940 intervine odiosul dictat de la Viena. In acele zile, proprietarul casei, I. Bucur, demontează placa și o ascunde. Intr-o seară din iarna anului 1945, pe cînd tăifăsuiam la un pahar de vin la același han, „Calul bălan“, împreună cu regretatul poet Traian Dragoş şi prof. Ion Petraş, ne-am oprit şi la episodul trecerii prin oraş a Poetului şi zăbava sa în acest local. Acum în locul plăcii era o mare cicatrice. Am considerat că ar fi o impietate dacă nu am acţiona pentru repunerea plăcii pe vechiul loc. In aceeaşi seară am şi început investi­gaţiile. Spre regretul nostru, personalul localului nu ne-a putut da nici o indicaţie, dar ne-au sfătuit să stăm de vorbă cu proprietarul casei. I. Bucur era un bătrînel în jur de 70 ani, schizofrenic, ocolit de oameni. Ne-am apropiat de el, iar apoi l-am întîlnit zile de-a rîndul. Zîmbea şi­­ părea înţelegător. Dar strădaniile noastre au rămas fără rezultat. Bă­­trînul nega cu încâpăţînare că ar şti ceva despre placă. După cîteva săptă­­mîni de tatonări am reuşit totuşi să aflăm că placa e la el, şi că este hotărît să ne-o pună la dispoziţie, ca să fie reaşezată pe frontispiciul casei sale. Odată obţinut consimţămîntul, am început pregătirile în vederea orga­nizării unei serbări cu recitări, dramatizarea „Luceafărului“, coruri pe versuri ale poetului etc. In ajun, cînd toate pregătirile erau puse la punct, invitaţiile trimise, vitrina aranjată cu tot ce am putut găsi la acea dată: un mare portret al poetului înrămat, diferite ediţii din opera sa, traduceri în franceză, germană, engleză, maghiară etc., ne ducem din nou la „baciul Bucur“ în jurul orei 11 ca să luăm placa şi să o montăm pe locul vechi. Dar spre surprinderea noastră, bătrînul ne primeşte ostil, refuză să vorbească şi ne declară ţipînd: — Nu vă dau nimic! Ieşiţi din casa mea! Am rămas consternaţi. Toate strădaniile noastre se năruiau. Au fost zadarnice toate încercările de a-l îndupleca. Ne găseam în faţa unei situaţii extrem de dificile. Am părăsit casa tocmai în momentul cînd elevii din ultimul an al liceului Al. Papiu-Ilarian veneau de la pădure cu crengi verzi, necesare la ornarea tribunei. In această situaţie intervine o idee salvatoare: să apelăm la prietenii noştri, căp. Ion Biriş şi locot. Emil Moraru, ultimul autor al unui volum de versuri. Pornim spre Comisariatul Militar unde lucra căp. căruia îi istorisim păţania. II rugăm ca, împreună cu­­t. Moraru, să treacă pe la „baciul Bucur“, cunoscînd respectul pe care acesta­ îl purta armatei noastre. Intervenţia a fost salutară. Dar cînd să ne predea placa, lucrurile se încurcă din nou; aceasta se găsea la o rudă a bătrînului, în corn. Rîciu. Am angajat repede un camion, l-am urcat pe „baciul Bucur“ şi am plecat la Rîciu. Cetăţeanul ne-a dus la şopronul cu fîn, a scotocit ceva şi a scos placa. A doua zi în zori era fixată pe vechiul loc. La ora 10 s-a desfăşurat un scurt ceremonial de dezvelire, iar după amiază a avut loc o reuşită serbare în sala mare a Palatului Culturii. Era în mai 1946! Aurel Holivcă-Mălin

Next