Ţara Noastră, aprilie 1934 (Anul 12, nr. 561-562)

1934-04-01 / nr. 561

100 mii noui cetățeni și Popescu din cimitirul evreiesc ---------- — I «4»——---------- — Câteva propuneri practice pentru schimbarea numelor — Zilele trecute, d. Vaier Roman, secretarul general al ministerului de Justiție, a făcut unele declarații extrem de interesante, în legătură cu cererile de naturalizări. Nici mai mult, nici mai puțin, decât o sută de mii de dosare își așteaptă rezolvarea în arhiva supraîncărcată a ministerului respectiv. Iar lucrările devin din zi în zi mai anevoioase, atât din cauza abundenții materialului, cât și din cauza lipsei funcționarilor, însărcinați să sistematizeze și să trieze cererile. Acestea, după cum spune circulara oficială, în majoritatea lor sunțt ale noilor cetățeni, proveniți din provinciile alipite, bine ancorați de glia strămoșească, după cum sună fraza secretarului general, fost socialist, figura de tristă amintire din Marele Sfat Național dela Sibiu, de unde a fost trimis peste prag, pentru că ostentativ nu s’a ridicat în picioare, odată cu adunarea, pentru Regele Ferdinand, întregitorul de Neam. Prin urmare, în curând, neamul românesc, prin zelul d-lui Vaier Roman, care a mai fost între timp și antisemit, se va mări cu 100.000 de forțe noi, cetățeni loiali ai Regatului Român și viitori reprezentanți ai sufletului național. După cât știm noi, însă, majoritatea naturalizărilor au fost rezolvate automat, odată cu alipirea provinciilor. Iar restul de indivizi, cari stăteau la îndoială și nu știau dacă trebue să se considere MUSAFIRI sau CETĂȚENI AI ROMÂNIEI MARI, au rămas să se convingă între timp de stabilitatea noilor stări politice. In orice caz, lămuririle secretarului general sunt pline de confuziuni. Vorbește de țărani rămași fără cetățenie, amintește de intervenții laterale, cari se fac de proprietarii rurali, dar nu spune nimic de ORIGINEA acestor cereri. Am fi mult mai liniștiți, dacă s’ar face un tablou cu procentul exact al celor cari cer naturalizarea. DUPĂ NAȚIONALITATE și OBÂRȘIE. Isr O aHa chestiune care ar trebui sa preocupe ministerul de Justiție și se integrează în aceiaș speță juridică este SCHIMBAREA DE NUME a acestor străini. Ne spunea cineva, dăunăzi, că in cimitirul evreesc, cum intri pe poartă te isbește o piatră funerară pe care stă scris cu bronz: N. POPESCU (Nisim, nu Nicolae?) Prin urmare încă un Popescu, dar acesta ele religie mozaică ! Dealtfel, inserțiile de naturalizare publicate pe coloanele gazetelor sunt pline de astfel de nume. Nu mare ne-a fost surpriza când doi frați evrei cereau ministerului de Justiție, ca să schimbe numele lor de Grünschan spre a se numi, unul Ionescu și altul Vasilescu. De ce, — spunea unul dintre ei, — să suport și eu neplăceri după urma lui frate-meu sau el după a mea? Face el o găinărie, răspunde el, o fac eu, răspund eu. El Vasilescu și eu Ionescu, nu e mai bine așa ? NIMENI NU ȘTIE, CA NOI SUNTEM FRAȚII De altfel se cunoaște evoluția acestor cereri pentru schimbarea numelor. Mai întâi, toți străinii cari voiau să dea un aspect național originii lor, au dat un serios asalt la numele istorice și aristocrate: Mușat, Movila, Costin, Basarab, Sturza, până s’ au sesizat familiile și au intervenit pe lângă ministerul de Justiție. De atunci, s’a luat măsura ca să se publice la gazete cererile pentru a se putea protesta dacă un neofit încearcă să uzurpe sau să utilizeze prestigiul unui nume de veche familie românească. După aceia, a urmat perioada pseudonimelor pe care le întâlnim și azi: Brănișteanu, Fagure, Munte, Negreanu, Cerbu, ș.a.m.d. Acum însă o nouă tendință se simte în schimbarea numelor. Amestecarea lor în mulțimea cea mare a Poveștilor, Ioneștilor, Georgeștilor și Vasileștilor. Toate aceste perioade distincte își au rostul lor bine determinat în evoluția sociala de la noi. Atunci când străinul de odinioară servea de jupan la curtea boerilor, la corni Mitiță, Costăchel sau Radu Calomfirescu, să zicem, își lua anelaș numte ca și stăpânul, pe măsură ce se ins*rea și devenea independent. De ce nu l-ar chema și pe el Calomfirescu? După infiltrația acestor vechili sau arendași, a urmat apoi prestigiul literar. Când scriitorii noștri își căutau nume sonore, mai ales în epoca poporanist-semănătoristă, nume legate de pământ, de origină, de neam sau de trecut ca N. Otavă, Ion Gorun, M. S. Cobuz, atunci s’au amestecat și ei cu aceste nume de adânci rezonanțe românești. Pe măsură ce un gazetăraș oarecare venit de la Podul-Iloaiei sau din târgul Nerții, ținea un condei în mână și administra lecții de naționalism opiniei publice, se numea, ca și azi de altfel: Brănișteanu, Graur, Fagure, Plug, Munte, Jianu, Cerbu și alte animale. Acum este vremea comerțului! Vremea marilor afaceri financiaro-economice. De aceia mulțimea mare a evreilor a început să se amestece cu un oarecare Popescu, depozitar de vinuri, cu un oarecare Georgescu, pielar, sau Vasilescu, furnizor de ouă în piață. De ce cei mai mulți faliți să se cheme Fussman, Goldemberg, Schrwartz sau Scharf și să nu se cheme pe numele lor de noui cetățeni. * In această privință noi avem o propunere și în sprijinul tezei noastre stau măsurile ce s’au luat la Viena, atunci când s’a făcut în masă schimbarea de nume evreești. Li s’a dat numele după rangul material pe care-l dețineau în societate, după profesiune și după fizic, pentru a se cunoaște proveniența lor originară. De exemplu, au fost numiți: Diamand, Goldemberg, Sielberstein, Hosenduff, Arschgeruch, ș.a.m.d. De aceia și noi propunem un început de listă comisiei pentru acordarea numelor românești pentru această necesară distincție de rasă. De exemplu, cei cari militează în gazetărie să se numească: Gazetarescu, Gheșefteanu, Redactoreanu, Reporterescu. In cinema: Filmescu, Operatoreanu, Ecranovici. In farmacie: Aspireanu, Pomădeanu, Acidionescu, Piramidoneanu. In alte profesiuni: Ceasomirăreanu, Păduchescu (haine vechi), Ploșnițeanu( mobile), Tinichescu (tinichigerie), Manufacturescu, Mosoreanu (pânzeturi și mărunțișuri). In finanțe: Bancnotescu, Dobândeanu, Cămătărescu, Falimenteanu... Ar fi, credem, o măsură binevenită care ne-ar feri de o mulțime de neplăceri pe care le avem pe urma acestor români numai de aparență. Credem că d. secretar-general al ministerului de Justiție va ține cont de sugestiile noastre și pentru noua activitate pe care o anunță atât de generos în departamentul d-sale, se va folosi de ideile noastre. Cei 100.000 de noui cetățeni vor fi legați, nu numai de glia strămoșească, dar și de trecerea istorică a d-sale pe la departamentul Justiției. Gr. Diaconu mmmmmssm Lichidarea trecutului și însănătoșirea creditului «— Conversiunea actuală va fi o amintire de scurtă durată . O nouă încercare de lichidare a trecutului, care nu lichidează nimic, dar care agravează situația economică a țării, e pe cae să se transforme în lege. O nouă lege se va adăuga în curând la arhiva atât de încărcată și atât de prăfuită a legislației noastre. O lege străină de firea oamenilor și de realitatea lucrurilor, de pe urma căreia nu ne vom alege decât cu o amintire de scurtă durată. O lege bună trebue să cerceteze realitățile și să înlăture, sau să reducă, dificultățile. O lege a datoriilor, în situația de azi, trebuia să rezolve: a) lichidarea trecutului, b) însănătoșirea creditului și c) măsuri preventive ca boala aceasta să nu se mai repete în viitor. Legea propusă Parlamentului nu rezolvă nimic. Nimic! Lichidarea trecutului nu e completă, ci numai parțială, căci lasă în afară de lege multe categorii de debitori. Viața economică este o mașinărie complexă, în care nu poți atinge unele organe fără să influențezi pe altele. O societate are mai mulți debitori, iar la rându-i este debitoarea altei instituții. Dacă legea nu cuprinde toată această filiație, nu poate fi operantă. Apoi legiuitorul trebuia să rezolve problema raporturilor încordate. Menținând aceste raporturi, numai cu modificarea unor procente de obligații, nu se schimbă nimic. Pacea socială.E atât de necesară vieții economice, nu se restabilește. De ce legiuitorul n’a pus între creditor și debitor o INSTITUȚIE DE LICHIDARE, așa încât cei doi beligeranți să nu mai aibă raporturi directe ? Numai astfel s’ar fi putut scoate de la ordinea zilei problema datoriilor și s’ar fi putut creia acel CLIMAT PRIELNIC însănătoșirea creditului. Unde sunt, apoi, măsurile preventive, pentru viitor, căci numai un nou regim al cambiei, învestind-o cu titlul executoriu e prea puțin ? Care sunt mijloacele de credit ieftin și ușor, pentru cea mai importantă ramură a activității noastre economice : agricultura ? Căci povestea cu creditul agricol au repetat-o toate guvernele, în ultimii 4 ani, fără să o realizeze, decât sub formă mai mult decât hibridă. Cu rentabilitatea de azi agricultura se va găsi, în 3—4 ani, iarăși înglodată în datorii. Și oricât de încântați ar fi țăranii să voteze cu mincinoșii, ei tot dezolați rămân, din lipsa de interes sau de pricepere a acestora pentru nevoile țării și ale țăranilor. Or cât de măguliți sau amăgiți ar fi de demagogia atâtor vasilachi politici, aproximativi naționali și foarte relativi țărăniști, țăranii constată că sunt tot mai sărăciți și tot mai nenorociți, cu toate că politicianii nu mai pridndesc să-i fericească cu propaganda sau cu legea, obligându-i să-și fure unul altuia căciula. Iar la orașe să ne desbrăcăm unii pe alții, căci așa vrea statul, statul politicianilor și al clientelei politice, care-și închipue că se poate îmbrăca frumos și lucios, din sărăcia și sărăcirea tuturor. Arhitect I. D. Enescu Dispreț și foc ! Parchetul s-a sesizat în ultimul timp și a dispus câteva arestări în legătură cu o lucrare pornografică pe care editura Alcalay a publicat-o de curând. Această sesizare și aceste arestări nu spun nimic. In adevăr Al doilea amant al Doamnei Chatterley, publicațiunea pornografică recentă și încriminată a apărut de mai bine de o lună în vitrinele librăriilor din toată țara. Negreșit că a avut un număr de cititori cu adevărat excepțional — cum se întâmplă întotdeauna cu asemenea publicații — așa încât judecând după media de care se bucură la noi răspândirea unei cărți — și-a atins la rându-i acest procent peste care negreșit că ar fi trecut dacă nu interveneau instanțele judecătorești. Ceea ce e de reținut din cele spuse până aici e că această sesizare a venit cu mult prea târziu. Fără să voim să facem un proces de intenții, bănuim că editorii volumului încriminat aveau un lucru — în momentul sesizării — o a doua ediție — „revăzută și mult adăugită“ — bineînțeles. Ceea ce interesează însă în primul rând — sânt împrejurările în care a apărut această carte. Al doilea amant al Doamnei Chatterley este —fără nici o îndoială — rudă bună cu „cel dintâi“ și sub acest raport este de prisos orice lămurire. Dar dacă autorul „primului amant“ era scriitorul englez D. H. Lawrence, acela al „secundului“ deși englez (Clifford Moore) deasemeni pare să fi fost ceva mai pistruat — pe lângă că era cu ochi și cu sprâncene — și s’a dovedit în cele din urmă — ascuns ca struțul — în persoana „compatriotului“ nostru Felix Aderca. Alături de acest domn — în arena scandalului ■— apare conducătorul editurii Alcalay — numit Ocneanu — chipurile — ale cărui sentimente profund românești— "c a și ale celui dintâi nu pot fi puse la îndoială o singură clipă':?). In aceste din urmă amănuntsistă toată gravitatea chestiunei. Că acești doi împricinați ale căror nume și origine de rasă sânt foarte dubioase — au urmărit o „afacere” pe care n’au greșit-o — o recunoaștem — e un lucru foarte firesc și nu am avea nimic de spus. Dar ceea ce e grav este același punct pe care l-am atins în nenumărate rânduri: spiritul dizolvant al literaturii de proveniență iudaică, spiritul bolnăvicios, imoral și tendențios al unor scriitori cari neavând nimic comun cu sufletul și cu simțirea românească s’au strecurat — pe ușile din dos — în arena literaturii noastre pentru ca să-și atragă — imediat — posibilitatea de a împrăștia de sub adăpostul celor mai deșănțate principii de estetică, al acelui spirit de internaționalism și al instinctului de disoluție — otrava cea mai puternică și fără îndoială — cea mai eficace : distrugerea spiritului moral. Pe deasupra restricțiilor legale, pe deasupra penalităților judiciare, sufletul românesc curat și cuminte să reacționeze împotriva oricărei încercări de a pângări puritatea inimelor și a gândurilor românești. Părinții, profesorii, învățătorii, preoții și în general toți aceia cari se îngrijesc — călăuze spirituale — de conștiințele acestui neam au datoria — cea mai mare datorie — să înfiereze aceste pângăriri, dispreț și foc iată mijloacele de luptă. Sufletul românesc nobil și curat, îndreptat întotdeauna numai spre bine și frumos va ști să se apere singur de mocirlă și de otravă. Propășirea și înălțarea acestei țări nu se poate face fără o prealabilă acțiune de însănătoșire și aceasta până când nu e prea târziu. C. Simuleseu * mm ANUL ZII Ho. sei, Duminică 1 Aprilie 1934 Pc ./urs OCTAVIAN GOGA sdacția și Administrația : / ^ii» Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 41833 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni, 400 lei anual ; 200 pe 6 luni ; 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. Prelungirea gofului pe trei luni — Discursul d-lui prof. I. Petrovici, în ședința de Joi 29 Martie a Camerei— — D-sa combate acele dispoziții vexatorii și obține câștig de cauză — D. I. PETROVICI: Domnule președinte, domnilor deputați, proiectul de lege care se discută acum este un proiect de oportunitate. Nu am intențiunea să mă amestec într-o controversă în care sunt angajați doi coloși financiari, d. Virgil Madgearu și d. ministru de Finanțe, ci prefer ca la această controversă să am atitudinea de spectator și să mă bucur că deși sunt reprezentant al unei științe care se pretinde că nu are adevăruri sigure, există și o altă știință, cu adevăruri și mai puțin sigure : știința economico-financiară. De aceia, mă voi restrânge probabil, ca și predecesorul meu la tribună, d. Iacobescu, la un singur articol pe care îl voi privi însă sub un unghiu mai larg decât a făcut-o d-sa. In acest proiect de lege există art. 7 care are o înfățișare cu totul eterogena fața cu textul general al proiectului de lege. Pe când toate articolele din acest proiect prelungesc o situație pe trei luni, art. 7 singur, prelungește o situație, pe un an de zile. Intr’adevăr art. 7 spune că pentru toate înaintările făcute dela 1 Ianuarie 1931 nu se plătesc sporurile de salariu. Și aceasta, domnilor, nu până la 1 Iulie anul acesta, ci până la 1 Aprilie 1933. Prin urmare, articolul acesta este complect eterogen într’un text de lege, menit să-și înceteze aplicațiunea peste trei luni de zile, dar care cuprinde un articol a cărui aplicațiune se extinde pe un an întreg. In al doilea rând, art. 7 este un articol care exprimă și întrupează o inechitate extraordinară, asupra cărea vă atrag atențiunea și asupra căreia protestez. Sunt vremuri foarte grele — toată lumea o recunoaște —criză de numerar, nu se pot face plăți, nu se pot face sporuri în buget, toate acestea sunt lucruri cunoscute. Eu înțeleg legi de mizerie și le înțelege oricine, însă un lucru să fie egalitate. Vedeți, omul așa este făcut încât preferă egalitatea, în mizerie, chiar inegalității în prosperitate, necum inegalității în mizerie, așa cum ne oferă art. 7 al prezentului proect. TRATAMENTE INEGALE Să-mi dați voie să vă citesc cele 10 rânduri cari alcătuesc art. 7 : „Toate înaintările făcute de la 1 Ianuarie 1931 și până în prezent, precum și cele ce se vor mai face până la 1 Aprilie 1935, în condițiunile stabilite prin legea de față, funcționarilor din serviciile, instituțiile și întreprinderile publice, prevăzute la art. 1 din legea de față, nu au dreptul nici în prezent, nici în viitor la diferența de salariu pentru tot acest timp , funcționarul înaintat având dreptul la acelaș salariu pe care îl primea anterior înaintării, chiar dacă diferența de salariu va fi fost prevăzută și votată în bugetul respectiv, afară de drepturile obținute prin sentințe judecătorești, rămase definitive până la data promulgării prezentei legi. Gradațiile membrilor corpului didactic precum și acelea ale oricăror categorii de funcționari sunt considerate ca înaintări periodice și sunt supuse dispozițiunilor prezentului articol“. Domnilor, dați-mi voie, în treacăt, să mă opresc asupra frazei „nu se vor plăti sporuri afară de drepturile obținute prin sentințe judecătorești“. Vasăzi că, cei cari nu au avut sentimentul de înfrânare față de grelele împrejurări au intentat procese și au câștigat — cum am câștiga toți dacă am face proces — au o situațiune favorizată față de cei cari s’au supus. D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor: Faceți o eroare, domnule Petrovici. Sunt alți funcționari cari au câștigat, nu cei cu înaintări legale. D. P. C. ANDREI: Este chiar așa cum spune d. Petrovici, aveți cazuri numeroase la ministerul Instrucțiunii. D. I. PETROVICI: Domnilor deputați, îmi pare bine că d. Andrei, care a parăsit de curând conducerea unui departament și este mai la curent decât mine, de pildă, care am părăsit-o foarte de nfmit, confirmă ceea ce eu am citit printre rânduri chiar în acest proect de lege, anume că toți acei funcționari avansați, cari n’au vrut să țină socoteală de greutatea vremurilor, au făcut reclamațiuni în justiție și au câștigat — fiindcă, evident, am câștiga cu toții, dacă am proceda la fel — toți aceștia au prin lege o situațiune mai favorizată decât acei oameni, care dintr’un sentiment de abnegație și de patriotism și-au zis: sunt vremuri grele, nu mă adresez justiției. Aceasta este realitatea. Dar, domnule ministru, eu voiam să accentuez asupra altei laturi a problemei, aceea pe care am și formulat-o. înțeleg, ziceam, în vremuri de mizerie, să se ceară sacrificii, dar să se ceară egal, să nu se producă inegalități, să nu se creeze, între oameni cu aceleași drepturi și aceleași îndatoriri, categorii, unele de privilegiați și altele de loviți. NEDREPTATE PRELUNGITA D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor : Domnule Petrovici, nu fac decât să prelungesc trei luni o stare pe care am găsit-o. D. I. PETROVICI: O prelungiți pe un an. D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor . Nu, până la 1 Iulie, când vine bugetul. D. I. PETROVICI . Dar scrie aici formal: un an de zile. Poate d. ministru vrea să modifice. Este altă chestiune. D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor . La 1 Iulie vin cu celălalt buget general. Aici este o simplă prelungire. Faceți o discuție prematură. D. P. C. ANDREI: Reveniți acum. D. G. A. CUZA : Este vorba de o lege independentă de buget, de legea din 23 Decembrie 1952. D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor: Care antrenează cheltueli bugetare. Un sfert de miliardj aceasta se ccciamă gradațiile corpului didactic (întreruperi pe băncile opoziției). D. L PETROVICI : îmi pare bine că am atâția colaboratori, ceea ce înseamnă că susțin o chestiune dreaptă. D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor : Nu contest aCCOStd D. G. BOTA : Domnule Petrovici, toți profesorii, și cei din majoritate, sunt de acord cu dr. D. EMIL PANAITESCU: Gradația nu este înaintare. De la 1863 până astăzi, gradația face parte integrantă din salariu. D. VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor . Cu ocazia art. 8 vom face această discuție, dar nu la discuția srenerală. D. P. C. ANDREI: Primiți un amendament în acest sens? D. I. PETROVICI : Dați-mi voe, am dreptul sa-mi desvolt ideile și, spre deosebire de d. ministru de Finanțe, eu cred că nu este prematur. In definitiv, când aș putea să discut această directiun1 Cu"VICTOR SLAVESCU, ministrul Finanțelor . Cu ocazia bugetului, D. I. PETROVICI: ...decât atunci când se prezintă un proect de lege și când există acest articol, care spune că situațiunea se prelungește până la 1 Aprilie 1935. D. G. LEON, raportor : Domnule Petrovici, cred că această chestiune ar trebui discutată la articole, pentru că dv. nu vă ocupați decât de un singur articol. Dacă dv. ați face un discurs, cum a făcut d. Madgearu, în chestiunea economiei întregei legi, va ași înțelege; dar alături de dv. se asociază atâția domni parlamentari, care vorbesc numai de un singur articol. De aceia, cred că este mai bine să închidem discuția aceasta, să o lăsăm la discuția pe articole. SACRIFICII EGALE PENTRU TOȚI ! D. I. PETROVICI: Evident, discuția aceasta se poate face și la articole, dar nu înseamnă că nu se poate face la discuția generală. Am început cu acest articol, dar nu puteți ști dacă nu voi fi tentat a vorbi și de alte articole. Poate că nu, poate că dar apoi se ascultă mai în răgaz discuția generală, decât se urmărește acea pe articole. In afară de aceasta am primit pentru ora 6—6 jam. o convocare, tot aici la Cameră, într’o secție și nu știu dacă la discuția pe articole voi mai putea fi prezent. De altfel sunt bucuroscă (Continuare in pag. 3-a) Linii și Iune Stabilite?ea la Tolpoloveni Ziarul „Ordinea“ ne-a adus azi dimineață o surpriză: declarațiile d-lui Ion Mihalache asupra problemei monetare. Nu ne așteptam la ele, fiindcă ne ăesobișnuisem să-l auzim pe proaspătul șef provizoriu al partidului naționalțărănist vorbind despre problemele la ordinea zilei. Așa a învățat de la d. Iuliu Maniu, să se retragă la Topoloveni și să tacă. Și iată, totuș, că diplomatul în ițari s’a pronunțat. Și-a spus părerea. A dat verdictul. D. Ion Mihalache a spus: — „Partidul național-țărănist este pentru o stabilizare (a leului) în condițiuni ce urmează a se stabili“. Stabilizarea, adică, nu s’a stabilit încă, de aceea va trebui să se stabilească felul cum să se stabilizeze, când s’o stabiliza! Mai lămurit n’ar fi putut să se declare nici răposatul Farfuridi, cel cu modificarea Constituției... Teaittru ! Se anunță că teatrul Mari Ventura va fi închis... Precum se știe, acest teatru reprezenta, în ultimul timp, de preferințâ, comedii muzicale. Acum de abia, înțelegem pentru ce dispare. ...Pentru că ă lui Gh. Tătărăsc îi era frică de concurență! Fragmente autobiografice Mărturisiri literare — de Octavian Goga II Eu am crezut de la început in specificul mațional, adică am emeziut că nu se intră în universitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalitate. Am zris că a oprima și a suprima o manifestare de particularism local, sufletesc, înseamnă a fura din marele tezaur al universalității. De aceea, pe opresorii care strangulează popoarele îi socotesc um fel de tâlhari aii umanității. De aceea, eu, recunoscând un specific național, în mod natural am susținut că tradiția trebue să fie osatura unui popor. Vă spun sincer, cu această credință, am refuzat ceea ce se cheamă „modernism“, „literatură modernistă“, la noi. Mi s’a părut fără rădăcini, un fel de ușoară mimetizare artistică. E ceva de import, care nu poate să prindă. Literatura trebue să izbucnească local, vulcanic, din rărunchii unui popor, căci numai atunci își are valoarea ei. Altfel, e pur și simplu un fel de joc de copii, fără consecințe. Ce dâra a lăsat influența germană și ce modificări a adus influența franceză ? Trebue să spun că eu am fost mai mult în legătură cu literatura germană, de la Goethe și Schiller începând, până la poezia germană, antebelică, care se sfârșit cu Richard Demner. De ce? Pentru că am găsit mai multă reflecțiune, înclinare spre filosofie și acel impuls spre mister, pe care îl au mai mult popoarele de la nord decât popoarele latine. Am avut o mare admirație și un sentiment de mare respect fata de poezia germană din veacul al 19-lea. Toate tendințele ei de abstracțiune, de reflecțiune și toate tendințele de mister, care se degajează din ea, au avut mai mare repercusiune asupra mea decât nota retorică a poeziei franceze, până la Verlaine. N’am putut să am nicio afinitate specifică cu romanticii francezi de la începutul veacului al 19-lea, căci, în grandilocvența lor, vedeam mai mult retorică decât sinceritate și spontaneitate. M’am apropiat mai mult de Baudelaire și Verlaine. Ca înregistrare sufletească, aș putea accentua legătura mea cu poezia franceză de la Verlaine și Baudelaire încoace. O influență directă, am resimțit-o pe urma contactului cu literatura italiană, și în special remarc o înrudire cu poezia Adei Negri, care însemnează o răscolire de frământări a sufletului italian, o răscolire a tuturor elementelor care reprezintă principiul de suferința și de muncă : Tempesta și Fatalla. Eu am pornit în literatură de la o ideie monografică a unui sat, am crezut că satul reprezintă prin sine expresia purității de rasă , să dau deci monografia sufletească a satului, cu toate frământările lui, cu tot ce e svârcolire în el, și atunci dau un petic de generalitate, o pars pro toto. Așa că primul volum, pe care eu, dintr’un sentiment explicabil de modestie, l-am intitulat Poezii, pe când trebuia să poarte titulul. Acasă, e monografia unui sat. Am luat toate figurile tipice ale satului și le-am făcut să defileze înaintea mea. Pe acele vremuri, eram călăuzit de ideea de a mă confunda cu satul. Era în intenția mea să fac un fel de Georgion, in care să se înseileze un fel de poezie largă, a tuturor îndeletnicirilor românești de la țară. Insă toate aceste planuri erau făcute de un chinuit intelectual, care nu avea nimic de țăran direct în el. In jursul vremii, am fost răpit de alte preocupări literare și am lărgit noțiunea de sat la noțiunea muncii, scriind : Ne chiamă pământul și, pe urmă, în umbra zidurilor, subiectivându-mă. Am trecut la Ne chiamă pământul, lărgind nota socială. încă din volumul Poezii, poema Clăcașu reflectă noua evoluție a mea, în sensul încadrării în marele principiu de etică socială. Desigur, în umbra zidurilor a venit cu o notă oarecum superioară în frământarea mea individuală. Eu socotesc că literatura și arta e un domeniu al sincerității impecabile ; minciunile nu se pot duce în templu ; ele rămân afară , în fața altarului, ne înfățișăm cu sufletul așa cum sântem noi. De aceea, pe măsură ce viața mea evolua la oraș, de sigur că am căutat să stau încontinuu „sub umbra zidurilor“. Astăzi, am lărgit orizontul, în măsura în care notele vremelnice s’au dat la o parte și în măsura în care, prin lărgirea hotarelor, de care vorbiam, s’a produs oarecum și o ușurare de ordin moral în sufletul meu. Am spus-o întotdeauna: acest război a dat drumul capitalului de ură pe care îl acumulasem, căci până la război, între mine și umanitate, era totdeauna un jandarm ungur. In ce privește procesul de creațiune, de care mă întrebați, natural că e capricios, exegat de asociații de idei, care nu se pot urmări totdeauna. Dacă vă interesează, vă pot spune însă geneza câtorva poezii, pentru a vă da, cum s’ar zice o privire în atelierul foarte ciudat al sufletului meu. Prima poezie, în ordine cronologică, din primul meu volum, e Frumoasa cea din urmă. E o poezie cu care am vrut să contrabalansez Mortua est. Am văzut pe Eminescu și plângerile lui pentru o femeie murind și eu am crezut că trebuie să fac o femeie- abstracțiune, o femeie-idee și am scris Frumoasa cea din urmă. Pe vremea aceea, atmosfera literară de la noi era sub influența lui Eminescu și a Epigonilor lui : era o atmosferă de universală (Continuare in pag. 2-a)