Ţara Noastră, octombrie 1934 (Anul 12, nr. 700-724)

1934-10-27 / nr. 722

Pagini 2 Lei * V^V.________________ l ^ip JL Fondator: OCTAVIAN GOOA ■ m I I A ||| m I SS MBBgk H Jfi Mp I 5 A -H Redacția și Administrația: Hfl ^dS SK «P *c$SÍ ^Basfe^ W BBMW adțplP • bucurești, Strada Câmpineanu No. 4 PUB SS 4HQ vBä f» am/mM­ Alf9SSm HH B| ^ TELEFON Nr. 419­33 Wjtjm H ^ » « H­WSSI W ! 9 B Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători: W mm «HBMhI ^Ww&Sw­app , studenți și săteni, 400 lei anual ; 200 pe 6 luni ; 1 KÄ B <00 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. _____________________________________________ I **4 »)*.„; J­r Marele Voevod de Alba-Iulia a împlinit 13 ani. O mare iubire face aproape nesimțit timpul. Iată pentru că acești treisprezece ani de viață ai Moștenitorului Tronului au trecut fulgerător, ca într’un vis frumos. Astăzi, ne aflăm în fața unui adevărat om. Voevodul Mihai este încă un copil, dar un copil cu toate virtualitățile unui bărba­t întreg și al unui prinț desăvârșit. Nu credem să fi exis­tat, în întreaga istorie a aces­tei țări, un Moștenitor, care să fi fost mai îndrăgit de popor și să fi meritat mai mult unani­ma simpatie, decât acest surâ­zător și însorit Băiat. Popoare­le obișnuiesc să transforme pe conducători sau pe viitorii lor conducători în simboluri. Ei bi­ne, Marele Voevod Mihai este, în acest caz, simbolul optimis­mului României. Tot ceea ce fa­ce acest Prinț, este făcut cu ini­mă largă, cu voioșie sau cu acel reținut zâmbet, cu acel sobru surâs, care desvăduiește o per­severență și o seriozitate. Curiozitatea este un indiciu al inteligenței vii. Voevodul Mihai s’a interesat de tot ceea ce i-a putut fi folo­sitor. Călărește ca un cazac și nu se teme de căzături. Este pa­sionat de științe, dar iubește și literatura. Vânător emerit și automobi­list admirabil, Voevodul Mihai, auzind că fiul d-lui Mussolini și-a luat brevetul de pilot la vârsta de 17 ani, și-a propus să-și conducă avionul la 16 ani. Și, să fim pe pace, îl va condu­ce ! Cine ar putea trece cu ve­derea sensibilitatea, de atâtea ori, dovedită a Moștenitorului. Odată ținem minte că micul și regatul automobilist, văzând la un colț de strada un invalid de război și care-l saluta, a oprit mașina, a coborît și, cu ochii­ înlăcrimați, i-a întins, omului o sută de lei; n’avea la el mai mult... Dar nu face cât o avere ges­tul în sine ? Și câte alte dovezi ale unui suflet minunat! Camarad excelent, Marele Voevod Mihai este educat în continuu contact cu cetățenii de mâine ai țării. Să subliniem, cu acest prilej, gestul de adânc psiholog al Majestății Sale Re­gelui, din dorința căruia a lua­t ființă acel liceu în miniatură al Palatului Regal. 12 elevi re­prezentând diferitele ra­se etni­ce din România­, învață, scriu, citesc, se joacă și râd, cot la cot cu marele lor camarad Mihai. Un camarad, căruia îi zic „tu“, cu care se iau la trânta dreaptă și voinicească și care dă totdea­una exemplul modestiei, al bu­­nei-creșteri și al dreptății. Crescut lângă bătăile de inimi ale camarazilor săi, cetățeni ro­mâni din toate provinciile, Ma­rele Voevod Mihai învață de pe acum să cunoască pulsul ță­rii Sale. Mâna Sa, care strânge în fiecare zi, cu bunăvoie și cu căldură, mâinile celor 12 cama­razi, va ști, astfel, să fie odată o mână, care să împartă cins­tit dreptatea. La cei 13 ani, pe cari îi îm­plinește, astăzi, Marele Voevod Mihai, se îndreaptă cu toată căldura dragostei gândul Țării și al nostru! v­­b % ;ei ............ Voevodul Mihai Summit fără Sfârșit Sensul și idealul Frăției Ortodoxe Române Sau concluziile In afacerea „Skoda Cronicari de fiecare zi ai fap­­telor, mai mult sau mai puțin ru­șinoase, cari se petrec în viața noastră politică, am înregistrat toate fazele, mai mult sau mai pu­țin zgomotoase, prin cari a trecut faimoasa afacere „Skoda“, de la u­­luitoarea descindere executată la biroul reprezentanței din strada Batiște, până la recentele desba­­teri ale comisiunii de anchetă parlamentară. Am urmărit, cu a­­tenție încordată, goana după ci­frul menit să lămurească taina sperturilor; am­ așteptat să fie dați în vileag profitorii lui Palaelibus, cari au primit mită pentru a în­lesni jaful în avutul țării; am fost de față la procesul lui Bruno Se­­letzki, ocnașul căruia i se dă acum certificat de bună purtare; am puricat cu meticuloasă stăruință toate actele, toate documentele și toate mărturiile, din conținutul cărora s'a dovedit fără nicio um­bră de îndoială: 1. că prețurile armamentului comandat de d. Iu­liu Maniu au fost mai mari chiar decât cele oferite de uzinele de la Pilsen; 2. că furnitura a fost aran­jată între trei-patru persoane, fără ca forurile militare compe­tente să fie consultate și fără ca ceilalți membri ai guvernului să bănuiască măcar cu ce răspunderi sunt încărcați; 3. că fruntași na­țional-țărăniști, din întâmplare rude apropiate ale fostului preșe­dinte de Consiliu care a semnat contractul, au primit din străină­tate sume de zeci de milioane, fă­ră să poată arăta de către cine și pentru ce au fost plătiți ! Aceste trei precizări, am soco­tit noi, sunt destul de concluden­te, pentru a arăta că ne găsim în fața unei lovituri organizate de jefuire a avutului public. Cuvin­tele sunt, poate, c­am­ tari. Dar, în definitiv, nu importă bagajul literar cu care vine fiecare, ca să clarifice o îndrăzneață potlogărie, ci rămâne în picioare, despuiat ca un stâlp al infamiei, adevărul res­pingător, că s’a traficat cu pregă­tirea apărării naționale, că s’au aruncat miliarde de lei, fără să primim­­ în schimb o singură gură de foc, și că din această încurcă­tură, până astăzi nedeslegată, câți­va oameni politici, pe cari toată lumea îi arata cu degetul, s’au a­­les cu averi fabuloase imposibil de justificat. Nu se poate spune, că opinia publică n'a avut destulă răb­dare, așteptând să se facă lu­mină, întoarceți înapoi filele ca­lendarului. Intr’o zi de primăva­ră, în 1933, s’a ordonat, la birou­rile lui Bruno Seletzki de la „Sko­da“, percheziția fiscală, care a scos la iveală, din întâmplare, vasta operă de corupție îndepli­nită în jurul comenzilor de tu­nuri, cu­ Romiman, Iosphios, Lenin, Cauciuc și Cărbune... Săptămâni și luni de-a rândul n­e-au persecu­tat aceste pseudonime deșănțate, de­desuptul cărora, știam bine, că se ascund mușchetari ai grase­lor comisioane, luptând pentru înarmarea României subt nume de împrumut... Lumea a priceput, că aci sunt mistere și tenebre, întor­­tochiate ca niște coridoare subte­rane, prin labirintul cărora nu va fi lesne de pătruns, fără o bine­­pregătită echipă de recunoaștere, înarmată cu măști împotriva ga­zelor asfixiante și puternice re­flectoare. Timpul a trecut pe nesimțite. A plecat de la putere d. Alex. Vai­­da, din al cărui îndemn s’au înce­put (prin d-nii Ed. Mirto și V. V. Tilea) primele investigații la Pra­­ga și Pilsen. După aceia a urmat la cârmă partidul liberal, care a pășit de la început într’o atmosfe­ră de tragică obsesiune a morții. Prima pagină a nouei guvernări a fost stropită cu sângele șefului ucis. Această dramatică întorsă­tură a tulburat cu vedenia „ve­detiei“ spiritele din față și azvâr­lind un văl cernit de doliu asupra unei întregi organizații politice, care tocmai se pregătea să vină cu sancțiuni împotriva vinovați­lor de ieri. In emoția provocată de atentatul săvârșit pe peronul gării Sinaia, inimele sau înduio­șat, senzația unei primejdii comu­ne a topit adversitățile dintre ad­versarii din ajun, pornirea guver­namentală sa concentrat într’o singură direcție, iar afacerea „Skoda“, cu Romiman, Iosohios, Lenin, Cauciuc și Cărbune, a că­zut pe planul al doilea, spre marea bucurie a d-lui Romulus Boilă, care nădăjduia, ascuns după un colț al catafalcului lui I. G. Duca, să nu mai fie niciodată întrebat, pentru ce fel de servicii a încasat prin banca „Svoboda“ suma de 60 milioane, de la o persoană suspect de darnică, pe care nici măcar n’o cunoaște ! ? S’ar părea că povestea se repe­tă. D. Gh. Tătărescu, urmând la prezidenția Consiliului, a fost in­terpelat într’o zi la Cameră (cam la împlinirea unui an de la izbuc­nirea scandalului) : — Ce-i cu „Skoda“, s’au dus sancțiunile pe apa Sâmbetei? Iar d. Gh. Tătă­rescu a repetat, cu frumosul său glas baritonal, formula pe care el însuș o lansase la opoziție — A­­facerea „Skoda“ abia acum înce­pe ! La un moment dat, am avut impresia că se ține de cuvânt. An­cheta parlamentară n’a fost de­geaba. Rând pe rând, d-nii Iuliu Maniu, general Cih­oski, Virgil Madgearu­ și Romulus Boilă au venit înaintea comisiunei și au mărturisit rolul pe care l-au avut. CU MATERIALUL ADUNAT SE POT STABILI RĂSPUNDERI ȘI SE LĂMURESC TOATE CUL­­PABILITAȚILE. Opinia publică are acum sentimentul neted, că numai printr’o inexplicabilă în­găduință a acuzatorilor, cei vino­vați ar putea să scape ! Iată de ce, ne-au surprins in chip desagreabil recentele decla­rații ale d-lui Aurelian Bentoiu, deputat și raportorul comisiei de anchetă în procesul „Skoda“, care, cu un calm imperturbabil, își ex­primă mirarea față de „ENERVA­REA, CARE A CUPRINS IN UL­TIMELE ZILE PRESA ȘI OPI­NIA PUBLICA“. Căci, ne-am în­­trebat: — „Oare nu-i întru câtva îndreptățită această enervare, du­pă un an și jumătate de zăbavă, într'o afacere unde țara a fost pă­gubită cu câtev­a miliarde, iar tra­ficanții armamentului au luat sperturi de sute de milioane?“ Piie,șa, și opinia publică au început sa­ adulmece un vag miros de mu­șama. De aceia, au devenit puțin câni nerăbdătoare. Bunii cetățeni își spun: — „Nu cumva, sfârșitul năpraznic al Regelui Alexandru, la Marsilia, a îmuiat din nou ini­mele oamenilor politici dela noi, indem­nându-i la reciprocă iertă­ciune a păcatelor ?“ Trist ar fi, ca în mauzoleul eroicului Suveran de la Topola să se înmormânteze și panamaua lui Palaelibus... Pentru a risipi orice bănuială, d. Aurelian Bentoiu, încheindu­-și cu prudență nasturii ca un Sfinx în sacou, ne răspunde: L— „Eu păstrez o discreție desăvârșită...“ Până când ? Până Vineri sau Sâm­bătă, când va depune raportul. Să așteptăm, deci. Să mai avem puțintică răbdare, cum zicea ono­rabilul Zaharit­ Trahanache. Dar, oricum, n’am­ voi să mai auzim pe d. Gh. Tătărescu clamând pentru a treia oară în incinta sonorii a Parlamentului:— Afacerea „Sko­da“ abia acum începe ! Căci am dori s’o vedem odată terminată... Alex, fiodoș IIHEREI llOb­țlil . Cele două probleme, asupra cărora se tapează, zilnic, în pa­ginile oficioaselor național-ță­­răniste, se referă la acel umoris­tic „stat țărănesc“, despre care am mai avut prilejul sa scriem și asupra „tineretului“. Omul este făcut să dorească totdeauna ceea ce nu are. Tineret național-țărănist? — se întrea­bă, cu nedumerire, cetățeanul, care nu știe cu preciziune, decât că partidul d-lui Ion Mihalache este unul de vechi canalii. Unde este acest tineret? Cu ce își legitimează prezența? Unde își manifestă energiile inovatoa­re ? Căci, să ftrie înțeleși, prin „ti­neret“ nu trebuie să se înțelea­gă numai o colectivitate de luni între 18 și 80 de ani! Ci o for­mație aducătoare de energii proaspete, de idei dezinteresate și de verdicte fără teamă și re­proș, în atmosfera politică in­festată de vechii patrupezi poli­tici ! Tineret național-țărănist ? Există așa ceva ? Pe trei coloane, cu aldine corp 10, cu titlu de afiș și cu emfază oficiosul d-lui Ion Mihalache, în­cearcă să ne convingă, încă o­­dată, că da. „Lupta pentru ridicarea noro­dului țărănesc (paradează „Drep­tatea") nu s’a sfărșit. De aceea tinerii țărăniști sunt profund nemulțumiți, au difuzat lozinca unui Stat țărănesc integral, în opoziție și, cu excluderea Statu­lui liberal, așteaptă militând a­­cea revoluție, care va promova definitiv interesele țărănimii îm­pilate“. Fraza încearcă sintetizarea crezului tineretului național-ță­­rănist. O vom supune unei mici disecții. In ce constă, așa­dar, progra­mul junilor partizani ai d-lui Ion Mihalache ? Ce reiese din cuprinzătoarea frază reprodusă? Puse pe pon­turi, se pot deduce următoarele: 1. Tinerii sunt profund nemul­țumiți. 2. Ei au difuzat și difuzează, în opoziție, lozinca statului târă­­jie­sc 3. Militează pentru dărâmarea statului liberal. 4. Așteaptă revoluția valorifi­­catoare a energiilor rurale. Vrea să zică, in primul rând, ti­nerii sunt profund nemulțumiți. Nu vi se pare ciudat, însă, că ne­mulțumirea aceasta nu este de­monstrată decât în opoziție ? Ce au­ făcut toți acești ti­neri național-țărăniști, pe când, sub guvernarea d-lui Iuliu Ma­­niu, se desfășura fantastica sa­rabandă a sutelor de milioane, înghițite de nepoții și amicii a­­cestuia, în afacerea „Skoda“ ? Unde se aflau, atunci, apostolii de astăzi ai d-lui Ion Mihalache? Pentru ce nu și-au postulat în vremea aceea, nobilul crez în dreptate și în adevăr? Nu, atunci nici nu putea fi ne­mulțumiți! De la ospățul celor bă­trâni, le cădea și pripirii lor câte un ciolan! Dar junii național-țărăniști mai fac ceva; ei­­,difuzează, în opoziție, lozinca statului țără­nesc“. Subliniați, în opoziție! Cât timp au guvernat, mici prin cap nu le-a trecut marilor iubitori de brazdă de azi să-i întrebe pe ță­rani ce-i doare. In epoca aceea, d. Ion Miha­lache nu era decât un simplu re­negat al opincii, turnat în fracul aristocrației, și un profitor fără obraz al naivilor săteni cari l-au trimis în Sfatul Țării. Tineretul național-țărănist mai militează, precum ați văzut,­­și „pentru dărâmarea statului li­beral“. Iată o imposibilitate de ordin moral! Niște băieți, tutelați de mâinile pătate ale șefilor plătiți de Seletzky, nu pot dărâma, ni­ciodată, nimic. Murdăria nu se îndepărtează printr’o altă mur­dărie ! Cât despre faptul că „tinerii național-țărăniști așteaptă revo­luția“, trebuie să se știe că re­voluțiile nu se așteaptă, ci se fac. Iar ca sâ le faci, trebuie să ai o rezervă vulcanică de energie morală și spirituală. Lucru inexistent în partidul d-lui Iuliu Maniu, savantul „Mer­sului trenurilor“ și „Freiwillig­er“ - ul regimentelor chezaro-crăiești! Falimentul catehismului tine­rilor național-țărăniști e mâhni­­tor, dar evident... Gr. Diaconu e «• * Protecția muncii naționale Ședința de la confederația intelectualilor Aseară, la sediul confederației a­­sociațiunilor de profesioniști inte­lectuali, din strada Isvor 16, s’a ți­nut o ședință care, prin teza des­­bătută, prezintă o reală importanță. S’a hotărît între altele ca un dele­gat al confederației să participe la lucrările întocmite ale regulamen­tului legii pentru utilizarea elemen­tului românesc în întreprinderile industriale. De ce această hotărîre ? Nu e greu de ghicit. Lumea știa că s’a votat o lege prin care, de bine, de rău, se statorniceau normele după cari e­­lementul românesc trebue să parti­cipe la orice întreprindere de Stat sau particulară. Legea a fost vota­tă de vre­o șase luni și nimeni nu i-a văzut roadele. Acum, guvernul, spre a-și justifica, oarecum, trăgă­­narea, vine cu ideea unui regula­ment care sa dea directivele legii votate în pripă, sub presiunea unui curent al opiniei publice. Confederația asociațiunilor de profesioniști, reprezentând dolean­țele atâtor categorii de titrați ro­mâni, umiliți și nedreptățiți la ei acasă, nu se mai în­crede în efica­citatea lucrărilor făcute de guvern, ci vrea să-și spună și ea cuvântul. Sub acest raport s’a constituit o comisiune, în frunte cu N. Gheor­­ghiu, președintele confederației, a­­vând mandatul „să se prezinte la ministerele muncii și justiției pen­tru a cere modificările legii de na­turalizare în sensul ca, renunțarea la supușenia străină să fie cerută numai după scurgerea termenului de zece ani. Să se ceară ministerului muncii ca să nu mai acorde aprobări în cazurile respinse de comisiunea mi­­grațiunilor. Să se ceară ca viitoarele legisla­­țiuni ale ministerului muncii să se facă în conformitate cu cererile de­plin justificate ale profesioniștilor intelectuali, deoarece până acum s'a legiferat aproape numai pentru muncitorii manuali“. Sunt dorinți perfect justificate și in conformitate cu spiritul fiilor neaoși din țară, ale căror doleanțe nu se mai pot neglija, dacă, într’a­­devăr, voim să normalizăm asperi­tățile de astăzi și să angajăm sufle­tul acestei națiuni oropsite într’o postură demnă și cinstită. Citiți în pag. IV-a : Propaganda comunistă în România . Cu prilejul întâiului ei congres - Constatările dureroase și veri­dice, cari se degajă din cea mai fugară scrutare a evenimentelor sociale de pretutindeni, implică, fiecărui om de taine și fiecărui popor în parte, serioase verifi­cări de idei și metode, menite să asigure progresul și, paralel cu aceasta, să stânjenească tot ceea ce se opune lui. Sub­ acest raport, ideea care a fecundat cele mai reale opere umane, care a înd­oilat cele mai atroce ființe și popoare, care a deschis perspective infinite în domeniul spiritualității, care a determinat acțiunile cele mai fe­­ricitoare geniului omenesc, a fost, desigur, ideea creștină. Această idee sub­ forma ei ne­alterată, ortodoxă, a fost, în timp de veacuri, marea forță care a cristalizat în­tr-o unitate indestructibilă ființa etnică a neamului. Ea a statornicit în conștiința poporului român con­cepția lui de viață. Prin mijlo­cirea ei ne-am înțeles misiunea în lume. Sub­ oblăduirea ei am primit primele elemente de cultură. Datorită ei am intrat în concertul lumii civilizate. Ca un reflect al ei avem minunatele su­­vaere de artă, mănăstirile. Pen­tru apărarea ei s’au dat luptele victorioase, oțelind Virtuțile stră­bune și îmbogățind patrimoniul spiritual al neamului. Ea a pe­cetluit structura intimă a aces­tui popor, și ne-a dat forța de rezistență în timp de opreliști. Intr'un cuvânt, ideea creștină ortodoxă a fost, timp de nouă­sprezece veacuri, forța regenera­toare a neamului nostru. Prin fructificarea acestei idei forțe, poporul român a ajuns la con­știința propriei sale valori. Iar prin aceasta, acest popor a atins linia maturității, când, apoi, o altă idee călăuzitoare s’a impreg­nat în ființa lui. E ideea națio­nală. Pentru aprehensiunea acestei idei purtătoare de noui lozinci, plăsmuitoare de noui valori, ce se leagă de nota specifică a a­­cestui neam, fortificatoare de alte virtuți cetățenești, a trebuit, deci, să treacă o perioadă destul de lungă și să fie pregătită de ideea creștină. Așa se explică de ce la noi ideea națională nu se poate des­părți de ideea creștină. Ele an­gajează deopotrivă forța morală și idealurile de viață ale acestui neam. Ar fi o o­perație să se creadă că, ideea națională, n’ar avea nevoe în promovarea po­stulatelor sale de ideea moral­­creștină. Și, tot așa, ar fi un non sens să se pretindă că, ideea creștină, prin idealul său univer­sal, nu admite manifestările cu caracter local și național. Căci, pentru a atinge domeniul uni­versalului, trebue să se smulgă Însușirile adânci ale unui neam, cari să fie transformate în valori eterne. Deci, înlănțuirea între a­­ceste două realități se face în chip firesc și armonic. Poporul nostru, prin înțelepciu­nea și experiența sa, a intuit a­cest adevăr și l-a închegat intr’o formulă de piatră, zicându-i­ legea­ românească. Expresiune, care pentru mintea lui, semnifi­că ortodoxism plus naționalism. Expresiune, care subsumează, pe scurt, rațiunea de a fi a acestui neam. Expresiune, care îi dă în chipul cel mai strălucit sensul și, rostul vieții. In această lumină, vestea ți­nerii primului congres al „Fră­ției Ortodoxiei Române”, capătă pentru noi o valoare de simbol. El se ține într’un moment de mari eclipse morale, de dure­roase confuzii generale­ ,de de­zorientări individuale și colec­tive. La acest congres, compus din personalități eclesiastice și laice de dincolo de Carpați, se va spune răspicat cari au fost ideile salvatoare ale neamului din trecut și se va arăta, de­si­gur, rațiunile imperioase pentru cari trebue să le menținem in lupta de întrecere, de mobilare și de trăinicie a neamului, și în viitor. Iar participarea d-lui Octavian Goga, omul asupra căruia se în­dreaptă, în aceste clipe, atenția tuturor fiilor neaoși din țară, codificatorul prin excelența a simțirii și gândirii românești de astăzi, nu e decât o confirmare a rostului măreț pe care-l are idealul și mobilul „Frăției Orto­doxe Române“. I. Lancrănjan = Linii ș­i puncte­,­ Comerț și teologie Gazeta ,,/j­rgus“ se ocupă cu foarte multă sărguin­ță, în nu­mărul său mai recent, de „con­flictul din biserica germană“. Descoperindu-și dintr’odată în­clinări pentru problema teologi­că, ziarul întemeiat de d. Simon Pauker și redactat de confrații Bela Buchwald, Samuel Rudich, Strahl Strulovici , compania, se examinează în­de-aproape, ierarhia bisericească, atitudinea consistoriilor protestante și sen­sul dogmelor evanghelice. Nu vrem să supărăm pe ni­­meni, dar pare că am fi înclinați să credem, că aceste preocupări religioase nu cadrează cu rostul unui organ de publicitate, care după propria-i mărturisire, a­ fost închinat comerțului, indus­triei și finanțelor. Zarafii s’au mai instalat cândva la ușa tem­plelor, dar au fost goniți cu bi­ciul­ Ironie 7 Cineva, din redacția de cu­rând devastată a „Faclei“ să­vârșește asupra noastră o tenta­tivă de ironie, ca răzbunare că am anunțat înscrierea în parti­dul națio­nal-agrar a vrednicu­lui Părinte Misăilă din Bacău. — „Ministerul Goga e aproape complect!“, surâde acru binevoi­toarea gazetă. Nu, răspundem noi. Mai lip­­sește de Haim Henry Marcus de la „Facla“, căruia îi destinăm ministerul Cultelor, spre cea mai mare fericire a bisericei noastre ortodoxe. Gh. Bogdan-Duică - 1865-1934 -de HORIA TICULESCU Pe sub poalele Tâmpei , minu­nat decor­ele feeric, ceas solar pen­tru anotimpurile care își revarsă în frunzele arborilor culorile do­minante, dela verdele viu al­ pri­măverii până la sângeriul toam­nei, dela trandafiriul dimineților până la albastrul amurgurilor li­niștite ; pe-aci a fost întotdeauna vad ma­re de oameni. ■ I După noi, vor veni, oda­tă, alții. Aceia vor fi mulți, rânduri dese ca iarba câm­piei, ca ciucurii brazilor. A­­ceia vor fi mulțimile cultu­rii românești, în sfârșit ro­mânizate desăvârșit. (Gh. Bogdan-Duică) De când se pomenește în­­ croni­că, neamuri multe au trecut pe aci, cu gând vrășmaș, mai totdeauna, cu suflet , pașnic, câteodată. Așe­zarea "străveche­, a rămas" neclinti­tă, și’n cursul vremurilor voivozi romani și-iau purtat pe aci pașii, înfrângând pe vrășmași sau ci­­o­rind biserici. Pe aici treceau car­­pații ciobanii împăcați cu moar­tea, în urma „oițelor bârsane“, pe aci cărturarii răzvrătiți. Un revăr­sat de zori pentru întreg neamul a pornit de aci, prin tiparul lui Goneai, care a prins întâia oară la noi sub teascurile strâmte gândul sufletelor largi. Pulsul vieții unitare românești a bătut aci puternic, din vremuri străvechi, și spiritul cărturăresc a fost mereu viu, înaripat de farme­cul naturii. Din culmea dealurilor apărea șesul întins, care deschidea în sufletul copiilor mai răsăriți ai locurilor orizonturi cuprinzătoare. In acest mediu, dintr’o familie cu veche tradiție, adevărată di­nastie românească de cărturari (dacă ne gândim și la înrudirea cu N. Iarga), au apărut: I. Bo­g­­dan, slavistul, Gh. Bogdan-Duică, strălucitul dascăl al­­­ dascălilor, profesorul Șt. Bogdan și îndrumă­torul tinereții­ noastre, Al. Bogdan, mort pe câmpul de luptă, la 1914 Gh. Bogdan-Duică« și-a­ făcut studiile, în­ orașul de naștere, la li­ceul cu atmosferă maioresciană și cu însuflețire față de pofida lui Mihail Eminescu. Dela N­. Popea a’nrățat dragostea de limba româ­nească, exprimarea frumoasă și scrierea corectă. „Neică Nifa4 so­cotea drept o mare rușine să fii Român și să nu știi scrie și vorbi corect românește. Elevul destoinic s’a apropiat de sufletul dascălului luminat, iar la societatea­­ literară domina cu spiritu­l critic, care în s­cop­use a se pronunța. In tovără­șia de năzuințe a tatălui meu, în­drumat de fratele mai mare și ali­mentat cu lectură germană, Gh. Bogdan-Duică ajunsese tânărul cel mai bine pregătit din generația ei. Reliefat de ziarul săsesc, pentru o vorbire ținută în limba germană, faima tânărului talentat creștea. După contactul avut la Brașov cu cartea germană, anii de studii din Germania au fost hotărî­tori pentru temeinica sa formare sufle­tească. Acolo s’a disciplinat sufle­tul său scăpăiat, acolo s’a deprins cu munca­­ sistematică, câștigând pasiunea pentru cercetări și anali­za , amănunțită. In redacția „Tribunei“ dela Si­biu îl aștepta îndrumarea lui I. Slavici și prietenia lui G. Coșbu­c. Diar îndrăznelile mari de afirma­ție românească pe atunci erau scump plătite. G. Bogdan, expul­zat din Ardeal trece pe poteca lui G. Lazăr. Expulzat și din Bucovina, unde redacta gazeta de afirmare națio­nală (Gazeta Bucovinei), Gh. Bog­dan-Duică a ajuns profesor la Foc­șani, apoi director de liceu l­a Bu­curești. Suflet dârz de luptător, nu s’a oprit la lecțiile de la cate­dră, a scris mereu în reviste și ziare, a scormonit întreagă biblio­teca Academiei, a luat parte la a­­dunările dascălilor, a editat scrii­tori de valoare și a adus cuvânt cald de apărare a Ardelenilor, la adunările „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor Românilor“. Răsboiul pentru întregire s-a aflat în tranșeele de gândire și însufle­țire a neamului. Bolnav, a rămas în București, de unde, sub ocupa­ție, a fost dus în Bulgaria. Astfel, cu tot dreptul, avea rara mândrie de a fi fost expulzat din trei țări. Sărbătoarea unirii La adus pro­fesor la Universitatea din Cluj, decan și rector al celei mai mari i­nstituțiuni d­e cultură din Tran­silvania. Pe lângă cursurile care a­­trăgeau miile de studenți, ia răsco­lit toate arhivele din Ardeal, tre­zind îndemnuri spre cercetări se­rioase în rândurile profesorimii. Așa l-a găsit moartea, la muncă, în ora­șul nașterii sale, unde pre­zida un­ examen de bacalaureat. Parcă Lair fi chemat cărările co­pilăriei spre Heidellbergul lui de altădată, spre Brașov. Neodihnitul dascăl a murit în mersul man­ei, sub povara anilor, cu sufletul tâ­năr; încordat mereu spre cercetări, omul acesta n’a avut tim­p să tră­iască, în sensul vulgar al cuvântu­lui, sau a trăit cu adevărat, mun­cind, și a murit muncind, cât mai frumos s’ar fi putut, o energie care s’a revărsat tumultuos până în marginea mormântului. In lumea noastră, unde mulți mor de urît, iată un om răpus de sarcina chemării. Splendid simbol, frumos sfârșit și strașnică mustra­re pentru mulți. Astfel, nu numai viața, ei și moartea lui rămâne un îndemn la muncă.­­Continuare în pag. îha'

Next