Ţara Noastră, decembrie 1934 (Anul 12, nr. 749-770)

1934-12-01 / nr. 749

uestasivei chestiuni­ afacerii „Skoda“ Cât de puțin sinceri au fost național-țărăniștii atunci când au cerut in Cameră o anchetă asupra contractului „Skoda“, o dovedesc tribulațiunile și ener­vările la cari se dedau în ulti­mul timp. Concluziunile la care d. Aurelian Bentoiu ajunsese, și asupra cărora rămâne să se pronunțe comisia de anchetă parlamentară, de unde vor trece apoi in discuția Corpurilor Le­giuitoare, ca în urmă vinovații să fie deferiți justiției, național­­țărăniștii au răspuns, mai întâi, cu un contra-raport (im. fel de încercare pentru oocoloșirea a­­facerii). Fiindcă această diver­siune nu le-a reușit, au început cu fel de fel de calomnii și inj­u­­rii la adresa raportorului și a partidului național-liberal, de­plasând chestiunea de pe tărâ­mul moral-juridic pe tărâmul politic. Drept urmare a acestei atitu­dini, membrii partidului națio­­nal-țărănist din ancheta parla­mentară pentru afacerea „Sko­da“ urmând consemnul dat de fostul președinte al Consiliului, d. Iuliu Maniu, — sub care s’a săvârșit onerosul contract prin care țara a fost păgubită cu un miliard cinci sute de milioane—, s’au retras din Comisiune. Ce denotă toate aceste mani­festări ? Că se încearcă o soli­darizare a Întreg partidului na­­țional-țărănist cu delicvenții și traficanții, spre a le ușura soar­ta. Ei bine, dar lumea onestă stă înmărmurită în fața acestei ne­mai pomenite îndrăsneli și se în­treabă : Ce au însemnat afirma­­țiunile solemne și categorice ale învățătorului cu ițari, d. Ion Mihalache, că va elimina întreg putregaiul din partid? Unde sunt promisiunile și angajamen­tele luate față de opinia publică românească ? Ce temeiu de sin­ceritate au avut cuvintele dască­lului moralist ? Au fost ele sim­ple încercări de ducere în eroa­re a mulțimii naive, pe spatele căreia s’a cocoțat ? A fost ,d-sa convins de cerințele imperioase ale premenirilor morale din sâ­nul partidului pe care îl condu­ce vremelnic, sau a voit numai să înșele buna credință a proș­tilor ? Fiindcă, din două una, sau a fost convins de necesitatea puri­ficării moravurilor din partidul I­saie, și atunci,nu se înțelege pentru ce, acum când i se dă pri­lejul s’o facă, evită acest lucru. Ba ceva mai mult se solidarizea­ză cu păcătoșii și delicvenții. Sau n’a fost convins de această necesitate, și atunci de ce mai încearcă să ducă in eroare lu­mea. E o mare greșală politică, care fatal se răsbună. Ori, poate d-sa n’a mai reflectat asupra în­­țelepciunilor ce se predau în școala primară că, cu minciu­nă poți prânzi, dar de ch­ar nu ! In orice caz, noi socotim că este o manifestare vinovată din partea partidului națiomal-țără­­nist, încercând deplasarea afa­cerii „Skoda“ de pe tărâmul moral pe cel politic. Și credem că nu se va reuși tentativa de a mistifica din nou această i­­mundă afacere. • Dimpotrivă. Noi sperăm, pe urma luminii ce se va face, într’o reală redresa­re morala ",a societății noastre de azi și în special a celei de mâine. Intelectualizarea politicii In ședința de ori a Camerei, d. profesor loan Petrovici, care vorbește rar, dar totdeauna la timp și pândit, a făcut o admi­rabilă propunere. O propunere, care numai din partea unui intelectual de înal­tă ținută, ca d-sa, putea să vi­nă. D. ion Petrovici a cerut, a­­nume, să se plaseze bustul lui Tiu­ Maiorescu, intr’o firidă a palatului Adunării. Inițiativa luată de distinsul filosof nu este numai un oma­giu adus memoriei marelui ani­mator al Junimii. Pâ­nă la ur­mă, cel cinstit prin acceptarea propunerii de către parlamen­tari nu e nicidecum Titu Ma­iorescu. Geniul tutelar al „con­vorbirilor“ și al celei mai lumi­noase epoci din cultura româ­nească și-a câștigat de mult lo­cul în nemurire. Un bust al­ său la Cameră nu credem că ar fi încântat prea mult, nici în via­ță, un spirit atât de lucid ca al lui Maiorescu. Propunerea d-lui Ioan Petrovici are o semnifica­ție mai subtilă. O ironie de sub­­țiri tăișuri se desprinde din ea. Chipul încremenit în marmoră al lui Titu Maiorescu, așezat să patroneze cu ochii reci de veșni­cie ședințele Camerei, va fi eterna replică, dată de spiritua­litate vulgarității Și prostiei. Bustul adâncului gânditor va fi X un crud ’ și cravasant paradox, intr’o adunare parlamena­tr­ă, unde nu știu dacă se află cu to­tul 20 de veritabili intelectuali! Dacă domnii deputați, cari au primit in unanimitate gândul minunat al d-lui Ion Petrovici, și-ar fi dat seama ce cruntă palmă înseamnă prezența de marmoră a lui Titu Maiorescu pentru atâția din dumnealor, și-ar mușca degetele de regrete. Titu Maiorescu, oratorul de o eleganță fără egal, față în față cu penibilele bâlbâieli de semi­doct ale d-lui Ion Mihalache! Cel care a pus la „stâlp” beția de cuvinte, ascultând frazele de Îmbătat cu bere ale d-lui G. G. Mironescu, sau poliloghiile de­­m­agogice ale d-lui dr. N. Lupu! Titu Maiorescu, cel care a pus bazele adevărate și solide ale culturii românești, cel pentru care bibliotecile însemnau su­fletul unei țări, lovindu-se în coate cu d. Iuliu Maniu, omul a cărui singură lectură e „Mersul trenurilor“ !­ Hotărât, inițiativa pioasă a d-lui Ion Petrovici în­seamnă mai mult decât atât. Ea este o ironică invitație pen­tru intelectualizarea politicii. O invitație, care, după toate aparențele, va rămâne, însă, fă­ră de răspuns. Dar chiar dacă s’ar întâmpla așa, nu e mai pu­țin adevărat că bustul lui Titu Maiorescu, în Adunarea Depu­­taților, își are însemnătatea lui prețioasă. Peste câteva decenii, când va veni o nouă generație, ea își va putea da seama că, sub întrea­ga cupolă a Camerei, nu a mai rămas nici una dintre statuile politicii de vorbe cu șpriț. Ci doar un bust­ al lui Titu Maiorescu, — simbol al spritua­­lității veșnice, Ion lelea 4 Pagini 2 Lei Furtul organizat - Romulus Boilă ca expresie penală a par­tidului $ a regimului național-țărinist- Există furt din fantezie- Se gă­sesc oameni, cari au de toate în viață. Traiul lor se scurge luxos și extravagant, de m­un­te ori util societății, d­e multe ori ,inutil, la adăpostul averilor, despre care nimeni în societatea liberală de azi nu întreabă de proveniența lor morală, de justificarea lor ca expresie a muncii. Și totuși, biv­­flacăra­ți t­e o imaginație fără frâu și fără control, ei plăsmuesc si­tuații teoretice de vis și de belșug, care nu pot fi ajunse decât prin furt. Există oameni, cari fură din prostie. Socotind, că bogăția ofe­ră, afară de confort, și calificări de ranguri, drepturi im­pr­escrip­­t­­ibile la respect și onoruri sociale, po postul se lansează, chiar când nu are nevoie, în ilegalitățile de po­sesiuni, după care ajunge inevi­tabil și necesar în pușcăriile is­pășitoare. Există, apoi, furtul din instinc­tul alterat. Sunt atâți oameni bol­navi, cari nu pot rezista impul­siilor bolnave ale naturii lor, psi­hic și moral descompusă. In însu­șirea bunurilor altora, ei găsesc satisfacția de moment, îmbăta­rea de succes, de „lovitură“ reușită, de lovitură pentru lovitura, ex­act după cum cocai­noma­nul se simte supraextaziat de beția de ima­gini, pe care i-o dezlănțuie în nervi doza stupefiantă. Creptoma­nia — patima irezistibilă pentru furt cu orice preț și criptomania — patima furtului pe ascuns și pervers sunt mai de­grabă feno­mene de clinică, pe care cel mult dacă le urmărește medicina judi­ciară din interes științific și a că­ror iresponsabilitate absolută con­duce pe autorii lor în ospicii­le de nebuni. Există furtul din necesitatea absolută, din tragica ananghie, în care cade omul normal, cinstit, e­­lement perfectam­ente social și ireproșabil din punct de vedere moral, care pentru a-și salva via­ța și supremul dar și existenței sale proprii, precum și a familiei sale, întinde mâna asupra avutu­lui altuia. Acest furt a fost multi­lateral discutat de literații și fi­lozofii antichității, in urma căro­ra mințile nobile ale cugetători­lor au stabilit ca obligatorie fi­lantropia omenească pentru a e­­vita inegalitatea socială, care pro­duce furtul necesar. Acest furt a fost cu simpatie și omenie tran­șat, în timpul modern, într'un sens pozitiv la începutul secolu­lui trecut. Victor Hugo pledează, sau, cel puțin, justifică — în o­­pera sa „Mizerabilii“ — furtul din necesitate, când prin el omul își salvează supremul dar al vieții. In sfârșit, există furtul prin pre­­destinație. Sunt oameni, cari nu se simt legați de semenii lor prin iit­io morală, nu admit solidari­tatea socială decât ca mijloc și ca o circumstanță favorabilă de a veni în contact cu sutele de mii de membrii ai societății omenești, cari consideră că această societate este un furnicar întâmplător al­cătuit dintr-un fel de oam­eni-fu­r­­nici, la viața și averile cărora ei au dreptul pe care li-l dă această înspăimântătoare concepție filo­­zofico-socială: însușirea bunurilor lor, distrugerea chiar a vieții a­­cestor oameni-furnici este un sim­plu fapt, incolor, rece ca oricare simplu fapt fizic, și practicanții faptului ca concepție sunt con­secvenți ca filozofia lor crudă și animalică, deoarece însăși viața lor se desfășoară în regiunea strașnică a traiului fără dogmă și fără morală. Această concepție e mai degradantă și nemăsurat mai primejdioasa, decât aceea care iz­­vorîse din materialismul istoric, formulat de către Karl Marx și care,­­ concepând proprietatea ca furt, împingea și împinge încă­­ astăzi pe prozeliții marx­ismului să-și însușiască prin toate mij­loacele posibile, prin exproprieri individuale și colective, prin re­voluții sociale, averea burgheză,­­ ca fiind averea clasei exploata­toare, dar care încă din originile sale a fost acumulată prin munca nerăsplătită a proletarilor neferi­ciți. Dar concepția materialistă­­ a furtului colectiv își găsește totuși o îndepărtată justificare prin i_­deia, care stă la baza lui, și care spune că averea deposedată din posesiunea unei clase intră în po­sesiunea altei clase, obligată prin ideal și doctrină să construiască noul stat al proletariatului do­minant. Amintim aceste variații de furt — pe scurt și concen­trat — ca să spunem, că ele, toate, se cuprind în cazul lui Romulus Boilă. Cine a urmărit ancheta comisiei parla­mentare își poate ușor explica de ce raportul d-lui Aurelian Ben­­toiu ajunge să califice ca delic­vent pe nepotul lui Iuliu Maniu. Delicvența lui Romulus Boilă este furtul sintetic, pe care l’a reali­zat el. la el se cuprinde și fante­zia hoțului, care se complace în lux și în covoare persane, și pen­tru dobândirea cărora el iese tot mai mult din lege și din normal pentru a se afunda în vag, în po­sibil, în neguroase veleități de mah­aradjah de viță nouă- In a­­cest furt se cuprinde imensa pro­stie a imbecilului, care socoate ca poate rămâne ceva nedescoperit în această lume a lui Dumnezeu. In furtul lui Romulus Boilă se cu­prinde și acel întreg sistem de și­retlicuri de vulpe care caută să încurce ițele și cărările, pentru a abate în­ urma lui flerul iscoditor al justiției. In acest furt se cu­prinde patima cleptomanului, care își dă satisfacția de a fi acumulat incomensurabil mai mult decât i-ar fi dat posibilitatea tâl­hăria ordinară. De unde nu re­zultă că, crima acestui om îl privește personal și este subiec­tivă din punct de vedere al fur­tului ca concepție. ROMULUS BOILA e produsul unui anumit regim politic, cu o anumită struc­tură ideologică, cu un eșafodaj uriaș de intenții imorale și de practici penale, care s-au conto­pit ILUSTRATIV în profesorul de la Cluj și nepot al lui Iuliu Maniu. El a zdruncinat acest re­gim din temelii, tocmai fiindcă a izbutit să nu exprime, prin furtu­rile sale imoralitatea, al cărei simbol penal a devenit el în carne și în oase. Regimul național-țără­­nist se exprimă prin Romulus Boilă și Romulus Boilă este ex­presia lui vie și palpabilă. Dar de altfel furtul ca concepție, din care partidul național-țărănesc a construit o metodologie practică de deposedare a țării, explică atât regimul politic al acestui partid, cât și oroarea cu care­­ a repudiat întreg poporul român. loc Ballot ANUL xm No. 749. Sâmbătă 1 Decembrie 1934 J >‘j» ’ I Fondator: OCTAVIAN GOGA Iundactio si Administrația: București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 419­ 33 Abona­men­tol: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni; 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 Ier. Partidul maghiar și autonomia secuilor („Observator“).­­ In ședința din urmă a comitetului central al partidului maghiar s-a pus din nou în discuție problema autonomiei Secuilor. Comitetul a hotărât să înceapă o viguroa­să acțiune pentru realizarea ei și astfel ne putem aștepta ca în cursul actualei sesiuni parla­mentare s'o aducă întro formă ori alta în discuția Corpurilor Legiuitoare. Ce este această autonomie a Secuilor ? Tratatul privitor la protecția minorităților încheiat la 9 Decembrie 1919, prevede în art. 11 că „România va acorda, sub controlul Statului, comuni­tăților secuești autonomia loca­lă în chestiunile religioase și școlare“. Deși se împlinesc peste câteva zile 15 ani de la semnarea tratatului amintit, partidul ma­ghiar a evitat până acum să cu­prindă în revendicările sale a­­ceastă problemă, cu tot votul congresului de la Târgu-Mureș din toamna anului 1933. Care este deci cauza acestei reve­niri subite la un text uitat 15 ani ? Explicația este foarte sim­plă : partidul maghiar vrea să arate opiniei publice străine, că România, care prin reprezen­tanții săi autorizați a declarat și declară in permanență, că nu va îngădui să se aducă nici o atingere actualelor tratate, ea însăși a făcut începutul revizui­rilor, neaplicând una din dispo­zițiile esențiale ale tratatului din 9 Decembrie 1919. Prin ur­mare România ar fi antirevizio­­nistă numai în ce privește dis­­pozițiunile tratatelor favorabile ei, iar in ce privește dispozițiu­­nile tratatelor favorabile altora, ea însăși, unilateral și arbitrar a procedat de mult la revizuirea lor. Teza maghiară e deci, in aparen­ță, simplă: ori se respectă trata­tele în întregime în literă și spiri­tul lor, ori nu. Dacă da, să ni se dea autonomia prevăzută de ele, dacă nu, să fim liberi să agităm și luptăm pentru revizuirea lor și în părțile cari ne convine nouă! De altă parte, partidul ma­ghiar prin punerea­ în discuție și reclamarea acestei autonomii vrea să vină în ajutorul acțiu­­nei violente, pe care Budapesta va deslănțui-o în curând con­tra României acuzând-o că nu respectă tratatele și deci nu poa­te pretinde nici dela alții res­pectarea lor. Partidul maghiar se înșală în­să dacă crede, că punerea­ în discuție a acestei probleme va emoționa pe cineva. Statul ro­mân a acordat nu numai secui­lor ci maghirilor din celelalte părți și tuturor minorităților sale etnice și confesionale o au­tonomie culturală (bisericească și școlară) cu mult mai vastă, decât cea prevăzută în art. 11 a tratatului dela 9 Decembrie 1919. Și anume, legea pentru re­gimul cultelor din 22 Aprilie 1928 acordă nu numai comuni­tăților din Secuime, ci tuturor comunităților de pretutindeni, apoi protopopiatelor și episco­piilor, personalitatea juridică de drept public (art. 11). Prin urmare autonomia co­munităților există. Există în for­ma cerută de reprezentanții o­­fictiali­­ ai vieții culturale ma­ghiare și în forma, care cores­punde tradiției istorice a ma­­ghiarimei. Partidul maghiar nu e mulțumit cu această autono­mie ? S’o spună ! Nucleele comuniste Rezultatul descinderilor polițienești In ur­ma disolvării asociațiilor comuniste, după ce s’au pus sigi­lii la 32 sedii ale acestor organi­zații, s’a făcut o descindere poli­țienească la domiciliu­l fruntași­lor de „stânga”, de un­de s’a ridi­cat arhiva comunistă. Cu această ocazie poliția a arestat, la două sedii șapte comuniști străini, ve­niți de curând în propagandă Așa spune știrea publicată în ziare­ Și din partea ministerului de Interne s­a găsit necesar să se explice, că disolvarea asociațiilor comuniste nu este decât o conse­cință a dislovării partidului co­munist din 1924, scuzându-se oa­recum măsurile luate, ca nefiind îndreptate contra sovietelor ru­sești, cari întrețin cu banii lor propaganda comunistă în țara noastră. „ S’a dovedit, așa­dară, că, deși de zece ani disolvat, partidul co­munist n’a încetat un moment acțiunea sa, ba chiar a luat cele mai amenințătoare avânturi con­tra liniștei și ordinei publice, la adăpostul unor organzații profe­sionale și culturale, în aparență nevinovate. Astfel, ceea ce am spus de atâtea ori, s’a dovedit pe deplin- Toată lumea știa și sim­țea­ pericolul comunismului- nu­mai poliția nu credea și nu bă­nuia nimic. De aceea, au trebuit să rămână surprinse în primul rând organele polițienești, că pe urma u­nei organizații, dizolvată de zece ani, s­au putut descoperi deodată 32, asociații din câte vor mai fi existând — desigur foarte numeroase — nedesc­operite. Acum, după ce s’a dovedit cu prisosință existența unei vaste or­ganizații comuniste, ale cărei nuclee se pot întâlni la tot pasul, sub diferite forme și firme, este important să se știe. dacă poliția noastră, care a stat zece ani bui­măcită se va fi trezit în sfârșit și ce măsuri este hotărîtă să ia­ de aci­­ înainte ,spre a nu mai fi sur­prinsă în naivitatea ei de a fi crezut și acum că dacă se pun sigilii la sediile asociațiilor dizolvate din ordinul comanda­mentului militar, acestea cu ade­vărat se vor risipi de frică și ța­ra va­­ avea liniște. Până acum intr-adevăr, nu ve­dem să se fi luat și­­­ alte masări în afară de sigiliile, cari s’au pus la sediile tovarășilor sovietiști, ca semn, al dizolvării, și în afara de arestarea celor șapte comuniști străini, proaspăt veniți pentru propagandă, și cari nu și-am pu­tut justifica prezența în țara noastră. E posibil oare, ca totuși rezul­tatul descinderilor polițienești să se mărginească aci și să se crea­dă iar­ ca acum zece ani, cum că fiind dizolvate odată tovărășiile comuniste, ele am­ și încetat sa mai existe de fapt? Pentru noi, cari cunoaștem îndeajuns slăbi­ciunile organelor noastre de poli­ție, nu este nici o mirare. Am spus-o de atâtea ori, că rolul po­liției noastre nu este să suprave­gheze și să exercite un control sever asupra străinilor indezira­bili, cari sau strecurat cu acte false în țara noastră, ci dimpo­trivă, rolul poliției este mai mult să libereze locuitorilor de treabă, supușilor credincioși statului ac­te de identitate pentru alegeri, pentru a-și­­ susține drepturile de contribuabili, etc. Străinii se bucură de cele mai mari protecții î­n țara noastră. Veniți proaspeți de prate grani­te, își procură acte cum că sunt născuți în țară și ajung fruntași în partidele­­ politi­ce, spre a se a­­lege chiar în Parlament. Zilnic a­­poi se descoperă tot felul de liber profesioniști, ziariști, literați, ar­tiști, avocați, etc- cari își exerci­tă meseriile de formă, iar de fapt nu sunt decât uneltele mizerabile ale dușmanilor, trimise să ne tul­bure liniștea și ordinea, de cari suntem invidiați. Controlul asupra străinilor tre­bue cât mai neîntârziat organizat în țara noastră. Comunismul la noi nu este răspândit printre ro­mâni, ci este practicat numai de străini, c­ari neputându-și mani­festa pe­ față ura și dușmănia contra stăpânirii românești, gă­sesc comod să intre în serviciul de propagandă al comuniștilor, întreținuți cu bani sovietici. Explicația dată prin ziare, că dizolvarea tovărășiilor comuniste nu este îndreptată contra Sovie­telor rusești, cu cari ne găsim în raporturi amicale, n’avea nici un rost. Ea trădează numai lipsa de orientare a guvernului nostru, care rate lipsit de energie și a­­tunci, când sunt în joc liniștea și­ siguranța statului. Ne putem face ușor idee de rolul politicei noastre atunci, când se vor instala reprezentan­ții diplomatici, și consulari ai co­­muniștlor în țară, beneficiind de impunitate, putând ast­­feil să fie luați sub scutul Sovietelor toți cei disolvați astăzi,ca periculoși ordinei publice.Nucleele comuniste nu pot fi desființate decât prin organiza­rea unui control serios polițienesc asupra tuturor străinilor. Trebue să se procedeze cât mai în grabă la org­ania­rea biurourilor popula­ției. Să se știe cari sunt cetățeni loiali, supuși legilor românești, iar toți străinii, cari nu-și­­ au ros­tul la noi în țara, ale căror înde­letniciri sunt necunoscute în sâ­nul populației, toți pripășiții din țările învecinate, cari sunt o sar­cină pentru poporul nostru mun­citor, să înțeleagă odată, că țara aceasta are stăpân și nu poate să dea azil tuturor veneticilor. Carpatin Linii și puncte... Schimbare „Una dintre cele mai exempla­re figuri ale galeriei marilor șna­pani ai partidului liberal este a­­cest Aurelian Bentoiu !“ — răc­nește „Dreptatea“. Și când te gândești că, până a nu-și depune raportul național-țărăniștii nu găsiseră d-lui Aurelian Bentoiu nici cea mai mică pată /... Cursuri ambulante „Adevărul“ ne informează ca „la Topoloveni, s’a deschis un curs ambulant de gospodărie“. De ce ambulant și nu stator­nic ? Foarte simplu, pentru că po­menitul curs a fost făcut după chipul și asemănarea d-lui Ion Mihalache, a cărui manie am­­­bulatorie, pe spinarea sătenilor, e notorie. Și pentru că, dacă președintele național-țărăniștilor ar comite imprudența de a sta, mai mult timp într’un loc, s’ar putea să fie cotonogit puțin de țăranii în­șelați. Așa încât totul trebuie luat din fugă .' Chiar și­ bătaia... Vorbe! »»* Intro sală din Capitală, va avea loc, Duminică, o întruni­re, „organizată — după cum spune anunțul — de doamnele din partidul național-țărănist“ Se vor lua, cu acest prilej, în discuție rapoartele cu privire la: 1. Ajutorarea șomerilor. 2. Drep­­turile politice pentru fem­ei, 3 Asistența in spitale. 4. Văduvele de războiu, etc... Vor vorbi d-nn­: l. Mihalache Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, dr. N. Lupu și Dem. Dobrescu.. Vor vorbi despre toate acele probleme, pentru că de rezolvat nu s’au gândit să le rezolve, când au fost la putere! Cronica agricolă Islazul comunal — Ce este și ce-ar trebui să fie — de AUREL TALAȘESCU Inginer agronom gospodăriile Creșterea vitelor nu se poate face fără pășune și fără culturi de plante de nutreț. Statul, ca sa vină în ajutorul plugarilor împroprietăriți și a gospodăriilor necăjiți, rămași ne­­sa­tis­făcuți din lipsă de pământ, a rezervat pe lângă fiecare co­mună — după posibilități —­ o suprafață de teren unde vitele tutrora să fie învoite la păscut și unde turnează să li se arendeze mici porțiunii de fâneața, lucerna ori trifoi. De cele mai multe ori islazul cu care a fost înzestrată comuna nu poate satisface nevoia în vite a tuturor locuitorilor, fie că a fost insuficient dela început fie și că s’au înmulțit deci vitele. De aceea, trebue să ne dam toată silința pentru ca acest talaz dacă nu poate suporta decât o vită la pogon, să-l îmbunătățim, ca să poată suporta trei. O suprafață de teren care trece de la 50 de hectare în sus, se nu­mește astăzi o moșie. Or, suprafața islazurilor comu­nale oscilează între 100 și câteva mii de ha., sunt deci adevărate moșii. O moșie, ca sa producă trebue să fie bine administrata și sa ai­bă un administrator priceput. Or știm prea bine cum sunt gospodărite islazurile comunale, eu nu vă aduc la cunoști­­nța ni­mic nou. In loc de pășuni frumoase cu iarbă îmbelșugată pe care să trars­­că vite grase și voioase, vedem crescând în voie, spini, mărăcini și tot felul de bălării, vitele nu au ce mânca, sunt slabe și triste de ti-e mai mare mila. Cine pagube­­le tie pe uria u­­nei rele administrațiuni a pa­șu­n­­ei comunale­ in primul rând țăranul crescător de vite, în al doilea rând țara. Și de când dăinuește această stare? De aproape 20 ani, de când său dat aceste islazuri co­munelor. Nicio nădejde de îndreptare, din an în an mai rău, și mai mare este destrăbălarea. Să vedem acum, oare starea nenorocită în care se găsesc pă­șunile noastre, nu poate fi ii­dic o iută? Fu zic că da, dacă este puțină înțelepciune și bunăvoință din partea plugarilor. In conformitate cu legea pășu­nilor, islazul se administrează de primarul comunei. Spuneți cinstit, poate primarul să vadă de toate treburile comu­nei, care sunt atât de multe și să se ocupe în mod serios de a ad­ministra așa cum intebue islazul? Desigur, că un ! Un islaiz de 400 pogoane este o moșie, or o moșie trebue să ro­dească să producă astfel ca să poți plăti impozitele, lucrările de­ întreținere și să-ți dea și un prisos ,di­n care să­­ se facă diferite îmbunătățiri, adică să ni facem cat în loc să cuprindă­ patru sute de vite, să poată hrăni 1000 și din belșug, pentru ca nimănui să nu-i pară rău de taxa ce o plă­tește. Pentru ca un islaz să fie bine gospodărit și pentru ca să dea posibilitatea de a produce acel prisos, de c­are avem nevoe spre a-1 îmbunătăți, a-i mări produc­­țiunea, avem nevoe de următoa­rele munci : 1. Trebue să grăpăm toamna și primăvara ; 2. Să împrăștiem­ mușuroaiele de cârtiță; 3. Să scoatem mărăcinii și să tăiem spinii; 4 Părțile mlăștinoase trebuesc scurse ; 5. Jumătate din islaz trebue a­­rat și semănat cu plante de nu­treț, în special lucerna. 6. Trebuesc plantate hotarele cu perdele de salcâmi, în felul acesta pășunea, nu va fi încălcat­­tă de vecini, ia­r comuna va avea b­an­ne de foc în belșug pentru școli, biserici și primărie. Se înțelege că toate aceste munci trebuesc plătite și ele nu se pot plăti decât din taxele pe care le achită gospodarii pentru vitele învoite sau pentru bucata de lucerna ori fâneața arendată.La aceasta se mai adaugă pla­ta impozitului agricol, anuitatea paznicului, a seminței de trifoi ori lucerna, a arăturilor și cele­lalte. Din nenorocire, în fiecare sat se găsesc oameni răuvoitori care bagă zâzanie și povățuesc rău­— „Nu plătiți măi, că islazul tate al vostru , sau, lasă că vin ai noștri la putere și vă iartă da­toriile”. Ata­r­a iimre*t­ până astăzi oa­menii au fost păcăliți, au dat s­c­ulcare răutăților; și care es rezultatul] ? Pășunile au ajun­­s renuri neproductive, niște râp­unde vita im­are ce mânca, o devorată rușine pentru comun și pentru țară. Cine suferă ? Cei ce au indei nat să nu se plătească? Nu ! Ei, de obicei, sunt un­­surfucari pierde vară, agenți legtorali care, nu au nimic pierdut și care umblă din pan în partid. Dar suferă în sphin țăranii, care se trezesc c­a mi­i cu ce hrăni vitele și, în loc­­vaca ea fie grasă și lupi­na e o stârpitura, de ți-e milă s­mulgi. Vedeți dar, aceasta nu-i treab bună și că dacă vreți o păști îmbelșugată, trebue să ne face datoria, să plătim arenda, s, taxa de pășunat, atât cât a fi calculată ca să poată acope cheltuielile. Să vedem acum ce îmbunătă­țiri s’a­­ putea aduce pășunet o numale, adică cum s’ar putt­ea II"®

Next