Ţara Noastră, februarie 1935 (Anul 13, nr. 793-814)

1935-02-02 / nr. 793

Hitler, după n­ ii guvernare Adolf Hitler a fost numit can­celar al Reichului la 31 ianuarie 1933. Mareșalul Hindenburg, pre­ședintele Republicii de la Weimar, după o rezistență pentru care ni­meni nu are dreptul să-l condam­ne, de­oarece momentul națio­­nal-socialist nu venise încă, a ce­dat impetuozității naționaliste, a concediat guvernul d-lui von Pa­pen pentru a da locul lui Hitler. Mișcarea din Germania în frun­tea căreia s’a găsit Hitler are o istorie agitată. S’ar putea spune că e o continuare a luptei din tranșee. Germania a fost învinsă dar sufletul poporului german a­­vea nevoe de o victorie. S’a’ntâm­­plat însă ca acest gol să fie folosit în modul cel mai potrivit cu pu­tință. Astfel Hitler a reușit, chiar din timpul așa zisei opoziții să refacă sufletul poporului său, smulgându-l din anticamera hao­sului și a bolșevismului. Hitler s’a născut, din punct de vedere poli­tic, pe baricade, în luptă cu co­munismul și ca și Mussolini, pe care totul nu l-a copiat, cum au pretins detractorii săi, prima fază a bătăliei sale politice a fost des­ființarea mișcării comuniste și social-democrate. Din acest punct de vedere nu mai există nici­ un fel de îndoială. Comunismul ger­man a fost lichidat și odată cu el, a dispărut întreaga mistică a religiei marxiste. Cronicari obiectivi cum suntem ai evenimentelor politice, noi nu vom săvârși greșala de a-l în­treba pe Hitler asupra rezultate­lor obținute in cei doi ani de gu­vernare. Mișcarea naționalistă din Germania are alt înțeles de­cât o contabilitate mioapă de re­gistru și de borderou. Nimeni nu-i poate pretinde lui Hitler ca în scurtul interval de doi ani de zile să aducă raiul pe pământ de a­­ceea nu vom înșira aici realiză­rile de ordin intern ale lui Hitler. Mișcarea sa ne interesează din punctul de vedere al valorii ei universale, ca un indiciu al rea­bilitării IDEII NAȚIONALE și al IDEII DE AUTORITATE. Vizionarii păcii universale prin ștergerea diferențierilor dintre popoare, au predicat o lungă bu­cată de timp moartea naționalis­mului. In istoria omenirii trebuia să intervină un capitol nou, oda­tă cu înfrângerea barierelor națio­nale, iar doctrinarii democrației internaționale, inventaseră, cu fantezia lor fertilă și pedantă, Statul standard, tipul identic al omului și nivelarea sufleteasă a omenirii. S’a văzut însă că n’a fost decât o neisbutită încercare de a sugruma potențialul națio­nal care totuș există. Hitler a re­chemat naționalismul în Germa­nia la o viață nouă și i-a dat un puls care se simte astăzi în toa­tă lumea. Nu e, firește, meritul său exclusiv. Mișcarea națională biruia chiar și fără Hitler, dar cancelarul Germaniei are meritul de a fi înțeles la vreme acest lu­cru. Guvernarea lui Hitler e de a­­semenea un act al autorității și comandamentului unic. Excesul libertăților democrate și practica regimului parlamentar, acest în­căpător Moloh al energiilor con­sumate de prisos au fost înlocui­te cu autoritatea care știe ce vrea și nu se teme de riscurile îndrăs­­nelilor creiatoare. In confuzia și relaxarea care a urmat după în­­cheerea păcii, a intervenit, cam târziu, e drept, corectivul ideii de autoritate, verificată în con­tactul­ cu realitățile și mai ales cu adversitatea acestor realități. Guvernarea autoritară s’a dove­dit mai rodnică și mai sănătoasă decât anarhia libertăților parla­mentare. S’ar putea spune multe lucruri despre regimul din Germania, dar ne oprim aici. Național-socialis­­mul e o forță și Hitler o conduce. Dușmanii lui săvârșesc aceeaș greșeală care s’a întâmplat și cu Mussolini. „Cezarul de Carna­val“ de la Roma nu s’a prăbușit nici până astăzi și Italia e o țară refăcută. La rândul său Hitler e supus aceloraș crude execuțiuni. Avem convingerea însă că lec­ția din Saar e concludentă pen­tru mișcarea naționalistă din Germania, ca și pentru dușmanii personali ai lui Hitler, care au pri­mit rezultatul plebiscitului ca un duș, menit să-i trezească. Furt­ul în lumea scrisului Distinsul nostru confrate, d. Camil Petrescu publică, intr’un recent număr al „Gazetei“, un prea interesant articol asupra „co­rectitudinii intelectuale“. Sem­natarul pomenitului articol este, dacă nu ne înșelăm, primul, care a preconizat organizarea tuturor intelectualilor într’o salutară a­­sociație a muncii intelectuale. O asociație, care să nu însemne însă, o fadă societate a scriito­rilor în plus, ci un fel de partid conștinent, pentru salvgardarea tuturor drepturilor, astăzi nesoco­tite sau peiorizate, ale mânuitori­lor de condeiu români. In pro­blemele intelectualității, ă. Că­lin­ Petrescu aduce, deci, un glas, care trebue neapărat ascultat și o conștiință de vizionar și orga­nizator de toată stima și consi­derația. O reflecție a d-sale, în acest domeniu, e totdeauna dar­nică în sugestii. Astfel și de curând publicatul articol, în care autorul „Patului lui Procust“ așterne o serie de constatări și deducții de elocven­tă justețe și care desvâlue rea­lități întristătoare din lumea scri­sului nostru. Observând „promiscuitatea mo­rală“ și carența vieții noastre po­litice, promiscuitate și carență provenite dintr’o bagatelizare sau pervertire a fondului moral, d. Camil Petrescu constată un fe­nomen paralel în lumea muncito­rilor intelectuali. Aceeaș lipsă de onestitate, de bună credință și de sinceritate pe tărâmul intelectual ca și pe cel politic. Nici in politi­că, nici în lumea intelectualilor, nu se ține seamă de noțiunea de „proprietate“. Acesta e un termen foarte vag turtit de toate cizmele și de toți bocancii. In politică, se fură — furt propriu zis! Se tâl­hărește Apărarea Națională pen­tru apărarea stomacului, se în­torc pe dos bugetele și se jefuesc! In codrii intelectualității româ­ne, se fură idei sau fraze sau cărți întregi. D. Camil Petrescu o spune răspicat: „Se afirmă că o bună parte din cursurile universitare sunt plagia­te (s’au citat cazuri prin presă și Universitatea n’a reacționat, și înțe­legem de ce), ideologii noștri se mulțumesc să importe, la frontieră, și fără indicația locului de origină, doctrine întregi. S’a arătat că se traduc articole întregi, cuvânt cu cuvânt, se iscălesc (sau nu) cu alt nume și, firește, nu se indică nici­odată sursa“. Intr’adevăr. In ultimii doi-trei ani, s’au sem­nalat (ca să nu amintim, decât de cazurile de o gravitate excep­țională) vre-o zece sau douspre­zece plagiate nerușinate. Și nu copierea, fără indicarea izvorului, a unei file sau două, ci însușiri de tomuri complecte. Scuza celor prinși e totdeauna ingenioasă! Ideile circulă, pasă-mi-te! De ce n’ar circula și fraze și pagini și studii întregi? Că intre timp numele autoru­lui veritabil a fost înlocuit cu al domnului plagiator distins, n’are nici o importanță! Nu e nici mă­car un mic accident. Ci o întâm­plare fatală. In timpul sborului de la autorul adevărat la cel plan­tat, opera — fâlfâind — era nor­mal să-și piardă polenul, adică fleacul de nume al proprietaru­lui și al creatorului. Dar, în definitiv, toate acestea sunt condamnabile divagații in jurul unei probleme deosebit de serioase! In politică, hoții prinși sunt duși în fața justiției (chit că jus­tiția nu e adeseori, decât o ga­lantă comisie de anchetă parla­mentară!) D. Camil Petrescu a indicat răul din lumea intelectualilor. Pe când vom avea o poliție intelec­tuală, care să ia, estetic, de guler pe tâlharii de idei și să le aplice, nu pedepse prin cuvinte, ci tra­diționalele 25 la posteriorul cap gânditor?! Eugen Jebeleanu 4 Pagini . Les S ’apropie vremeaAîpua! S’apropie vremea nouă! așa-mi spunea, în zilele trecute, unul dintre profitorii politici ai zăpă­celii de după război. Omul adul­mecase ani dearândul pofta sate­lor, s’a ales deputat cu teoria cri­tiei de chibrituri (care costă atât și trebue să coste numai atât, iar restul se scurge în buzunarul bo­ierilor), cu scamatoria oului, în­vârtit cu dexteritate de prestidi­gitator, cu socoteala misterioasă a datoriilor, facute pe spatele ca­­mionetei electorale, cari se plă­teau cu o ștersătură de burete: „Nimeni să nu mai plătească ni­mic!“. Iată gândul fermecat care a străbătut dealungul satelor, lo­zinca atâtor demagogi ajunși in Parlamentul­­ aici. — Dar, de unde simți dumneata că s’apropie vremea nouă, l-am întrebat, curios de răspunsul care mi-a venit prompt: — Apoi, văd eu, că nu mai mer­ge cu d’alea sociale și-a venit tim­pur­ilor naționale... Nu mai merge cu ațâțarea pof­telor populare. Prea mulți șarla­tani, și prea mulți păcăliți. Iată cumplita scadență a demagogiei: stomacul­­­ alegătorului s’a săturat de promisiuni deșarte! Aceasta ne-o spune cineva care a profitat de pe urma naivilor și­ i stăpânit acum de melancolie, văzând că i s’au închis tainicile cărări spre înuunea satelor, unde intra până ieri triumfător, aruncând cuvân­tul fermecat. Nimeni nu dato­­rește nimănui nimic! E de’nțeles încurcătura omului cu visul atotputerniciei electorale destrămat. S’a pus stăvilar min­ciunii, s’a trezit conștiința, căreia trebue să-i spună răspicat: Oa­meni buni, faceți-vă datoria față de țară și față de neam! Evident, aceste vorbe nu se mai poate spune demagogul, de aci constatarea precisă și plină de tristețe a lupilor electorali, ea nu mai merge cu cele sociale. In forma-i simplistă, bursierul votu­lui universal preciza un mare a­­devăr. Dacă analizăm viața societății noastre de după război, ne iubește îndată aspectul ei balzacian. Nă­vala spre viață rar a cunoscut un avânt atât de vertiginos. Fie­care a voit să fie altceva in so­cietate, și altundeva. Seara valo­rilor a fost sfărâmată, logica a­­r­un­cată ca o cumpănă veche, vred­nicia sfidată și calitățile omului superior disprețuite. Sufletul nea­mului sărăcit, echilibrul societă­ții pierdut, lăcomia îndemnând spre orice faptă care asigură suc­cesul. Iatări: dascălul ajuns preot, preotul profesor, acarul șef de gară, notarul prefect, țăranul în goană spre oraș, târgovețul spre Capitală... O întreagă răstur­nare, o adevărată inflație socială. Parvenitul fără merite, îmbogăți­tul fără scrupule, iată omul cu relief social după război. Paralel, în politică, evident că o astfel de gunoire a adus o înflo­rire a tuturor buruienilor (dar bu­ruienile numai arse aduc un fo­los). Advocatul obscur din provin­cie ajuns ministru, dascălul în­drăzneț, deasemeni. Iar, ca să ur­măm paralelismul vieții, băncuța modestă dint’run sat am­ărît a a­­juns în Capitală, având filială și în America, aventurierii ei finan­ciari vorbeau acum de miliarde, intenționând să facă din ea Banca de Emisiune a țării. N’au fost toate acestea o nebu­nie? A fost însă de ajuns să scadă coeficientul norocului, ca să adie un vânt de îngrijorare, care s’ajungă la furtuna puricei. Inun­dația înceta, râurile intrau în aline. S’atunci? Viszele falimen­telor veritabile și frauduloase, în­vinovățirea țării care nu spriji­nea capitalul național, ca și cum băncile falite erau faptul capital pentru noi. Lucrurile vor intra în normal și profitorii politici vor pieri, partidul național-țărănist se va li­chida ca și băncile cari l-au finan­țat cu dărnicie. Față de agitațiile sociale — hai să zicem — cultivate de d. Ion Mihalache și față de ambițiile provinciale, încurajate de d. Iuliu Maniu, țara reacționează în sfâr­și­t. De aceea revenirea d-lui dr. Lupu în partidul național-țără­nist, și situația ridicolă a șefului acestui partid, fiindcă „nu mai merge cu cele sociale“. Tot de a­­ceea a doua retragere a d-lui Iu­liu Maniu la Rădăcini, fiindcă „nu mai merge nici cu cele regionale“. Țara, dornică de progres, așteaptă să vină la cârma ei oameni cari să nu cunoască dureroasele fră­mântări regionale și nici pericu­loasele asmuțări sociale. In marea încordare de-a da lu­mii o fâșie de cult­ură originală, energia neamului se vrea unită. Sufletul românesc pretinde un a­­vânt unitar pentru marele exa­men de cultură pe care trebue să-l dea acum, ca să fie un ele­ment de civilizație, aci, la gurile Dunării. * Dar ce-o să’nțeleagă din aceas­tă supremă trudă d. Ion Mihala­che, care nu cunoaște bine geo­grafie țării și d. Iuliu Maniu, care înțelege rău istoria ei? Prind a­­cești oameni și se pătrund de mo­mentul hotărîtor prin care trece sufletul românesc azi? își dau seama că nu e vremea sfâșierilor, ci a înmănuncherii decisive pen­tru viitorul nostru? Atitudinea lor proaspătă ne do­vedește, că nu trăesc marea reali­tate românească și tot ceea ce fac, și unul și altul, nu e decât zgomo­­tul neputinței care se acoperă cu orice, numai să nu apară în goli­ciunea ei. Dar, după cum negusto­rii îmbogățiți rapid după război au dat faliment, așa se vor pră­buși și profitorii poliției. După o bancă falită a urmat alta, după d. Iuliu Maniu va urma d. Ion Mi­halache. Legea economică se armonizea­ză cu imperativul național, țara­ și câștigă liniștea de muncă, iar nea­mul românesc va intra pe calea dreptei propășiri. Un dascăl *­ ­ . ia / 1 -­­ 1T" g. / o ?'1' . V Cine e împodobit cu mai multe vrednicii, acela tre­bue să aibă și mai mare'&mie. Căci, mărirea și lau­da celui mai de fru­nte este, când cineva cu ostenințele și sudorile ce-a văr­sat pentru moșie și neam n'a băgat de seamă toate primejdiile. D. CANTEMIR Citiți în pag. IV-a: Agravarea situației din partidul național - țărănesc ANT?L XIV No. 795, äftmiätä 2 «februárié 1951 I Fondator: OCTAVIAN GOGA Redact« p Administrația: București, Strada Câmpineanuu No. 4 TELEFON Nr. 410­33 inițial: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, «ți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni. A­re 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. „Locotenentul invizibil“ și invizibile uneltiri Nu știu de, când rulează în Ca­pitalul filmat „Extri­mentul invi­zibil“. Nu știu d­aca ,s’a găsit un glas sau mai multe, cărora să mă alătur, ca să exprim adânca jig­­nire că am putut să mă găsesc în Regatul României creștine și orto­doxe, în sală publică în fața unei asemenei demonstrări. Fără îndoială avem datoria să cunoaștem ideologia, tehnica și manifestarea oricărei civilizații. Trebue chiar să avem la îndemâ­nă putința de a controla mersul și valoarea civilizației noastre, studiind etica și potența altor so­cietăți omenești, dar aceasta rămâ­ne obiect de laborator cu care să se îndeletnicească specialiștii, ca să-i vedem în fine la datoria lor. Aș vrea însă să știu ce mă în­vață deosebit asupra lumei sovie­tice, filmul suportat aseară, dacă nu mărturisirea unei uri oarbe contra societății noastre, ale cărei virtuți nu are încă posibilitatea să le adâncească. Unde sunt predicatorii noștri în materie socială și morală, de la biroul censurii, fiindcă acolo le este locul și acum este momentul? Nu este permis să se îngădue passe în felul celeia care se des­fășoară fie chiar în sala unui ci­nematograf de bulevard. O glu­mă proastă, rămâne o glumă proa­stă și diminuiază spectatorii cari o gustă. Eu spectator, nu admit să se împingă surâsul până la deri­ziune. CÂND MA AFLA IN FA­TA SIMBOLULUI MONARHIC In jurul acestei idei, sufletul ro­mânesc s’a format și pentru a lui încununare trăim, ca să fie astfel statornicită menirea noastră isto­rică Protestez că s’a acceptat re­prezentarea unui camuflaj gro­tesc prin alegerea din toată viața poporului rusesc, ca să slu­jească drept lesnicioasă cariculară, fiin­ța trecătoare a unui far bolnav. Privind altă latură a chestiunii, mai gravă, fiindcă aici nu încape eroare de gust sau de concepție , sunt înmărmurită și mă întreb cum aș putea mai cucernic mani­festa, îndrăznind să aduc în dis­cuție credința mea strămoșească, atunci când o văd BATJOCORI­TA pe un ecran. O întreagă sluj­bă luată în bătaie de joc prinzând momentul unei taine, tratată cu toată necuviința detaliilor și cu cea mai mare îndemânare destruc­tion, Imi repugnă să înșirui toată sa­botarea înjositoare a configurației noastre morale, în acest film. Ar fi să aduc cetitorul la sentimentul dureros al pudoarei, atingând ul­tima apărare împotriva bestiali­tății, de care omul se desparte cu însăși făptura sa. Cred că nici publicul nedume­rit, aștepând parcă o tălmăcire decentă a acestei sfruntări, nici cei cari au conceput astfel de spec­tacole nu sunt de cină. Răspun­derile întrec acest cadru. Anul trecut am fost loviți de un film numit „Jidovul rătăcitor" o­­prit, îmi amintesc, de strigătul de indignare al „Țării Noastre“. Sper că de data aceasta cenzura va în­țelege că prin însăși ființa ei pare că ocrotește ceiace nu ar trebui să tolereze. Marieîtr Seufescu Ingia contra străinișului­ ­ Frontul românesc al organizațiilor profesio­nale — Trebue să le recunoaștem in­ginerilor români meritul deose­bit, de a fi reușit să-și impună guvernului, deocamdată, vederile lor clare și hotărîte privitoare la ocrotirea muncii naționale in numeroasele industrii, particu­lare sau patronate de Stat, unde elementul românesc nu-și gă­sește o dreaptă întrebuințare, fiind ocupate posturile de răs­­pundere mai mult de elemente străine, cari adesea nu au nici pregătirea tehnică necesară. Lupta contra străinismului atâtorputernic și cotropitor din țara noastră, care a pus stăpâ­nire pe organele de conducere ale Statului, — s’a afirmat cu multă vigoare în adunarea ge­nerală a inginerilor români, de la consiliul „A. G. I. R.”-ului măr­turisind necesitatea de a desfă­șura o activitate prin metode mai drastice, cari se vor putea aplica, dacă rândurile luptători­lor vor fi mai strânse. Frontul de luptă, pentru cu­cerirea drepturilor firești și le­gale pe seama profesioniștilor români, ce trebue să-și ocupe locurile cuvenite în vastul dome­niu de exploatare a imenselor bogății din țara noastră, încă nu este destul de întărit. La acțiu­nea, plină de greutăți a ingine­rilor români, trebue să se aso­cieze și celelalte categorii profe­sionale, tot așa de bine organi­zate și ln rânduri tot așa de strânse, pentru ca frontul de luptă să fie comun și acțiunea de conducere unitară. Străinii nu-și vor ceda ușor pozițiile lor întărite și se vor fo­losi de toate mijloacele ilegale, de toată influența cercurilor fi­nanciare de peste granițe, pentru a păstra situația de inferiori­tate umilitoare a elementelor ro­mânești din Întreprinderile in­dustriale ale țării noastre. Ca un început de solidarizare la lupta comună trebue privită înființarea confederație­­i asocia­țiilor de profesioniști Intelec­tuali. Nu există profesiune, în care elementul național să nu sufere cele mai mari pagube și neajunsuri din cauza lăcomiei de câștig nemăsurat a îndrăzneților întreprinzători străini, cari pro­fită de răbdarea prea mare a po­porului nostru. Toate industriile străine s-au bucurat de sprijinul nelimitat al Statului român, fără ca populația românească a țării noastre să aibă cel mai mic fo­los. Dimpotrivă, această populație a fost speculată în chipul cel mai neomenos, oferindu-i-se ar­ticolele industriale de prima ne­cesitate cu prețurile cele mai ur­cate, când produsele agricole a­­junseseră la prețuri de batjocură. De aceea lupta contra străinis­mului, începută de inginerii ro­mâni și la care s’au asociat și celelalte categorii de profesioniști intelectuali, trebue sa fie spriji­nită de toate clasele sociale ro­mânești. In discuțiile, ce au avut loc la adunarea inginerilor, s’a emis de altfel părerea, că postu­latele corpului ingineresc nu vor putea fi luate în seamă efectiv decât atunci, când se va începe o luminare a maselor populare. Trebue, prin urmare, pregătită opinia publică românească, spre a se produce acel puternic cu­rent al poporului, îndeajuns de năpăstuit, sub presiunea căruia conducătorii acestei țări să se trezească la simțul datoriei, ce­lei mai elementare, de a veghea mai mult ca până acum, ca in­teresele românilor să nu mai fie călcate în picioare de străini. Pregătirea opiniei publice s’a propus a se face prin acțiunea unui comitet de propagandă, care să mențină permanent la ordinea zilei, prin publicitate, discutarea problemelor profe­sionale, arătându-se pe larg si­tuația precară a elementului ro­mânesc față de străinii protejați. Cu deosebire se va arăta starea insuportabilă a tineretului inte­lectual, lipsit de mijloacele exi­stenții, în fața căruia Statul și întreprinderile străine au zăvorit toate ușile și au închis toate drumurile spre orice activitate profesională. Această din urmă problemă, a șomajului tineretului nostru cu pregătire profesională, care spo­rește pe fiecare an cu contin­gentele nouilor intelectuali, con­damnați la o viață de mizerie,­­ pusă în discuție publică, cu toa­tă seriozitatea unei mișcări mari, în toate clasele sociale, va trebui să spargem indiferentismul fac­torilor conducători ai țării noa­stre. începutul l-au făcut ingi­nerii români, cari formează un corp tehnic de elită al țării noa­stre. Celelalte profesiuni româ­nești, cotropite de străini, trebue să-și strângă și ele rândurile, să se organizeze și să fie pregătite pentru frontul de luptă, de a-și cuceri locurile, ce li se cuvin­te viața economică și socială a Sta­tului român. Un suflet nou iși face drum la straturile largi ale poporului no­stru. Trebue primenit de sus până jos organismul nostru de stat. Nu reforme după interesele tovărășiilor politice, ci transfor­mări radicale pentru o epocă de muncă cinstită, muncă pricepută, cu dragoste pentru progresul neamului românesc. Fiecare să se găsească la locul lui potrivit, răspunzător cu viața și cu ave­rea sa pentru păstrarea și spo­rirea patrimoniului național. Mișcarea sănătoasă au por­nit-o inginerii români. Suntem cei dintâi, cari le urăm izbândă in frumoasa lor acțiune pentru refacerea morală și economică a României, care nu trebue să fie decât a Românilor. N. Istrate-Crirpatîn Linii și puncte... împărtășire Din scrisoarea de demisie a d-lt­i G. G. Mironescu: „Vă rog a împărtăși și membrilor comitetului expresiunea sentimen­telor mele cele mai bune...“. A împărtăși, — e bine zis! Vorba, vine de la împărtășania pen­tru muribunzi... Demisie ,J­u demisionez !“ — se întitulea­ză un articol, apărut în drepta­tea­ de el­. Articolul, a apărut (culme­a iro­niei !) exact în clipa când, D. G. G. Mironescu a demisionat din parti­dul național-țărănesc. Nu demiso­nează ? Ea a demisionat! Unire „Uniți-vă, frați meseriași!“ — spune d. D. R. Ioanițescu, în oficio­sul național-țărănist. Vorba ceea, uniți-vă cel puțin voi, că destul se snopesc „vaidiști“ cu „maniștii“. Adevărul I dă spunem adevărul“ — se în­titulează un articol din „Româna Nouă“ a companiei Iuliu Maniu-Ro­­mulus Boilă. Bravo, șefilor! Spuneți-l! Câte milioane a dat Seletzky ?, ! 70 ? Sau mai mult ?... î Trică Teatrul Național de I. P. PRUNDENI Critica teatrală are generosul obiceiu de a menaja debutanții. Din acest punct de vedere d. George Cruțescu, autorul ultimei piese reprezentată în premieră la Teatrul Național, e îndreptățit să se împărtășească de bunăvoința unor cronicari indulgenți și bine crescuți. Piesa sa „Trică sau Co­media Paraziților” prezintă am­biția, cam șovăitoare, e drept, a unui începător care nici nu bă­­nuește ce greutăți îl așteaptă. „Trică” e o piesă improvizată, cu multe chinuri e drept, de un om care in orele libere, a căzut într’o patimă pentru care n’are insă o chemare prea puternică. Regretăm tonul supărător cu care deschidem această cronică, dar nu putem înăbuși in noi un penibil sentiment de nemulțu­mire împotriva nivelului artistic al producției noastre dramatice. Teatrul Național s’a transfor­mat, din pricina unei intenții pe care totuș o apreciem cum se cu­vine, într’un studio de experien­țe. Ne dăm seama însă că rostul primei noastre scene nu este nu­mai o costisitoare experimentare în ceea ce privește lucrările dra­matice indigene, ci mai de grabă ultima instanță a consacrării. O piesă reprezentată pe scena Tea­trului Național e învestită cu pe­cetea unei recunoașteri quasi­­definitive. E drept că producția noastră dramatică trebue să fie încurajată și are dreptul de în­tâetare, dar acest lucru se întâm­plă să se schimbe prea des în­tr’un primejdios exces. Nu e vina conducătorilor Teatrului Națio­nal că trebue să selecționeze din­­tr’o seamă de piese indoelnice, una bună, care este totuși, ca toate celelalte. N’avem piese bune, e un adevăr pe care-l scriem fără niciun fel de satis­facție. D. George Cruțescu a scris o comedie. In lungul celor trei acte și un tablou, se desfășoară po­vestea celor câțiva paraziți, adu­nați de pe maidane, de pe tro­tuare, din cafenele și din cluburi și instalați în confortabila casă a unui binefăcător. Cei trei pa­raziți se numesc : Lambru, Gin­­gir și Stavri. Să-i identificăm: Lambru e un intelectual cretini­zat, un gânditor straniu, aproape lunatic. Gingir nu se știe în ce profesiune nedeclarată a fost Învins, dar e un bolnav Închipuit care-și pune termometrul în gură ca să-și verifice temperatura. Starri e un bețiv care, de ase­menea, a căzut în luptă cu viața. D. George Cruțescu a avut însă regretabila idee de a pune la un loc cu cei trei paraziți ca­lificați, pe Mariana, femeea la discreție, care s’a ’ntâmplat să fie, într’un moment al existenței sale, tovarășa de plăceri a unui boșorog avut, pe Infirmiera care și ea își are viața ei deosebită, pe Toanta care, de vreme ce e servi­toare, nu mai face parte din co­lonia paraziților și pe Cocuța, orfana culeasă de Trică de pe drumuri și adăpostită în casa sa. Autorul a făcut o greșeală care i-a falsificat toată înjghebarea piesei. După moartea lui Trică, para­ziții se strâng în consiliu ca să-și aranjeze viitorul. Actul al doilea se consumă în căutarea testa­mentului. O neprevăzută coinci­dență de nume deslănțue in­triga și desvălue caracterul per­sonagiilor. Trică lasă Întreaga­ sa avere „scumpei sale Mari...” Care Mari, se întreabă paraziții? Prietena defunctului, orfana, sau Toanta ? Cei trei paraziți și-au găsit de data aceasta fiecare câte o femee in jurul căreia să dea târcoale, cu nădejdea moștenirii in față. Era vorba însă de ma­rină, unde Trică fusese un apre­ciat ofițer. Și astfel se termină comedia... Ideea dramatică a lucrării d-lui George Cruțescu e exce­lentă. Cei trei paraziți reprezintă o specie de viețuitoare cu pitore­scul și particularitățile lor și oferă unui meșter priceput, un vast material de arhitectură teatrală. Autorul lui „Trică” a avut o sclipire de fantezie, când a imaginat acest subiect. Dar pu­terile nu l-au ajutat să con­struiască o piesă care ar fi pu­tut să fie bună. „Comedia amară de caracter” de care vorbea d. Soare Z. Soare, regizorul piesei, se epuizează în cele câteva mo­mente mai puternice, printre care circulă insă un material de umplutură întâmplător și neselec­ționat. Cei trei paralizi au o in­dividualitate ștearsă, difuză, fără relief, și „caracterele” d-lui Soare Z. Soare mi se pare că exprimă bunăvoința unui regizor care se strecoară prin complicitatea unui eufemism bine chibzuit. D. Geor­ge Cruțescu n’are destulă respi­rație dramatică, de aceea a schi­țat numai, fără să stăruiască așa , cum s’ar fi cuvenit asupra ace­­­­stor tipuri caracteristice ale so­cietății. E de vină poate și tea­ma începătorului care se înspăi­mântă de creația sa și dă înapoi doi pași după ce a făcut înainte numai unu. Tema e însă intere­santă și dacă ar fi încăput pe mâna unui meșter mai încercat, ar fi fost o surpriză plină de me­rite și de calități. Șovăiala debutantului se vede însă mai mult în realizarea teh­nică a piesei. D. George Cruțescu nu e încă în stăpânirea acestei priceperi, care se câștigă numai prin rutină. „Trică” are goluri de aer, scena rămâne uneori goală, intrările și eșirile porun­cite de text sunt disparate și din această pricină acțiunea e lipsită de ritm și nu are continuitate de mișcare statică. Dialogul func­ționează cu întârziere și uneori replica e lungă și greoie. Comicul degenerează de prea multe ori în vulgaritate. E drept că ipohondria lui Gingir, goana nervoasă după testamentul lui Trică, ca și jocul Toantei, pro­voacă un râs sănătos și plin, dar (Continuare In pag. Ilia); Cronica teatrală

Next