Ţara Noastră, februarie 1935 (Anul 13, nr. 793-814)
1935-02-02 / nr. 793
Hitler, după n ii guvernare Adolf Hitler a fost numit cancelar al Reichului la 31 ianuarie 1933. Mareșalul Hindenburg, președintele Republicii de la Weimar, după o rezistență pentru care nimeni nu are dreptul să-l condamne, deoarece momentul național-socialist nu venise încă, a cedat impetuozității naționaliste, a concediat guvernul d-lui von Papen pentru a da locul lui Hitler. Mișcarea din Germania în fruntea căreia s’a găsit Hitler are o istorie agitată. S’ar putea spune că e o continuare a luptei din tranșee. Germania a fost învinsă dar sufletul poporului german avea nevoe de o victorie. S’a’ntâmplat însă ca acest gol să fie folosit în modul cel mai potrivit cu putință. Astfel Hitler a reușit, chiar din timpul așa zisei opoziții să refacă sufletul poporului său, smulgându-l din anticamera haosului și a bolșevismului. Hitler s’a născut, din punct de vedere politic, pe baricade, în luptă cu comunismul și ca și Mussolini, pe care totul nu l-a copiat, cum au pretins detractorii săi, prima fază a bătăliei sale politice a fost desființarea mișcării comuniste și social-democrate. Din acest punct de vedere nu mai există nici un fel de îndoială. Comunismul german a fost lichidat și odată cu el, a dispărut întreaga mistică a religiei marxiste. Cronicari obiectivi cum suntem ai evenimentelor politice, noi nu vom săvârși greșala de a-l întreba pe Hitler asupra rezultatelor obținute in cei doi ani de guvernare. Mișcarea naționalistă din Germania are alt înțeles decât o contabilitate mioapă de registru și de borderou. Nimeni nu-i poate pretinde lui Hitler ca în scurtul interval de doi ani de zile să aducă raiul pe pământ de aceea nu vom înșira aici realizările de ordin intern ale lui Hitler. Mișcarea sa ne interesează din punctul de vedere al valorii ei universale, ca un indiciu al reabilitării IDEII NAȚIONALE și al IDEII DE AUTORITATE. Vizionarii păcii universale prin ștergerea diferențierilor dintre popoare, au predicat o lungă bucată de timp moartea naționalismului. In istoria omenirii trebuia să intervină un capitol nou, odată cu înfrângerea barierelor naționale, iar doctrinarii democrației internaționale, inventaseră, cu fantezia lor fertilă și pedantă, Statul standard, tipul identic al omului și nivelarea sufleteasă a omenirii. S’a văzut însă că n’a fost decât o neisbutită încercare de a sugruma potențialul național care totuș există. Hitler a rechemat naționalismul în Germania la o viață nouă și i-a dat un puls care se simte astăzi în toată lumea. Nu e, firește, meritul său exclusiv. Mișcarea națională biruia chiar și fără Hitler, dar cancelarul Germaniei are meritul de a fi înțeles la vreme acest lucru. Guvernarea lui Hitler e de asemenea un act al autorității și comandamentului unic. Excesul libertăților democrate și practica regimului parlamentar, acest încăpător Moloh al energiilor consumate de prisos au fost înlocuite cu autoritatea care știe ce vrea și nu se teme de riscurile îndrăsnelilor creiatoare. In confuzia și relaxarea care a urmat după încheerea păcii, a intervenit, cam târziu, e drept, corectivul ideii de autoritate, verificată în contactul cu realitățile și mai ales cu adversitatea acestor realități. Guvernarea autoritară s’a dovedit mai rodnică și mai sănătoasă decât anarhia libertăților parlamentare. S’ar putea spune multe lucruri despre regimul din Germania, dar ne oprim aici. Național-socialismul e o forță și Hitler o conduce. Dușmanii lui săvârșesc aceeaș greșeală care s’a întâmplat și cu Mussolini. „Cezarul de Carnaval“ de la Roma nu s’a prăbușit nici până astăzi și Italia e o țară refăcută. La rândul său Hitler e supus aceloraș crude execuțiuni. Avem convingerea însă că lecția din Saar e concludentă pentru mișcarea naționalistă din Germania, ca și pentru dușmanii personali ai lui Hitler, care au primit rezultatul plebiscitului ca un duș, menit să-i trezească. Furtul în lumea scrisului Distinsul nostru confrate, d. Camil Petrescu publică, intr’un recent număr al „Gazetei“, un prea interesant articol asupra „corectitudinii intelectuale“. Semnatarul pomenitului articol este, dacă nu ne înșelăm, primul, care a preconizat organizarea tuturor intelectualilor într’o salutară asociație a muncii intelectuale. O asociație, care să nu însemne însă, o fadă societate a scriitorilor în plus, ci un fel de partid conștinent, pentru salvgardarea tuturor drepturilor, astăzi nesocotite sau peiorizate, ale mânuitorilor de condeiu români. In problemele intelectualității, ă. Călin Petrescu aduce, deci, un glas, care trebue neapărat ascultat și o conștiință de vizionar și organizator de toată stima și considerația. O reflecție a d-sale, în acest domeniu, e totdeauna darnică în sugestii. Astfel și de curând publicatul articol, în care autorul „Patului lui Procust“ așterne o serie de constatări și deducții de elocventă justețe și care desvâlue realități întristătoare din lumea scrisului nostru. Observând „promiscuitatea morală“ și carența vieții noastre politice, promiscuitate și carență provenite dintr’o bagatelizare sau pervertire a fondului moral, d. Camil Petrescu constată un fenomen paralel în lumea muncitorilor intelectuali. Aceeaș lipsă de onestitate, de bună credință și de sinceritate pe tărâmul intelectual ca și pe cel politic. Nici in politică, nici în lumea intelectualilor, nu se ține seamă de noțiunea de „proprietate“. Acesta e un termen foarte vag turtit de toate cizmele și de toți bocancii. In politică, se fură — furt propriu zis! Se tâlhărește Apărarea Națională pentru apărarea stomacului, se întorc pe dos bugetele și se jefuesc! In codrii intelectualității române, se fură idei sau fraze sau cărți întregi. D. Camil Petrescu o spune răspicat: „Se afirmă că o bună parte din cursurile universitare sunt plagiate (s’au citat cazuri prin presă și Universitatea n’a reacționat, și înțelegem de ce), ideologii noștri se mulțumesc să importe, la frontieră, și fără indicația locului de origină, doctrine întregi. S’a arătat că se traduc articole întregi, cuvânt cu cuvânt, se iscălesc (sau nu) cu alt nume și, firește, nu se indică niciodată sursa“. Intr’adevăr. In ultimii doi-trei ani, s’au semnalat (ca să nu amintim, decât de cazurile de o gravitate excepțională) vre-o zece sau dousprezece plagiate nerușinate. Și nu copierea, fără indicarea izvorului, a unei file sau două, ci însușiri de tomuri complecte. Scuza celor prinși e totdeauna ingenioasă! Ideile circulă, pasă-mi-te! De ce n’ar circula și fraze și pagini și studii întregi? Că intre timp numele autorului veritabil a fost înlocuit cu al domnului plagiator distins, n’are nici o importanță! Nu e nici măcar un mic accident. Ci o întâmplare fatală. In timpul sborului de la autorul adevărat la cel plantat, opera — fâlfâind — era normal să-și piardă polenul, adică fleacul de nume al proprietarului și al creatorului. Dar, în definitiv, toate acestea sunt condamnabile divagații in jurul unei probleme deosebit de serioase! In politică, hoții prinși sunt duși în fața justiției (chit că justiția nu e adeseori, decât o galantă comisie de anchetă parlamentară!) D. Camil Petrescu a indicat răul din lumea intelectualilor. Pe când vom avea o poliție intelectuală, care să ia, estetic, de guler pe tâlharii de idei și să le aplice, nu pedepse prin cuvinte, ci tradiționalele 25 la posteriorul cap gânditor?! Eugen Jebeleanu 4 Pagini . Les S ’apropie vremeaAîpua! S’apropie vremea nouă! așa-mi spunea, în zilele trecute, unul dintre profitorii politici ai zăpăcelii de după război. Omul adulmecase ani dearândul pofta satelor, s’a ales deputat cu teoria critiei de chibrituri (care costă atât și trebue să coste numai atât, iar restul se scurge în buzunarul boierilor), cu scamatoria oului, învârtit cu dexteritate de prestidigitator, cu socoteala misterioasă a datoriilor, facute pe spatele camionetei electorale, cari se plăteau cu o ștersătură de burete: „Nimeni să nu mai plătească nimic!“. Iată gândul fermecat care a străbătut dealungul satelor, lozinca atâtor demagogi ajunși in Parlamentul aici. — Dar, de unde simți dumneata că s’apropie vremea nouă, l-am întrebat, curios de răspunsul care mi-a venit prompt: — Apoi, văd eu, că nu mai merge cu d’alea sociale și-a venit timpurilor naționale... Nu mai merge cu ațâțarea poftelor populare. Prea mulți șarlatani, și prea mulți păcăliți. Iată cumplita scadență a demagogiei: stomacul alegătorului s’a săturat de promisiuni deșarte! Aceasta ne-o spune cineva care a profitat de pe urma naivilor și i stăpânit acum de melancolie, văzând că i s’au închis tainicile cărări spre înuunea satelor, unde intra până ieri triumfător, aruncând cuvântul fermecat. Nimeni nu datorește nimănui nimic! E de’nțeles încurcătura omului cu visul atotputerniciei electorale destrămat. S’a pus stăvilar minciunii, s’a trezit conștiința, căreia trebue să-i spună răspicat: Oameni buni, faceți-vă datoria față de țară și față de neam! Evident, aceste vorbe nu se mai poate spune demagogul, de aci constatarea precisă și plină de tristețe a lupilor electorali, ea nu mai merge cu cele sociale. In forma-i simplistă, bursierul votului universal preciza un mare adevăr. Dacă analizăm viața societății noastre de după război, ne iubește îndată aspectul ei balzacian. Năvala spre viață rar a cunoscut un avânt atât de vertiginos. Fiecare a voit să fie altceva in societate, și altundeva. Seara valorilor a fost sfărâmată, logica aruncată ca o cumpănă veche, vrednicia sfidată și calitățile omului superior disprețuite. Sufletul neamului sărăcit, echilibrul societății pierdut, lăcomia îndemnând spre orice faptă care asigură succesul. Iatări: dascălul ajuns preot, preotul profesor, acarul șef de gară, notarul prefect, țăranul în goană spre oraș, târgovețul spre Capitală... O întreagă răsturnare, o adevărată inflație socială. Parvenitul fără merite, îmbogățitul fără scrupule, iată omul cu relief social după război. Paralel, în politică, evident că o astfel de gunoire a adus o înflorire a tuturor buruienilor (dar buruienile numai arse aduc un folos). Advocatul obscur din provincie ajuns ministru, dascălul îndrăzneț, deasemeni. Iar, ca să urmăm paralelismul vieții, băncuța modestă dint’run sat amărît a ajuns în Capitală, având filială și în America, aventurierii ei financiari vorbeau acum de miliarde, intenționând să facă din ea Banca de Emisiune a țării. N’au fost toate acestea o nebunie? A fost însă de ajuns să scadă coeficientul norocului, ca să adie un vânt de îngrijorare, care s’ajungă la furtuna puricei. Inundația înceta, râurile intrau în aline. S’atunci? Viszele falimentelor veritabile și frauduloase, învinovățirea țării care nu sprijinea capitalul național, ca și cum băncile falite erau faptul capital pentru noi. Lucrurile vor intra în normal și profitorii politici vor pieri, partidul național-țărănist se va lichida ca și băncile cari l-au finanțat cu dărnicie. Față de agitațiile sociale — hai să zicem — cultivate de d. Ion Mihalache și față de ambițiile provinciale, încurajate de d. Iuliu Maniu, țara reacționează în sfârșit. De aceea revenirea d-lui dr. Lupu în partidul național-țărănist, și situația ridicolă a șefului acestui partid, fiindcă „nu mai merge cu cele sociale“. Tot de aceea a doua retragere a d-lui Iuliu Maniu la Rădăcini, fiindcă „nu mai merge nici cu cele regionale“. Țara, dornică de progres, așteaptă să vină la cârma ei oameni cari să nu cunoască dureroasele frământări regionale și nici periculoasele asmuțări sociale. In marea încordare de-a da lumii o fâșie de cultură originală, energia neamului se vrea unită. Sufletul românesc pretinde un avânt unitar pentru marele examen de cultură pe care trebue să-l dea acum, ca să fie un element de civilizație, aci, la gurile Dunării. * Dar ce-o să’nțeleagă din această supremă trudă d. Ion Mihalache, care nu cunoaște bine geografie țării și d. Iuliu Maniu, care înțelege rău istoria ei? Prind acești oameni și se pătrund de momentul hotărîtor prin care trece sufletul românesc azi? își dau seama că nu e vremea sfâșierilor, ci a înmănuncherii decisive pentru viitorul nostru? Atitudinea lor proaspătă ne dovedește, că nu trăesc marea realitate românească și tot ceea ce fac, și unul și altul, nu e decât zgomotul neputinței care se acoperă cu orice, numai să nu apară în goliciunea ei. Dar, după cum negustorii îmbogățiți rapid după război au dat faliment, așa se vor prăbuși și profitorii poliției. După o bancă falită a urmat alta, după d. Iuliu Maniu va urma d. Ion Mihalache. Legea economică se armonizează cu imperativul național, țara și câștigă liniștea de muncă, iar neamul românesc va intra pe calea dreptei propășiri. Un dascăl * . ia / 1 - 1T" g. / o ?'1' . V Cine e împodobit cu mai multe vrednicii, acela trebue să aibă și mai mare'&mie. Căci, mărirea și lauda celui mai de frunte este, când cineva cu ostenințele și sudorile ce-a vărsat pentru moșie și neam n'a băgat de seamă toate primejdiile. D. CANTEMIR Citiți în pag. IV-a: Agravarea situației din partidul național - țărănesc ANT?L XIV No. 795, äftmiätä 2 «februárié 1951 I Fondator: OCTAVIAN GOGA Redact« p Administrația: București, Strada Câmpineanuu No. 4 TELEFON Nr. 41033 inițial: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, «ți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni. Are 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. „Locotenentul invizibil“ și invizibile uneltiri Nu știu de, când rulează în Capitalul filmat „Extrimentul invizibil“. Nu știu daca ,s’a găsit un glas sau mai multe, cărora să mă alătur, ca să exprim adânca jignire că am putut să mă găsesc în Regatul României creștine și ortodoxe, în sală publică în fața unei asemenei demonstrări. Fără îndoială avem datoria să cunoaștem ideologia, tehnica și manifestarea oricărei civilizații. Trebue chiar să avem la îndemână putința de a controla mersul și valoarea civilizației noastre, studiind etica și potența altor societăți omenești, dar aceasta rămâne obiect de laborator cu care să se îndeletnicească specialiștii, ca să-i vedem în fine la datoria lor. Aș vrea însă să știu ce mă învață deosebit asupra lumei sovietice, filmul suportat aseară, dacă nu mărturisirea unei uri oarbe contra societății noastre, ale cărei virtuți nu are încă posibilitatea să le adâncească. Unde sunt predicatorii noștri în materie socială și morală, de la biroul censurii, fiindcă acolo le este locul și acum este momentul? Nu este permis să se îngădue passe în felul celeia care se desfășoară fie chiar în sala unui cinematograf de bulevard. O glumă proastă, rămâne o glumă proastă și diminuiază spectatorii cari o gustă. Eu spectator, nu admit să se împingă surâsul până la deriziune. CÂND MA AFLA IN FATA SIMBOLULUI MONARHIC In jurul acestei idei, sufletul românesc s’a format și pentru a lui încununare trăim, ca să fie astfel statornicită menirea noastră istorică Protestez că s’a acceptat reprezentarea unui camuflaj grotesc prin alegerea din toată viața poporului rusesc, ca să slujească drept lesnicioasă cariculară, ființa trecătoare a unui far bolnav. Privind altă latură a chestiunii, mai gravă, fiindcă aici nu încape eroare de gust sau de concepție , sunt înmărmurită și mă întreb cum aș putea mai cucernic manifesta, îndrăznind să aduc în discuție credința mea strămoșească, atunci când o văd BATJOCORITA pe un ecran. O întreagă slujbă luată în bătaie de joc prinzând momentul unei taine, tratată cu toată necuviința detaliilor și cu cea mai mare îndemânare destruction, Imi repugnă să înșirui toată sabotarea înjositoare a configurației noastre morale, în acest film. Ar fi să aduc cetitorul la sentimentul dureros al pudoarei, atingând ultima apărare împotriva bestialității, de care omul se desparte cu însăși făptura sa. Cred că nici publicul nedumerit, aștepând parcă o tălmăcire decentă a acestei sfruntări, nici cei cari au conceput astfel de spectacole nu sunt de cină. Răspunderile întrec acest cadru. Anul trecut am fost loviți de un film numit „Jidovul rătăcitor" oprit, îmi amintesc, de strigătul de indignare al „Țării Noastre“. Sper că de data aceasta cenzura va înțelege că prin însăși ființa ei pare că ocrotește ceiace nu ar trebui să tolereze. Marieîtr Seufescu Ingia contra străinișului Frontul românesc al organizațiilor profesionale — Trebue să le recunoaștem inginerilor români meritul deosebit, de a fi reușit să-și impună guvernului, deocamdată, vederile lor clare și hotărîte privitoare la ocrotirea muncii naționale in numeroasele industrii, particulare sau patronate de Stat, unde elementul românesc nu-și găsește o dreaptă întrebuințare, fiind ocupate posturile de răspundere mai mult de elemente străine, cari adesea nu au nici pregătirea tehnică necesară. Lupta contra străinismului atâtorputernic și cotropitor din țara noastră, care a pus stăpânire pe organele de conducere ale Statului, — s’a afirmat cu multă vigoare în adunarea generală a inginerilor români, de la consiliul „A. G. I. R.”-ului mărturisind necesitatea de a desfășura o activitate prin metode mai drastice, cari se vor putea aplica, dacă rândurile luptătorilor vor fi mai strânse. Frontul de luptă, pentru cucerirea drepturilor firești și legale pe seama profesioniștilor români, ce trebue să-și ocupe locurile cuvenite în vastul domeniu de exploatare a imenselor bogății din țara noastră, încă nu este destul de întărit. La acțiunea, plină de greutăți a inginerilor români, trebue să se asocieze și celelalte categorii profesionale, tot așa de bine organizate și ln rânduri tot așa de strânse, pentru ca frontul de luptă să fie comun și acțiunea de conducere unitară. Străinii nu-și vor ceda ușor pozițiile lor întărite și se vor folosi de toate mijloacele ilegale, de toată influența cercurilor financiare de peste granițe, pentru a păstra situația de inferioritate umilitoare a elementelor românești din Întreprinderile industriale ale țării noastre. Ca un început de solidarizare la lupta comună trebue privită înființarea confederației asociațiilor de profesioniști Intelectuali. Nu există profesiune, în care elementul național să nu sufere cele mai mari pagube și neajunsuri din cauza lăcomiei de câștig nemăsurat a îndrăzneților întreprinzători străini, cari profită de răbdarea prea mare a poporului nostru. Toate industriile străine s-au bucurat de sprijinul nelimitat al Statului român, fără ca populația românească a țării noastre să aibă cel mai mic folos. Dimpotrivă, această populație a fost speculată în chipul cel mai neomenos, oferindu-i-se articolele industriale de prima necesitate cu prețurile cele mai urcate, când produsele agricole ajunseseră la prețuri de batjocură. De aceea lupta contra străinismului, începută de inginerii români și la care s’au asociat și celelalte categorii de profesioniști intelectuali, trebue sa fie sprijinită de toate clasele sociale românești. In discuțiile, ce au avut loc la adunarea inginerilor, s’a emis de altfel părerea, că postulatele corpului ingineresc nu vor putea fi luate în seamă efectiv decât atunci, când se va începe o luminare a maselor populare. Trebue, prin urmare, pregătită opinia publică românească, spre a se produce acel puternic curent al poporului, îndeajuns de năpăstuit, sub presiunea căruia conducătorii acestei țări să se trezească la simțul datoriei, celei mai elementare, de a veghea mai mult ca până acum, ca interesele românilor să nu mai fie călcate în picioare de străini. Pregătirea opiniei publice s’a propus a se face prin acțiunea unui comitet de propagandă, care să mențină permanent la ordinea zilei, prin publicitate, discutarea problemelor profesionale, arătându-se pe larg situația precară a elementului românesc față de străinii protejați. Cu deosebire se va arăta starea insuportabilă a tineretului intelectual, lipsit de mijloacele existenții, în fața căruia Statul și întreprinderile străine au zăvorit toate ușile și au închis toate drumurile spre orice activitate profesională. Această din urmă problemă, a șomajului tineretului nostru cu pregătire profesională, care sporește pe fiecare an cu contingentele nouilor intelectuali, condamnați la o viață de mizerie, pusă în discuție publică, cu toată seriozitatea unei mișcări mari, în toate clasele sociale, va trebui să spargem indiferentismul factorilor conducători ai țării noastre. începutul l-au făcut inginerii români, cari formează un corp tehnic de elită al țării noastre. Celelalte profesiuni românești, cotropite de străini, trebue să-și strângă și ele rândurile, să se organizeze și să fie pregătite pentru frontul de luptă, de a-și cuceri locurile, ce li se cuvinte viața economică și socială a Statului român. Un suflet nou iși face drum la straturile largi ale poporului nostru. Trebue primenit de sus până jos organismul nostru de stat. Nu reforme după interesele tovărășiilor politice, ci transformări radicale pentru o epocă de muncă cinstită, muncă pricepută, cu dragoste pentru progresul neamului românesc. Fiecare să se găsească la locul lui potrivit, răspunzător cu viața și cu averea sa pentru păstrarea și sporirea patrimoniului național. Mișcarea sănătoasă au pornit-o inginerii români. Suntem cei dintâi, cari le urăm izbândă in frumoasa lor acțiune pentru refacerea morală și economică a României, care nu trebue să fie decât a Românilor. N. Istrate-Crirpatîn Linii și puncte... împărtășire Din scrisoarea de demisie a d-lti G. G. Mironescu: „Vă rog a împărtăși și membrilor comitetului expresiunea sentimentelor mele cele mai bune...“. A împărtăși, — e bine zis! Vorba, vine de la împărtășania pentru muribunzi... Demisie ,Ju demisionez !“ — se întitulează un articol, apărut în dreptatea de el. Articolul, a apărut (culmea ironiei !) exact în clipa când, D. G. G. Mironescu a demisionat din partidul național-țărănesc. Nu demisonează ? Ea a demisionat! Unire „Uniți-vă, frați meseriași!“ — spune d. D. R. Ioanițescu, în oficiosul național-țărănist. Vorba ceea, uniți-vă cel puțin voi, că destul se snopesc „vaidiști“ cu „maniștii“. Adevărul I dă spunem adevărul“ — se întitulează un articol din „Româna Nouă“ a companiei Iuliu Maniu-Romulus Boilă. Bravo, șefilor! Spuneți-l! Câte milioane a dat Seletzky ?, ! 70 ? Sau mai mult ?... î Trică Teatrul Național de I. P. PRUNDENI Critica teatrală are generosul obiceiu de a menaja debutanții. Din acest punct de vedere d. George Cruțescu, autorul ultimei piese reprezentată în premieră la Teatrul Național, e îndreptățit să se împărtășească de bunăvoința unor cronicari indulgenți și bine crescuți. Piesa sa „Trică sau Comedia Paraziților” prezintă ambiția, cam șovăitoare, e drept, a unui începător care nici nu bănuește ce greutăți îl așteaptă. „Trică” e o piesă improvizată, cu multe chinuri e drept, de un om care in orele libere, a căzut într’o patimă pentru care n’are insă o chemare prea puternică. Regretăm tonul supărător cu care deschidem această cronică, dar nu putem înăbuși in noi un penibil sentiment de nemulțumire împotriva nivelului artistic al producției noastre dramatice. Teatrul Național s’a transformat, din pricina unei intenții pe care totuș o apreciem cum se cuvine, într’un studio de experiențe. Ne dăm seama însă că rostul primei noastre scene nu este numai o costisitoare experimentare în ceea ce privește lucrările dramatice indigene, ci mai de grabă ultima instanță a consacrării. O piesă reprezentată pe scena Teatrului Național e învestită cu pecetea unei recunoașteri quasidefinitive. E drept că producția noastră dramatică trebue să fie încurajată și are dreptul de întâetare, dar acest lucru se întâmplă să se schimbe prea des într’un primejdios exces. Nu e vina conducătorilor Teatrului Național că trebue să selecționeze dintr’o seamă de piese indoelnice, una bună, care este totuși, ca toate celelalte. N’avem piese bune, e un adevăr pe care-l scriem fără niciun fel de satisfacție. D. George Cruțescu a scris o comedie. In lungul celor trei acte și un tablou, se desfășoară povestea celor câțiva paraziți, adunați de pe maidane, de pe trotuare, din cafenele și din cluburi și instalați în confortabila casă a unui binefăcător. Cei trei paraziți se numesc : Lambru, Gingir și Stavri. Să-i identificăm: Lambru e un intelectual cretinizat, un gânditor straniu, aproape lunatic. Gingir nu se știe în ce profesiune nedeclarată a fost Învins, dar e un bolnav Închipuit care-și pune termometrul în gură ca să-și verifice temperatura. Starri e un bețiv care, de asemenea, a căzut în luptă cu viața. D. George Cruțescu a avut însă regretabila idee de a pune la un loc cu cei trei paraziți calificați, pe Mariana, femeea la discreție, care s’a ’ntâmplat să fie, într’un moment al existenței sale, tovarășa de plăceri a unui boșorog avut, pe Infirmiera care și ea își are viața ei deosebită, pe Toanta care, de vreme ce e servitoare, nu mai face parte din colonia paraziților și pe Cocuța, orfana culeasă de Trică de pe drumuri și adăpostită în casa sa. Autorul a făcut o greșeală care i-a falsificat toată înjghebarea piesei. După moartea lui Trică, paraziții se strâng în consiliu ca să-și aranjeze viitorul. Actul al doilea se consumă în căutarea testamentului. O neprevăzută coincidență de nume deslănțue intriga și desvălue caracterul personagiilor. Trică lasă Întreaga sa avere „scumpei sale Mari...” Care Mari, se întreabă paraziții? Prietena defunctului, orfana, sau Toanta ? Cei trei paraziți și-au găsit de data aceasta fiecare câte o femee in jurul căreia să dea târcoale, cu nădejdea moștenirii in față. Era vorba însă de marină, unde Trică fusese un apreciat ofițer. Și astfel se termină comedia... Ideea dramatică a lucrării d-lui George Cruțescu e excelentă. Cei trei paraziți reprezintă o specie de viețuitoare cu pitorescul și particularitățile lor și oferă unui meșter priceput, un vast material de arhitectură teatrală. Autorul lui „Trică” a avut o sclipire de fantezie, când a imaginat acest subiect. Dar puterile nu l-au ajutat să construiască o piesă care ar fi putut să fie bună. „Comedia amară de caracter” de care vorbea d. Soare Z. Soare, regizorul piesei, se epuizează în cele câteva momente mai puternice, printre care circulă insă un material de umplutură întâmplător și neselecționat. Cei trei paralizi au o individualitate ștearsă, difuză, fără relief, și „caracterele” d-lui Soare Z. Soare mi se pare că exprimă bunăvoința unui regizor care se strecoară prin complicitatea unui eufemism bine chibzuit. D. George Cruțescu n’are destulă respirație dramatică, de aceea a schițat numai, fără să stăruiască așa , cum s’ar fi cuvenit asupra acestor tipuri caracteristice ale societății. E de vină poate și teama începătorului care se înspăimântă de creația sa și dă înapoi doi pași după ce a făcut înainte numai unu. Tema e însă interesantă și dacă ar fi încăput pe mâna unui meșter mai încercat, ar fi fost o surpriză plină de merite și de calități. Șovăiala debutantului se vede însă mai mult în realizarea tehnică a piesei. D. George Cruțescu nu e încă în stăpânirea acestei priceperi, care se câștigă numai prin rutină. „Trică” are goluri de aer, scena rămâne uneori goală, intrările și eșirile poruncite de text sunt disparate și din această pricină acțiunea e lipsită de ritm și nu are continuitate de mișcare statică. Dialogul funcționează cu întârziere și uneori replica e lungă și greoie. Comicul degenerează de prea multe ori în vulgaritate. E drept că ipohondria lui Gingir, goana nervoasă după testamentul lui Trică, ca și jocul Toantei, provoacă un râs sănătos și plin, dar (Continuare In pag. Ilia); Cronica teatrală