Ţara Noastră, noiembrie 1935 (Anul 13, nr. 1005-1028)
1935-11-01 / nr. 1005
& Drumul spre biruință p -----------------••După adunările partidului Național-Creștin— • In ultima vreme partidul Național-Creștin a ținut o serie de adunări populare, cari s’au bucurat de un uriaș ecou in opinia publică. Astfel, întreaga țară, răscolită de lozincile mântuitoare ale credințelor național-creștine, a fost mobilizată in slujba idealului de mântuire românească. Basarabia s’a adunat la Chișinău unde, peste o sută mii de oameni, o singură inimă, o singură voință, și-au rostit răspicat și fără șovăire gândurile lor politice. Bucovina a trimis la Cernăuți una sută cincizeci de mii de oameni, cu aceiaș nestrămutată hotărîre, porniți să biruiască, țărani sdraveni și fără teamă cari așteaptă numai un ordin ca să-și deslănțuie avântul lor cuceritor și neînfricat. La Oravița a vorbit glasul întregului Banat, iar Duminica trecută, peste cincizeci de mii de oameni și-au dat întâlnire la Cluj, subt cutele drapelului național-creștin, ca să arate țării că Ardealul te alături de d. Octavian Goga și că frații noștri de dincolo de Carpați, nu mai sunt ardeleni, ci români. i Cucerirea Ardealului e anevoioasă. Judecata ardeleană e mai sgârcită și mai circumspectă, peste munți lipsește mobilitatea sufletească și de gândire care se poate constata în celelalte părți ale țării, dar odată câștigat, Ardealul nu se mai pierde atât de ușor. Adversarii d-lui Octavian Goga și ai partidului Național- Creștin, au vorbit întotdeauna de răceala cu care a fost primit în Ardeal de Octavian Goga. De data aceasta insă lucrurile s’au schimbat. Ardealul minții, ținut într’o criminală agitație regionalistă de cei câțiva ambițioși mărunți și iresponsabili, și-a dat seama de situația falsă în care se găsea — și s-a alăturat acțiunii partidului Național-Creștin. Toate provinciile țării au fost câștigate. După întrunirile ținute in cele patru mari capitale, va urma marea adunare de la 14 Noembrie, din București, care va încununa acțiunea partidului și va însemna, in desfășurarea acestei ofensive, atacul decisiv, ultima fază a unei bătălii organizate, oneste și civilizate. Pe urma acestor întruniri se desprinde concluzia că forța partidului Național-Creștin a crescut în ultima vreme și ca număr și ca suflet. Entuziasmul masselor populare a sporit și din toate părțile țării, se îndreaptă spre centru glasul înfrățit al românismului de pretutindeni care-și cere drepturile sale la viață. Astăzi se pretinde în chip pașnic, în liniște și cu îndreptarea pe care numai conștiința forței o poate da, dar mâine, dacă această dorință nu va fi înțeleasă după cum merită, bănuim că lupta se va schimba. Nu mai e nevoie să stăruim asupra fondului programatic al acestei acțiuni. Ideile pentru care luptă partidul Național- Creștin sunt cunoscute de toată lumea. Subliniem, in aceste rânduri, extraordinara adesiune a masselor populare față de aceste idei, ca și ecoul mare pe care-l are în toate părțile țării chemarea d-lor A. C. Cuza și Octavian Goga. Legitimația unui partid care pretinde să guverneze stă în seriozitatea programului său și în popularitatea sa electorală. Partidul Național-Creștin reprezintă și forța ideii și tăria popularității. Drumul său spre biruință e deschis. După adunările de la Chișinău, Oravița, Cernăuți și Cluj va urma congresul de la București care va consacra această forță politică. »♦ « » » « 44444444 4 44444444 4 f 44 ♦ 4 44444444 44444444444* 44444 întotdeauna destinul poporului românesc a proteguit mersul vieții noastre naționale, indreptându-l pe calea firească a evoluției. Alături de imanenta justiție care planează deasupra tuturor popoarelor, acest destin n'a fost niciodată orb, chiar și atunci când nouă — generația antebelică — sau celor cari au trecut prin foarte grele încercări, în vremurile de dejenii ale luptei pentru întregirea ființei noastre etnice, in granițele firești, ni s’a părut legat la ochi; soarta României n’a continuat să stea multă vreme cu ochii astupați. A știut întotdeauna să fie atentă, să nu-i scape nici o mișcare de viață, nici un impuls al sufletului care clocotește în adâncuri, nici o dorință motivată a românismului pe care să n’o îndeplinească. Cu toate acestea sunt câteodată momente când fețele nu se crispează de dungile desnădejdii și când sufletele ne sunt năpădite de veninul durerii și al revoltei, venin asvârlit sfidător de dușmanii lăuntrici sau de cei din afară, asupra noastră. Ne uităm cu inimile strânse cum năvălesc de prin sterpe locuri streine puhoae de gândaci pistruiați și se așează, cu învoirea cârmuitorilor țării pe ogorul românesc să-i roadă vlaga, puterea de rodnicie. Problema colonizării Basarabiei cu evrei pe care ziarul nostru a demascat-o în toată hidoasa ei nuditate constitue, incontestabil, un punct negru de mare îngrijorare, o primejdie de moarte fixată pe cupola vieții noastre naționale de mâine. Dacă oamenii, în ale căror mâini sunt astăzi frânele țării dorm, oare și destinul care a fost întotdeauna treaz în marile încercări ale trăirii noastre etnice este absent, în momentul de față, într’o somnolență voită? In cazul acesta se impune un ordin pornit din tăria comandamentului de viață națională: să deșteptăm destinul și odată cu el conștiințele atrofiate în vânzări de sânge și de neam! Să sguduim cu energia pe care sufletul acestui popor a avut-o întotdeauna când norii se arătau sumbri și amenințători la orizont toate momăile cari continuă să figureze, ca niște fantoșe umplute cu vată, pe carul Statului Român, să-și dea seama că infiltrarea larvelor streine în trupul țării noastre înseamnă inevitabila moarte... Adevărul e crud, e înfiorător, dar, e real.In Basarabia se colonizează evreii, iar în Dobrogea bulgarii își zidesc temelii cât mai trainice pentru ofensiva de mâine. Nu este nici o exagerare. Faptele vorbesc, întro desăvârșită lumină, cu ton de zguduitoare tragedie în adânc. La Bazargic, Cercul intelectualilor de la universitatea din Sofia a ținut conferințe iredentiste. In timp ce țăranii bulgari cumpără pe capete pământuri de la turcii emigrați, intelectualii bulgari seamănă cuvântul răsmeriței. Suntem informați că acești domni cărturari vor mai cere autorizații pentru a mai ține astfel de conferințe. Fii atent domnule ministru Stoica de la Sofia! Nu te dor pe dumneata, acolo unde stai pe fotoliul ministerial, ghionturile bulgarilor ci pe întreaga țară. Fiți atenți domnilor cârmuitori de azi! Inconștiența cu care vă îmbrăcați ca și cu un palton de iarnă , în fața invaziei streinilor poate să aducă năruirea de mâine a vieții poporului nostru românesc. Și atunci ? Iată marele semn de întrebare care ne sfredelește inimile, gândurile... George Acsinteanu Nota zilei Pericolul larvelor streine Fii La anumite cotituri ale istoriei, r Moi 1005« Vineri i Mcembrie 1935 fondator: OCTAVIAN GOGA Redicft# p Administrația: București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 41933 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni ; 100 pe 3 luni Pentru instituțiuni și autorități ÎQ00 lei „Au fost aruncate in cumpănă instinctele neamului“ — Cuvântare rostită de d. Octavian Goga la masa comună, după adunarea ținută la Cluj, in ziua de 27 Octombrie 1935 Domnilor, înainte de a pleca, trebuie să vă fac câteva mărturisiri. Sufletul meu este copleșit astăzi de o emoție cum rar se întâlnește la viață, Am avut o zi de mare sărbătoare. Partidul Național-Creștin se găsește în Ardeal la cea dintâi afirmare a lui, la cea dintâi biruință. Noi am dovedit astfel, că nu reprezentăm numai o ideologie pentru intelectuali, ci însăși credința mulțimii românești. Vă aduceți aminte lozinca pe care ați lansat-o adversarii noștri, : — „Avem cu noi masele populare !“ Oameni fără cerebralitate, scormonind instinctele josnice ale poporului, erau purtați în triumf, pe un maldăr de voturi. Ei aveau aerul că spun : — „Dumnezeu, ce-i drept, nu ne-a hărăzit virtuți personale, dar mulțimea ne urmează, fiindcă ne pricepem să-i aprindem poftele !“. Iată că acum masele populare sunt cu noi. Am primit botezul celor mulți, dar noi, spre deosebire de ceilalți, ne dăm seama de răspunderea care izvorăște din legătura noastră cu zecile de mii. Oamenii de duzina sunt lipsiți de această conștiință, fiindcă rădăcinile sufletului lor sunt la bucătărie. Noi am făcut cununia noastră cu poporul în numele unei înalte abstracțiuni. Marii arendași de voturi ai democrației mincinoase reclamau puterea în numele mulțimii. Dar noi am fost pretutindeni, în toate colțurile țării, la Chișnău, în Basarabia, la Oravița, in Banat, la Cernăuți în Bucovina, aici la Cluj, in inima Ardealului, și zecile de mii de oameni cari au răspuns de fiecare dată la apelul nostru, ne dau dovada că partidul Național-Creștin crește ca o avalanșe, pe care nicio forță protivnică n’o mai poate opri. Cuza și cu mine nu mai suntem niște ideologi, cari ne turnăm credința în tiparele gândirii la masa de scris, ci ne-am ridicat prin luptă pe valul unei mari mișcări naționale. Suntem în vârful piramidei astăzi, pentru că rădăcinile noastre sunt în inima celor mulți. Nu vi se pare o ironie să se mai vorbească de partide mici și de partide mari ? Cei cari ne categorisesc pe noi, după cum le vine la îndemână, nu mai reprezintă în momentul acesta decât câteva căprării de voturi în lichidare. La 14 Noembrie vom fi in Capitală cu batalioanele noastre, și vom da țării prilejul să facă o comparație intre noi și ei. SOLDAȚII ROMÂNIEI INTEGRALE. Bucuria pe care o resimt astăzi nu-i, însă, o bucurie de partid. E o bucurie patriotică. Suntem încadrați în marele instincte naționale și ziua biruinței depline o văd apropiată. Nu vom triumfa noi, ci puterile de viață ale neamului românesc! In ultimii 17 ani, bietul nostru popor a căzut de multe ori pradă rătăcirilor primejdioase. Sufletul țărănimei a fost răscolit de ațâțări fără scrupul, de cei cari au voit să transforme buna noastră mulțime într'o masă de manevră pentru taraba lor. Vă aduceți aminte cum agitația regionalistă pusese un zăbranic peste simțirea Ardealului. Eu am purtat atunci în inima mea o mare durere, dar am mers înainte pe linia dreaptă a drumului meu, privind cum oameni mărunți puneau stăpânire pe viața noastră politică. N’am sacrificat însă nicio silabă din credința mea, n’am făcut nicio concesie, cu riscul de a rămânea singur, înfășurat în adevărul pe care-l slujeam. Mi s’a spus în vremea aceia că sunt trădătorul Ardealului. Și cine erau aceia, cari îmi aruncau această insultă? Erau oameni, cari nu aveau de partea lor, nici puritatea de gândire, nici puritatea, de sânge. Iar eu trădam Ardealul, fiindcă voiam să redau Ardealul României, încadrându-l în integritatea perfectă a Statului Național! Din fericire, s-a făcut între timp rectificarea dorită. A căzut vălul de pe ochii celor înșelați. Ardealul se găsește astăzi înfipt în ideia de Stat, iar această definitivă integrare sufletească a fost desăvârșită de partidul Național-Creștin. Un om politic numai atunci poate fi mulțumit când își pune acțiunea lui in acord cu interesul de Stat. Adversarii noștri au fost în disonanță cu acest interes. Care dușman al nostru ar fi crezut, că desrobiții se pot întoarce într’o zi împotriva desrobitorilor? In ce postură penibilă se înfățișa sufletul Ardealului, protivnic fraților din vechiul Regat? Iată că noi am desrobit simți feri populara din această rătăcire. Suntem, dela cel dintâi până la cel din urmă dintre noi, soldații României integrale ! VALURI DE POPULARITATE PRĂBUȘITE Domnilor, eu sunt un analist, obișnuit să privesc faptele la lumina unei cercetări critice. Ei bine, analizând cu atenție lucrurile, presimt izbânda noastră apropiată. In România de după unire au fost trei valuri de popularitate. A fost mai întâi popularitatea Mareșalului Averescu. Ostașii cari s’au întors de pe front, înfăptuind întregirea hotarelor, au spus generalului glorios al tranșeelor: „Ne-ai fost conducător în război, să ne fii conducător și la vreme de pace !“ Dumnezeu vede ce curat a fost sufletul meu când m’am hotărit să merg alături de această simțire populară și să dau mâna cu acela care o întrupa. Un sentiment de eleganță morală mă împiedică să mă întind asupra amănuntelor, dar dacă nu s’a izbândit, nu-i vina mea. Al doilea val, lipsit cu desăvârșire de justificări superioare, întreținut de porniri a cerebrale, propovăduind lupta de clasă, plimbând pe tot întinsul țării o cămașe drept steag cu care se adunau voturi. Aici, în Ardeal, s’a pornit acțiunea regionalistă, dincolo, peste Carpați, demagogia țărănistă, două curente maladive, care trebuiau lichidate. Astăzi, formația național-țărănistă, împărțită în oameni cari sunt gata s’o apuce în toate părțile, nu mai înfățișează altceva decât solidaritatea impusă a propriului păcat. Coborâți-vă, ardeleni, în conștiința voastră, și spuneți ce gândiți, când ol vedeți pe d. Iuliu Maniu rătăcind prin gări, coborînd prin mici centre rurale, la Cut sau in altă parte, neindrăznind sa vorbească deschis, lucrând cu mici Insinuări, Întreținând o campanie perfidă pentru subminarea ideii monarhice... Iar șeful său, spre mândria Ardealului, este d. învățător de la Topoloveni, Ion Mihalache I INSTINCTUL NAȚIONAL Acest al doilea val de popularitate nesănătoasă s’a prăbușit pentru totdeauna. Al treilea val, după 17 ani de pedagogie cetățenească, s’a pornit să cucerească toate cugetele oneste din această țară. Oamenii aceștia, mințiți, înșelați și, amăgiți deatâtea ori au învățat ceva. Au înțeles, că trebue să des*robim țara de străini, fiindcă politicianii și-au văzut până acum de propria lor tarabă. Eu cred, că astăzi au fost aruncate în cumpănă instinctele neamului. Mai întâi, instinctul național. E ideia de apărare a patrimoniului atavic împotriva străinismului, care ne cotropește. Apoi vorbește instinctul religios. Nu simțiți cum trece pe deasupra pământul românesc, de la inimă la inimă, străvechia simțire a credinței in Dumnezeu? Al treilea principiu pe care instinctul mulțimii îl consacră, e principiul monarhic. Lumea românească înțelege, că aici în coastele Rusiei, înconjurați de dușmani, noi avem nevoie de un punct fix, în jurul căruia să se strângă toate forțele vii ale națiunii. Vorbeau de generația dinainte de război. Noi am știut care-i crezul nostru. Dacă se întâlneau trei români din trei ținuturi diferite, inima lor batea la fel, iar lozinca lor de raliere era aceiaș: unirea. Acum vin ratații politici ai vremii noastre să umbrească ideia de regalitate, dar psihologia populară îi respinge. Noi voim să salvăm ideia de autoritate în această țară, și subt cutele steagului ideii de Stat, crezând în Regele nostru, vom face să troznească oasele celor cari cred că pot primejdui viitorul acestei țări. VOI MERGE PANA LA CARAT Noi suntem in postura de salvatori al ideii de Stat. Pentru a ne ajunge ținta, vom fi nevoiți si luptării. In ceia ce mă privește, eu nu voi șovăi. Simt că zbuciumul meu are o înaltă justificare morală, de aceia voi merge până la capăt! Pentru cei zece-cincisprezece ani pe care-i mai am de trăit, nu voi consimți, să accept înfrângerea unei tranzacții. Sau voi sfârși In demnitate acest petec de viață care mi-a mai rămas, sau mai bine să putrezesc, alături de fratele meu, în cripta de la Rășinari! Pentru a duce această luptă, fără șovăiri și fără compromisuri, se cere să fiu înconjurat de tovarăși entuziaști. N’am nimic de făcut cu cei cari nu reușesc să fie un receptacol al sufletului meu și al simțirii celor mulți. O reformă nu se înfăptuește cu cei cari nu pot depăși micul lor egoism, pentru a se topi în colectivitate. De aceia, mă adresez tineretului: Voi sunteți copiii furtunei, voi v’ați născut în vremea când bubuia tunul, marele pedagog al morții, voi trebuie să vă războiți astăzi, luptând cu ideia și cu brațul, pentru credințele voastre !. ... VICTORIA NU POATE SA I ÎNTÂRZIE Noi nu ne angajăm la un duel de fraze cu adversarii noștri. Victoria, însă, nu poate să întârzie, fiindcă alminteri pun străinii genunchii pe grumazul nostru. Rețelele lor s’au multiplicat, ne strâng de gât din toate părțile și pentru a scăpa trebuie o scuturătură generală, înțelegeți, că o asemenea lotruință nu se câștigă cu apă de trandafiri. In toate colțurile, mai înainte de a triumfa, ideea a cerut sacrificii de simțire și de sânge. Eu mă declar și pentru unul, și pentru celălalt, iată mărturisirea mea. Iar acum, așteptați ordinele mele! (Cuvântarea d-lui Octavian Goga a fost întreruptă tot timpul de furtunoasele ovații ale ascultătorilor). - I—wwh aMBBBBBfr ** *’99**** 4444444444444444444444444444444444444444444444444444444 ■4444 4444444444-4444444444444-4 Umbre chinezești —* Ideia și copita <— Orice om, care nu suferă de ficat, de darul beției, de țâină și de alte prejudecăți interne poate înțelege ușor că, o copită nu este o abstracție. In privința copitei, nimeni nu are dreptul să-și facă iluzii. Deoarece, chiar dacă ar admite punctul de vedere iluzionist și ar stărui să ne convingă, că realitatea nu este realitate, ci este fum și închipuire, tot va trebui la urma urmelor să admită, că o copită are o solidă identitate materială. Așa că, în filozofia pozitivistă, copita capătă prestigiul unui ultim și definitiv argument. Ba chiar se poate dovedi, că pofta de filozofare pornește din copită. Cum filozofia derivă din senzația ca prim element de cunoaștere, — senzația, pe care o copită bine aplicată o dă omului, i nervilor [ intelectului lui» îl de G. M. IVANOV poate sili să desfășoare un proces de cugetare atât de intens și de fructuos, încât să ajungă să descopere chiar și adevăruri metafizice. Să ne amintim în treacăt de blândul și înțeleptul părinte al filozofiei, Socrate. Marele înțelept al antichității căpătase, cine știe în ce împrejurări, o copită de la un mamifer patruped oarecare. Cazul s’a discutat, desigur filozoficește, în toate cercurile cugetătoare din Atena. In urma căror cugetări s’a stabilit adevărul, așa zis de experiență, că omul, dacă are minte trebuie să evite ocaziunile în care — și să nu facă faptele pentru care i se poate aplica justificat o copită. Iată ce înaltă cugetare ne-a lăsat copita, pe care a încasat-o divinul înțelept. Copita mai poate fi și un bun străjer al moralității. De acest lucru m’am convins de visu. E mult de atunci, pe semne când eram copilandru. Mi-aduc aminte, ca prin vis. Mă găsiam într’o ogradă boerească, în care zbenguia o iapă. Și fiindcă eram copilandru, nu știam ce înseamnă asta. Un alt copilandru însă, care știa ce înseamnă asta, s’a strecurat în grajdul cailor , și a deschis ușa. Și de acolo, din semiîntunerecul grajdului, s’a repezit ca viforul în direcția iepei un falnic armăsar, care cu o superbă impetuozitate de zmeu negru, lucitor și cu ochii aprinși și-a manifestat spontan intenția să dea iepei oarecare fericire. Cum însă iapa nu era dispusă să se bucure de viață într-un timp neprevăzut de legile firii — deoarece zbenguiala ei nu era altceva decât o exuberanță de voie bună — a aplicat armăsarului cu picioarele dinapoi o serie de lovituri cu copita, atât de abil și vehement, încât a izbutit să-și salveze morala personală, evitând în plus cine știe ce complicații ulterioare. De atunci, sunt, iată, zeci de ani de când s’a produs evenimentul, ai mă- gândit oridecâte ori cere cazul: dacă fecioarele noastre ar purta în loc de unghii lunguiețe și tandafirii, (și unse cu „Ora” ca în revistele de modă) ceva copite solide la mâini și la picioare, câte din ele, dacă nu chiar toate, și-ar salva fecioria și morala personală ori de câte ori cavalerii seducători le șoptesc cuvinte cu înțelesuri amăgitoare și cu intențiuni subversive. Când copita prezintă atât în filozofie, cât și în morala personală și publică un interes atât de incontestabil — ce înseamnă, vă rog să-mi spuneți, acest dispreț pe care unele naturi poetice și alte naturi de crocodil îl arată acestui admirabil și minunat argument, de care se servesc câteodată, în împrejurări utile, cei ce scriu, cei ce gândesc, cei ce luptă pentru izbânda unei idei, unui adevăr, unui entusiasm nobil și mântuitor ? Ce înseamnă asta, vă rog să-mi spuneți, că de câtva timp, de când ne-a statornicit pentru toată viața năzuințele naționaliste, mă tot pisează un democrat cu mefistofelica intenție să mă convingă, că aici „se scrie cu corpita”. Nu cu capul, ci cu copita! —— așa afirmă dumnealui, domnul democrat. Domnul — vreau să știți — e astăzi „autoritate”, și deși e democrat sau fiindcă e democrat stăpânește viața, cum stăpânește crocodilul mocirla. — Eu, domnul meu, — îi răspund, nu scriu nici cu capul nici cu copita. Scriu cu Hardtmuth no. 2. îmi place mai mult decât no. 1. Totuși, când e nevoie, în „împrejurările utile”, sunt în stare să dau unei idei, care tresare în creerul meu, soliditatea copitei și dintr’o copită să fac un argument subtil și pătrunzător. Ai înțeles ? N’ai înțeles nimic ! — Cum așa ? — Uite cum. Voi, crocodilii și democrații sunteți elemente perverse. Vă place — ca desert — să vă îndopați cu minciuni și iluzii. Vă place să vi se spună că sunteți eleganți la fizic și gentlemeni la suflet. Că sunteți, în sfârșit, o altă specie de heruvimi. Sau, mai pe românește, vă place să vă lingă cineva sub coadă, cu fapta, cu vorba sau cu scrisul. (Codtinu are în pag. II), ^ » 444444444444-44444444 ^♦»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]+ + «4<»++44444+44*M< Exemplul Italiei —> Națiunile sunt tari prin ele insele . Acțiunea hotărâtă a Italiei, de a-și întinde puterea de stăpânire în Africa, pe un teritoriu colonial atât de necesar dezvoltării sale ca mare națiune, se datorește numai încrederii, ce-i inspiră virtuțile renăscute ale italienilor. Aceste virtuți, moștenite de la cuceritorii lumii, cari au fost cetățenii Romei de acum două mii ani, amorțiseră până ’n ziua când apăra ducele Mussolini în fruntea poporului italian. Sub conducerea acestui bărbat de Stat providențial a făcut națiunea italiană progrese uimitoare, ridicându-se prin muncă, cultură și disciplină la o treaptă de desvoltare, care impune respect și admirațiune tuturor celorlalte națiuni. Este un exemplu strălucit acesta mai ales pentru națiunea română, care prin poziția ei geografică este chemată să joace un rol foarte însemnat în mijlocul celorlalte state și națiuni din Sud-Estul european. Italia a înțeles foarte bine, că nu poate avea încredere decât în propriile ei puteri. De aceea, fără a neglija câtuși de puțin legăturile de prietenie cu celelalte națiuni, ea și-a văzut de interesele ei, pregătindu-se neîncetat pentru a se afirma ca o națiune mare și tare pe dreptul ei la viață. România n’are voie de cuceriri și de teritorii coloniale ca Italia. Așadară nu ,în scopul acesta ii poate servi Ca exemplu națiunea italiană. Țara noastră este destul de întinsă, spre a cuprinde și hrăni cu bogățiile ei o populație de două ori mai numeroasă. Insă ceea ce trebue să luăm exemplu acum de la italieni este dragostea nețărmurită de neam, conștiința sublimă națională, singura în stare să ne dea încrederea în noi înșine, spre a ne ridica la treapta cel puțin de adevărați stăpâni ai pământului nostru strămoșesc. Puternici prin noi înșîne, da, acesta este scopul măreț, spre care trebue să țintim, pătrunși de cel mai adânc naționalism. In rândurile noastre n’au ce căuta strămofilii, cari și-au vândut conștiința de neam, dacă au avut-o. Organismul nostru de Stat trebue curățit bine, deparazitat cu cea mai mare îngrijire de toate infiltrațiunile străine, cari n’au nici-o înrudire sufletească cu națiunea română. Abia de curând și cu multă timiditate se încearcă purificarea aparatului nostru de Stat de străinii, cari sub titlul de cetățeni minoritari îndrăznesc să-și arate dușmănia față de autoritățile Statului, în ale cărui servicii au fost și mai sunt încă îngăduiți. Ori, cum ar fi posibilă încrederea națiunii române in destinul ei, când țara, cu toate bogățiile ei, este lăsată tuturor neamurilor străine, cari o consideră drept colonie a lor africană ? Avem în fața noastră strălucitul exemplu al iubirii de neam, care-i mână pe italieni la izbândă prin pustiurile Africei, spre a-și asigura, dreptul la viață, țara lor nefiind încăpătoare și prea săracă pentru a-i hrăni pe toți. Noi, românii, n’avem nevoie să ne întindem prin ținuturi, sălbatice, spre a le civiliza. Pământul nostru să-l stăpânim, în țara noastră să ne întocmim rosturile ca națiune de viitor, tare ne dreptul nostru la viață. Și’n drumul așezării noastre definitive, ca stăpâni în țara noastră, să nu, mai îndrăznească nimeni nepedepsit să ni se pună obstacol. Avem încredere deplină în conștiința de neam, la care am început să ne trezim acum și noi, românii, căci națiunea noastră este destul de tare, prin ea însăși, să-și stăpânească țara. Am fost pare că vrăjiți să stăm în nemișcare, într’o nefirească amorțire, îndurând toate mizeriile veneticilor cu o resemnare de învinși ai soartei. Abia ne dăm acum seama, cât de mult am lipsit dela datoria noastră, perzând un timp prețios, de a ne pregăti pentru rolul însemnat, ce-l avem de jucat în mijlocul țărilor, cari ne înconjoară, și cari nu ne pot stima decât știindu-ne destul de tari prin noi înșine, fi. Istrafeț