Ţara Noastră, februarie 1936 (Anul 14, nr. 1072-1095)

1936-02-02 / nr. 1072

ROMANI CREȘTINI, In ziua de 18 Februarie se dă în județul Mehedinți o luptă pentru alegerea unui deputat. Această luptă iese din cadrul obișnuitelor hărțueli electo­rale. De obicei, în asemenea împrejurări, bătălia se dă între persoane sau între partide. In ziua de 18 Februarie se va hotărî la Mehedinți între Ideia Națională și Creștină și cei înstrăinați și jidoviți. Este a doua luptă de acest fel. Cea dintâi a fost în ziua de 15 ianuarie la Suceava, în Bucovina Acolo președintele­ suprem al partidului Național-Creștin a recoltat o izbândă strălucită. El a întrunit un număr de 6571 de voturi, adică majoritatea abso­lută din totalitatea votanților. Acum, aceleași concepții opuse se găsesc față în față la Mehedinți. In ambele alegeri nu a fost vorba de reușita unui om, fiindcă amândoi candidații și la Suceava, și la Mehedinți, sunt membri ai Parlamentului. Nici măcar nu este o luptă politică în­tre partide. Este o luptă între Ideia Națională și Creștină, repre­zentată prin partidul Național-Creștin, și tabăra anti-națională și anti-creștină, reprezentată prin tovărășia dr. N. Lupu-I. Miha­­lache. Deoparte spiritul tradițional românesc, de partea cealaltă invazia străină care ne cotropește țara. In orice luptă electorală purtată subt egida democrației se cere, însă, o instrumentare tehnică necesitând însemnate chel­tuieli. Este vorba de propaganda în scris și prin grai viu, deci tipărituri, mijloace de transport și altele, care n'au nimic a face cu obișnuita cumpărare de conștiințe, practicată de cei cari la Suceava au risipit din plin bani și rachiu, socotind că cu aseme­nea spurcate mijloace vor izbuti să câștige voturile mulțimei. Național-țărăniștii varsă și de astă­ dată sume considerabile. Județul Mehedinți a fost inundat de cete de bătăuși plătite cu bani grei. Știe țara că au de unde. Sunt fonduri acumulate din nemaipomenitele afaceri cu cari au secătuit lumea : împrumutu­rile de Stat, regiile autonome, telefoanele, chibriturile, contrac­tul șoselelor, „Skoda", și celelalte, — dar sunt mai ales contri­buțiile oculte pe care capitalul străin în ultima lui zvârcolire le pune la dispoziție ca o recunoștință pentru câștigul de ieri și ca p­arvuni pentru hoția de mâine. Noi nu avem bani. Suntem partid sărac și suntem oameni săraci. De aceea, la solidaritatea păcatului și a musafirilor ne­poftiți de peste graniță, cari au pus la cale exploatarea țării noastre, să răspundem cu solidaritatea tuturor Românilor și a creștinilor, pentru apărarea fireștilor drepturi ale Neamului, câș­tigate cu lacrimi și cu sânge. ROMÂNI CREȘTINI. Ne îndreptăm către voi, cari înțelegeți ideia clădirii unui Stat Național, pentru a cărui izbândă am jurat cu mâna pe Evan­ghelie, în Sfânta Mitropolie de la Iași. Ajutați-ne în lupta cea mare, pe care o purtăm cu învierșunare pentru voi. Alegerea de la Mehedinți, cu rezultatul ei va hotărî orientarea viitoare a politicei românești. — Contribuiți fiecare cu ce puteți pentru biruința mișcării in­­­tensie în România copleșită de străini și trădată de înstrăinați. Sumele de bani se vor trimite sau depune la d. arhitect î. D. Enescu, str. Cobălcescu, București. A. C. CUZA OCTAVIAN GOGA Hora zilei Teatru pentru tineret O grijă deosebită se accentuia­­ză, în mai­ toate tarile pătrunse de o sănătoasă civilizație, pentru cultivarea tinerelor vlăstare, in­­tr’un desăvârșit spirit de ridica­re a sufletelor prin cultură și prin frumos. Pedagogia, această­ extrem de grea artă de a modela sufletele, a le­ înfrumuseța și a le lumina, în evoluția ei de la Montaigne, Her­bart, Rousseau, Pestalozzi și până la ultimii moderniști, a atins înăl­țimi , într adevăr nebănuite. Re­ligia iubirii lui Pestalozzi, alături de puterile pe care i le strecoară natura in sufletul copilului, așa cum, atât de frumos le-a arătat Rousseau în nemuritorul „Emil“, și-au găsit un vast teren de mani­festare în pedagogia modernă . Dar, pentru formarea unui ca­racter, de la primele lui manifes­tări din clasele primare și până la cele mai înalte trepte de cul­tură, școala de azi și-a lărgit pe­reții dincolo de hotarele ei prevă­zute în programa analitică. Și pe drept cuvânt. O cultură integrală nu se poate acumula într'o minte doritoare de lumină numai de pe băncile școalei, numai din explica­țiile profesorului secundar sau din cursurile conferențiarului univer­sitar. Alfabetul, acest minunat mijloc pentru descifrarea primelor taine ale cărților, ca și noțiunile căpătate în orele de clasă nu sunt decât primele îndreptare pentru viața înaltă a gândirii, a creației. De aceea adevărata și marea cultu­ră se poate împărtăși, mai mult dincolo de școală, printr'o nestă­vilită dragoste de citit, prin mie­rea de lumină pe care ți-o dau lite­ratura, arta, filozofia, teatrul. In­cursivul meu de azi mă voi opri deci la puterile teatrului e­­ducativ, teatrului sănătos, teatru­lui­ pentru tineret. Iată deci inițiativa pe care a luat-o Teatrul Li­gii Culturale, ală­turi de Teatrul Național de a oferi matineuri pentru școlari, merită un sincer și neprecupețit elogiu. Tinerii avizi de a pătrunde cât mai profund în tainele marelui frumos al culturii estetice, au, așa­dar, prilejul ca prin aceste mati­neuri să-și satisfacă dorințele su­fletelor lor, acumulând cultură să­nătoasă, fără să simtă, râzând cu hohote sau fiind impresionați de viața de basm și de vis a eroilor. Astfel la Teatr ul Ligii­ Cultu­rale tineretul școlar în ultimele matineuri, a putut să pătrundă­ mai mult decât în toate explica­țiile profesorilor, viața cu vacile profund omenești a „Avarului” de Molliere, capod’opera literatu­rii dramatice universale , iar la Teatrul Național să trăiască, in vis și în furie, minunatul basm al­ genialului nostru povestitor Ion Creangă : „Harap Alb”. Am fost întro după amiază în fața Teatrului National, tocmai când elevii eșeau de la spectacol și entuziasmul cu care acești copii discutau peripețiile prin care a trecut frumosul Harap Alb pre­cum și sensul adânc omenesc care se desprindea din această furie, m’a impresionat. Cred ca cea mai plăcută și cea mai înțeleasă lecție de literatură le-a fost acestor co­pii cu obrajii îmbujorați și cu sufletele calde, basmul de pe scenă. In fața acestui adevăr de nes­trămutat, cuvântul nostru este , procurafi, tineretului cât mai mul­tă fericire, aducându-l prin vrăji­­toreștile mijloace pe care vi le o­­feră, domnilor profesori, puterile teatrului, ale literaturii sănătoa­se, ale marelui frumos. George Acsinteanu Cavalerii de la Mehedinți — Un singur scop și o singură voință — Un ziar de provincie, al că­rui director a umblat prin județul Mehedinți, pentru a se informa la fața locului despre cele ce se petrec acolo, numește cavaleri pe oltenii de la Mehedinți. Admirabilă caracterizare, și a­­tăt de îmbucurătoare pentru noi, cari auzim zilnic din pâlnia haut-parleurului sărindărist, că românii s’au sălbăticit, că româ­nii și-au pie­rdut busola morală. Este adevărat, că dacă se poate vorbi despre o sălbăticire a ro­mânilor fenomenul se produce și se constată exclusiv în regiu­nile în care a bântuit din 1925 și bântue Încă molima democra­ției. Din fericire, vântul sănătos, vânt de munte, al naționalismu­lui curat și curățitor, curăță te­renurile românești de infecția pestilențială a iudeo-țărănismu­­lui comunist. Să revenim acum la cavale­rii de la Mehedinți. Să înțelegem expresia in semnificația ei spi­rituală. Cum ajunge și prin ce e omul simplu, țăranul nostru ne­voiaș, la această înaltă conștiin­ță de sine, la această clară în­țelegere a unui drum de urmat, ia această încordare a tuturor e­­nergiilor sale intr’u urmărirea u­­nui scop idealist, a unui scop de onoare și de prestigiu — exact trăsăturile care caracterizează construcția spirituală a cavale­rului din toate timpurile și de toate categoriile ? Răspunsul este simplu : româ­nul, țăranul nevoiaș de la țară, singurul care a crezut întotdea­una sincer tot idealurile noastre naționale și singurul care le-a consacrat cu sângele său nepre­țuit, s’a transformat sufletește în acest proces, pe care ii trăim astăzi cu toții, al Revoluției Na­ționale. D. Octavian Goga a strigat ca să fie auzit de toată lumea: revoluție națională înseamnă transformare spirituală, înseam­nă resurecția morală a Româ­niei mare și modernă, și spune apoi : dacă ne-am unit într’o u­­nitate geografică, trebuie să ne unim într’o unitate spirituală. Acesta este scopul unic, suprem, istoric, dirigent al României na­ționaliste și spre atingerea lui s’a încordat ca oțelul voința to­tală și totalitară a țării întregi. Meritul, intr’adevăr, providen­țial al conducătorilor mișcării naționaliste este că au putut — în sforțarea lor gigantică să co­boare această lumină pe supra­fețele tulburi ale realităților românești și să facă în așa fel și într’un timp atât de scurt ca să fie România a Românilor. Nu băgați de seamă oare, că pentru prima dată de când ro­mânii au intrat în viața publi­că, — deabea acum, deabea în zilele noastre au început ei să se afirme conștient și printr’o con­știință in bloc, in masă, în nu­măr mare, în număr totalitar, să se afirme — zic — ca panduri moderni ai eternității noastre istorice, ca cei mai autentici ca­valeri ai revoluției naționale. Niciodată, românii nu au năzuit mai cu ardoare să se vadă stăpâni absoluți pe țara lor, niciodată ei nu au voit ca acum să-și dea o nouă viață pu­blică, să-și cristalizeze nouă principii dogmatice, să-și solidi­fice credințele istorice, să-și re­facă până în temelii sau mai bine zis din temelii existența de toate zilele. Din punct de vedere spiritual, poporul român nu a fost niciodată mai activ ca în zilele acestea. De bună seamă, iudaismul cu toți exponenții săi, cu toate va­riațiile sale politice, cu toți mercenarii săi de origine româ­nă, cu batalioanele sale de ca­lomniatori nu va putea pricepe faptul psihologic al transfigură­rii noastre iraționaliste. Sau, să ne găindim mai bine, poate că tocmai fiindcă a price­put cu instinctul său de conser­vare minunea sufletească a Ro­mâniei — care înseamnă practic și politic, lichidarea iudaismu­lui — poate tocmai de aceea s’a deslănțuit cu atâta furie asupra poporului român, asupra noui­­lor sale drumuri românești. Mișcarea antinaționalistă a iudaismului confirmă experi­mental nu numai existența ex­tinsă și adâncită a naționalis­mului purifica­tor dar și perspec­tivele de mâine pe care le-a des­fășurat încă astăzi. Noi avem un singur scop: Ro­mânia a Românilor și o singură voință : să o realizăm cât mai curând și cât mai întregit. Și iu­daismul are acelaș scop, dar in­versat : România să fie a tutu­ror, să nu fie niciodată a româ­nilor, și are iudaismul o singură voință : să împedece înfăptuirea acestui ideal românesc, să-l a­­mâne dacă e posibil până când se va dezlănțui revoluția iudeo­­socială, care va preface pe toți și pe toate într’o pustiire sovie­­to-comunistă. Dar totul e un zadar: minunea a început să devină realitate zilnică, românii se transformă în cavaleri ai Revoluției Naționale și nu este departe timpul, când spiritul românesc prin uriașa sa eficiență creatoare va creia o nouă viață, o nouă romanitate. Când vorbim de cavalerismul naționalist al țăranilor noștri, nu împerechem cuvinte fără sens, nu vorbim de schipuiri de­șarte. Cine nu vrea să creadă aici la București, să meargă la Mehe­dinți. Se va convinge întâi de toate ce înseamnă disciplina na­ționalistă, ce înseamnă conștiin­ța clară în fața unei probleme ce trebuia frumos și cu entusiasm rezolvată, se va convinge de câtă înviorare s’a învrednicit provincia stătută și nevoiașe de până­­ acum, se va convinge ce înseamnă ca efect imediat na­ționalismul pe care îl propovă­­duim noi și ce psihologie idea­listă creiază el. Se va convinge apoi ce barbară este democrația iudeoțărănistă, care nu se poate afirma prin principii pentru că nu le are și nu poate atrage prin virtuți, fiindcă este putredă de defecte și vicii. Priviți spre Mehedinți , veți vedea pe românul nou, romanul crescut sufletește, în ritm rapid, în lumina spiritualismului creș­tin, iluminat în fața vicleniilor iudeo-democratice, prin idealul naționalist care a coborît și să­­lășluește în sufletul lui. Avem o nouă aristocrație ro­mânească, pe cavalerii naționa­lismului. Primele sfaturi le pu­n­­teți vedea în chipul și înfățișa­­­rea cavalerilor de la Mehedinți. Gh. Drago? ********************* Migrațiu­nea samsarilor Serviciul migrațiunilor de la mi­nisterul Muncii a fost trecut la mi­nisterul de Interne. D. I. Nistor s’a opus. A intervenit pe unde a putut. S’a plâns primului ministru. A dat a­­catiste. Dar toată împotrivirea sa a fost zadarnică. Migrațiunile au trecut totuș la ministerul de In­terne. Străinii cari îi puteau uneori să se aranjeze, prin complezențe ne­­m­ărturisite, vor fi nevoiți,, de-acum înainte să bată la ușa d-lui Ion In­­culeț, a d-lui Eugen Titeanu sau a d-lui Sergiu Dimitriu. Precis nu se știe, de­oarece atribuțiile sunt încă în discuție, la masa verde. Fiecare și le dispută. Și orice s’ar spune, ministerul de Interne impresionea­ză mai mult. Aici e un comisar care pândește in dosul porții. Mar ca­m e fioros, dar poartă uniformă. Aici, de asemenea străjuește. In umbră, un detectiv, puțin cam voluminos, e drept, dar destul de încruntat. Aici e o latifundie a Siguranței și dese­ori își face apariția printre ușile capitonate chiar d. Gabriel Mari­­nescu, despre care bunii noștri stră­ini cari ne iubesc atât de mult, știu că nu prea e dispus să stea la taifas. Oaspeții noștri s’au cam sburlit. La ministerul Muncii învățaseră topografia clădirii, cunoșteau in­trările și eșirile, știau unde să aș­tepte, prin colțuri, in fața cui să ridice mai cu respect căciula, cui să spună sărut mâna, aveau lista comisiunilor respective, în sfârșit, nu se simțeau stingheri și nu mai erau cercetați de emoții. Acum, lucrurile s’au schimbat. Siguranța e întotdeauna bănuitoare. Și se pri­cepe mai repede să descoase psiho­logia solicitantului. Șederile în țară vor fi trecute prin ciur și prin sită — presupunem! — și biletele de prelungiri atât de prețioase vor fi căpătate mai anevoe, cu nădu­­șeli mai abundente sau uneori de loc. Odată cu mutarea serviciului pentru controlul străinilor, s-a des­­lănțuit migrațiunea samsarilor. Nu mai e pentru nimeni un secret că la ministerul Muncii, petiționarii plă­teau samsari de meserie ca să facă intervențiunile cuvenite. Aici o pre­lungire de ședere in țară, se pare, n’a fost căpătată decât prin inter­mediari contra comision. Profesio­niștii acestui soiu de trafic, ni se spune, au ridicat case din sporturi, umblă in automobile proprii, stă­pânesc moșii, sunt, cum s’ar zice, oameni cu situații. Era de așteptat, prin urmare, ca trecerea serviciului migrațiunilor de la ministerul Muncii la ministerul de Interne, să atragă după sine în­treaga puzderie de samsari, anexa inevitabilă a acestui nenorocit ser­viciu. Și astfel, câteva zile în șir birou­rile ministerului de Interne au fost luate cu asalt, samsarii au năvălit pe scări, pe coridoare, în birourile șefilor de cabinet, îmbrăcați cio­­cnește, cu blănuri la gât, cu pălării tari, pudrați și parfumați, cu ser­­­­viete enorme și scumpe și bineîn­țeles, importanți, teribil de impor­tanți și grăbiți, mai ales grăbiți. E o metodă. In primele zile autorită­țile au crezut că au de aface cu oa­meni cum se cade, cetățeni onora­bili, în sfârșit, nu cu samsari, cu traficanții prelungirilor de ședere in țară, cu această bandă de sper­­turi ordinari. Dar zarva începutu­lui a trecut repede. Samsarii au fost identificați. Nu ne vine totuș să credem că se vor intimida. Samsarul e un in­­drăsneț, obrasnic, gata să primeas­că palme și a doua zi să vie din nou, perseverent, și nu se dă înapoi de la nici­un mijloc pentru a-și câș­tiga pâinea. Oameni fără profesii, care au încercat în viața lor toate carierele, aventurieri porniți să se căpătuiască, samsarii folosesc orice procedee. Intimidează, lingușesc, fac intrigă, se fac preș ca să fie călcați în picioare, corup și ame­nință, întotdeauna îndrăzneala lor a învins. Se va întâmpla acelaș lucru și la ministerul de Interne? Va fi în ori­ce caz, o luptă cumplită între au­torități și organizația samsarilor. Tot astfel a fost și la Muncă. Tot astfel va fi și la ministerul de In­terne? Pare că nu-mi vine să cred... I. P. Prundeni 44 ♦ 4 ♦ ♦ ♦ ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]4 ♦ ♦ ♦ ♦ 4 ♦+4­4-4 » 4-4­4­4­444 4 444444 44444 4444 *4 4-4 j I I După faptă și răsplată Mărturisim din capul locului că nu ne este dătuși de puțin a­­­­greabil să ne ocupăm de ținuta­l presei evreești. Cititorii noștri au avut prilejul să se edifice de­plin, din scrisul nostru, despre substratul murdar care rezidă la­­ temelia gândurilor și acțiunilor lor. Diagnosticul moral a fost pus în chip peremtoriu asupra a­­cestei coaliții de rău­făcători pu­blici, de către oameni încercați și larg văzători. Atât primejdiile pe cari le subsumează in ființa lor, cât și remediile practice de curmare a acestui rău social au fost bine stabilite, încât, nu am avea de adăugat, din acest punct de vedere, nimic. Cel mult, să­­ așteptăm momentul dorit de în­­­­treaga suflare românească re­­l deșteptată­ — care se pare că nu i e prea departe — când să tradu­cem în fapte convingerile noa­stre. Dar iată că nu suntem lăsați­­ în pace de aceste liste suprem­e. • La tot pasul pe care-l facem in­­ drumul nostru, de realizatori ai­­ unor vremuri mai bune și mai j demne pe seama acestui neam,­­ suntem împroșcați cu balele lor­­ veninoase, atacați pe căi piezișe,­­ calomniați în chip nerușinat. Se­­ înțelege, deci, că nu putem ră­­­­mâne indiferenți față de acea­­­­stă avalanșe de injurii pe cari, o zi de zi, o aruncă asupra parti­­­­dului Național Creștin și a ma­­­­rilor săi comandanți. Dându-și seama că biruințele­­ acestui organism politic, pe cari le dovedește în sânul maselor populare, vor aduce o schimbare totală în viața acestui stat, tăin­­du-le pe viitor orice posibilitate­­ ie pescuire în apă tulbure, se năpustesc cu întreg arsenalul lor de arme inumane asupra lui. Așa că, oricine ar deschide fițuicile lor, și și-ar impune răbdare spre a le citi, se poate convinge ușor de acest lucru. Ce-i adevărat, îndrăsnea­la lor­­ fără margini este încurajată și­­ de adversarii noștri politici, na­­­țional-țărăniști. Ce anume legă­­­­turi de sânge vor fi existând in­­­­tre pistruiații din Sărindar și­­ conducătorii acestui partid, nu­­ știm. Dar ceea ce știm, e că între­­ unii și alții există o vădită tovă­­­­rășie. Că această tovărășie se da­­­­tor­ește unei acțiuni reciproce de jecmănire a avutului public, pentru lumea onestă din țară a­­proape nu mai e un secret. Foștii cârmuitori ai Statului asupra cărora apasă pe zeci afacerile imunde: „Skoda“, „Swensca“ etc., și dintre cari se găsesc ată­t­ția în anticamera închisorilor, cu aceste paseri călătoare, popo­site pe meleagurile noastre cu­­ singurul scop de a ne prăda pa­trimoniul colectiv, au ceva co­mun: acela al câștigului ieftin și ilicit. Și atunci, cum ați vrea d­v. să nu se susțină între ei ? Cum am­ putea, bună­oară, să ne aș­teptăm la o analiză obiectivă a desfășurărilor politice, ale par­tidelor noastre și, mai ales, cum ne-am putea aștepta la o cinsti­tă și loială apreciere a marilor acțiuni de reînoire socială, pe care cu atâta elan și vigoare o desfășoară partidul Național Creștin, în aceste clipe istorice ? Desigur că nu le convine deloc s’o facă. Și nu le convine, fiindcă își văd socotelile lor mărunte în­curcate. Așa fină, inventează cu mintea lor înfierbântată programuri ale așa zișilor „huligani“, fă­ră ca în realitate să existe așa ceva. Lan­sează ideea că am fi susținuții guvernului, deși toate probele dovedesc contrariul. Acreditează în opinia publică versiunea că a­­cest partid n’ar fi decât expre­­siunea unor sugestii de peste ho­tare, în slujbă, deci, a altor in­terese decât cele românești, pen­tru ca să poată, firește, să de­turneze mulțimea de la calea pier­zării pe care a apucat-o! A­­ceasta ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, decât că ei Blumenfeizii, — cu capetele pli­ne de trădări — să ai deven­i a­­părătorii patrimoniului nost­­­u sacru, iar apostolii verificați de acest neam timp de decenii, cum e un A. C. Cuza și un Octavian Goga, să fi devenit trădătorii a­­cestei scumpe moșteniri spiri­tuale a neamului. Se poate o mai mare întoarcere pe dos a realităților ? își poate închipui cineva o mai mârșavă răsturnare a adevărului, o mai crudă con­trafacere de atribuțiuni ? Soco­tim că nu ! De aceia, atragem atenția tu­turor oamenilor de bună credin­ță din această țară să fie în gar­dă față de această desperată tentativă pe care o duc perciu­nații din Sărindar. Mai putem a­­dăuga, pentru deplina liniște a acestei lumi neaoșe și cinstite la care ne adresăm, că toate obrăș­­nic­ile acestor lifte indezirabile vor fi plătite cu vârf și îndesat. Fiindcă, vorba înțelepciunii popu­lare, orice faptă își are și răs­plata ei. Și verdictul maselor populare acesta e : să­­ se plăteas­că toate fără­delegile netrebni­cilor, oricine ar fi ei. Iar noi, fiind ultima și singura lor spe­ranță, vom ști să ferim aceste mase de o nouă deziluzie. Pen­tru aceasta insă, se cere un sin­gur lucru : ca toată lumea au­tohtonă să fie pătrunsă de fio­rul marei izbă­nzi pe care o țin­tim noi aceștia din partidul Na­­țional-Creștin și, in consecință, să fim sprijiniți fără șovăire in luptele noastre de primenire a vieții sociale. I. Lancrănjan ****** *­4444444­44444 Caracterul creator al naționalismului In mij­locul acestei vieți, unde fiecare om își poartă crucea, pe care destinul i-a așezat-o pe li­nieri și sub povara căreia se în­duioșează și se bucură, plânge și râde, e învins și învinge, are mo­mente în care sufletul său hărțu­it de neajunsuri, de doruri și une­ori de dramatice îndoieli, se ridică deasupra ruinei și se înseninează. Sărbătorile naționale sunt sortite să aducă înseninări în sufitei neamului. Sentimentul de venera­ție în fața vremurilor încinse de duhul faptelor eroice și al oame­nilor cari au înțeles eroicul vieții și s’a­­ conformat imperativelor lui, se împletește, în astfel de mo­mente, cu adânca credință în ros­turile, pe cari le-a încredințat destinul istoric neamului nostru. Dacă, nu sufletul oamenilor, de ION BANU cari și-au îndeplinit datoria față de neam, o sărbătoare națională le aduce o înseninare și o învio­rare, așa cum aduce în general gândul datoriei împlinite, în schimb sufletul tineretului aduce elanul vieții, fiorul eroismului, ce-l va face în viitor, să nu se spe­rie în fața greutăților, cu cari va fi nevoit să lupte, să nu cunoască șovăirile în fața sacrificiului de orice natură ar fi el și mai presus de toate îl pregătește să aibă tă­ria necesară, când împrejurările vor cere, să se apropie și de a­­bisurile morții, pentru triumfurile imperativelor ideei­ naționale. Suferințele și eforturile au fost fără însemnătate în fața luptă­torilor, pentru unirea din 1859. Sacrificiile nu-i înspăimântau. A­­propiata înfăptuire a visului un­­ ni îi stăpânea, cu puterea unei forțe mistice, ce venea de dincolo de ei, din adâncurile indescifrabi­le ale instinctului național. Aceas­tă forță misti­că a declanșat și a canalizat elanu­l vieții lor spre ideal. Deși, stră­inătatea constituia pentru idealul de unire al neamu­lui, un vast teren în care se în­crucișau simpatiile, indiferența și dușmănia, cumințenia oamenilor, pe care soarta nu i-a hărăzit în acel moment istoric, au știut să înfrângă indiferența unei diplo­mații străine, ce nu putea concepe rostul nostru sub soare, decât în sfera intereselor unor minorități, străine și anacronice, de la care nu ne-au venit în cursul istoriei, decât suferințe, pe care le-am plă­tit din belșug cu lacrimi și cu sânge. Cumințenia și energia a­­cestor oameni s­a risipit în afară de luptele ,cu opoziția străinătății și în luptele cu oamenii ruginiți sufletește din interiorul țării», cari nu­­ puteau înțelege porunca sân­gelui și prin situațiile pe cari le dețineau puteau să devină pe­riculoși pentru ideea unirii. Ajun­ge să amintim micimea de suflet a lu­i Teodor Balș, care subordona interesele mari ale Moldovei unei ambiții deșerte, de a ajunge pe tronul Moldovei. Un alt nume p­e care istoria unirii îl amintește cu desgust este al bulgarului grecizat Nicolae Vogoride. O secătură cu suflet de slugă, care după ce își luase angajamentul im mod so­lemn, că nu va lupta în contra unirii, s’a dedat la cele mai josni­ce persecuții în contra unioniști­­lor și întreținea corespondență cu toți ambasadorii dușmani ai u­­nirii. Numai datorită fostei sale soții, fiica lui Costache Comachi, a putut fi demascată această figu­ră sinistră de intrus în viața unui neam, pentru care nu avea nici o înțelegere și nu nutrea nici o sim­țire pentru rosturile românismu­lui. Aceste suflete mărginite și de r­ea credință au fost izolate și re­duse la tăcere, iar dreptatea a triumfat, prin înfăptuirea unirii Prin­­ci­patelor. După înfăptuirea primului pas în unitatea națională, ideile for­ței, ideea de unitate națională și ideea de libertate națională și-au urmat destinul lor. Ele au asigu­rat independența pământului ro­mânesc și au dus la întemeierea României de azi. Dacă ideea de unitate teritorială a devenit fapt împlinit în zilele noastre, nu este mai puțin adevă­rat, că destinul vieții românești, nu s’a încheiat prin înfăptuirea acestei mari idei. Prin unirea teritorială, în acelaș stat, neamul românesc n’a primit decât dreptul la viață. Viața românească,­­ce va aduce înfăptuirile destinate cul­turii umane, cari să poarte în structura lor imponderabile speci­fice rassei românești, abia acum începe. Și de aceea imperativul momentului nostru istoric, ce se desprinde din frământările zi­lei, cere, închegarea acelui sistem de forțe spirituale, de care este absolută uvoie, pentru a ajunge la înfăptuirea creațiilor, pe cari neamul românesc le așteptă dela viitorul său. Dar, înainte de a ajunge viața românească să-și în­chege acel sistem de forțe spiri­tuale de care are absolută nevoie. (Urmare din pag.­u­l­ a) === Linii și puncte • • • Derbedeul Faimosul haiduc al codrilor de­vastați, haimanaua politică de la Fă­găraș, care răspunde la numele de Aurel Dobrescu, un­ cunoscut client al cabinetelor de instrucție, a fost recent trimis în judecată pentru vina de lese-majestate. Era de așteptat. Derbedeul na­țional-țărănist e capabil de orice crimă — începând cu misterioasa dispariție a ordonanței sale. Bandi­tul care a furat pădurile statului, tovarășul de escrocherii al lui Ti­­beriu Vornic, nu e în stare de alt­ceva. Prin vocație Aurel Dobrescu e un infractor, un nemernic peste care s’a abătut destinul, o pușla­­ma capabilă de orice îndrăsneli. Și totuș Aurel Dobrescu e frun­taș al partidului național-țărănist și conducător al propagandei elec­torale din județul Hunedoara.. D. Costăchescu declară... D. N. Costăchescu, de la Iași, iar a mai făcut unele declarațiuni, chi­purile politice. A strâns la un șpriț câțiva corespondenți de ziare și le-a dictat produsul teribilei sale cugetări. Ca de obiceiu, găunosul profesor de la Iași, a luat-o din nou razna. Nu e nici o mirare. E spe­cialitatea sa. D. N. Costăchescu e un biet om ramolit, ratat, pierdut, o nenorocită epavă pe care o bat toate vânturile. Trecerea sa pe la ministerul In­strucțiunii publice a fost o catastro­fă. Profesor de chimie, după legea veche, cu mintea constipată și cu sufletul abrutizat, d. N. Costăchescu n’a priceput nimic din problemele școlii românești. D-sa a introdus in această școală, pe seama căreia se fac cele mai nenorocite experiențe, spiritul materialist al pregătirii sale. Lipsit de calități personale, mi­nistru svârlit la coșul cu nimicuri, din primele zile ale venirii sale la Instrucția publică, d. N. Costăchescu încearcă să cucerească pozițiile pier­dute din pricina incapacității sale dovedite, prin lamentabile mijloace de agent electoral. Ce rușine pentru un profesor uni­versitar ! Istoria d-l ui dr. N. Lupu In Baia de Aramă a avut loc o întrunire național - țărănis­tă. A vor­bit cu acest prilej și inevitabilul dr. N. Lup­u. Lumea știe cine este d. dr. N. Lupu, ce-a făcut în viața sa de până astăzi și ce reprezintă în acest moment. D. dr. N. Lupu a vorbit cuprins de spasmurile unei isterii îngrijoră­toare. Nu s’a căutat la vreme și per­manenta sa stare de ebrietate i-a agravat boala. D. dr. N. Lupu e cel mai fioros demagog cunoscut în țara noastră. Un iresponsabil care făgăduește totul, ca să nu împli­nească nimic, un măsluitor care face dintr’un ban, doi, un băiat de preot care s’a dat pe mâna evreilor, spurcând tradiția familiei, întreținut al cluburilor de joc de cărți, conduse de fratele său Cos­tache Lupu, îndopat cu banii jidă­­nimii din țară și susținut de presa halmanilor cu perciuni, bietul dr. N. Lupu nu e, în acest moment, de­cât manechinul ridicol, jucat pe sforile trase din culise de oculta evreiască. Peste un asemenea stâlv mors, scuipăm și trecem mai departe...

Next