Ţara Noastră, iunie 1936 (Anul 14, nr. 1161-1180)
1936-06-01 / nr. 1161
REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, str. Câmpineanau 4, teleit. 4.19.33 Organ al partidului Național-Creștin Abonamentul s 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual, 200 pe 6 luni, 100 pe 3 Luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. Atacul desperaților Suntem în ajunul mult trâmbițatei întruniri a național-țărăniștilor, din Capitala țării. Ziarele din Sărindar, fac fel de fel de prognosticuri alarmante, cu privire la această demonstrație. In înfierbânțeala ce li-a apucat, nu mai bagă de seamă postura ridicolă în care se complac. Vestesc cititorilor lor, complicații mari în politica internă, tensiuni politice extraordinare, menite să aducă schimbare în organismul vieții de Stat. " Iau, intr’un cuvânt, dorințele lor drept realități, și brodează după impulsurile lor ancestrale și, desigur, conform sugestiilor primite din partea Kominternului, un fel de revoluție. Interese care dictează de aiurea le impun acest rol ticălos. Avem și dovezi suficiente să fim convinși de această năzuință a lor. Mai mult, știm că și-au găsit și instrumentul prin care să-și pună — atât cât vor putea — in practică, scopurile lor nemärturisite. E frontul popular la care a aderat și partidul internațional-țărănesc. Instrumentarea aceasta a lor e ceva mai veche. Ea a fost demascată de altminteri, nu numai în coloanele ziarelor cu adevărat românești, dar chiar dela tribuna Parlamentului. Dovezile concludente pe cari președintele partidului Național-Creștin le-a adus, cu câteva luni în urmă, au lămurit conștiințele tuturor bunilor români. Procesul urzit subteran de dușmanii actualelor organizații de Stat, s’a conturat în toate amănuntele. Iar alunecarea, conștientă sau inconștientă, a partidului național-țărănesc spre acest joc primejdios, a fost evidențiată cu probe de neînlăturat. Se știe acum, pentru că toate ziarele acestor călători cu călimara la brâu, acestor înșelători de profesiune, acestor exploatatori neonești, acestor indivizi fără patrie și Dumnezeu, sunt puse în slujba unui partid, care de mult nu mai reprezintă năzuințele de mai bine ale acestui neam, ci pe ale străinilor acaparatori. Propaganda pe care i-o fac acestui partid, este din interes pur și simplu. Din interes meschin și egoist. Și-au găsit șudăigoimii pe cari-i căutau. Numai că socoteala lor nu-și va ajunge sorocul. Revoluția pe care o doresc ei nu se va întâmpla. Schimbarea actualelor forme de stat la noi nu se va reuși, oricât de ingenios și-ar fi făcut planul lor. Și nu-și vor atinge sorocul, pentru două motive: întâi, că partidul pe care l’au câștigat de fațadă în acțiunea lor, nu mai are rezonanțe în sufletele neaoșe și oneste, adică în sufletele capabile de eroism. Al doilea, că avalanșa spiritelor adevăraților luptători, pe care nimeni și nimic în lume nu o va putea opri din mersul ei, se găsește, din nefericire pentru ei, dar din fericire pentru trăinicia acestui stat, în alte mâini, cari, la momentul oportun, vor ști să curme și cu jocurile de-a revoluția. Momentul acesta nu poate fi depășit cu simple manevre de club. Academia Română . __ Academia Română este obiectul unor atacuri întețite. De cdste ori sunt alegerile de membri la ordinea zilei, atacurile se concentrează iar nemulțumirile și aspirațiile nesatisfăcute, se transformă în proectile aruncate în prestigiul acestei instituții. Ce se obiectează in general, ’Academiei Române? I se spune in primul rând că se ocupă de lucruri vechi, că n’are o poziție centrală în fenomenul culturii românești, că adevărata cultură și oamenii ei nu sunt luați în seamă. A doua obiecțiune, este că în sânul Academiei nu pot pătrunde oamenii tineri, ci numai cei bătrâni și consacrați. N’avem nici o calitate să apărăm Academia împotriva atacurilor din afară nici să scuzăm cu orce preț deviațiile, cari pot interveni în funcțiunea unei instituții atât de importante. Dar acceptând o discuție principială asupra celor două obiecțiuni cari se aduc Academiei, trebue să spunem de la început că ele sunt profund eronate și prin urmare nu pot atinge cu nimic caracterul real al celui mai mare așezământ de cultură al țării. Academia Română are caracterul pe care trebue să-l aibă, fără nici o posibilitate de schimbare. Ea se ocupă de problemele care stau la baza unei culturi: limbă, istorie, literatură și știință. Fără migăloasele cercetări de filologie și de istorie pe care le încurajează Academia, ar rămâne mereu necunoscute cele mai autentice isvoare ale tradiției românești, de care altfel nu s’ar ocupa nimeni. Prin controlul Academiei, există azi o știință a limbei și a literaturii noastre, un material sigur și prețios de cercetare, de unde este exclus diletantismul și superficialitatea. O Academie nu se poate ocupa cu problemele pe care le scoate la iveală snobismul modei. Preocupările ei trebue să fie constante și susținute în direcțiile esențiale ale vieții unei culturi. Caracterul de severitate științifică pe care-l au publicațiile Academiei, rigiditatea lor, care nu convine amatorilor de cultură, este caracterul care însoțește toate cercetările serioase în toate domeniile științei. Cineva reproșa Academiei că neglijează problemele mari ale vremii și se ocupă cu monografia județelor Olteniei și alte chestiuni secundare, de felul acesta. Pentru știința unei culturii nu există probleme secundare și principale. Există chestiuni bine studiate, rău studiate. Academia se ocupă numai de lucrurile bine studiate asupra oricăror chestiuni, fiindcă o cultură este o sinteză de preocupări multiple. Intrarea în Academie este cea mai delicată chestiune în materie de reproșuri. Academia nu acceptă decât valorile consacrate și face foarte bine. Dacă s’ar accepta valorile contestate, Academia ar ajunge un cenaclu oarecare pierzându-și independența care constitue azi toată autoritatea ei. Azi fiecare grup de 10-15 inși cari admiră un poet sau un scriitor, vrea să îi vadă la Academie. Dacă nu se conformă dorinței lor, Academia este declarată anacronică. Nu se poate admite ca alegerile la Academie să fie în funcție de curentele și simpatiile efemere ale revistelor și ziarelor. Academia ar deveni un centru al vanităților in loc de o școală a muncii cum este astăzi. Evident sunt mulți dintre aceia pe cari am fi avut dreptul să-i vedem printre academicieni. Dar rândul lor va veni cu siguranță. Să nu se uite Insă că cei mai de seamă oameni ai culturii noastre fac parte din Academie, de multă vreme. Să nu se uite de asemenea că Academia acordă premii foarte numeroase și importante pentru istorie și limbă. Iar marele ei merit este că s’a păstrat românească, în timp ce în toate instituțiile românești au pătruns streinii și spiritul lor. Aceasta este o mândrie pentru ea și multe din atacurile pe cari le suportă azi — se rezumă în definitiv la naționalismul ei. Bucur Țincu Națiune și hoardă Un criteriu pentru întrunirile național-țarăniste Oricât de gălăgioase și politicește fără niciun rost, adunările național-țărăniste fac totuși lucrul acela bun de a scoate prin contrast, și mai vizibil în evidență atitudinile morale față de țărănimea română ale celor două partide care revendică dreptul de a fi exponentul ei social și politic: partidul Național-Creștin și cel național țărănist. Nu este lucru mic și nu este mai ales lucru insignifiant in viața politică a unui stat să se știe care este principiul moral al unui partid față de obștea națională și față de masa populară pe care acest partid o reprezintă mai mult sau mai puțin autorizat. Doctrina ar putea fi: în formularea sa teoretică și în prezentarea sa literară, extrem și cuceritor de „idealistă“. Cât te costă, dacă ești un bun și îndemânatic demagog, să „comiți“ o doctrină cu caracter serafic și cu înfățișare paradiziacă ! Dar, primejdia, ce o poartă în sine, doctrina paradiziacă este cu atât mai mare cu cât mai cu succes disimulează ea intențiunile ordinare, care îi alcătuesc centrul. Această distincție — Intre concepția nobilă a unei doctrine și atitudinea morală a celor ce o adoptă și o propagă — este criteriul nostru de selecționare a doctrinelor, care agită astăzi societatea românească. Da,, acest criteriu selectiv al nostru între concepție și ținută — ne ajută să distingem și să punem la punct nemăsurata imconsecință care există în viața partidului național-țărănist pe chestiunea doctrinei și a ținutei lor în activitatea publică. Ca elaborare intelectuală, și doctrina națiional-țarănistă rămâne un simplu obiect de judecată și nimic mai mult. Iți place sau nu — este chestiune personală. Dar din moment ce doctrina trebuie să fie realizată,procesul de realizare depinde de oamenii cari poartă doctrina ca steag de luptă și ca justificare a activității partidului. Mai simplu zis, nu poți cu mâini murdare să faci lucru curat, nu poți cu întunerec în suflet săi faci lumină în capete și nu poți cu o activitate necinstită să obții rezultate înălțătoare. Aceste gânduri le raportăm la partidul național-țărănist și la conducătorii lui, ori de câte ori se întrunesc „ca să răstoarne guverne“ sau ca „să salveze țara“. Judecându-l deci după ținuta sa practică față de comunitatea națională, partidul național-țărănist își desfășoară forțele pe care le are pe o line precisă: răsturnarea statului român. Ca să ajungă aici — ca primă problemă a partidului Mihalache țintește să corupă Societatea românească în măsura în care ea este românească. De aici și pasiunea cu care acest partid absoarbe elementele străine de neam, elemente cosmopolite, devenind im partid eterogen. Foarte pe nedrept partidul d-lui Mihalache se intitulează „național“. Național nu poate fi eterogen. Eterogen este cosmopolit și cosmopolitismul doctrinal duce la ținta practică, pe care o implică, la internaționalizarea mediului în care activează partidul. Nu în zadar spunem și dovedim noi că partidul național-țărănist este internaționalist. * Ceva însă și mai grav pentru acest partid, atitudinea lui față de țărănimea română este o atitudine negativă. Este puțin să spunem, că acest partid înșală » + ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]« m [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] tm ♦ ♦ ♦ », permanent țărănimea română cu reforme și paradisuri, care sunt efectiv irealizabile, pe lângă că sunt primejdioase și țărănimii și statului. Este puțin să spunem, că acest partid menține țărănimea noastră într’un regres intelectual și cultural, cum nu s’a mai văzut până acum. Să ne amintim de anii lui de guvernare — anii aceia au fost o perioadă de întunecată existență a țărănimii noastre. Incultura devenise — dogmă, analfabetismul era impus ca principiu de cultură, rapacitatea din centru — suprema lege de îmbogățire. Nicio înflorire de nicio natură pe niciun teren nu s’a observat în anii aceia de despotism țărănist. Regresul tuturor ideilor, regres în toate posibilitățile sale de manifestare devenise factorul dominant al statului român. Ne-am fi prăbușit în catastrofă dacă legea reacțiunii permanente nu a împins societatea românească să se debaraseze de parte țărănist al lui Madgearu-Mihalache, care partid inaugurase epoca noului vandalism în politica românească. Desigur, au suferit mai mult țăranii. Și de aceea azi țărănimea noastră reprezintă și fuge de quasi-exponenții săi politici. Dar pentru ca țărănimea să nu scape definit de sub influența nefastă a acestui partid leaderii lui se grăbesc să o transforme în hoardă, atât cât izbutesc să atragă pe nefericiții țărăni. In Timișoara la recenta întrunire, „Centrul și statul major“ al partidului au căutat satisfacția să vadă țărănimea transformată în hoardă, manifestându-se cu coase, topoare, seceri pistoale și cuțite. Asta se chiamă oare politică de guvernământ? Desigur, țărănimea nu s’a putut coborî până la degradarea spre care o împingeau și o împing leaderii bolșevici ai țărănismului românesc. Domnii aceștia nu știu câtă noblețe în rezervă există în țărănimea noastră care o ferește de abisurile imoralității țărăniste. Vom arăta sistemul de transformare a țărănimii în hoardă, pe care 1l utilizează conducerea partidului — de altfel cu mult insucces ca principiu conducător al politicii lor. Și în deosebire de noi, partidul Național-Creștin care conduce țărănimea spre conștință de stat și de noțiune dominantă — acesta este o neîntrecută atitudine morală! — partidul vandalismului țărănist se dă peste cap să degradeze nația în hoardă pentru a o conduce mai ușor spre prăpăstiile bolșevismului iudico-comunist. Adunarea de mâine va fi — în intenția partidului țărănist un asalt al paradei împotriva statului nostru. Să nu se uite însă legea reacționării permanente. alt. Dragoș Gărzile anarhiei Mâine vor defila, pe ulițele Capitalei, gărzile țărănești. Cum se și cuvine, defilarea va fi primită de un general din partid. Gazetele spun că generalul oficial al d-lui Virgil Madgearu va fi d. Henri Cihoski, care va sta, probabil, călare pe un tun de la „Skoda”. La dreapta și la stânga sa vor lua loc ambuscații și vitejii de la manutanță. Departe ,undeva, într’o confortabilă celulă de la Brașov, inocentul Seletzki va asculta la radio, desfășurarea manifestației, cu regretul că nu poate fi de față. In vederea acestei demonstrații, fruntașii partidului se pregătesc din răsputeri ca să impresioneze. In special d. Virgil Madgearu e foarte silitor. L-am întâlnit Vineri, pe la ora 12, pe strada Maria Rosetti. Cu desăvârșire absent la sgomotul dimprejur, adâncit în gânduri și furat de visuri de mărire, fostul vistiernic, fredona, în cadență, marșul gărzilor țărănești. Va fi o manifestație mare. După cum se știe, ne aflăm în „Luna Bucureștilor”. Căile ferate oferă o reducere de 75 la sută. Partidul lui Kalman profită de această ocazie unică. Țăranii cari vor veni la București nu vor regreta niciodată această plăcută călătorie gratuită. Vor vedea aici un meeting de aviație minunat. Vor mânca, în expoziția „Lunii’ crap la proțap și ciorbă pescărească. Vor vedea blockhausurile și planșeul de beton. Dar mai ales vor da ochii cu nasul lui Aușnitt și cu celelalte celebrități filosemite. Inovația întrunirii e însă hotărîrea d-lui Iom Mihalache de a vorbi numai d-sa, după sistemul fascist, cu toate că e o adunare a poporului democrat. Trecând peste aceste lucruri cari vor intra, poate, în fresca duminicală a lui Dragoș, ca să înveselească puțin țara, ne oprim asupra gărzilor țărănești. Ziarul „Lupta” de aseară, cuprins de o nestăpânită iluzie de fericire, se ocupă de aceste gărzi „înființate în urma hotărîrii d-lui Ion Mihalache de a opune o forță vie, disciplinată și bine organizată, anarhiei de extrema dreaptă”. Mai departe redactorul d-lui Albert Honigman dă drumul nețărmuritului său entuziasm: „Gărzile țărănești alcătuite numai din elemente viguroase și combative de la țară, vor defila cu drapele verzi, brodate cu aur și în sunetul unui marș, care a devenit foarte popular în satele noastre”. Oare sate? Satele noastre sau satele lui Fagure? „Lupta” e încântată. Ii plac, după cum se vede, nespus de mult, formațiunile politice militarizate. Dar numai cele național-țărăniste. Partidul Național-Creștin are, și el, batalioanele sale de luptă, landerii săi, aceste puternice trupe cari au băgat spaima în Blumenbergi. „Lupta” însă nu le acceptă. Iar logica d-lui Honigman le refuză. Când insă e vorba de gărzile țărănești, logica e o povară. Gărzile pot exista și sunt libere să defileze pe străzile Capitalei și, firește, să facă de gardă în fața palatelor din Sărindar. Landerii național-creștini nu pot exista și nu pot defila, pentru că nu fac de gardă la ușa lui Paucker. Când e vorba de organizația lăncierilor, presa evreiască pretinde aplicarea legilor. Dar legile nu mai au putere când e vorba de gărzile țărănești. Noi suntem însă înțelegători. Și nu căutăm logică, acolo unde nu se poate găsi. Capitala va cunoaște, așadar, gărzile țărănești. Era și timpul. Se va vedea, în sfârșit, cât este de serioasă, sau invers, această organizație. Vrea, poate, cineva ,să cunoască geneza gărzilor țărănești. Nimic mai ușor. Gărzile au luat ființă cu prilejul alegerilor parțiale, cu scopul de a teroriza adversarii. Sunt, așadar, de cea mai recentă dată. D. Ion Mihalache le-a pus la cale cu gândul de a le folosi in campania electorală, ca element de scandal. Gărzile nu s’au supus, în prealabil, unei îndoctrinări. Au fost întocmite, la întâmplare, din oameni cari n’aveau nimic comun, decât, după cum se știe, numai tariful. I. P. Prundeni 1» Mihalachisme — Săptămâna cărții, a copilului, a laptelui, a vistului, a moșilor și a patimilor — D. Mihalache a intrat în viața politică prin moartea lui Spiru Haret care i-a dat prilejul unui discurs funebru. Până atunci d. Mihalache fusese modestul învățător, care mai cumula funcția de revizor școlar al fostului ministru liberal și pe acela de controlor al Centralei băncilor populare, de sub conducerea altui liberal, I. Gh. Duca. Bătăiosul om politic de azi a fost descoperit de liberali, s’a ridicat prin generositatea sau greșeala liberalilor, trăește politicește prin liberali și vrea să ajungă șef de guvern tot prin liberali. Aducându-și aminte că răposatul Haret l-a scos la lumină, purtându-i noroc, s’a gândit că n’ar strica ceva temenele în fața plăcii funerare de la Sinaia a fostului său șef de la băncile populare, însoțite de câteva izbituri de copită in tineretul naționalist. Cum cele două guvernări țărăniste nu se pot uita chiar așa de ușor, d. Mihalache se agită zilnic și pretutindeni, căutând să amăgească și pe vii și pe morți. Țăranilor le vorbește de stat țărănesc, orășenilor de stat burghezo-capitalist, muncitorilor de stat țărănistocomunist, iar evreilor din partid de stat iudeo-democrat. A convocat pe comercianți, industriași, meseriași și lideri profesioniști, spunându-le, ca să audă țăranii și să se bucure jidanii, „să mărim puterea de plată a țăranilor, ca aceștia să poată cumpăra mai multe mărfuri de la comercianții, Industriașii și meșteșugarii dela oraș“ (în majoritate jidani). Să ridicăm satele dar să menținem cartelurile jidovești, cari au nevoie de clientelă numeroasă, ca să întrețină osânza finilor d-lor Madgearu și Lupu. D.Mihalache nu uită să vorbească de ciocoii cari sug vlaga neamului românesc; insă dacă acești ciocoi nu sunt nici cei din consiliile lui Aușnit, Margulius, Kaufman, și nici streinii cari au acaparat toate isvoarele de venituri ale țării, atunci, desigur sunt strigoii foștilor ciocoi, cari nu-l lasă pe d. Mihalache să doarmă liniștit în pijamaua-i de mătase. D. Mihalache acuză groaznic pe protectorii săi liberali. Cică aceștia s’au făcut vinovați de minciuni, nerealizând nimic din ceiace au promis țării in opoziție. Au promis că vor înfunda pușcăriile cu hoții de țărăniști-skodiști și când colo n’a eșit nimic. Au promis că vor trage la răspundere pe cei ce au jefuit casieriile publice, pe cei ce au concesionat averile țării streinilor și n’au făcut nimic. Au mai promis liberalii că vor scădea birurile, dar le-au ridicat ca orice Madgearu țărănist. Au promis că vor înlătura pe cei ticăloși din partid, așa cum a promis și d. Mihalache, dar cum nu se poate democrație fără ticăloșie, fiecare și-a păstrat, ba chiar și-a desvoltat, stocul de ticăloși, din partid. Atunci, zice d. Mihalache, ce rost mai au liberalii să stea la putere ? Dacă-i vorba să facă ce au făcut țărăniștii, de ce să nu vie aceștia la putere, ca să arate că și ei știu să facă ce au făcut liberalii ? Și așa biata țară așteaptă, cu înfrigurare, să vadă urmările războiului declarat de d. Mihalache, cinstei, omeniei, adevărului și bunului simț. Noroc că guvernul a avut grija să pună la cale câte o săptămână de serbări pentru fiecare partid, încurcând socotelile d-lui Mihalache. Am avut astfel: săptămâna cărții, pentru nouii aleși ai Academiei Române, în frunte cu prof. A. C. Cuza, președintele suprem al partidului Național-Creștin. Săptămâna copilului pentru d. Bébé sau Georgică Brătianu. Săptămâna laptelui, pentru fugacii de la putere, acuzați de d. Mihalache că n’au făcut nici o brânză, deși au muls o țară întreagă. D. Mihalache cere să ia locul liberalilor la mulsul țării, pretinzând că are și experiența și priceperea să fabrice casD. Pan Halippa, personaj hilariant pe care nu te poți supăra, a telegrafiat zilele trecute M. S. Regelui că guvernul persecută partidul național-țărănesc refuzându-i autorizația de întrunire la Chișinău, pe care a acordat-o însă partidului Național-Creștin. Ori lucrurile erau foarte simple, Ministerul de Interne a acordat autorizația de întrunire naționalcreștinilor fiindcă aceștia au cerut-o înainte. Comunicatul ministerului spune clar: „Acest fapt s’a constatat în ziua de 27 Maiu, ora 23, de către primul comisar regal, în prezența reprezentanților partidului națiomal-țărănesc în frunte cu d. Pantelimon Halippa”. Prin urmare, d. Halippa care știa perfect de bine cum stau lucrurile, a protestat la Rege și prin ziare, cu rea credință, dovedind încă odată că nu este decât un simplu caraghios și nimic mai mult. »♦«♦ [UNK]»»■* cavalul cel mai bun, pentru partizanii săi politici. D-rul Lupu, care nu se împacă cu laptele, decât numai sub formă de cașcaval politic, a ales săptămâna vinului, ca să ceară audiență la Palat, pentru a ridica moralul trupelor de asalt mihalachiste. Insă tot d. Mihalache, ca șef, și-a rezervat săptămâna cea mai senzațională: săptămâna moșilor, deschizând panorame politice pe la toate târgurile țării. Cum însă și această săptămână este pe sfârșit, d-sa ține să închidă „Moșii“ săi politici cu tămbălăul cuvenit. „Marea demonstrație“ dela București, va scoate pe scenă toate numerile de senzație, dela maimuța economică, până la burta fenomenală a celor mai autentici democrați și dela capetele cele mai reduse până la mâinile cele mai lungi, îndreptate amenințător spre banul public. Așa cum fac panoramele care-și scot trupa afară când nu mai au clienți înăuntru. Țara trebue să se ferească însă, să nu intre într’o altă săptămână a patimilor, lăsându-se amăgită de scamatoriile d-lui Mihalache. Arhit. I. D. Enescu L * • •• 1 n 11 și puncte ••• Soldații revoluției Există o întrecere suspectă între unele gazete, asupra numărului participanților la ,v’,un area naționalțărănistă. „Capitala” anunță că vor participa 100 de mii. „Credința” dă 300 mii. „Adevărul” de aseară acordă, sub semnătura unui redactor, 500 mii, dintr’un condei. Totalizând generozitatea aceasta pripită ajungem la frumoasa sumă de 900 mii de manifestanți. Ca cifra să fie mai rotundă și ea să nu se spună că am sabotat eu ceva adunarea național-țărănistă, mai acordăm și noi o sută de mii de participanți, astfel ca să fie un milion, nici mai mult nici mai puțin. Credem că este suficientă atâta lume pentru o adunare democratică. Dacă însă nu ajunge, d. Mihalache să dea o telegramă la Moscova să vină și de acolo o ceată de bolșevici sadea, astfel ca revoluția să fie completă. Un cargahios »♦ [UNK]+♦ [UNK] [UNK]« ♦»*♦ [UNK] [UNK] ************** m-m-****» (Urmare în pag. 2-a) un editor român despre problema cărții de PAVEL SURU In ciclul de radio-interview-uri pe care l-a prilejuit săptămâna cărții, d. Pavel Suru, cunoscuutul și valorosul editor român, a rostit aceste cuvinte de aproape unică autoritate in materie despre problema de editură a cărții românești . Sărbătoarea cărții pornită din Îndemnul Majestății Sale Regelui este fără îndoială o fericită inițiativă de mare folos pentru răspândirea cărții. Dacă n’ar satisface în întregime așteptările editorilor, de a avea in săptămâna cărții o vânzare excepțională, această sărbătoare are o covârșitoare importanță deoarece măcar în aceste zile publicul se ocupă de carte tot atât cât se ocupă de sport și de spectacole și firește e de mare folos să se deștepte și interesul pentru carte. Vânzarea în săptămâna cărții datorită desigur și faptului că pretutindeni se vorbește de ea, este mai animată ca în cursul anului. Dar ceea ce ne mai bucură pe nod editorii și librarii este că datorită acestei sărbători oficialitatea și unele societăți culturale dau măcar în această săptămână importanța ce se cuvine comerțului de cărți. Cei ce am avut norocul să ascultăm frumoasele cuvinte ale Majestății Sale Regelui la sărbătoarea cărții de acum doi ani am putut afla că Maiestatea Sa a înțeles să se ajute răspândirea cărții bune exprimându-Și chiar dorința, că de ar fi cu putință să se pună un impozit asupra cărților scrise cu scopul de a satisface pe cei dornici de senzații. Eu aș fi fericit să văd cât mai curând acest impozit aplicându-se cu deosebită strictețe. Ca unul care am început să fac editură înainte cu 20 ani, cunosc tot atât cât și ceilalți editori comerțul cărții și al editurii. Eu însă nu m’am putut hotărî niciodată să editez cărți cari nu sunt în perfectă concordanță cu principiile morale deși știam că place mai mult publicului acest fel de literatură , și în contra intereselor materiale am editat numai cărți ce corespundeau vederilor mele, cu dorința de a contribui la moralizarea cetitorilor, fie chiar într’un cerc mai restrâns. începutul editurii l’am făcut cu scrierile d-lui profesor N. Iorga „Drumuri și orașe” și „Sate și mănăstiri” continuând cu „Istoria literaturii românești” vol. I și II, și culegerea „Mori alese din cântecele poporului” întocmită de d-l profesor Ovid Dervețianu, sarderii cari, spre regretul meu, publicul nu le cetește cu plăcerea cu care cetește cărțile cu conținut ce pervetește sufletul și înjosește pe om. Am avut apoi marea onoare de a ediita și două cărți ale Majestății Sale Regina Maria „Țara Mea” și „Gânduri și icoane” pe care cetindu-le îți înalți sufletul și-ți oțelești caracterul. In linia aceluiaș gând bun am făcut să apară in traducere românească „Creștinismul și Studiul naturii” de G. Bettex; „Pe urmele lui Hristos” de G. Petrov; „Să-l urmăm” de H. Sienkiewicz; „Baghavat-Gita”, poemă indiană ; „Evanghelia după Matei” ediție populară, tradusă de preotul Jean Mihalcescu ; precum ; volumul „Pentru a iubi copilăria”, o antologie de texte culese de Apostol Calea. Acum în urmă cu aceiași dorință de a contribui după slabele mele puteri la educația națională am editat romanul „Crucile albe” de d-l Florea Cărunta un scriitor cu mai puțin renume literar dar cu talent și un suflet românesc, apoi un volum de poezii sociale „Săracă țară bogată” a cunoscutului și talentatului poet George Gregorian , precum și lucrarea savantului teolog rus Sergiu Bulgakov „Dogma Euharistică” în traducerea preotului Paraschiv Angelescu, parohul bisericii universitare. Pentru sezonul ce vine voi scoate de sub tipar volumul de satire „Popești din patru unghiuri“ al poetului I. U. Saricu, romanul „Golem” de Gusztav Melitnik în traducerea l iui I. U. Sarbcu, volumul „1935 literar” o sinteză biblio-cratică redactată de Miron Suru și buletinul „Scrisul creștin“ redactat de pr. Paraschiv Angelescu, două lucrări care inaugurează seria unor publicații de bibliografie. De asemeni sper să mai editez și alte cărți cari vor corespunde vederilor mele. Pentru un neam tânăr ca al nostru socotesc că literatura care trebue răspândită în masele largi ale poporului trebue să fie numai cea moralizatoare și apoi să fie cea de agrement, pe care o poate ceti pentru distracție numai omul deplin format din punct de vedere moral. Este o crimă a pune în mâinile tineretului aceea literatură, care în cea mai mare parte se adresează instinctului animal, înjosind iar nu ridicând sufletele. Umila mea părere este ca pe viitor organizatorii expoziției cărții să se ostenească a corespunde dorinței exprimate de Maiestatea Sa Regele, selecționând mai cu atenție volumele cari se expun acolo, spre a nu se bucura deopotrivă de marea sărbătoare a cărții scrierile rele ca și cele bune. Expoziția cărții să fie organizată de o comisie severă, care alegând cu strictețe scrierile ce trebuesc expuse să le dea totdeodată și pecetia meritului. Și apoi un scriitor cu talent cred că poate alcătui tot așa de ușor și de frumos o scriere mo