Ţara Noastră, iunie 1936 (Anul 14, nr. 1161-1180)

1936-06-01 / nr. 1161

REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, str. Câmpineanau 4, teleit. 4.19.33 Organ al partidului Național-Creștin Abonamentul s 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual, 200 pe 6 luni, 100 pe 3 Luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. Atacul desperaților Suntem în ajunul mult trâm­bițatei întruniri a național-ță­­răniștilor, din Capitala țării. Ziarele din Sărindar, fac fel de fel de prognosticuri alarmante, cu privire la această demonstra­ție. In înfierbânțeala ce li-a a­­pucat, nu mai bagă de seamă postura ridicolă în care se com­plac. Vestesc cititorilor lor, com­plicații mari în politica internă, tensiuni politice extraordinare, menite să aducă schimbare în organismul vieții de Stat. " Iau, intr’un cuvânt, dorințele lor drept realități, și brodează după impulsurile lor ancestrale și, de­sigur, conform sugestiilor primite din partea Kominternu­­lui, un fel de revoluție. Interese care dictează de aiurea le impun acest rol ticălos. Avem și dovezi suficiente să fim convinși de această năzuință a lor. Mai mult, știm că și-au găsit și instrumentul prin care să-și pună — atât cât vor putea — in practică, scopurile lor ne­­märturisite. E frontul popular la care a aderat și partidul inter­­național-țărănesc. Instrumentarea aceasta a lor e ceva mai veche. Ea a fost de­mascată de altminteri, nu numai în coloanele ziarelor cu adevărat românești, dar chiar dela tribu­na Parlamentului. Dovezile con­cludente pe cari președintele partidului Național-Creștin le-a adus, cu câteva luni în urmă, au lămurit conștiințele tuturor bunilor români. Procesul urzit subteran de dușmanii actualelor organizații de Stat, s’a conturat în toate amănuntele. Iar alune­carea, conștientă sau inconștien­tă, a partidului național-țără­­nesc spre acest joc primejdios, a fost evidențiată cu probe de neînlăturat. Se știe acum, pentru că toate ziarele acestor călători cu căli­mara la brâu, acestor înșelători de profesiune, acestor exploata­tori neonești, acestor indivizi fără patrie și Dumnezeu, sunt puse în slujba unui partid, care de mult nu mai reprezintă năzuințele de mai bine ale acestui neam, ci pe ale străinilor acaparatori. Pro­paganda pe care i-o fac acestui partid, este din interes pur și simplu. Din interes meschin și egoist. Și-au găsit șudăigoimii pe cari-i căutau. Numai că socoteala lor nu-și va ajunge sorocul. Revoluția pe care o doresc ei nu se va întâm­pla. Schimbarea actualelor for­me de stat la noi nu se va reuși, oricât de ingenios și-ar fi făcut planul lor. Și nu-și vor atinge so­rocul, pentru două motive: întâi, că partidul pe care l’au câștigat de fațadă în acțiunea lor, nu mai are rezonanțe în sufletele neao­șe și oneste, adică în sufletele capabile de eroism. Al doilea, că avalanșa spiritelor adevăraților luptători, pe care nimeni și ni­mic în lume nu o va putea opri din mersul ei, se găsește, din ne­fericire pentru ei, dar din feri­cire pentru trăinicia acestui stat, în alte mâini, cari, la momentul oportun, vor ști să curme și cu jocurile de-a revoluția. Momen­tul acesta nu poate fi depășit cu simple manevre de club. Academia Română­­ . __ Academia Română este obiec­­­­tul unor atacuri întețite. De cd­­s­te ori sunt alegerile de membri la ordinea zilei, atacurile se con­centrează iar nemulțumirile și aspirațiile nesatisfăcute, se tran­sformă în proectile aruncate în prestigiul acestei instituții. Ce se obiectează in­­ general, ’Academiei Române? I se spune in primul rând că se ocupă de lucruri vechi, că n’are o poziție centrală în fenomenul culturii românești, că adevărata cultură și oamenii ei nu sunt luați în seamă. A doua obiecțiune, este că în sânul Academiei nu pot pătrunde oamenii tineri, ci nu­mai cei bătrâni și consacrați. N’avem nici o calitate să apă­răm Academia împotriva atacu­rilor din afară nici să scuzăm cu orce preț deviațiile, cari pot in­terveni în funcțiunea unei insti­tuții atât de importante. Dar ac­ceptând o discuție principială a­­supra celor două obiecțiuni cari se aduc Academiei, trebue să spunem de la început că ele sunt profund eronate și prin urmare nu pot atinge cu nimic caracte­rul real al celui mai mare așe­zământ de cultură al țării. Aca­demia Română are caracterul pe care trebue să-l aibă, fără nici o posibilitate de schimbare. Ea se ocupă de problemele care stau la baza unei culturi: limbă, isto­rie, literatură și știință. Fără migăloasele cercetări de filologie și de istorie pe care le încura­jează Academia, ar rămâne me­reu necunoscute cele mai auten­tice isvoare ale tradiției ro­mânești, de care altfel nu s’ar ocupa nimeni. Prin con­trolul Academiei, există azi o știință a limbei și a literaturii noastre, un material sigur și prețios de cercetare, de unde este exclus diletantismul și su­perficialitatea. O Academie nu se poate ocupa cu problemele pe care le scoate la iveală snobismul modei. Preocupările ei trebue să fie constante și susținute în di­recțiile esențiale ale vieții unei culturi. Caracterul de severitate științifică pe care-l au publica­țiile Academiei, rigiditatea lor, care nu convine amatorilor de cultură, este caracterul care în­soțește toate cercetările serioase în toate domeniile științei. Cine­va reproșa Academiei că negli­jează problemele mari ale vremii și se ocupă cu monografia jude­țelor Olteniei și alte chestiuni secundare, de felul acesta. Pentru știința unei culturii nu există probleme secundare și principale. Există chestiuni bine studiate, rău studiate. Academia se ocupă numai de lucrurile bine studiate asupra oricăror chesti­uni, fiindcă o cultură este o sin­teză de preocupări multiple. Intrarea în Academie este cea mai delicată chestiune în mate­rie de reproșuri. Academia nu acceptă decât valorile consacra­te și face foarte bine. Dacă s’ar accepta valorile contestate, Aca­demia ar ajunge un cenaclu oa­recare pierzându-și independen­ța care constitue azi toată au­toritatea ei. Azi fiecare grup de 10-15 inși cari admiră un poet sau un scriitor, vrea să îi vadă la Academie. Dacă nu se conformă dorinței lor, Academia este de­clarată anacronică. Nu se poate admite ca alegerile la Academie să fie în funcție de curentele și simpatiile efemere ale revistelor și ziarelor. Academia ar deveni un centru al vanităților in loc de o școală a muncii cum este as­tăzi. Evident sunt mulți dintre ace­ia pe cari am fi avut dreptul să-i vedem printre academicieni. Dar rândul lor va veni cu si­guranță. Să nu se uite Insă că cei mai de seamă oameni ai cul­turii noastre fac parte din Aca­demie, de multă vrem­e. Să nu se uite de asemenea că Academia acordă premii foarte numeroase și importante pentru istorie și limbă. Iar marele ei merit este că s’a păstrat românească, în timp ce în toate instituțiile ro­mânești au pătruns streinii și spiritul lor. Aceasta este o mân­drie pentru ea și multe din ata­curile pe cari le suportă azi — se rezumă în definitiv la națio­nalismul ei. Bucur Țincu Națiune și hoardă Un criteriu pentru întrunirile național-țarăniste Oricât de gălăgioase și politi­cește fără niciun rost, adunările național-țărăniste fac totuși lu­crul acela bun de a scoate prin contrast, și mai vizibil în evi­dență atitudinile morale față de țărănimea română ale celor două partide care revendică dreptul de a fi exponentul ei social și po­litic: partidul Național-Creștin și cel național țărănist. Nu este lucru mic și nu este mai ales lucru insignifiant in via­ța politică a unui stat să se știe care este principiul moral al­ u­­nui partid față de obștea națio­nală și față de masa populară pe care acest partid o reprezintă mai mult sau mai puțin autori­zat. Doctrina ar putea fi: în for­mularea sa teoretică și în pre­zentarea sa literară, extrem și cuceritor de „idealistă“. Cât te costă, dacă ești un bun și înde­mânatic demagog, să „comiți“ o doctrină cu caracter serafic și cu înfățișare paradiziacă ! Dar, primejdia, ce o poartă în sine, doctrina paradiziacă este cu atât mai mare cu cât mai cu succes disimulează ea intențiunile ordi­nare, care îi alcătuesc centrul. Această distincție — Intre con­cepția nobilă a unei doctrine și atitudinea morală a celor ce o adoptă și o propagă — este cri­teriul nostru de selecționare a doctrinelor, care agită astăzi so­cietatea românească. Da,, acest criteriu selectiv al nostru­­ în­tre concepție și ținută — ne a­­jută să distingem și să punem la punct nemăsurata imconsecin­­ță care există în viața partidului național-țărănist pe chestiunea doctrinei și a ținutei lor în acti­vitatea publică. Ca elaborare intelectuală, și doctrina națiional-țarănistă ră­mâne un simplu obiect de jude­cată și nimic mai mult. Iți pla­ce sau nu — este chestiune per­sonală. Dar din moment ce doc­trina trebuie să fie realizată,­­procesul de realizare depinde de oamenii cari poartă doctrina ca steag de luptă și ca justificare a activității partidului. Mai simplu zis, nu poți cu mâini murdare să faci lucru curat, nu poți cu întunerec în suflet săi faci lu­mină în capete și nu poți cu o activitate necinstită să obții re­zultate înălțătoare. Aceste gânduri le raportăm la partidul național-țărănist și la conducătorii lui, ori de câte ori se întrunesc „ca să răstoarne guverne“ sau ca „să salveze țara“. Judecându-l deci după ținuta sa practică față de comunitatea națională, partidul național-ță­­rănist își desfășoară forțele pe care le are pe o line precisă: răsturnarea statului român. Ca să ajungă aici — ca primă pro­blemă a partidului Mihalache țintește să corupă Societatea ro­mânească în măsura în care ea este românească. De aici și pa­siunea cu care acest partid ab­soarbe elementele străine de neam, elemente cosmopolite, de­venind im partid eterogen. Foar­te pe nedrept partidul d-lui Mi­halache se intitulează „națio­nal“. Național nu poate fi ete­rogen. Eterogen este cosmopolit și cosmopolitismul doctrinal du­ce la ținta practică, pe care o implică, la internaționalizarea mediului în care activează par­tidul. Nu în zadar spunem și dovedim noi că partidul națio­­nal-țărănist este internaționa­list. * Ceva însă și mai grav pentru acest partid, atitudinea lui față de țărănimea română este o a­­titudine negativă. Este puțin să spunem, că acest partid înșală » + ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]« m [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] tm ♦ ♦ ♦ », permanent țărănimea română cu reforme și paradisuri, care sunt efectiv irealizabile, pe lângă că sunt primejdioase și țărănimii și statului. Este puțin să spunem, că acest partid menține țărănimea noastră într’un regres intelec­tual și cultural, cum nu s’a mai văzut până acum­. Să ne amin­tim de anii lui de guvernare — anii aceia au fost o perioadă de întunecată existență a țărănimii noastre. Incultura devenise — dogmă, analfabetismul era impus ca principiu de cultură, rapacitatea din centru — su­prema lege de îmbogățire. Nicio înflorire de nicio natură pe ni­ciun teren nu s’a observat în anii aceia de despotism țărănist. Regresul tuturor ideilor, regres în toate posibilitățile sale de manifestare devenise factorul dominant al statului român. Ne-am fi prăbușit în catastrofă dacă legea reacțiunii permanen­te nu a împins societatea româ­nească să se debaraseze de parte țărănist al lui Madgearu-Miha­­lache, care partid inaugurase e­­poca noului vandalism în politi­ca românească. Desigur, au su­ferit mai mult țăranii. Și de aceea azi țărănimea noastră re­prezintă și fuge de quasi-expo­­nenții săi politici. Dar pentru ca țărănimea să nu scape definit de sub influen­ța nefastă a acestui partid lea­­derii lui se grăbesc să o tran­sforme în hoardă, atât cât izbu­tesc să atragă pe nefericiții ță­răni. In Timișoara la recenta în­trunire, „Centrul și statul ma­jor“ al partidului au căutat satis­facția­ să vadă țărănimea tran­sformată în hoardă, manifes­­tându-se cu coase, topoare, se­ceri pistoale și cuțite. Asta se chiamă oare politică de guver­nământ? Desigur, țărănimea nu s’a putut coborî până la degra­darea spre care o împingeau și o împing leaderii bolșevici ai ță­rănismului românesc. Domnii a­­ceștia nu știu câtă noblețe în re­zervă există în țărănimea noas­tră care o ferește de abisurile imoralității țărăniste. Vom arăta sistemul de­­ transformare a ță­rănimii în hoardă, pe care 1l uti­­lizează conducerea partidului — de altfel cu mult insucces­­ ca principiu conducător al politicii lor. Și în deosebire de noi, parti­dul Național-Creștin care condu­ce țărănimea spre conștință de stat și de noțiune dominantă — acesta este o neîntrecută atitu­dine morală! — partidul vanda­lismului țărănist se dă peste cap să degradeze nația în hoardă pentru a o conduce mai ușor spre prăpăstiile bolșevismului iu­­dico-comunist. Adunarea de mâine va fi — în intenția partidului țărănist un asalt al paradei împotriva statului nostru. Să nu se uite însă legea reac­­ționării permanente. alt. Dragoș Gărzile anarhiei Mâine vor defila, pe ulițele Capi­talei, gărzile țărănești. Cum se și cuvine, defilarea va fi pri­mită de un general din partid. Ga­zetele spun că generalul oficial al d-lui Virgil Madgearu va fi d. Henri Cihoski, care va sta, probabil, că­lare pe un tun de la „Skoda”. La dreapta și la stânga sa vor lua loc ambuscații și vitejii de la manutan­ță. Departe ,undeva, într’o confor­tabilă celulă de la Brașov, inocentul Seletzki va asculta la radio, desfă­șurarea manifestației, cu regretul că nu poate fi de față. In vederea acestei demonstrații, fruntașii partidului se pregătesc din răsputeri ca să impresioneze. In special d. Virgil Madgearu e foarte silitor. L-am întâlnit Vineri, pe la ora 12, pe strada Maria Rosetti. Cu desăvârșire absent la sgomotul dimprejur, adâncit în gânduri și furat de visuri de mărire, fostul vistiernic, fredona, în cadență, mar­șul gărzilor țărănești. Va fi o manifestație mare. După cum se știe, ne aflăm în „Luna Bucureștilor”. Căile ferate oferă o reducere de 75 la sută. Partidul lui Kalman profită de această ocazie unică. Țăranii cari vor veni la București nu vor regreta niciodată această plăcută călătorie gratuită. Vor ve­dea aici un meeting de aviație mi­nunat. Vor mânca, în expoziția „Lu­nii’ crap la proțap și ciorbă pescă­rească. Vor vedea blockhausurile și planșeul de beton. Dar mai ales vor da ochii cu nasul lui Aușnitt și cu celelalte celebrități filosemite. Ino­vația întrunirii e însă hotărîrea d-lui Iom Mihalache de a vorbi nu­mai d-sa, după sistemul fascist, cu toate că e o adunare a poporului democrat. Trecând peste aceste lucruri cari vor intra, poate, în fresca dumini­cală a lui Dragoș, ca să înveselea­scă puțin țara, ne oprim asupra gărzilor țărănești. Ziarul „Lupta” de aseară, cuprins de o nestăpânită iluzie de fericire, se ocupă de aceste gărzi „înființate în urma hotărîrii d-lui Ion Miha­lache de a opune o forță vie, disci­plinată și bine organizată, anarhiei de extrema dreaptă”. Mai departe redactorul d-lui Albert Honigman dă drumul nețărmuritului său en­tuziasm: „Gărzile țărănești alcătuite numai din elemente viguroase și combative de la țară, vor defila cu drapele verzi, brodate cu aur și în sunetul unui marș, care a devenit foarte popular în satele noastre”. Oare sate? Satele noastre sau satele lui Fagure? „Lupta” e încântată. Ii plac, după cum se vede, nespus de mult, formațiunile politice militari­zate. Dar numai cele național-ță­­răniste. Partidul Național-Creștin are, și el, batalioanele sale de lup­tă, land­erii săi, aceste puternice trupe cari au băgat spaima în Blu­­menbergi. „Lupta” însă nu le ac­ceptă. Iar logica d-lui Honigman le refuză. Când insă e vorba de gărzile țărănești, logica e o povară. Gărzile pot exista și sunt libere să defileze pe străzile Capitalei și, fi­rește, să facă de gardă în fața pa­latelor din Sărindar. Lander­ii na­­țional-creștini nu pot exista și nu pot defila, pentru că nu fac de gar­dă la ușa lui Paucker. Când e vor­ba de organizația lăncierilor, presa evreiască pretinde aplicarea legi­lor. Dar legile nu mai au putere când e vorba de gărzile țărănești. Noi suntem însă înțelegători. Și nu căutăm logică, acolo unde nu se poate găsi. Capitala va cunoaște, așa­dar, gărzile țărănești. Era și timpul. Se va vedea, în sfârșit, cât este de se­rioasă, sau invers, această organi­zație. Vrea, poate, cineva ,să cu­noască geneza gărzilor țărănești. Nimic mai ușor. Gărzile au luat ființă cu prilejul alegerilor parțiale, cu scopul de a teroriza adversarii. Sunt, așa­dar, de cea mai recentă dată. D. Ion Mihalache le-a pus la cale cu gândul de a le folosi in campania electorală, ca element de scandal. Gărzile nu s’au supus, în prealabil, unei îndoctrinări. Au fost întocmite, la întâmplare, din oa­meni cari n’aveau nimic comun, de­cât, după cum se știe, numai tari­ful. I. P. Prundeni 1» Mihalachisme — Săptămâna cărții, a copilului, a laptelui, a vistului, a moșilor și a patimilor — D. Mihalache a intrat în viața politică prin moartea lui Spiru Haret care i-a dat prilejul unui discurs funebru. Până atunci d. Mihalache fusese modestul învăță­tor, care mai cumula funcția de revizor școlar al fostului ministru liberal și pe acela de controlor al Centralei băncilor populare, de sub conducerea altui liberal, I. Gh. Duca. Bătăiosul om politic de azi a fost descoperit de liberali, s’a ridicat prin generositatea sau greșeala li­beralilor, trăește politicește prin li­berali și vrea să ajungă șef de gu­vern tot prin liberali. Aducându-și aminte că răposatul Haret l-a scos la lumină, purtân­­du-i noroc, s’a gândit că n’ar strica ceva temenele în fața plăcii fune­rare de la Sinaia a fostului său șef de la băncile populare, însoțite de câteva izbituri de copită in tineretul naționalist. Cum cele două guvernări țără­niste nu se pot uita chiar așa de ușor, d. Mihalache se agită zilnic și pretutindeni, căutând să amă­gească și pe vii și pe morți. Țăra­nilor le vorbește de stat țărănesc, orășenilor de stat burghezo-capita­­list, muncitorilor de stat țărănisto­­comunist, iar evreilor din partid de stat iudeo-democrat. A convocat pe comercianți, in­dustriași, meseriași și lideri pro­fesioniști, spunându-le, ca să audă țăranii și să se bucure jidanii, „să mărim puterea de plată a țăranilor, ca aceștia să poată cumpăra mai multe mărfuri de la comercianții, Industriașii și meșteșugarii dela o­­raș“ (în majoritate jidani). Să ri­dicăm satele dar să menținem car­telurile jidovești, cari au nevoie de clientelă numeroasă, ca să între­țină osânza finilor d-lor Madgearu și Lupu. D.­­Mihalache nu uită să vor­bească de ciocoii cari sug vlaga neamului românesc; insă dacă a­­cești ciocoi nu sunt nici cei din consiliile lui Aușnit, Margulius, Kaufman, și nici streinii cari au acaparat toate isvoarele de veni­turi ale țării, atunci, desigur sunt strigoii foștilor ciocoi, cari nu-l lasă pe d. Mihalache să doarmă li­niștit în pijamaua-i de mătase. D. Mihalache acuză groaznic pe protectorii săi liberali. Cică aceștia s’au făcut vinovați de minciuni, nerealizând nimic din ceiace au promis țării in opoziție. Au promis că vor înfunda pușcăriile cu hoții de țărăniști-skodiști și când colo n’a eșit nimic. Au promis că vor trage la răspundere pe cei ce au jefuit casieriile publice, pe cei ce au concesionat averile țării strei­nilor și n’au făcut nimic. Au mai promis liberalii că vor scădea birurile, dar le-au ridicat ca orice Madgearu țărănist. Au promis că vor înlătura pe cei ticăloși din partid, așa cum a promis și d. Mi­halache, dar cum nu se poate de­mocrație fără ticăloșie, fiecare și-a păstrat, ba chiar și-a desvoltat, stocul de ticăloși, din partid. Atunci, zice d. Mihalache, ce rost mai au liberalii să stea la putere ? Dacă-i vorba să facă ce au făcut țărăniștii, de ce să nu vie aceștia la putere, ca să arate că și ei știu să facă ce au făcut liberalii ? Și așa biata țară așteaptă, cu înfrigurare, să vadă urmările răz­boiului declarat de d. Mihalache, cinstei, omeniei, adevărului și bu­nului simț. Noroc că guvernul a avut grija să pună la cale câte o săptămână de serbări pentru fie­care partid, încurcând socotelile d-lui Mihalache. Am avut astfel: săptămâna căr­ții, pentru nouii aleși ai Academiei Române, în frunte cu prof. A. C. Cuza, președintele suprem al par­tidului Național-Creștin. Săptămâ­na copilului pentru d. Bébé sau Georgică Brătianu. Săptămâna lap­telui, pentru fugacii de la putere, acuzați de d. Mihalache că n’au făcut nici o brânză, deși au muls o­ țară întreagă. D. Mihalache cere să ia locul liberalilor la mulsul țării, pretinzând că are și expe­riența și priceperea să fabrice cas­D. Pan Halippa, personaj hilari­­ant pe care nu te poți supăra, a telegrafiat zilele trecute M. S. Re­gelui că guvernul persecută parti­dul național-țărănesc refuzându-i autorizația de întrunire la Chișinău, pe care a acordat-o însă partidului Național-Creștin. Ori lucrurile erau foarte simple, Ministerul de Interne a acordat autorizația de întrunire național­­creștinilor fiindcă aceștia au ceru­t-o înainte. Comunicatul ministeru­lui spune clar: „Acest fapt s’a con­statat în ziua de 27 Maiu, ora 23, de către primul comisar regal, în prezența reprezentanților partidului națiomal-țărănesc în frunte cu d. Pantelimon Halippa”. Prin urmare, d. Halippa care știa perfect de bine cum stau lu­crurile, a protestat la Rege și prin ziare, cu rea credință, dovedind încă odată că nu este decât un simplu caraghios și nimic mai mult. »♦«♦ [UNK]»»■* cavalul cel mai bun, pentru par­tizanii săi politici. D-rul Lupu, care nu se împacă cu laptele, decât numai sub formă de cașcaval politic, a ales săptă­mâna vinului, ca să ceară audiență la Palat, pentru a ridica moralul trupelor de asalt mihalachiste. Insă tot d. Mihalache, ca șef, și-a rezervat săptămâna cea mai sen­zațională: săptămâna moșilor, des­chizând panorame politice pe la toate târgurile țării. Cum însă și această săptămână este pe sfârșit, d-sa ține să închidă „Moșii“ săi po­litici cu tămbălăul cuvenit. „Marea demonstrație“ dela București, va scoate pe scenă toate numerile de senzație, dela maimuța economică, până la burta fenomenală a celor mai autentici democrați și dela ca­petele cele mai reduse până la mâi­nile cele mai lungi, îndreptate a­­menințător spre banul public. Așa cum fac panoramele care-și scot trupa afară când nu mai au clienți înăuntru. Țara trebue să se ferească însă, să nu intre într’o altă săptămână a patimilor, lăsându-se amăgită de scamatoriile d-lui Mihalache. Arhit. I. D. Enescu L * • •• 1 n 11 și puncte ••• Soldații revoluției Există o întrecere suspectă între unele gazete, asupra numărului par­ticipanților la ,v’,un are­a național­­țărănistă. „Capitala” anunță că vor participa 100 de mii. „Credința” dă 300 mii. „Adevărul” de aseară a­­cordă, sub semnătura unui redac­tor, 500 mii, dintr’un condei. Tota­lizând generozitatea aceasta pripită ajungem la frumoasa sumă de 900 mii de manifestanți. Ca cifra să fie mai rotundă și ea să nu se spu­nă că am sabotat eu ceva aduna­rea național-țărănistă, mai acor­dăm și noi o sută de mii de parti­cipanți, astfel ca să fie un milion, nici mai mult nici mai puțin. Credem că este suficientă atâta lume pentru o adunare democrati­că. Dacă însă nu ajunge, d. Mi­halache să dea o telegramă la Mos­cova să vină și de acolo o ceată de bolșevici sadea, astfel ca revo­luția să fie completă. Un cargahios »♦ [UNK]+♦ [UNK] [UNK]« ♦»*♦ [UNK] [UNK] ************** m-m-****» (Urmare în pag. 2-a) un editor român despre problema cărții de PAVEL SURU In ciclul de radio-interview-uri pe care l-a prilejuit săptămâna cărții, d. Pavel Suru, cunoscuutul și valorosul editor român, a ros­tit aceste cuvinte de aproape u­­nică autoritate in materie despre problema de editură a cărții ro­mânești . Sărbătoarea cărții pornită din Îndemnul Majestății Sale Rege­lui este fără îndoială o fericită inițiativă de mare folos pentru răspândirea cărții. Dacă n’ar sa­tisface în întregime așteptările editorilor, de a avea in săptă­mâna cărții o vânzare excepțio­nală, această sărbătoare are o covârșitoare importanță deoare­ce măcar în aceste zile publicul se ocupă de carte tot atât cât se ocupă de sport și de spectacole și firește e de mare folos să se deștepte și interesul pentru carte. Vânzarea în săptămâna cărții datorită desigur și faptului că pretutindeni se vorbește de ea, este mai animată ca în cursul anului. Dar ceea ce ne mai bucură pe nod editorii și librarii este că da­torită acestei sărbători oficiali­tatea și unele societăți culturale dau măcar în această săptămână importanța ce se cuvine comer­țului de cărți. Cei ce am avut norocul să ascultăm frumoasele cuvinte ale Majestății Sale Regelui la sărbă­toarea cărții de acum doi ani am putut afla că Maiestatea Sa a înțeles să se ajute răspândi­rea cărții bune exprimându-Și chiar dorința, că de ar fi cu pu­tință să se pună un impozit asu­pra cărților scrise cu scopul de a satisface pe cei dornici de sen­zații. Eu aș fi fer­icit să văd cât mai curân­d acest impozit apli­­cân­du-se cu deosebită strictețe. Ca unul care am început să fac editură înainte cu 20 ani, cunosc tot atât cât și ceilalți editori comerțul cărții și al editurii. Eu însă nu m’am putut hotărî nici­odată să editez cărți cari nu sunt în perfectă concordanță cu principiile morale deși știam că place mai mult publicului acest fel de literatură , și în contra in­tereselor materiale am editat numai cărți ce corespundeau ve­derilor mele, cu dorința de a contribui la moralizarea cetito­rilor, fie chiar într’un cerc mai restrâns. începutul editurii l’am făcut cu scrierile d-lui profesor N. Iorga „Drumuri și orașe” și „Sate și mănăstiri” continuând cu „Is­toria literaturii românești” vol. I și II, și culegerea „Mori alese din cântecele poporului” întoc­mită de d-l profesor Ovid Derv­­ețianu, sarderii cari, spre regre­tul meu, publicul nu le cetește cu plăcerea cu care cetește căr­țile cu conținut ce pervetește sufletul și înjosește pe om. Am avut apoi mare­a onoare de a e­­diita și două cărți ale Majestății Sale Regina Maria „Țara Mea” și „Gânduri și icoane” pe care cetindu-le îți înalți sufletul și-ți oțelești caracterul. In linia aceluiaș gând bun am făcut să apară in traducere ro­mânească „Creștinismul și Stu­diul naturii” de G. Bettex; „Pe urmele lui Hristos” de G. Petrov; „Să-l urmăm” de H. Sienk­iewicz; „Baghavat-Gita”, poemă india­nă ; „Evanghelia după Matei” ediție populară, tradusă de pre­otul Jean Mihalcescu ; precum ; volumul „Pentru a iubi copilă­ria”, o antologie de texte culese de Apostol Calea. Acum în urmă cu aceiași do­rință de a contribui după sla­bele mele puteri la educația na­țională am editat romanul „Cru­cile albe” de d-l Florea Cărunta un scriitor cu mai puțin renume literar dar cu talent și un su­flet românesc, apoi un volum de poezii sociale „Săracă țară bogată” a cunoscutului și talen­tatului poet George Gregorian , precum și lucrarea savantului teolog rus Sergiu Bulgakov „Dog­ma Euharistică” în traducerea preotului Paraschiv Angelescu, parohul bisericii universitare. Pentru sezonul ce vine voi scoate de sub tipar volumul de satire „Popești din patru un­ghiuri“ al poetului I. U. Saricu, romanul „Golem” de Gusztav Melitnik în traducerea l­ iui I. U. Sarbcu, volumul „1935 literar” o sinteză biblio-cratică redactată de Miron Suru și buletinul „Scri­sul creștin“ redactat de pr. Pa­raschiv Angelescu, două lucrări care inaugurează seria unor pu­blicații de bibliografie. De ase­meni sper să mai editez și alte cărți cari vor corespunde vederi­lor mele. Pentru un neam tânăr ca al nostru socotesc că literatura care trebue răspândită în masele largi ale poporului trebue să fie numai cea moralizatoare și apoi să fie cea de agrement, pe care o poate ceti pentru distracție numai omul deplin format din punct de vedere moral. Este o crimă a pune în mâi­nile tineretului aceea literatură, care în cea mai mare parte se adresează instinctului animal, înjosind iar nu ridicând sufle­tele. Umila mea părere este ca pe viitor organizatorii expoziției cărții să se ostenească a cores­punde dorinței exprimate de Ma­iestatea Sa Regele, selecționând mai cu atenție volumele cari se expun acolo, spre a nu se bu­cura deopotrivă de marea săr­bătoare a cărții scrierile rele ca și cele bune. Expoziția cărții să fie organi­zată de o comisie severă, care alegând cu strictețe scrierile ce trebuesc expuse să le dea tot­deodată și pecetia meritului. Și apoi un scriitor cu talent cred că poate alcătui tot așa de ușor și de frumos o scriere mo­

Next