Ţara Noastră, noiembrie 1936 (Anul 14, nr. 1263-1284)
1936-11-01 / nr. 1263
4 Pagini Lei 2 Fondator: Oof avian Goga AKUL XV No. 1263, Omgtalcâ 1 Noembrle 1936 P REDîACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA. RttCuyești Campineanu 4, teleS. 4.1 ».33 Organ al partidului Național-Creștin Abonamentul i 500 lei pe an» pentru ț»epi», invineri, studenții săteni 400 lei anual : LOC pe 6 luni, 100 pe 3 luni. Pentru institutiuni și autortmii, 1000 »ei. Afirmarea ideii național-creștine la 8 Noembrie Marxism deghizat La întrunirile partidului național-țărănesc de la Satu Mare și Chișinău, d. Ion Mihalache a încercat să arate că și d-sa este raționalist. Dar naționalismul său nu este ca al tuturora ci are o nuanță pe care a precizat-o în felul următor: noi suntem un popor de țărani, deci singurul naționalism veritabil este cel țărănesc. Celălalt naționalism al celor bogați este fascism reacționar iar nu naționalism. Cam în acest fel concepe d. I. Mihalache naționalismul ca o problemă de clasă. De aici ieșirile sale violente ca și ale partidului său împotriva ciocoilor de la oraș, a celor bogați și îmbogățiți. Lupta de clasă este o idee veche a d-lui I. Mihalache pe care o reia sau o abandonează după felul cum este aproape sau departe de putere. Concepția țărănistă a naționalismului este o eroare grosolană. D. Ion Mihalache comite această eroare din lipsa unei gândiri politice serioase și complecte. D-sa fiind un naționalist de ocazie este firesc să fie nelămurit cu problema reală a naționalismului. Căci prin faptul că noi suntem un popor de țărani iar țărănimea este mărturia originalității noastre de rasă nu însemnează că naționalismul trebue redus la atâta. Aceasta este o concepție a naționalismului de clasă nu a naționalismului integral românesc pe care-l preconizăm noi. Naționalismul nu poate fi condiționat de nimic. Nici de clase, nici de interese particulare. El nu-i o afacere de calcul ci de inimă, de suflet. Nu se ajunge la naționalism prin condiții ci numai dacă ai un suflet întreg: sufletul poporului tău. Cel care n’are acest suflet întreg sau cel care l-a avut și l-a pierdut nu înțelege ce este naționalismul. Națiunea nu este o clasă. Toate clasele, toți oamenii legați sufletește de aceleași idealuri comune, toate interesele constituesc națiunea. In națiune se confundă și săracii și bogații și orășenii și țăranii. Cei cari nu înțeleg acest lucru nu sunt naționaliști ci-și zic pe grecește democrați. N N’a existat niciodată o civilizație pur rurală. Satul fără oraș nu se poate menține astăzi căci viața este foarte exigentă și complicată. Interesele într’o națiune se îndeplinesc și se armonizează prin stat. Naționalismul este concepția care echilibrează toate interesele particulare pentru a asigura viața unei națiuni, durata ei permanentă, securitatea ei. Naționalismul nu neglijează faptul că există categorii sociale cu interese variate. Dar el vede in fiecare o funcție socială, nu o clasă. Ideea de clasă nu există în politica naționalistă. Nivelarea claselor s-a făcut în toate statele naționaliste, organizându-se în schimb funcțiile pe care categoriile sociale trebue să le îndeplinească. Naționalul autentic este dincolo de ideea de clasă. El este o realitate care le depășește. Doctrina naționalistă pune desvoltarea intereselor particulare în funcție de starea de înflorire și bogăție a națiunii. Intr’o națiune săracă și robită, nici muncitorul, nici țăranul nu poate fi fericit. Dimpotrivă, intr’o națiune organizată, stăpână la ea acasă, cu un prestigiu exterior asigurat, viața tuturor cetățeniilor este mai bună. Interesele individuale sunt într’o dependență directă și categorică de interesul național. Iată deci că nu ideea de clasă I este elementul primitiv în naționalism ci ideea de națiune. Națiunea determină bunăstarea claselor și nu invers. D. Ion Mihalache condiționează naționalismul de țărănism fiindcă d-sa a fost întotdeauna obsedat de ideea luptei de clasă. Naționalismul este împotriva conflictelor de clasă fiindcă în cadrul națiunii el consideră că justiția și echitatea trebue să fie pentru toți cei cari îndeplinesc o funcție socială utilă. Naționalismul de clasă este o nuanță marxistă de care partidul național-țărănesc se apropie tot mai mult. Pentru apărarea d-lui dr. N. I Lupu „Dreptatea“ face, nu pentru întâia dată, exces de zel. A descoperit acest oficios al proftiei că d. Leon Daudet „care nu î odată a fost ridicat în slăvi in presa noastră de dreapta“, nu a■tacă numai pe d. dr. N. Lupu când se dă tumba, slugarnic, în fața rabinilor Frontului popular de la Paris, ci și pe d. Adolf Hitler. Și semnalează un articol recent, publicat în „Candide“ de către directorul ziarului „L’Action Francaise“ în care se spune, cam ceea ce susține și „Dimineața“, că Germania urmărește grâul Ucrainei și ieșire la Marea Neagră, pentru a trage concluzia, că dreapta franceză desavurază categoric și oricând poate spiritul în care e orientată mișcarea noastră naționalistă. Chestia asta n’are nicio legătură directă cu cazul d-lui dr. N. Lupu, totuș „Dreptatea“ crede că d. dr. N. Lupu fiind antihitlerist în stagiu, dă o îndoită lovitură, și d-lui Léon Daudet, și ziarelor naționaliste dela noi. Dar ca totdeauna „Dreptatea“ n’a isbutit să ne pună in dificultate, și iată de ce. Deosebirea esențială de atitudine față de problema relațiilor noastre externe, între noi și partidul național-țărănist, este că I noi n’am privit niciodată această problemă prin prizma sugestiilor din afară, pe când partidul național-țărănist se manifestă mereu și exclusiv pe linia directivelor Internaționalei. In repetate rânduri am repetat, că ideia românească exclude imixtiunile externe în mecanismul vieții noastre publice și că natura relațiiilor exterioare se condiționează, in primul rând, dela acest punct de plecare. Intr’un articol, pe care *l publicam aici la 12 Iulie („Țara Noastră“ No. 1190) demascam originele infame ale afirmațiunilor d-lor Armand Călinescu, dr. N. Lupu și V. Madgearu cu privire la pretinsa operă de corupție germană în România și dovedeam că atât presa jidovească dela noi, care a lansat diversiunea pericolului hitlerist, cât și partidul național-țărănist, care și-a insușit-o, n’au atacat Germania socialistă a lui Stressemann, care era tot așa de revizionistă, ca și Germania de azi. Pe acea vreme însă „L’Action Française“ era tot așa de potrivnică Germaniei, ca și azi, in opoziție cu atitudinea democrației franceze, care n’a devenit atentă la „pericolul hitelerist“, decât in ziua când statul german național-socialist s-a declarat stat antisemit și antimarxist. ■ Și spuneam : „Socialiștii francezi, cari spori ,jiniseră pe Briand pentru realizarea acordului franco-german, au trecut de partea frontului opus, pe care îl crease acțiunea de presă, potrivnică lui Briand, dusă de d. Leon Daudet. La noi „Dimineața“ își însușise temele „Acțiunei franceze“ și aflarăm asstfel, că Hitler pregătește rázboiul pt. revizuirea tratatelor. Roimânia fiind solicitată, cu această inainuată amenițare, să ia poziție alăturea de ura iudaică organizată, împotriva unei țări, care își așternea culcuș pentru ziua de mâine cum credea mai bine. „Și aici se demască lipsa de a- iderențe a iudaismului cu interesele națiunilor de gazdă. Stressemann a fost și el revizionist, dar presa jidovească de la noi nu a găsit nici o clipă ceva alarmant în asta. Hitler nu e mai revizionist ca Stresseman, insă chestia se schimbă, căci Hitler e antisemit și Hitler trebue doborât de șolmi, ca să se refacă unitatea dominației iudaice universale“. Iar la 26 Iulie („Țara Noastră“ Nr. 1200) fixam astfel diversitatea naționalismelor: „Naționalismele se aseamănă în concepție, n . ideologie, dar nu se confundă. Ideea națională exprimă la București, ca și la Roma, la Berlin sau la Paris, aceeași mândrie de rasă, aceeaș voință populară, unanimă, de a se manifesta liberă și fără partaj pe linia destinelor sale istorice. Tendințele externe însă îi sunt deosebite și uneori chiar potrivnice. Mândria de rasă, pe care o reprezintă concepția franceză de dreapta, naționalistă, exagerează desigur conflictul secular de interese deosebite și tendințe potrivnice, care desparte Germania de Franța și de la Paris, îndeosebri, se fac imense sforțări azi spre a se lărgi cercul de influență al politicei externe franceze peste statele, cari ar putea fi solicitate să fie opuse Germaniei“.______________________ Precum se vede, nu era nevoe de intervenția „Dreptății“ pentru a ne trezi la realitate. Noi admirăm la d. Leon Daudet acea viguroasă mândrie franceză, chiar când ea este exagerată în raport cu realitățile; noi găsim temeiuri de dreaptă judecată in forța creatoare a fascismului italian, sau in miraculoasele redresări naționaliste ale Germaniei de azi, dar nu imităm și nu ne însușim, findcă nu slugărim nici la Paris, nici la Roma, nici la Bremin. In asta stă forța morală a naționalismului și de aceea toate mișeliile iudaice ce i s‘au aruncat in cale s‘au spulberat rând pe rând, silind bietele unelte ale Internaționalei să-și revizuiască mereu temele de atac. D. I. Cucu Cunoscutul prieten al României, Abatele Zavoral, a dat unui gazetar din Praga un interview despre „România și Regele ei“. Cuvintele înaltului prelat sunt străbătute de un cald simțământ pentru România și de aceea socotim de folos reproducerea lor aci: „înainte de război, spune d-sa, știam despre România atât cât învățasem din școală. Atunci însă România era încă un principat mic; știm de asemenea că limba română e o limbă romanică, însă nu se învăța la noi. Ca și când n’ar fi existat. Politic se vorbea ceva despre românii din Transilvania, supuși Austro-Ungariei. Despre acestea ar putea vorbi foarte bine domnul primministru Hodza. In timpul războiului a continuat Abatele Zavoral, am cunoscut pe românul simplu. Eram la mănăstirea Strahov, aici, în spital. Atunci am cunoscut de aproape sufletul românesc și am început să-l iubesc, îmi amintesc cum noaptea , citeam povestiri românești cu dicționarul în mână. Pronunțarea nu era grea, însă trebuia să știu ce anume citesc soldaților. Astfel am făcut cunoștință cu literatura populară. Sunt foarte puține cărți care să conțină atâta înțelepciune ca colecțiile cu proverbe românești. „Acum aș vrea să amintesc un lucru care adesea e trecut cu vederea : meritul românilor în ceea ce privește lipsa de încăerări sângeroase in revoluția noastră. Se spune că a fost un noroc că regimentele maghiare au plecat atunci din Praga fără să se intoarcă cu armele contra comitetului național. E adevărat, insă soldații acelor regimente care au refuzat să tragă în Cehi erau români din Transilvania. „Țăranul roman are inima largă, îmi amintesc de cuvintele Patriarhului Miron Cristea, care îmi spunea odată : ■ „Când mă aflu în mijlocul poporului am sentimentul că nu l-am părăsit niciodată“. „M’ați întrebat ce anume poate să reiasă din această prietenie ? La acest lucru e greu să se răspundă pe scurt. Prietenia e cea mai trainică legătură dintre două națiuni. Motivele politice se pot schimba, necesitățile economice la fel, frățietatea însă rămâne. In toate chestiunile se poate azi ajunge la înțelegere prin frățietate. Și românii știu să păstreze acest sentiment de fraternitate. Știu „să iubească“, din toată inima. Când am fost în România, Consiliul de Regență de atunci însărcinase pe conducătorul însoțitorilor mei să telefoneze în fiecare zi la București starea sănătăți mele, cu alte cuvinte felul in care petreceam timpul. (Abatele Zavoral avea atunci 66 ani !) Pretutindeni eram foarte bine primit, însoțitorii mei erau morți de oboseală, căci programul era supraîncărcat. Mă simțeam foarte bine. Odată ne-am oprit intro stațiune mică. Cum scările vagonului erau prea sus, a trebuit să săr. Atunci am fost curios să știu ce anume telegrafiază la București demnitarul care mă însoțea. In ziua aceea telegrafiase : „Poate să sară încă !“Cu acel prilej am fost onorat cu doctrontul în filosofie acordat și lui Seton Watson. „Regele Carol m’a vizitat odată pe când era prinț. Sedea exact în locul unde stați dv. îmi spunea că vine de la Londra , nu mi-a spus că merge la București să ia conducerea țării. Regele I Carol e foarte cult și foarte democrat. L-am văzut pe la prilejurile oficiale înconjurat de o gardă pompoasă. Ceremonialul acesta place și poporului. Românii spun că Suveranul nu prea ține mult la astfel de lucruri. Văd acest fapt și din felul în care face educația fiului său Mihai. Poate nu se știe că Regele Carol a deschis la București o școală, frecventată de aproape 20 copii, de aceiași vârstă cu Mihai. Aceștia sunt aleși din toate clasele societății românești. Sunt printre ei fii de păstori, de lucrători, de mineri, de ofițeri și de alte categorii profesionale. Toți sunt îmbrăcați la fel și cărțile de școală sunt cumpărate de Regele țării. Carol II a rugat pe profesori să se poarte cu toți elevii la fel, fără nici o deosebire. In felul acesta prințul Mihai face cunoștință cu reprezentanții claselor sociale din cuprinsul țârii sale”. Adăugând câteva cuvinte despre semnificația și importanța politică a vizitei Suveranului României la Praga, Abatele Zavoral și-a terminat astfel declarațiile sale: „că Suveranul României vine la noi exact In ziua sărbătorii noastre naționale e o mărturie clară a prieteniei noastre. E o luminoasă manifestație pentru Mica înțelegere“. (Ceps). Forța morală a naționalismului -- n—: •v: .. Abatele Zavoral despre România și Regele ei Sunt diversele manifestări maladive de care suferă Teatrul Național din Capitala României întregite. E un fel de pecingine care s-a întins peste arhiva și biblioteca acestui teatru, peste culise, dar mai ales în cabinetul directorial și peste comitet. Această boală a fost introdusă în teatrul nostru de Stat de către ilustrul farsor Scarlat Froda (nu știu cum se numește pe numele lui jidovesc). Scarlat Froda este „directorul“ acelei foi teatrale , Rampa“ (d-sa nu scrie niciodată), iar Masofful s’a format intelectualicește la această foaie. Dacă am sta să descurcăm toate ascunsele firișoare din afacerile Scarlatului, nu știm unde am ajunge. Ne punem stavilă pentru a nu stârni scandalul. Masofful este teroarea acestei instituții de cultură românească. Teatrul Național. Masofful (dat odată afară de acolo și readus de acelaș Scarlat) intimidează actorii, comitetul, direcția. Dumnealui confecționează acele reclame pe la ziare, și direcția crede că nu e bine pentru instituție și conducători, ca Masofful să nu se supere.. Are „condei“ și dacă, Doamne ferește ! se întorce împotriva domniilor lor. Masofful scrie și la „Adevărul“! Ați remarcat acele mici articolaje unde exploatează cu nerușinarea specifică rasei, arhiva teatrului ? Acest trecut scump românilor de cultură este murdărit de mâna impie a Masoffului. El ia parale pentru publicarea lor, afară de leafa grasă ce o încasează ca funcționar al instituției. Astfel pe spinarea teatrului, el călătorește la Londra, la Paris, la Karlsbad (când nu se duce cu familia la sanatoriul artiștilor de la Eforie, unde stă gratis). Laba pecinginei roșii s-a apucat odată și a scris un fel de istorie a Teatrului Național, care nu era nimic alta decât o compilare sărmană de prin arhivă. Acestei așa zise istorii, d. Prodan i-a scris o prefață! Dar culmea nerușinării acestei popitații roșii, de coada numelui căruia spânzură terminația bulgărească, o găsim în amestecul din memoriile lui Constantin Nottara. Cum de a îngăduit familia acest sacrilegiu ? Nu I se găsea un editor creștin pentru editarea acestor memorii ? ■ La urma urmelor nu putea scoate chiar Teatrul Național intr’o ■ editură proprie memoriile mare lui dispărut ? Poate că atunci j pecinginea roșie nu ar fi îndrăznit să se întindă până acolo. Dar pentru că apar la acelaș „Adevărul“... Cum ingădue ministerul Artelor și comitetul Teatrului Național, prezența puturoasă a acestui masoff în aparatul de funcționare al primului templu al limbii și culturii românești ? Nu-și dau seama că străjuesc un templu pentru care studențimea română, condusă de profesorii Nicolae Iorga și A. C. Cuza au dus la 1906 o luptă sfântă pentru a se păstra neatins de amestec străin ? Nu sunt decât treizeci de ani de atunci, și pentru a merge și mai adânc in trecut să se gânndească la numele celor cari au format Societatea Filarmonică, din care și-a luat ființa Teatrul Național românesc. Pe aceștia îi jignește maso ful scotocind prin arhiva teatrului, nu cu gând pios și cu ancestrală necuviință de samsar, capabil să facă din orice o afacere. Cine va avea curajul să vindece Templul Artei românești de pe oiiginea roșie a masoffului, iar Scarlatului să-i arate care îi este locul și să nu confunde Teatrul cu o mină de pe urma căreia se îngrașă de „bine" dumnealui și ai d-sale protejați? Gh. Diaconu Hoifa zilei Masoffilie, masoffoizi, masoffism șl Teatrul Național Patriotismul d-lui dr. N Lupu D. dr. N. Lupu, scrie ziarul maidanului național-țărănist, nu s’a întristat că-1 acuză de comunism, proștii și inconștienții. Punct. Firește că nu se putea întrista. T-a făcut chiar plăcere. Ba bine că nu. Acuzația aceasta precisă e un bun certificat, in care eroul, cam ridicol e drept, de la Buffalo, se va prezenta in fața Moscovei. Aceiași foaie de familie, încearcă, totuș, cu câtă mizerabilă gramatică sunteți liberi să înțelegeți, să vorbească ■ de patriotismul d-lui dr. N. Lupu. Intr’adevăr, din momentul acesta, chestia devine patetică. D. dr. N. Lupu vrea, închipuiți-vă, să fie patriot, să fie crezut că e patriot. Firește, e o intenție onorabilă, pe care o apreciază oricine. Dar și de data aceasta, ce păcat, nu e vorba decât de o greșală tipografică. Bietul culegător, toată marea lui bunăvoință nu e de niciun folos. Dar, în sfârșit, d. dr. N. Lupu ar vrea să ne spună că e patriot și ne imploră să-l credem pe cuvânt, că mai mult nu poate face, decât să ne pună înainte onoarea, marea lui onoare de om politic. D. dr. N. Lupu a văzut că patriotism e ceva în țara aceasta, este poate chiar foarte mult, e totul. Ca vechi agent electoral, d. dr. N. Lupu adulmecă vânturile politice. In această privință d-sa e un as. A fost liberal și a ajuns prefect. A fost, se pare, socialist, pe vremea când eră la modă cravata roșie. Dar și-a dat seama că aici, la stânga e primejdie. Și s’a retras. A fost apoi din nou liberal și ministru, cel mai leneș ministru, pe care cu multă greutate Ionel Brătianu a reușit să-l dea la o parte. A fost apoi țărănist-îapist, demagog ordinar al răspântiilor țării. S’a convins însă repede că minuna pe cont propriu n’are răsunet. De aceea a fuzionat cu d. Ion Mihalache. Recunoaștem că in partidul național-țărănist d. dr. N. Lupu e elementul cel mai dinamic. Este însă mișcarea spre stânga. Și acum să căutăm patriotismul d-lui dr. N. Lupu. D-sa s’a dus la Paris. A vorbit în sala Buffalo. A aplaudat pe Cachin și pe emisarul Moscovei. A lansat un apel către țăranii Parisului. A dat, interviewuri in care a calomniat, in chipul cel mai nerușinat, țara. A mers apoi la Bruxelles, la un congres , pentru pace, pus la cale de haimanalele comuniste. P. dr. N. Lupu s’a simțit destul de bine acolo, atât de bine încât și astăzi și aduce aminte cu duioșie de camaraderia sa cu cretinul Robert Cecil. A fost pe la Praga, unde s’a pus temelia unei Asociații masonice internaționale. Am uitat să spunem că la Paris d. dr. N. Lupu s’a declarat fondatorul frontului popular in România, întors în țară, cu multă discreție, evident, ca să nu dea ochii cu nimeni și să nu întâlnească vre-o surpriză, d. dr. N. Lupu a declarat ziarelor evreiești — cu inevitabila poză de apoplectic — că d-sa e pentru dictatura poporului după modelul Rusiei sovietice. După aceste isprăvi, eroul de la Arsura a dat o aprigă bătălie, pentru a împinge partidul cât mai spre stânga. Și a reușit. La Arenele Romane l-am văzut fericit. Sub privirile sale Frida Biremberg împărțea manifeste comuniste. Și încă altceva. La alegerea dela Mehedinți d. dr. N. Lupu a făcut cartel cu comuniștii. Acesta e bogatul cazier al d-lui dr. N. Lupu. Totuși d-sa e patriot, se declară patriot. Am știut că d. dr. N. Lupu e un temerar. E capabil să săvârșească orice, dela virtute până la infamie, dar nu ne-am închipuit că inconștiența sa, notorie de altfel, e atât de mare. După atâtea dovezi din care se vede limpede că d-sa e comunist, (nu pentru că are convingeri comuniste, ci, mai ales, pentru că înlesnește biruința bolșevismului), d. dr. N. Lupu vrea, destul de târziu, să fie patriot, "într’adevăr, un obraz atât de încercat, nu mai poate roși... I. P. Prundeni - V•*- +■ -A- -A ♦♦ ^ -N I ........................................... > »4^.^ L * * • în i și puncte Cărțile lor La Cluj există o școală de educație politică sub conducerea partidului național-țărănesc. Cărțile de căpetenie ale acestei școli sunt extrase din opera complectă a d-lui Iuliu Maniu și ilustrul său nepot Romulus Boilă. Persecuția lor Pe măsură ce naționaliștii spanioli se apropie de Madrid, in presa din Sărindar reportagiile asupra evenimentelor sunt din ce în ce mai scurte. Scribii cu perciuni il ignorează pe generalul Franco sperând că astfel victoria lui va fi mai puțin mare. Bieții indivizi ,sunt vrednici de compătimire. Amărâtul vesel „Deptatea“ nu răspunde acuzațiilor de comunism aduse d-lui dr. N. Lupu decât atât „D. dr. N. Lupu nu s’a întristat că-1 acuză de comunism proștii și inconștienții". Dimpotrivă, este foarte veselă și pe chestia asta a mai băut un șpriț. O grozăvie La Madrid, guvernul anarhist și comunist a publicat un decret, obligând pe toată lumea să nu mai încuie nici ziua nici noaptea, porțile caselor. Aceasta pentru a se mai putea fura și ceea ce a mai rămas și a se ucide și cei cari au scăpat pana acum. Aceasta este măsura unui „guvern legal“ pe care-l sprijinesc Sovietele și democrația mondială. Horavurile strict și depinse legi Dacă s’ar pune o Întrebare simplă și nu ne-am complica raționamentul cu alte reziduri de prejudecată — am pleca de la un fundament sigur în problema ce ne preocupă. De ce legile nu stăpânesc viața socială pe durată mai lungă și de ce puterea lor scade pe măsură ce îmbătrânesc?! Care să fie misterul elasticității și chiar neputinței lor ? Statistica socială, prin experiența ei zilnică, ne pune față in față cu alte forțe mai tari și mai puternice decât legile însăși. Un popor care este un organism complicat de forțe și tendințe uneori contrarii — nu poate fi stăpânit de simple forme externe — pornite din afara necesităților lui. Forța lor vitală rezidă in structura psihică a obiceiului, a tradiției, a moravurilor. Nu este o noțiune abstractă viața colectivă care să poată fi mânuită din angrenajii străine. Creșterea ei pe dinăuntru este mai puternică decât orice constrângere exterioară. Legea în acest caz este o permanentă neadaptare și deaceia durata existenței ei este limitată și puterea de aplicabilitate pusă mereu în pericol. Ar trebui deci o altă cale de stăpânire a divergențelor sociale. Legile pot să crească în tomuri nenumărate, dacă efemeritatea lor nu este înlăturată prin alte mijloace mai eficace. Cineva ar fi făcut pe bună dreptate o caracterizare simplă și dreaptă : „Legile pot fi oricât de bune, dacă nu se trasformă și nu se spurifică Moravurile intr’o * țara,parlamentul ; bamacina], mereu, brâm vajrs umână “ furtună".r Iată problema. J '** .Moravurile deci, %, canalizate print’o educație națională — civică și morală singure modelează și se absolvă de necesitatea legilor. Voința colectivă condusă pe drumul de conștiință și de austeritate prin liberă consimțire — singură poate să țină frâul atâtor conflicte, contradicții, lunecări și negațiuni. Viața noastră socială nu suferă din cauza lipsei de legi bune, sau chiar a conducătorilor de altitudine — ci suferă din cauza haosului și lipsei de educație civică. Anarhismul politic are un substrat de lipsă pedagogică. . Demagogismul, un substrat de lipsă morală. Iată cauzele : Depresiunile sau revolta care cuprinde uneori viața socială se pot remedia tot pe această cale educativă. In zadar etica pune la fundamentul •transformărilor sociale artăi politicului ■ — atâta timp cât la baza tuturor ■ nu este puterea educației sub toate formele. 4 Civilizația insăș, progresul, cultura se pot așa de ușor sfărâma, dacă forțele dinamice ale unui popor nu au garanția unei tradiții bine stabilite. Dovada cea mai bună este că popoarele au decăzut sau au murit din pulverizarea acestor conținuturi vitale care le păstrau structura și etnicitatea lor. Legile sunt și rămân neputincioase în fața lipsei de educație unitară, pe bază de conștiință morală și națională, îndreptarea și purificarea moravurilor deci ar fi poblema capitală de care să ne ocupăm iiitai. O mobilizare de spirit , și de sacrificiu, lăsând la o parte prețocupările personale, egoiste, discordante cu idealul colectiv, și transplantarea germenilor din teoriile idealiste în practicarea virtuților reale și imediate. Legea Cea mai puternică nu este provenită de la o instituție exterioară individului, așa cum se întâmplă în angrenajul nostru politic — ci din forurile lui intime, din experiența lui morală și din educația virtuților de cavalerism și înțelepciune sădite de natură în spiritul omenirii. Conducătorii noștri politici n’ar mai fi atunci nevoiți să fabrice permanent legi și regulamente inutile. N’ar mai avea nevoe de constrângere exterioară asupra individului și societății — ci numai de înțelept diriguitor. Moravurile deci trebuesc purificate întâi și apoi legile adaptate după armonia necesară în echilibrul acestor două forțe. Ion Molea