Ţara Noastră, noiembrie 1936 (Anul 14, nr. 1263-1284)

1936-11-01 / nr. 1263

4 Pagini Lei 2 Fondator: Oof avian Goga AKUL XV No. 1263, Omgtalcâ 1 Noembrle 1936 P REDîACȚIA ȘI ADMINISTR­AȚ­IA. RttCuyești Cam­pineanu 4, teleS. 4.1 ».33 Organ al partidului Național-Creștin Abonamentul i 500 lei pe an» pentru ț»epi», invin­­eri, studenți­­i săteni 400 lei anual : LOC pe 6 luni, 100 pe 3 luni. Pentru institutiuni și autortmii, 1000 »ei. Afirmarea ideii național-creștine la 8 Noembrie Marxism deghizat La întrunirile partidului na­­țional-țărănesc de la Satu Mare și Chișinău, d. Ion Mihalache a încercat să arate că și d-sa este r­­aționalist. Dar naționalismul său nu este ca al tuturora ci are o nuanță pe care a precizat-o în felul următor: noi suntem un popor de țărani, deci singurul naționalism veritabil este cel ță­rănesc. Celălalt naționalism al celor bogați este fascism reac­ționar iar nu naționalism. Cam în acest fel concepe d. I. Mihalache naționalismul ca o problemă de clasă. De aici ieși­rile sale violente ca și ale parti­dului său împotriva ciocoilor de la oraș, a celor bogați și îmbo­gățiți. Lupta de clasă este o idee veche a d-lui I. Mihalache pe care o reia sau o abandonează după felul cum este aproape sau departe de putere. Concepția țărănistă a naționa­lismului este o eroare grosolană. D. Ion Mihalache comite această eroare din lipsa unei gândiri po­litice serioase și complecte. D-sa fiind un naționalist de ocazie este firesc să fie nelămurit cu problema reală a naționalismu­lui. Căci prin faptul că noi sun­tem un popor de țărani iar țără­nimea este mărturia originali­tății noastre de ra­să nu însem­nează că naționalismul trebue redus la atâta. Aceasta este o concepție a naționalismului de clasă nu a naționalismului inte­gral românesc pe care-l preconi­zăm noi. Naționalismul nu poate fi con­diționat de nimic. Nici de clase, nici de interese particulare. El nu-i o afacere de calcul ci de inimă, de suflet. Nu se ajunge la naționalism prin condiții ci nu­mai dacă ai un suflet întreg: su­fletul poporului tău. Cel care n’are acest suflet întreg sau cel care l-a avut și l-a pierdut nu înțelege ce este naționalismul. Națiunea nu este o clasă. Toate clasele, toți oamenii legați sufle­tește de aceleași idealuri co­mune, toate interesele consti­­tuesc națiunea. In națiune se confundă și săracii și bogații și orășenii și țăranii. Cei cari nu înțeleg acest lucru nu sunt na­­­ționaliști ci-și zic pe grecește de­­­­mocrați. N N’a existat niciodată o civili­­­­zație pur rurală. Satul fără oraș nu se poate menține astăzi căci viața este foarte exigentă și complicată. Interesele într’o na­țiune se îndeplinesc și se armo­nizează prin stat. Naționalismul este concepția care echilibrează toate interesele particulare pen­tru a asigura viața unei națiuni, durata ei permanentă, securita­tea ei. Naționalismul nu negli­jează faptul că există categorii sociale cu interese variate. Dar el vede in fiecare o funcție so­cială, nu o clasă. Ideea de clasă nu există în politica naționa­listă. Nivelarea claselor s-a făcut în toate sta­tele naționaliste, or­­ganizându-se în schimb funcțiile pe care categoriile sociale tre­bue să le îndeplinească. Național­­ul autentic este dincolo de ideea de clasă. El este o realitate care le depășește. Doctrina naționalistă pune des­­voltarea intereselor particulare în funcție de starea de înflorire și bogăție a națiunii. Intr’o na­țiune săracă și robită, nici mun­citorul, nici țăranul nu poate fi fericit. Dimpotrivă, intr’o na­țiune organizată, stăpână la ea acasă, cu un prestigiu exterior asigurat, viața tuturor cetățeni­­i­lor este mai bună. Interesele in­­­­dividuale sunt într’o dependență­­ directă și categorică de interesul­­ național. Iată deci că nu ideea de clasă I este elementul primitiv în națio­­­­nalism ci ideea de națiune. Na­­­­țiunea determină bună­starea­­ claselor și nu invers. D. Ion Mi­­­­halache condiționează naționa­­­­lismul de țărănism fiindcă d-sa a fost întotdeauna obsedat de ideea luptei de clasă. Naționalis­mul este împotriva conflictelor de clasă fiindcă în cadrul națiu­nii el consideră că justiția și e­­chitatea trebue să fie pentru toți cei cari îndeplinesc o funcție so­cială utilă. Naționalismul de clasă este o nuanță marxistă de care parti­dul național-țărănesc se apropie tot mai mult.­­ Pentru apărarea d-lui dr. N.­­ I Lupu „Dreptatea“ face, nu pen­­­­tru întâia dată, exces de zel. A­­ descoperit acest oficios al prof­­­­tiei că d. Leon Daudet „care nu î odată a fost ridicat în slăvi in­­ presa noastră de dreapta“, nu a­­■­tacă numai pe d. dr. N. Lupu când se dă tumba, slugarnic, în fața rabinilor Frontului popular de la Paris, ci și pe d. Adolf Hitler. Și semnalează un articol recent, pu­blicat în „Candide“ de către di­rectorul ziarului „L’Action Fran­­caise“ în care se spune, cam ceea ce susține și „Dimineața“, că Germania urmărește grâul Ucrai­nei și ieșire la­ Marea Neagră, pentru a trage concluzia­, că dreapta franceză desavurază ca­tegoric și oricând poate spiritul în care e orientată mișcarea noa­stră naționalistă. Chestia asta n’are nicio legă­tură directă cu cazul d-lui dr. N. Lupu, totuș „Dreptatea“ crede că d. dr. N. Lupu fiind antihitlerist în stagiu, dă o îndoită lovitură, și d-lui Léon Daudet, și ziarelor naționaliste dela noi. Dar ca tot­deauna „Dreptatea“ n’a isbutit să ne pună in dificultate, și iată de ce. Deosebirea esențială de atitu­dine față de problema relațiilor noastre externe, între noi și par­­­­tidul național-țărănist, este că I noi n’am privit niciodată această problemă prin prizma sugestiilor­­ din afară, pe când partidul na­­­­țional-țărănist se manifestă me­­­­reu și exclusiv pe linia directi­velor Internaționalei. In repetate­­ rânduri am repetat, că ideia ro­­­­mânească­ exclude imixtiunile ex­­­­­terne în m­ecanismul vieții noas­­­­tre publice și că natura relații­­i­lor exterioare se condiționează, in primul rând, dela acest punct de plecare. Intr’un articol, pe care *l publicam aici la 12 Iulie („Țara Noastră“ No. 1190) demascam o­­riginele infame ale afirmațiuni­­lor d-lor Armand Călinescu, dr. N. Lupu și V. Madgearu cu pri­vire la pretinsa operă de corup­ție germană în România și do­vedeam că atât presa jidovească dela noi, care a lansat diversiu­nea pericolului hitlerist, cât și­­ partidul național-țărănist, care și-a insușit-o, n’au atacat Ger­mania socialistă a lui Stresse­­­­mann, care era tot așa de revi­zionistă, ca și Germania de azi. Pe acea vreme însă „L’Action Française“ era tot așa de potriv­nică Germaniei, ca și azi, in o­­poziție cu atitudinea dem­o­cra­­­ției franceze, care n’a devenit a­­tentă la „pericolul hitelerist“,­­ decât in ziua când statul ger­­­­man național-socialist s-a decla­rat stat antisemit și antimarxist. ■ Și spuneam : „Socialiștii francezi, cari spori­ ,­jiniseră pe Briand pentru reali­zarea acordului franco-german, au trecut de partea frontului o­­pus, pe care îl crease acțiunea­­ de presă, potrivnică lui Briand,­­ dusă­ de d. Leon Daudet. La noi „Dimineața“ își însușise temele „Acțiunei­ franceze“ și aflarăm asstfel, că Hitler pregătește ráz­­­­boiul pt. revizuirea tratatelor. Ro­­i­mânia fiind solicitată, cu aceas­tă inainuată amenițare, să ia poziție alăturea de ura iudaică organizată, împotriva unei țări, care își așternea culcuș pentru ziua de mâine cum credea mai bine.­­ „Și aici se demască lipsa de a- i­derențe a iudaismului cu inte­resele națiunilor de gazdă. Stres­­­­semann a fost și el revizionist,­­ dar presa jidovească de la noi nu a găsit nici o clipă ceva alar­mant în asta. Hitler nu e mai revizionist ca Stresseman, insă chestia se schimbă, căci Hitler e antisemit și Hitler trebue dobo­­­­rât de șolmi, ca să se refacă uni­tatea dominației iudaice univer­­­­sale“.­­ Iar la 26 Iulie („Țara Noastră“ Nr. 1200) fixam astfel diversita­tea naționalismelor: „Naționalismele se aseamănă în concepție, n . ideologie, dar nu se confundă. Ideea națională ex­­­­primă la București, ca și la Roma,­­ la Berlin sau la Paris, aceeași mândrie de rasă, aceeaș voință populară, unanimă, de a se mani­festa liberă și fără partaj pe linia destinelor sale istorice. Tendin­țele externe însă îi sunt deose­bite și uneori chiar potrivnice. Mândria de rasă, pe care o re­prezintă concepția franceză de dreapta, naționalistă, exagerează desigur conflictul secular de in­terese deosebite și tendințe po­trivnice, care desparte Germa­­nia de Franța și de la Paris, în­­deoseb­ri, se fac imense sforțări azi spre a se lărgi cercul de in­fluență al politicei externe fran­ceze peste statele, cari ar putea fi solicitate să fie opuse Germa­niei“.______________________ Precum se vede, nu era nevoe de intervenția „Dreptății“ pentru a ne trezi la realitate. Noi ad­mirăm la d. Leon Daudet acea viguroasă mândrie franceză, chiar când ea este exagerată în raport cu realitățile; noi găsim temeiuri de dreaptă judecată in forța creatoare a fascismului ita­lian, sau in miraculoasele redre­sări naționaliste ale Germaniei de azi, dar nu imităm și nu ne însușim, findcă nu slugărim nici la Paris, nici la Roma, nici la Bremin. In asta stă forța morală a na­ționalismului și de aceea toate mișeliile iudaice ce i s‘au aruncat in cale s‘au spulberat rând pe rând, silind bietele unelte ale In­ternaționalei să-și revizuiască mereu temele de atac. D. I. Cucu Cunoscutul prieten al Româ­­­­niei, Abatele Zavoral, a dat unui gazetar din Praga un interview despre „România și Regele ei“.­­ Cuvintele înaltului prelat sunt­­ străbătute de un cald simțământ pentru România și de aceea so­cotim de folos reproducerea lor aci: „înainte de război, spune d-sa, știam despre România atât cât învățasem din școală. Atunci însă România era încă un prin­cipat mic; știm de asemenea că limba română e o limbă romani­că, însă nu se învăța la noi. Ca și când n’ar fi existat. Politic se vorbea ceva despre românii din Transilvania, supuși Austro-Un­­gariei. Despre acestea ar putea vorbi foarte bine domnul prim­­ministru Hodza. In timpul răz­boiului a continuat Abatele Za­voral, am cunoscut pe românul simplu. Eram la mănăstirea Stra­hov, aici, în spital. Atunci am cunoscut de aproape sufletul ro­mânesc și am început să-l iu­besc, îmi amintesc cum noaptea , citeam povestiri românești cu dicționarul în mână. Pronunțarea nu era grea, însă trebuia să știu ce anume citesc soldaților. Ast­fel am făcut cunoștință cu lite­ratura populară. Sunt foarte pu­ține cărți care să conțină atâta înțelepciune ca colecțiile cu pro­verbe românești. „Acum aș vrea să amintesc un lucru care adesea e trecut cu vederea : meritul românilor în ceea ce privește lipsa de încăerări sângeroase in revoluția noastră. Se spune că a fost un noroc­ că­ regimentele maghiare au plecat atunci din Praga fără­ să­ se­­ in­toa­­r­că cu armele contra comite­tului național. E adevărat, insă soldații acelor regimente care au refuzat să tragă în Cehi erau ro­mâni din Transilvania. „Țăranul roman are inima lar­gă, îmi amintesc de cuvintele Pa­triarhului Miron Cristea, care îmi spunea odată : ■ „Când mă aflu în mijlocul poporului am sentimen­tul că nu l-am părăsit niciodată“. „M’ați întrebat ce anume poa­te să reiasă din această priete­nie ? La acest lucru e greu să­ se răspundă pe scurt. Prietenia e cea mai trainică legătură dintre două națiuni. Motivele politice se pot schimba, necesitățile eco­nomice la fel, frățietatea însă rămâne. In toate chestiunile se poate azi ajunge la înțelegere prin frățietate. Și românii știu să păstreze acest sentiment de fraternitate. Știu „să iubească“­, din toată inima. Când am fost în România, Consiliul de Regen­ță de atunci însărcinase pe con­ducătorul însoțitorilor mei să te­lefoneze în fiecare zi la București starea sănătăți mele, cu alte cu­vinte felul in care petreceam timpul. (Abatele Zavoral avea a­­tunci 66 ani !) Pretutindeni eram foarte bine primit, însoțitorii mei erau morți de oboseală, căci pro­gramul era supraîncărcat. Mă simțeam foarte bine. Odată ne-am oprit intro stațiune mică. Cum scările vagonului erau prea sus, a trebuit să săr. Atunci am fost curios să știu ce anume te­­legrafiază la București demnita­rul care mă însoțea. In ziua a­­ceea telegrafiase : „Poate să sară încă !“Cu acel prilej am fost o­­norat cu doctrontul în filosofie acordat și lui Seton Watson. „Regele Carol m’a vizitat odată pe când era prinț. Sedea exact în locul unde stați dv. îmi spu­nea că vine de la Londra , nu­­ mi-a spus că merge la București­­ să ia conducerea țării. Regele I Carol e foarte cult și foarte de­mocrat. L-am văzut pe la prile­jurile oficiale înconjurat de o gardă pompoasă. Ceremonialul acesta place și poporului. Româ­nii spun că Suveranul nu prea ține mult la astfel de lucruri. Văd acest fapt și din felul în care face educația fiului său Mihai. Poate nu se știe că Regele Carol a deschis la București o școală, frecventată de aproape 20 copii, de aceiași vârstă cu Mihai. Aceș­tia sunt aleși din toate clasele so­cietății românești. Sunt printre ei fii de păstori, de lucrători, de mineri, de ofițeri și de alte ca­tegorii profesionale. Toți sunt îm­brăcați la fel și cărțile de școală sunt cumpărate de Regele țării. Carol II a rugat pe profesori să se poarte cu toți elevii la fel, fără nici o deosebire. In felul acesta prințul Mihai face cunoștință cu reprezentanții claselor sociale din cuprinsul țârii sale”. Adăugând câteva cuvinte des­pre semnificația și importanța politică a vizitei Suveranului Ro­mâniei la Praga, Abatele Zavoral și-a terminat astfel declarațiile sale: „că Suveranul României vine la noi exact In ziua sărbăto­rii noastre naționale e o mărtu­rie clară a prieteniei noastre. E o luminoasă manifestație pentru Mica înțelegere“. (Ceps). Forța morală a­ naționalismului --­­ n­—:­ •­v: .. Abatele Zavoral despre România și Regele ei Sunt diversele manifestări ma­ladive de care suferă Teatrul Național din Capitala României întregite. E un fel de pecingine care s-a întins peste arhiva și bi­blioteca acestui teatru, peste cu­lise, dar mai ales în cabinetul directorial și peste comitet. A­­ceastă boală a fost introdusă în teatrul nostru de Stat de către ilustrul farsor Scarlat Froda (nu știu cum se numește pe numele lui jidovesc). Scarlat Froda este „directorul“ acelei foi teatrale , Rampa“ (d-sa nu scrie nicioda­tă), iar Masofful s’a format in­­telectualicește la această foaie. Dacă am sta să descurcăm toate ascunsele firișoare din afacerile Scarlatului, nu știm unde am a­­junge. Ne punem stavilă pentru a nu stârni scandalul. Masofful este teroarea acestei instituții de cultură românească. Teatrul Național. Masofful (dat odată afară de acolo și readus de acelaș Scarlat) intimidează actorii, comitetul, direcția. Dum­nealui confecționează acele re­clame pe la ziare, și direcția cre­de că nu e bine pentru instituție și conducători, ca Masofful să nu se supere.. Are „condei“ și dacă, Doamne ferește ! se întor­­ce împotriva domniilor lor. Ma­sofful scrie și la „Adevărul“! Ați remarcat acele mici articolaje unde exploatează cu nerușinarea specifică rasei, arhiva teatrului ? Acest trecut scump românilor de cultură este murdărit de mâna impie a Masoffului. El ia parale pentru publicarea lor, afară de leafa grasă ce o încasează ca funcționar al instituției. Astfel pe spinarea teatrului, el călă­torește la Londra, la Paris, la Karlsbad (când nu se duce cu fa­milia la sanatoriul artiștilor de la Eforie, unde stă gratis). Laba pe­­cinginei roșii s-a apucat odată și a scris un fel de istorie a Tea­trului Național, care nu era ni­mic alta decât o compilare săr­mană de prin arhivă. Acestei așa zise istorii, d. Prodan i-a scris o prefață! Dar culmea nerușină­rii acestei popitații roșii, de coa­da numelui căruia spânzură ter­minația bulgărească, o găsim în amestecul din memoriile lui Con­­­­stantin Nottara. Cum de a îngă­­­­duit familia acest sacrilegiu ? Nu I se găsea un editor creștin pen­­­­tru editarea acestor memorii ? ■ La urma urmelor nu putea scoa­­­­te chiar Teatrul Național intr’o ■ editură proprie memoriile mare­­­ lui dispărut ? Poate că atunci j pecinginea roșie nu ar fi îndrăz­­­­nit să se întindă până acolo. Dar pentru că apar la acelaș „Ade­vărul“... Cum ingădue ministerul Arte­lor și comitetul Teatrului Națio­nal, prezența puturoasă a acestui masoff în aparatul de funcționa­re al primului templu al limbii și culturii românești ? Nu-și dau seama că străjuesc un templu pentru care studențimea româ­nă, condusă de profesorii Nicolae Iorga și A. C. Cuza­ au dus la 1906 o luptă sfântă pentru a se păs­tra neatins de amestec­­ străin ? Nu sunt decât treizeci de ani de atunci, și pentru a merge și mai adânc in trecut să se gânndească la numele celor cari au format Societatea Filarmonică, din care și-a luat ființa Teatrul Național românesc. Pe aceștia îi jignește maso­ ful scotocind prin arhiva teatrului, nu cu gând pios și cu ancestrală necuviință de samsar, capabil să facă din orice o afa­cere. Cine va avea curajul să vin­dece Templul Artei românești de pe oiiginea roșie a masoffului, iar Scarlatului să-i arate care îi este locul și să nu confunde Tea­trul cu o mină de pe urma căreia se îngrașă de „bine" dumnealui și ai d-sale protejați? Gh­. Diaconu Hoifa zilei Masoffilie, masoffoizi, masoffism șl Teatrul Național Patriotismul d-lui dr. N Lupu D. dr. N. Lupu, scrie ziarul mai­danului național-țărănist, nu s’a întristat că-1 acuză de comunism, proștii și inconștienții. Punct. Fi­rește că nu se putea întrista. T-a făcut chiar plăcere. Ba bine că nu. Acuzația aceasta­­ precisă e un bun certificat, in care eroul, cam ridicol e drept, de la­ Buffalo, se va prezen­ta in fața Moscovei. Aceiași foaie de familie, încearcă, totuș, cu câtă mizerabilă gramati­că sunteți liberi să înțelegeți, să vorbească ■ de patriotismul d-lui dr. N. Lupu. Intr’adevăr, din momen­tul acesta, chestia devine patetică. D. dr. N. Lupu vrea, închipuiți-vă, să fie patriot, să fie crezut că e patriot. Firește, e o intenție onorabilă, pe care o apreciază oricine. Dar și de data aceasta, ce păcat, nu e vorba decât de o greșală tipografică. Bie­tul culegător, toată marea lui bună­voință nu e de niciun folos. Dar, în sfârșit, d. dr. N. Lupu ar vrea să ne spună că e patriot și ne imploră să-l credem pe cuvânt, că mai mult nu poate face, decât să ne pună înainte onoarea, marea lui onoare de om politic. D. dr. N. Lupu a văzut că patrio­tism­­ e ceva în țara aceasta, este poate chiar foarte mult, e totul. Ca vechi agent electoral, d. dr. N. Lupu adulmecă vânturile politice. In a­­ceastă privință d-sa e un as. A fost liberal și a ajuns prefect. A fost, se pare, socialist, pe vremea când eră la modă cravata roșie. Dar și-a dat seama că aici, la stânga e primej­die. Și s’a retras. A fost apoi din nou liberal și ministru, cel mai le­neș ministru, pe care cu multă greu­tate Ionel Brătianu a reușit să-l dea la o parte. A fost apoi țărănist-îapist, demagog ordinar al răspântiilor țării. S’a convins însă repede că min­­una pe cont propriu n’are ră­sunet. De aceea a fuzionat cu d. Ion Mihalache. Recunoaștem că in partidul național-țărănist d. dr. N. Lupu e elementul cel mai dinamic. Este însă mișcarea spre stânga. Și acum să căutăm patriotismul d-lui dr. N. Lupu. D-sa s’a dus la Paris. A vorbit în sala Buffalo. A aplaudat pe Cachin și pe emisarul Moscovei. A lansat un apel către țăranii Parisului. A dat, interviewuri in care a calomniat, in chipul cel mai nerușinat, țara. A mers apoi la Bruxelles, la un congres , pentru pace, pus la­ cale de haimanalele comuniste. P. dr. N. Lupu s’a sim­țit destul de bine acolo, atât de bine încât și astăzi și­ aduce amin­te cu duioșie de camaraderia sa cu cretinul Robert Cecil. A fost pe la Praga, unde s’a pus temelia unei Asociații masonice internaționale. Am uitat să spunem că la Paris d. dr. N. Lupu s’a declarat fondatorul frontului popular in România, în­tors în țară, cu multă discreție, evi­dent, ca să nu dea ochii cu nimeni și să nu întâlnească vre-o surpriză, d. dr. N. Lupu a declara­t ziarelor evreiești — cu inevitabila poză de apoplectic — că d-sa e pentru dic­tatura poporului după modelul Ru­siei sovietice. După aceste isprăvi, eroul de la Arsura a dat o aprigă bă­tălie, pentru a împinge partidul cât mai spre stânga. Și a reușit. La A­­renele Romane l-am văzut fericit. Sub privirile sale Frida Biremberg împărțea manifeste comuniste. Și încă altceva. La alegerea dela Me­hedinți d. dr. N. Lupu a făcut car­tel cu comuniștii. Acesta e bogatul cazier al d-lui dr. N. Lupu. Totuși d-sa e patriot, se declară patriot. Am știut că d. dr. N. Lupu e un temerar. E capabil să săvârșească orice, dela virtute până la infamie, dar nu ne-am în­chipuit că inconștiența sa, notorie de altfel, e atât de mare. După a­­tâtea dovezi din care se vede lim­pede că d-sa e comunist, (nu pen­­tru că are convingeri comuniste, ci, mai ales, pentru că înlesnește bi­ruința bolșevismului), d. dr. N. Lupu vrea, destul de târziu, să fie pa­triot, "într’adevăr, un obraz atât de încercat, nu mai poate roși... I. P. Prundeni - V•*- +■ -A- -A ♦♦ ^ -N I ........................................... > »4^.^ L * * • î­n i­ și puncte Cărțile lor La Cluj există o școală de edu­cație politică sub conducerea par­tidului național-țărănesc. Cărțile de căpetenie ale acestei școli sunt extrase din opera com­plectă a d-lui Iuliu Maniu și ilus­trul său nepot Romulus Boilă. Persecuția lor Pe măsură ce naționaliștii spa­nioli se apropie de Madrid, in presa din Sărindar reportagiile a­­supra evenimentelor sunt din ce în ce mai scurte. Scribii cu perciuni il ignorează pe generalul Franco sperând că astfel victoria lui va fi mai puțin mare.­­­ Bieții indivizi ,sunt vrednici de compătimire. Amărâtul vesel „Deptatea“ nu răspunde acu­zațiilor de comunism aduse d-lui dr. N. Lupu decât atât „D. dr. N. Lupu nu s’a întristat că-1 acuză de comunism proștii și inconștienții". Dimpotrivă, este foarte vesel­ă și pe chestia asta a mai băut un șpriț. O grozăvie La Madrid, guvernul anarhist și comunist a publicat un decret, obligând pe toată lumea să nu mai încuie nici ziua nici noaptea, por­țile caselor. Aceasta pentru a se mai putea fura și ceea ce a mai rămas și a se ucide și cei cari au scăpat pana acum. Aceasta­­ este măsura unui „gu­­vern legal“ pe care-l sprijinesc So­vietele și democrația mondială. Horavurile strict și depinse legi Dacă s’ar pune o Întrebare simplă și nu ne-am complica raționamentul cu alte reziduri de prejudecată — am pleca de la un fundament sigur în pro­blema ce ne preocupă. De ce le­gile nu stăpânesc viața socială pe durată mai lungă și de ce pu­terea lor scade pe măsură ce îm­bătrânesc?! Care să fie misterul elasticității și chiar neputinței lor ? Statistica socială, prin expe­riența ei zilnică, ne pune față in față cu alte forțe mai tari și mai puternice decât legile însăși. Un popor care este un orga­nism complicat de forțe și ten­dințe uneori contrarii — nu poa­te fi stăpânit de simple forme externe — pornite din afara ne­cesităților lui. Forța lor vitală rezidă in structura psihică a o­biceiului, a tradiției, a moravu­rilor. Nu este o noțiune abstractă viața colectivă care să poată fi mânuită din angrenajii străine. Creșterea ei pe dinăuntru este mai puternică decât orice con­strângere exterioară. Legea în acest caz este o per­manentă neadaptare și deaceia durata existenței ei este limita­tă și puterea de aplicabilitate pusă mereu în pericol. Ar trebui deci o altă cale de stăpânire a divergențelor soci­ale. Legile pot să crească în to­muri nenumărate, dacă efemeri­­tatea lor nu este înlăturată prin alte mijloace mai eficace. Cineva ar fi făcut pe bună dreptate o caracterizare simplă și dreaptă : „Legile pot fi oricât de bune, dacă nu se trasformă și nu se spurifică Moravurile intr’o * țara,­­parlamentul ; bamacina], mereu, brâm vajrs­ u­mână “ furtună".r Iată problema. J '** .Moravurile deci, %, canalizate print’o educație națională — ci­­­vică și morală singure modelea­ză și se absolvă de necesitatea legilor. Voința colectivă condusă pe drumul de conștiință și de austeritate prin liberă consimți­re — singură poate să țină frâul atâtor conflicte, contradicții, lu­necări și negațiuni. Viața noas­tră socială nu suferă din cauza lipsei de legi bune, sau chiar a conducătorilor de­­ altitudine — ci suferă din cauza haosului și lipsei de educație civică. Anarhismul politic are un sub­strat de lipsă pedagogică. . Demagogismul, un substrat de lipsă morală. Iată cauzele : Depresiunile sau revolta care cuprinde uneori viața socială se pot remedia tot pe această cale educativă.­­ In zadar etica pune la funda­­­­mentul •­­transformărilor sociale artă­i politicului ■ — atâta timp cât la baza tuturor ■ nu este pu­terea educației sub toate for­mele. 4 Civilizația insăș, progresul, cul­tura se pot așa de ușor sfărâma, dacă­ forțele dinamice ale unui popor nu au garanția unei tra­diții bine stabilite. Dovada cea mai bună este că popoarele au decăzut sau au mu­rit din pulverizarea acestor con­ținuturi vitale care le păstrau structura și etnicitatea­ lor. Le­gile sunt și rămân neputincioase în fața lipsei de educație uni­tară, pe bază de conștiință mo­rală și națională,­­ îndreptarea și purificarea mo­ravurilor deci ar fi poblema ca­pitală de care să ne ocupăm ii­­i­tai. O mobilizare de spirit , și de­­ sacrificiu, lăsând la­ o parte pre­­ț­ocupările personale, egoiste, dis­cordante cu idealul colectiv, și­ transplantarea germenilor din teoriile idealiste în practicarea virtuților reale și imediate. Legea Cea mai puternică nu este provenită de la o instituție exterioară individului, așa cum se întâmplă în angrenajul nostru politic — ci din forurile lui inti­me, din experiența lui morală și din educația virtuților de cava­lerism și înțelepciune sădite de natură în spiritul omenirii. Conducătorii noștri politici n’ar mai fi atunci nevoiți să fa­brice permanent legi și regula­­­mente inutile. N’ar mai avea nevoe de con­strângere exterioară asupra in­dividului și societății — ci numai de înțelept diriguitor. Moravurile deci trebuesc purificate întâi și apoi legile adaptate după armo­nia necesară în echilibrul ace­stor două forțe. Ion Molea

Next