Ţara Noastră, decembrie 1936 (Anul 14, nr. 1285-1302)
1936-12-03 / nr. 1285
Unirea este torța noastră In trecutul românesc, ideea de unire a constituit elementul central al sentimentelor și ideologiei naționale. Redeșteptarea noastră națională a avut de la început ca principiu de acțiune și de gândire ideea unității tuturor Românilor. Reliefată în mod variabil după împrejurările istorice și după domeniile in care se manifesta, înfățișându-se fie sub forma obscură dar sigură a sentimentului popular, fie sub forma lucidă a gândirii politice, ideea unirii a fost călăuza noastră de viață. Unirea a avut pentru noi o dublă semnificație, una morală și una politică. Semnificația morală a fost trăită în special înainte de războiu și s’a tradus sub forma necesității de regăsire de sine a unei comunități legată printr’o identitate de limbă, religie și de aspirații sufletești. Acest sentiment al unirii, justificat in psihologia românească de impulusuri atavice, a primit o expresie desăvârșită in operele scriitorilor noștri, fiindcă ei au fost totdeauna interpreții procesului de simțire a masselor și vizionarii unor vremuri mai bune. Semnificația politică a unirii a însemnat cel mai fundamental aspect al acestui eveniment, fiindcă el dădea românismului o nouă valoare istorică și un stat național care se confundă cu aspirațiile integrale ale comunității românești. Prin faptul unirii, România nu mai este un obiect al istoriei, fiindcă nu mai poate nimeni dispune de părți din trupul ei pentru finalități care-i sunt străine. Ea devine subiect al istoriei ,autoare a destinului ei, cu o conștiință integrală a intereselor ei naționale. Acest fapt schimbă cu totul sentimentul propriei sale valori în fața istoriei și în raporturile cu celelalte națiuni. Unirea are acest sens dinamic permanent fiindcă ea nu este o dată sau un fapt istoric ci un eveniment cu o valoare veșnic vie și prezentă. Semnificația valorii istorice a unirii a început să se diminueze in momentul în care sentimentul național care a făurit unirea a fost înlocuit cu doctrina democrației iar Statul național — suprema expresie a conștiinței noastre istorice — a devenit un stat al nimănui. In loc ca ideea și sentimentul unirii să-și păstreze valoarea lor dinamică integrală și să constitue principiul nostru de existență politică, formulele politicei post-belice au însemnat o disociație permanentă a sentimentului de comunitate și o diminuare a valorii lui politice. Naționalismul a ajuns aproape să fie eliminat din calculele politice, înlocuit fiind cu perceptele unei democrații cu circulație universală. Este meritul de neconstestat al d-lui Octavian Goga de a fi considerat unirea ca un eveniment cu o valoare dinamică permanentă și a fi făcut din naționalism axa politicei noastre de stat. Dacă aceste mari adevăruri au fost neglijate de unii sau combătute de alții, astăzi ele au fost complect reabilitate de cursul istoriei contemporane. Unirea este semnul unic sub care putem să trăim și să ne desvoltăm. Acest adevăr este valabil în fața istoriei actuale ca și o axiomă de geometrie. Unirea este forța noastră. Cele mai multe națiuni au văzut în principiul unirii formula lor de viață și desvoltare, într’o vreme cu aspect de tragedie ca cea de azi Disensiunile interne, interesele particulare, viziunil« politice mărginite, au fost suprimate în cele mai multe țări pentru a putea realiza unitatea necesară în fața amenințărilor externe. Politica internă a statelor nu poate și nu trebue să aibă alt sens decât ca o pregătire pentru acțiunea extrenă, adică pentru asigurarea integrității teritoriale a națiunii. Statul nu poate și nu trebue să fie decât întruparea acestei necesități de existență a națiunii în cadrele ei naturale. România n’are veleități imperialiste. Ea nu reclamă unirea pentru finalități războinice și nici nu le sprijinește la alții. Unirea este pentru noi conștiința puterii noastre de rezistență în fața istoriei. Ea este principiul creator al unei civilizații proprii, care este astăzi misiunea noastră cea mai importantă .Unirea este centrul de convergență al doctrinei și acțiunii noastre politice. Noi am combătut democrația și ideea de pace concepute ca finalități proprii fiindcă singurul principiu în care credem este existența națiunii care nu-i posibilă decât prin unire. Unirea este secretul nostru de existență națională. Numai sub semnul ei se poate realiza conștiința noastră istorică și misiunea noastră în lume. Unirea este singura noastră forță. Bucur Țincu »-MM » ♦ ♦ ♦ + +» + ♦+■+++♦ + + ♦ [UNK] [UNK]•»+♦ ♦ ♦ [UNK]-»+*■ [UNK]»+■+ + *^+4+4 + 4 + + + 444444 „Unirea” în literatură Marea sărbătoare națională „Unirea“, visată de atâtea înaintași, înfăptuită cu atâtea jertfe, odată cu atâtea lacrimi de bucurie — a fost prea vulcanică, prea luminoasă. Extaziați de această „uniune“ — scriitorii noștrii n’au cat cum era de așteptat marea epopee a neamului. N’au cântat-o în extazul lor, în măsura în care a fost visată și cântată veacuri dearăndul. Nici proza, nici lirica nu s’a instrunat să-i arate apogeul, sa-i sublimeze înălțimile eșite din adâncul istoriei. Fenomenul acesta îl înțelegem. Este real. Sguduirea prea puternică, entuziasmul consumat în energia revărsată pe câmpuri la hotare n’a trecut încă în slova cuminte. După epoca de pregătire și frământare sufletească, dinaintea războiului, când toate idealurile se contopeau într’o singură așteptare, într’un singur focar luminos — săvârșirea s’a făcut directă, fără zgomot, tăcută, ca orice taină de prea mare sfințenie. Credem însă, că după această perioadă de extas nebulosa își va începe conturarea, își va scoate la lumină eroii, gloria. La pragul istoriei așteptăm cântecul cel mare, apogeul sacrificiului realizat în f(r tă culturală și națională. Cântecul desrobirii, cântecul libertății, cântecul viitorului, chiar dacă s’a canalizat in epoca noastră spre naționalism, spre mișcarea energetică, tocmai această platformă, acest ferment nou clădește literatura și cultul trecutului. Figurile mai istorice, ca o viziune spre ideal, vor trebui să apară din adâncul lor spre lumină. Miile de suflete anonime din vârtejul morții pentru întregirea neamului, își cer dreptul, cel puțin, la recunoștința viitorimii— și această renoștință sub formă plastică, pregnantă, reală — n’o fac decât conăcele și gândul. Sensibilitatea neamului, concretizată în cel mai de preț răsărit al Unirei — va trebui să glăsuiască Relaxarea, oboseala, extazul care ne-au paralizat contemplația, să se risipească spre noi închegări de forme culturale. S’au strecurat între noi, în antologia noastră postbelică, goluri prea mari, ruperi prea brusce de trecut și de real încât atmosfera creiată de ei a scindat lumea veche de lumea, nouă. Străini mulți, neromâni și ca spirit și ca etnicitate au furat firul de legătură. Ne-au înstreinat gândul și sensibilitatea, neau disociat in molecule amorfe cu o platformă, cvasi internațională. Dovada cea mai bună este absența de la război încoace a venerației pentru trecut, pentru scriitorii înaintași pentru eroii literaturii care au pus fundamentul tradiției noastre culturale. Acelaș motiv real este și în legătură cu „venerarea“ care trebuia dusă până la epopeea fenomenului Unirii neamului. Au devenit nihiliști, sceptici față de orice valoare și lipsiți de orice spirit de creație. Spiritele au început să se clarifice însă, modernismul să dispară, iar revenirea, la echilibru sufletesc gata de creație. Așteptăm din freamătul nou al mișcărilor naționale, să răsară lumina cea vie în care să fie văzut, în măreția lui, marele război, actul unirii și punctul de plecare pentru noi realizări de faptă și de gând. Ion Molea ■ *?''■ [UNK] [UNK] [UNK]0.■ V Poate niciodată, ca acum, n'a fost mai necesară examinarea limpede și, fără părtinire a zestrei politice, pe care au adus-o în actul unirii de la 1618, țările românești reunite. Din această retrospecțiune, înlesnită de perspectiva lămuritoare a celor 18 ani trecuți, se desprinde o bună și dreapta judecată asupra împrejurărilor politice determinante, pe cari le trăim astăzi. Pe ideea centrală a statului național, pe care o înfățișa în 1918 România liberă, ieșită victorioasă din războiu, țările românești eliberate din dominații politice diferite s’au regrupat, în mod logic și fără sguduiri în adâncime. Fenomenul se explică de la sine min. caracter unitar al românismului întregit în granițele întinderii lui etnice. Bucovina și Basarabia, istoricește recent desbinațte din trupul Moldovei și-au păstrat intactă pecetea originei lor de veacuri. La Suceava străjuia candela de la mormântul lui Ștefan cel Mare, pe care formalismul fictivei administrații austriace n’a fost in stare să o înăbușe din conștiința moldovnească a maselor bucovinene. Pe Nistru, la Hotin, la Tighina, la Cetatea Albă se ridicau zidurile cetăților de glorie ale românismului răsăritean, pentru a însemna limita eternității noastre naționale sub vremelnicia stăpânirii rusești, întoarcerea la obârșie a acestor teritorii moldovene a fost un act politic formal, consfințind starea, de fapt, care nu s’a întrerupt niciun moment, a permanentei noastre naționale aici. De aceea, atât Basarabia, cât și Bucovina, au intrat de la început în cadrele României Mari, cu un concept politic de interes general românesc: concepția antisemită. Vorbim, firește, de aportul maselor populare, spre deosebire de politica de ambianță specială a așa zisei democrații țărăniste, care neavându-și originea în conștiința provincială, n’a durat și nici nu poate fi considerată ca un aport politic în actul unirii de la 1918. Țările transcarpatine, Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut decât parțial și temporar o unitate politică cu principatele românești. Stăpânirile lui Ștefan cel Mare sau ale lui Petru Rareș în Ardeal au lăsat desigur urme istorice și mai cu seamă urme de influență culturală și bisericească. Domnia militară a lui Mihai Viteazul a fost prea fulgerătoare pentru a crea un titlu de continuitate politică. Dar aceste ținuturi românești, după cum explica deunăzi d. prof. N. Iorga, în magistrala d-sale comunicare făcută la Academia Română, ca răspuns la întâmpinarea d-lui Iuliu Maniu, și-au păstrat în cursul veacurilor caracterul lor de individualitate națională românească din epoca voivodatelor și a cnezatelor, caracter pe care nu l-a putut modifica nici suprapunerea tutelei feudale de la Viena, nici măcar efortul dominației statului maghiar premergătoare cu o jumătate de veac desmembrării monarhiei austroungare. Prin asta aportul politic al țărilor transcarpatine este cu atât mai prețios în actul unirii. Individualitatea românească de dincolo de munți a adus în unitatea națională acea dârzenie naționalistă, care i-a alcătuit înseși armătura ei de rezistență în trecut și prototipul acestei conștiințe este desigur personalitatea covârșitoare și victorioasă azi a d-lui Octavian. Goga, care ia opoziție pătura ardelenească conducătoare, dar în perfectă concordanță cu logica milenară a românismului de acolo, a proclamat integrarea deplină și fără condiții a Ardealului in România întregită. Spre deosebire de alte popoare, unirea țărilor românești, în spiritul și voința maselor, s’a făcut spontan și dintr’un început durabil. Cehoslovacia mai are și azi o chestiune slovacă de rezolvat. Jugoslavia e încă sbuciumată de problema croată, Ardealul nu a fost și nu este o problemă în România, fiindcă Ardealul e romanitate conștient și voluntar devenită România. Acest, grandios proces de spontaneitate istorică a fost desigur întunecat o vreme de concepția politică greșită a unor conducători ardeleni. Un rest din vechiul partid național ardelean, în frunte cu d. Iuliu Maniu a agitat ani de zile provincia de dincolo de Carpați cu un soiu de democrație regionalistă, din care n’a rămas aproape nimic. D. Al. Vaida-Voevod e acum în capul unei mișcări naționaliste, în care se distinge toată individualitatea de veacuri a Ardealului. D. Iuliu Maniu a abandonat toate formulele de orgoliu provincial, care iau creat falsa popularitate de la 1928 și ne așteptăm să abandoneze și ideile democratice, cari i-au adus atâta simpatie în coloanele presei iudeo-comuniste din Săriat’ar cuveni sa nu se chemám de ei. In asemenea momente, de obicei, pentru a nu se tulbura măreția zilei, toți corbii istoriei se împărtășesc din indulgența și iertarea celorlalți. De data aceasta însă, stricând buna rânduială de până astăzi, suntem siliți să vorbim puțin și de profitorii unirii, mai ales că posteritatea, generoasă și bună, nu-i va înregistra și generațiile viitoare nu-i vor noaște. Au fost mulți! Cine-ar sta, acuma, după optsprezece ani, să-i mai numere! Ba chiar au început să se piardă, se șterg urmele rușinii și peste viața lor urâtă se așterne uitarea. Unirea a fost, într’adevăr, un act, covârșitor. Firește, poporul românesc din Ardeal nu l-a așteptat pe Wilson ca să se reîntoarcă acolo unde, totuși, cu sufletul a fost întotdeauna. Dar atât de copleșitor a fost strigătul dela Alba Iulia, unde a duduit apocaliptic glasul fraților la exodul din robie, încât toți ce eari au făcut ceva pentru unire, toți eroii unei mișcări de sacrificiu, sub apăsarea baionetei dușmane, au pironit ochii în cerul lui Dumnezeu, privind dincolo, departe, peste veacuri, trecutul care acuma se ducea pentru veniie". In fața visului împlinit luptătorii din prima linie au rămas oarecum dezorientați de atâta bucurie. Și iată cum, ca din pământ, au apărut inevitabilii profitori. Oameni cari n’au însemnat nimic în sguduitoarea frământare dinaintea unirii, cari au vietuit la întunecec, departe de sbcutium, au dat năvală la banchetul românismului, ca să tragă foloasele. Bursierii unirii se plimbă astăzi în limuzine de lux, au ajuns miniștri, au pătruns în Parlament, câțiva au făcut cunoștință chiar cu parchetul, dar, în sfârșit, se pot socoti fericiți pentru o ascensiune care, altfel, ar fi fost cu neputință. D. Pantelimon Halipa a fost excelență și va mai fi, probabil Dacă n’ar fi fost unirea, d. Pantelimon Halipa dar. Căci Ardealul nu este și n’a fost democrat. Ardealul este prin tradiție istorică naționalist. Simion Bărnuț n’a fost democrat, decât în măsura în care această formule destructivă îi servea să submineze autoritatea străină suprapusă în țările românești transcarpatine. Masa românească a Ardealului n’a avut o conștiință democratică, în spiritul democrației internaționale, pe care și l-a însușit d. Iuliu Maniu, infectându-se de ambianța democratică, pe care o crea în România, după 1918, ofensiva iudeo democrată. Intrarea, cu care se începe orice adunare publică ardelenească, „fraților“ nu e nimic democrat. Ea nu înseamnă „tovarăși“, aglomerație in comun de indivizi diferiți ca structură morală pentru a sluji o cauză de împrumut și pentru folosul unor profitori nevăzuți. Ea este expresia de conștiință a unei comunități organice, de stațiminte și credințe la fel, între indivizii cari simt cot la cot porunca soldarității naționale. Aceasta este aportul politic real, pe care l-au adus provinciile românești în actul unirii. Ardealul cu celelalte țări românești transcarpatine, o conștiință naționalistă dârză, provinciile moldovene noțiunea pericolului jidovesc pentru puritatea misiunei noastre istorice. Ambele contribuții de o netăgăduită valoare astăzi, în lupta decisivă pe care o dă românismul spre a se determina deplin stăpân la el a C3,să. D. !. Cucu ar fi și astăzi un biet dascăl, pe undeva, gângavind o liecție necunoscută De Sever Bocu, din cealaltă parte de țară, nu s’ar fi învrednicit de toate onorurile știute, dar, firește, nici de reputația cunoscută. D. Aurel Dobrescu, această sinistră celebritate politică, nu ar fi fost ministru, ci doar un borfaș oarecare, fără dimensiunile constatate de procuror, iar codrii n’ar mai fi fost prădați. D. Sauciuc Săveanu ar fi lâncezit anonim pe margini de țară, iar Romulus Boilă n’ar fi fost ministru in niciun consiliu dirigent și nici șacal al înarmării cu comision Inofensivul Buzdugan, poet și negustor de mere, în fond însă om de treabă și nulitate liniștită, n’ar mai fi isbutit să-și facă o atât de duioasă aureolă. Dar d. Ion Mihalache, ce-ar fî însemnat, dacă s’ar fi prezentat în alegerile dela 1919 generalul Averescu? D. Virgil Madgearu ar fi și astăzi contabil la fierăria fratelui său Nică, dacă nu și-ar fi dat seama că trebue să se facă ghidul celor cari veneau de dincolo. Cei cari au făcut unirea, au știut s’o respecte, pentru că au iubit-o. Unii dintre ei au socotit că rolul lor s’a terminat, și s’au retras. Au făcut o greșală, dar a fost frumos. Alții au încercat să-și găsească un echilibru sufletesc în țara cea nouă, să-și pună voința în slujba noului ideal, au lucrat pentru desăvârșirea unirii, cu aceeași râvnă, uneori cu mai puțină pricepere, dar necontenit cu inima curată- Mizerabilii au speculat ca la bursă.. Toți aventurierii norocului, pentru care nu există nimic sfânt, decât stomacul și ambiția lor, au năvălit la prasnic, stropind cu noroi peste unire. A fost, în acest răstimp, un spectacol sfâșietor. Unirea n’a fost umbrită. Ea e atât de mare și strălucirea ei atât de puternică, încât nimic n’o poate întuneca . 1. P. Prundeni Uliți poli itator fiintini »» » Profitorii Unirii ►«»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] 4.44 4-4~4-4~H~1-4-444 4444 44444.44.4444.44.444 44 + 4 ♦ [UNK]'■»♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] Ö Biserica și Unirea Punctul culminant al istoriei noastre a fost atins prin actul Unirii. Este un adevăr ce nu poate suferi nici o discuție. In acest act se rezumă întreaga epopee a românismului. Pentru atingerea lui s’au jertfit cele mai alese figuri alle neamului, timp de câteva veacuri. In special, dela cucerirea Albei Iulia de marele voivod, Mihai Viteazul, care prin brațul lui vânjos și prin intuiția sa genială de a uni, fie și numai pentru o clipă, pe fiii de acelaș sânge sub un singur sceptru, idealul Unirii a fost suprema noastră dogmă politică și visul nostru cel mai scump. Spre acest ideal au convers toate eforturile mari individuale și colective. Toate instituțiile cari constitutiesc pârghiile unei societăți bine organizate — ca Biserica, Școala, Armata, etc., — au contribuit, firește, într’o măsură maximă la realizarea acestei înalte ține. Dintre contribuțiile săvârșite de aceste instituțiuni, gândul nostru se oprește aci, în special, la Biserica națională. Este un act de deferență pe care trebuie să le arătăm în toate împrejurările, dar mai ales în momente de sărbătoare, instituțiilor cari s’au confundat in rostul lor cu rostul neamului și cu năzuințele sale cette mai sublime. Ori, printre aceste instituții Biserica ocupă un loc de frunte. Ea a fost acela care ne-a dat unitatea de credință, element primordial de coeziune socială. Sub egida ei s’a creat limba noastră literară unitară pentru toate teritoriile locuite de Români, dându-ne arma cea mai aleasă de diferențiere față de alte neamuri. Sub oblăduirea ei au luat ființă cele dintâi școli, menite să dea primele instrucțiuni tinerelor generațiuni, pregătind astfel sufletele spre o înaltă chemare în lume. Ea a pus bazele celor dintâi creațiuni artistice — ne gândim în deosebi la Mănăstirile noastre, cari și astăzi trezesc admirația învățaților de pretutindeni — angajând geniul românesc la adevărate capodopere și prin aceasta s-a creat cea mai înaltă justificare morală în lupta de întrecere dintre popoare. Ea a fost, într’un cuvânt, forța cea mai determinată în închegarea unității noastre spirituale, care a pemers unității politice. Contribuția Bisericei pentru Unire a fost, deci, incomensurabilă. Numai inconștienții sau dușmanii neamului nu vor să audă și să admită acest mare adevăr, ce se impune cu atâta evidență din trecutul nostru istoric. Oamenii cu scaun la cap, însă, și acei ce înțeleg că măririle viitoare ale unui neam se fundamentează pe moștenirile spirituale ale trecutului, nu pot să nu recunoască meritul acestei instituțiuni sacre la crearea istoriei noastre înseși și ca atare să nu-i poarte o reală condescendență. Trebue să spunem acest lucru cu toată francheța astăzi. De ce? Fiindcă’ niciodată vrăjmașii Bisericei nu s’au năpustit atât de diabolic asupra ei și a slujitorilor ei, cu scopul vădit de a-i diminua forța morală pe care o deține în Stat, și pentru aceasta de a slăbi însăși așezările actuale ale Statului. Acest vrăjmaș neîmpăcat este bine cunoscut tuturor: e comunismul. Iar rolul lui nefast, acolo unde a fost lăsat să-și facă de cap — cum e cazul cu Rusia și mai cu Spania — este notoriu. Nu mai insistăm asupra acestui fapt, fiindcă este prea limpede în mintea tuturor bunilor români și creștini Suntem cu toții convinși de țelurile și armele neumane ale comuniștilor, distrugători de orice valori. In schimb, va trebui să insistăm cu toată puterea asupra aportului mare pe care Biserica neamului l-a adus pentru cea mai mare izbândă a noastră Unirea. Să subliniem cu țări acest lucru și să fim încredințați că ea va fi și in viitor o cetate inexpugnabilă a sufletului românesc, în fața tuturor vrăjmașilor. Cu o singură condiție însă, să fim creștini adevărați, ceeace echivalează să fim, ca și în trecut, creatori de valori naționale. I. Latierănjan L* * * mni și puncte 9 me» Se va declara? Judecătorul de instrucție a dat ordonanță definitivă de dare în judecată a lui Romulus Boilă pentru trafic de influență. Romulus Boilă care a refuzat până acum „să se declare“ va fi silit să-și recapete graiul pentru a-și povesti isprăvile. Zeloșii Presa iudeo-comunistă vorbește și ea de circumstanță despre aniversarea unirii. .Am putea să-i întrebăm pe jupânii din Sărindar ce au făcut ei pentru unire și unde au fost în timpul războiului? Nu cumva în rândurile lor sunt unii condamnați pentru înaltă trădare? Pathosul ei ne pare cu atât mai suspect cu cât este mai exagerat. Trădătorii Imediat după unire, când d. Octavian Goga s’a despărțit de partidul național din Ardeal neacceptând caracterul regionalist al luptei acestuia, el a fost numit „trădător“ fiindcă s’a „aliat cu regățenii“. Ani de zile s’a dus o campanie perfidă la adresa d-lui Octavian Goga pe această temă. La fel au fost considerați ca trădători și alți fruntași ardeleni ca marele Vasile Goldiș, Ioan Lupaș, I. Lapedatu și alții cari s’au despărțit de partidul național pentru aceleași motive. Nerozia acestei acuzații i-a scutit pe cei incriminați de orice apărare. Simbolul unirii serbat la 1 Decembrie de o țară întreagă a însemnat totdeauna un răspuns categoric și fără replică. Azi nu se mai vorbește de „trădătorii“ de ieri fiindcă numărul lor se confundă cu țara întreagă. Din arsenalul de luptă al partidului d-lui Iuliu Maniu a dispărut prin aceasta una dintre cele mai serioase arme de luptă. Altă crimă" D. Octavian Goga nu a fost acuzat numai de „trădare“ față de regățeni ci și de alianță cu revizioniști străini. Evident cei mai aprinși naționaliști și antirevizioniști sunt Fagure, Braunstein, Blumenfeld și alți neofiți debarcați din Galiția. Să nu mai discutăm. 1-4444“»-4-4"»-4444+4+ 4~4-4-4~4"M+1-4-4-4~»^ * »++ 4 + * ♦ ♦-4-4"4~4~4+4~4~44~4- 444-4-4-4444 4 + 4 " < Ideea monarhică, temeiul unității naționale*) — încoronarea la Aliba-Iulia «» Privirile mari de ansamblu nu le poate da decât perspectiva distanței. In adevăr, orizontul larg care îți îngâdue să vezi departe nu se deschide decât la înălțime. Din balconul tău poți vedea curtea vecinului și acareturile meschine ale acelui interior, de sus insă, din vârful de munte, detaliile se topesc și înaintea ochilor se desfășură peisajul vast, în toată măreția lui. Ca și în lumea materială, ascensiunile sunt indicate și în domeniul abstracțiunilor, când vrei să îmbrățișezi o rază întinsă de gândire. Și aici se cere sacrificiul detaliilor, atingerea unui punct de înălțime, ca de-acolo, de sus, problema să se desvelească minții pornite spre cercetare. Firește, pentru acest urcuș se cere o anume forță pe care, de *) Din volumul „Mustul care *) Din fierbe“. de OCTAVIAN GOGA ! obicei, sufletele comune nu o au și de aceea nu tuturor le e dat să pătrundă în regiunile senine ale idealului» cei mai mulți rămân jos prinși în frământările brutale ale vieții și gândul lor nu se ridică mai sus ca aburul dela bucătărie... In fața încoronării dela AlbaIulia, noi ne dăm silința să ne ridicăm cât mai sus, ca să putem vedea cât mai departe. Coroana regală a României întregite ne face in acest moment unic, să înlăturăm toate mizeriile clipei și planând deasupra veacurilor să căutăm pentru sufletul nostru un acord cu eternitatea. In acest chip, credem, vom feri de orice notă vulgară strălucitul eveniment și ungerea întâiului Rege al tuturor românilor ni se va înfățișa în perspectiva ei istorică, îndeplinim deci operația de eliminare a detaliilor și rugăm pe cetitori să ne urmeze. Să se smulgă cu toții, cum am făcut și noi, din vârtejul precizărilor curente, să înlăture amărăciunile zilei, dela criza valutară până la peregrinajele miniștrilor liberali în Ardeal, și dela înălțimea ideii de unitate națională, să judece destinele neamului românesc. Astfel, și numai astfel, sărbătoarea primește semnificarea ei adevărată. Cortegiul umbrelor cotidiane se retrag și în locul lui apare cortegiul trecutului nostru. Veac de veac, din negura începutului și până astăzi, uriașul caleidoscop prezintă aspecte varii din sbliciumul milenar. Fărâmițați subt diverse constelații politice, neamul nostru se arată la atâtea și atâtea răspântii ale vieții sale istorice. Este, în definitiv, o lungă poveste tristă, stropită cu mult sânge și cu multe lacrămi. Se desfac nenumărate învățăminte din paginile acestei epopee, pe care cronica, în parte abia, le-a trecut posterității. Istoriografii și poeții se vor adăpa din nesecata fântână de plângeri, descifrând palpitările marelui suflet chinuit de vremuri. Un isbitor adevăr resumativ insă, se ridică îndărătnic de după apăsarea tuturor veacurilor și luminează însuși misterul de existență al acestui popor traco-rommamic. Este neadormita, permanenta năzuință de a păstra, aici pe solul istoric un patrimoniu sufletesc distinct, o conștiință de unitate a unui organism național. Pentru cine privește dela cuvenita înălțime trecutul românesc, constatarea sumară pe care o flace, este tocmai instinctul todeauna treaz al înrudirii de sânge, ce-a depășit încontinuu granițele politice și a plămădit, la adăpostul schimbărilor recente, unitatea noastră de Stat. Conștiința aceasta a societății netulburate, indică lumii misiunea internațională a românismului la porțile Orientului european și este în acelaș timp cea mai luminoasă consacrare pentru legitimitatea existenței noastre ca Stat național. Acesta este procesul nostru cu care de două mii de ani ne-am înfățișat la toate instanțele, ca să fim respinși neîncetat de soarta vitregă. Abia acum se înregistrează și actul de dreptate istorică prin care crezul unui neam primește o unanimă recunoaștere postumă, aducând deodată cu triumful principiului de naționalitate în întreaga Europă centrală și unitatea noastră de Stat. Privită deci în lumina unei perspective istorice, încoronarea dela Alba-Iulia însemnează pecetluirea in fața noastră și a lumii, a acestui proces încheiat acum definitiv, cea mai solemnă clipă a istoriei noastre. Ea se îndeplinește în locul unde înainte cu trei sute de ani visul a fulgerat în noapte, trezie de spaima unui romantic voevod, care cu atâția precursori avansați ai adevărurilor neconstimnate încă, cu moartea silnică s-a prăbușit în nemurire. In adevăr ascensiunea pe culme e orbitoare de astă dată. Un fior necunoscut ne străbate în toate fibrele. Pulsul istoriei noastre ne svârnește la tâmpit cu o putere necunoscută. Din subconștientul de veacuri al unui popor apare seva lui de viață, într’o admirabilă plenitudine de sănătate robustă, iar jur împrejur se ivește hecatomba dg, jertfe cari au răscumpărat biruința, cohortă fără sfârșit, de la arcașii medievali și până la soldații de la Mărășești... Spectacolul este prea lung, nervii se întind sub o imensa apăsare, și sufletul se pierde într’un elan de pietate mistică călătorind departe... Odată în viața unui neam veșnicia îți acordă paharul, te chimă la un astfel de simposion moral... * Iată de ce mergem la Alba- Iulia, ca fierul să-l putem resimți de aproape, mai covârșitor, mai spontan. Mulțimea a sesizat și ea înțelesul praznicului, fiind călăuzită de instinctul sigur al masselor anonime. Că sunt și potrivnici care rămân la casa lor, poticniți fiecare de altă buturugă a prezentului, lucrul e de sine înțeles, la o anumită înălțime firele slabe au amețeli și cad. Vom fi indulgenți și nu le vom cere opintiri peste puterile lor, nici măcar zâmbete de milă nu avem pentru nimeni azi, clipa le împietrește în atitudine de contempalție mută în fața viziunii... Nu mai suntem nici buni, nici răi, suntem spectatori umili la un sfârșit de dramă măreț cum n’a mai fost și cufundat! în tăcere religioasă auzim cum In jurul nostru respiră eternitatea. jp*