Ţara Noastră, mai 1937 (Anul 15, nr. 1378-1393)

1937-05-02 / nr. 1378

R­E­D­A­C­ȚI­A ȘI ADMINISTRAȚIA *> București, B-dul Academiei 1. telec. 4.19.33­­. Organ al partidului Național-Creștin Antibolșevismul nostru de OCTAVIAN GOGA De la răsboi încoace omenirea de sbuciumă bolnavă traversând o perioadă tulbure fără posibili­tăți evidente de pacificare sufle­tească și deci fără o perspectivă bine definită pentru ziua de mâi­ne. Sunt, de­sigur, cauze multi­ple de ordin moral și material menite să perpetueze actuala sta­re haotică. După formidabilul cutremur molecular al celor pa­tru ani de încăierare cari au lă­sat în urmă un câmp de ruine, nu s’au putut găsi încă punctele arh­imedice pe cari s’ar putea sprijini un nou echilibru plane­tar cu consecințe binefăcătoare. Există însă un obstacol perma­nent care se pune ăea curmezișul tuturor tendințelor de redresare umană și intervine ca un element satanic pentru a paraliza orice acțiune de însănătoșare. E­bocit­ Vismul introdus ca un virus des­­tructiv cu scopul de­ a otrăvi un organism, condamnându-l la sguduiri spasmodice necontenite. Otrava lui aruncată pretutindeni circulă pe deasupra sau pe de­­desuptul granițelor etnice și po­litice și produce astfel o febrili­tate generală care angajează fi­brele nervoase ale societății, fără clipe de odihnă și reculegere. In definitiv, conflictele de interese între popoare se pot remedia, gă­­sindu-se mai curând sau mai târziu o platformă de reconcilie­re, sau în cazul cel mai rău loca­lizate fiind se poate menține e­­fectul lor parțial, câtă vreme bol­­­șevismul încercând sguduirea marelui tot el imprimă un carac­ter morbid tuturor străduințelor omenești. Pentru lămurirea acestui ade­văr axiomatic s-ar putea scrie volume întregi de preciziuni și analize, din care ar ieși la iveală că doctrina semitului Karl Marx, pusă în practică de fanatismul asiatic al lui Lenin, nu urmăreș­te­ numai o transformare de re­gim politic, ci tinde la torpilarea tuturor preceptelor de civilizație care au diriguit istoria umanită­ții. O scurtă și lapidară enumera­re a ideilor fundamentale împo­triva cărora Kremlinul de astăzi duce o luptă metodică e suficien­tă, ca să vedem prăpastia nebu­niei spre care împing neobosiții propagandiști în solda Soviete­lor. Bolșevismul mai întâi a elimi­nat ideia Dumnezeirii însăși din cadrul preocupărilor de stat, mai mult, a deschis o ofensivă crun­tă împotriva bisericii lui Hristos. Intr’o țară de analfabeți în care crucea era unicul mijloc de­ a îndruma massele spre o abstrac­țiune, acești epigoni ai materia­lismului marxist au deslănțuit prigoana atee, neînlocuită fire­ște cu nimic penibila văduvire sufletească a o sută cinzeci de milioane de oameni din mijlocul cărora oficialitatea a exilat pe Dumnezeu. E cea dintâi încerca­re în istorie când o conducere de­­ stat crede că poate privi numai prin abuzul bucătăriei necesită­țile sufletești ale unui popor. Astfel de aberații au mai apărut in trecut, toate însă au fost plă­tite scump de nebunii cari le-au experimentat. Stăpânii de la Moscova au dis­trus sanctuarul familiei care e cel dintâi reazim moral și cea dintâi celulă de sprijin a cohezi­­unii umane. Prin concepția lor stranie în materie de căsătorie și divorț au coborît la nivelul pro­stituției legătura sfântă dintre bărbat și femeie, pentru care bi­serica a implorat pecetea eterni­tății, iar sborul gândului omenesc a cules atâtea flori și podoabe de artă în cursul vremilor. Atitu­dinea statului față de copiii scoși din orice raport normal cu pă­rinții lor a produs acele cete răz­lețe de adolescenți plini de săl­băticie și de sifilis adăpostiți pe subt podurile Volgei cari vor ră­mâne pentru evoluția veacului al douăzecilea ca o amintire de scârbă și oroare necunoscută încă. Catechismul lui Lenin a abolit ideia proprietății individuale care nu e numai temelia de căpetenie în viața economică a unui stat, dar în acelaș timp și principalul resort psiholgic pentru toate străduințele materiale ale omu­lui încadrat în societate. Prin a­­ceastă măsură nu numai că a re­adus Rusia la stările rudimentare a economiei preistorice înainte de Petru cel Mare, dar a păgubit și desechilibrat producția continen­tului prilejuind astfel grave per­turbații, pentru ca după experien­țe de două decenii rușinos eșuate să înceapă abia acum a schița gesturi timide pentru revenire la normal. Doctrina marxistă însă confec­ționată de nenumărați discipoli evrei a detestat principiul națiu­nii prin crearea unei ideologii a­­decvate rnstrucțiunii ce urmărea ca ultim scop o ceată de ahasveri îndrăzneți. Diferențierea în sens etnic, particularismul de rasă, deosebirea de limbă, moștenirea de tradiții și datini, tot ce consti­tuie patrimoniul sacru al ideii de națiune a fost aruncat la fier vechi de către această mentali­tate talmudică fără să-și deie seama că pe lângă neînțelegerea celor mai elementare necesități ale labor­atorului de istorie uni­versală, bolșevicii vor ridica îm­potriva lor curentul naționalist care în mod organic astăzi mai mult ca ori­când frământă cele cinci continente. La toate acestea se adaugă scoaterea noțiunii de patrie din dicționarul îngăduit lumii mun­citorești. Adagiul: „Proletari din toate țările uniți-vă“ e un co­mandament care preconizează imixtiune in viața interioară a tuturor statelor, dislocarea or­di­nei existente, revoluția univer­sală și nivelarea în sens interna­țional a întregei omeniri prinse în vârtejul devalorizării tuturor valorilor consacrate. Iată, în câteva cuvinte, proble­mele a căror dărâmare constitue obiectivul declarat al doctrinei lui Lenin. Este vorba, cum se ve­de, de­ a distruge întregul eșafo­daj de gândire pe care a fost a­­șezată societatea în orânduirile ei de până astăzi. Una din aceste idei fundamentale dislocată fiind o gravă perturbație tulbură echi­librul stabilit după cum s’a do­vedit de­ atâtea ori în istorie. A năzui însă să le clatini pe toate laolaltă înseamnă a tinde în mod programatic spre neant. De­ aceia lupta contra bolșevis­mului nu este pur și simplu de­terminată de convingeri politice, ci mai mult e o îndatorire de or­din moral. Ea se impune ca un act de solidaritate a tuturor cari respectă un patrimoniu de idei ce stă la baza civilizației omenești. Din nenorocire această elemen­tară obligațiune nu a fost practica­tă încă, dovadă atitudinea Ligii Națiunilor care i-a admis în sfa­tul de la Geneva, complicând ast­fel fenomenele maladive ale stă­rilor generale de după război și lăsând lumea să înțeleagă că in multe părți politicianismul mă­runt de modă veche eclipsează vederea clară a marilor linii de orientare internațională. Iată de ce în fiecare din noi constituirea frontului antibolșe­­vic trebuie să trezească aceiași rezonanță sufletească care în vremurile depărtate strângea în aceiași tabără pe cruciații hotă­­rîți să-și verse sângele și să moa­ră în lupta de apărare a învăță­turii Mântuitorului din Nazaret. ÎNVIEREA, PICTURA MURALA DE OCTAVIAN SMIGHELSCHI, DIN BISERICA DIN RADEȘTI-ALBA Hristos a înviat! Cel mai apropiat dintre uce­nicii Mântuitorului, a descope­rit omenirei taina ființei lui di­vine, zcând (Ioan) : „1.1. La început era cuvân­tul și cuvântul era la Dumne­zeu și Dumnezeu era cuvân­tul... „1.14. ȘI CUVÂNTUL TRUP „S’A FĂCUT ȘI S’A SĂLĂȘ­LUIT INTRE NOI... PLIN DE „HAR ȘI DE ADEVAR“. Iar Isus el însuși, a confirmat acest cuvânt, mărturisind su­prema chemare cu care a fost trimes pe lume, când a stat la judecată cu Pilat (Ioan) : „18.37. Deci i-a zis Pilat, au „Rege ești tu? „Răspuns’a Isus: „Tu zici, că Rege sunt eu. „SPRE ACEASTA M’AM NAS­­„CUT, SI SPRE ACEASTA AM „VENIT IN LUME, CA SA MĂR­TURISESC ADEVĂRUL. TOT „CEL CE ESTE DIN ADEVAR, „ASCULTA VOCEA MEA. „Zis’a Pilat lui, Ce este ade­vărul“. Neîmcrezătoarea întâmpinare a lui Pilat, a intervenit aici nu­mai ca o întunecime a spiritu­lui omenesc, prin care venea să străbată, de-a lungul vremi­lor, lumina învățăturei mântui­toare divine, a lui Isus. ADEVĂRUL! „Tot cel ce este din adevăr, „ascultă vocea mea“. De­ aceea Isus se ridică — nu cu ură, ci cu iubire de oameni — împotriva jidanilor ca popor, care anume se împotrivesc adevărului dumnezeesc, zicân­­du-le: (loan). „44. Voi din tatăl vostrul dia­volul sunteți și poftele tatălui „vostru voiți a face. Acela a fost „ucigător de oameni dela înce­­­put, și nu a rămas în adevăr, „pentru că nu este adevăr în­­„trânsul. Când vorbește minciu­­­nă dintru ale sale vorbește, că „mincinos este și tatăl minciu­­nei. Iar mie nu-mi credeți pen­­­tru că vorbesc adevărul... Cel „ce este dela Dumnezeu, ascultă „cuvintele lui Dumnezeu, pen­­­tru aceasta voi nu ascultați, „pentru că dela Dumnezeu nu „sunteți“. de A. C. C­UZ . Totul se îmbină aici într’o ad­mirabilă învățătură, prin care Isus a voit să mântuie omenirea de uneltirile diabolice ale jidă­nimei... FII AI DIAVOLULUI UCIGĂ­TORUL DE OAMENI ȘI TATAL MINCIUNEI... Priviți, care a fost, în decursul veacurilor, acțiunea acestui po­por, în mijlocul celorlalte nea­muri, la dărîmarea și nimicirea cărora lucrează, din poruncile religiei lor satanice, care se re­zumă în aceste cuvinte din Deu­­teronomia, a Doua lege : „7.16. VEI MÂNCA TOATE „POPOARELE PRE CARI IA­­„HU, DUMNEZEUL TAU, LE „VA DA ȚIE“... Pe limba lor jidănească : We ahal­a eth kol haamin „așer Iahu Eloheha nothen „lah­“... Aceste cuvinte, mâncătoare de oameni, sunt însăși învăță­tura religiei Jidănești, după cari jidanii se călăuzesc, cu scopul (Urmare în pagina 3-a) ­ți, învățători, studenți .00 lei pe 3 luni. Pentru­­ lei anual Naționalismul, pentru lumea noastră politică, crescută la școa­la democrației internaționale, era socotit ca o concepție înve­chită și barbară. Filfizonul nostru politic, faso­nat de modernismul iudeocrat, aspirant la conducerea statului, trebuia să facă dovada că s’a le­pădat de neam, de credința stră­moșilor și de ori­ce legătură cu trecutul alor săi, ca să i se în­credințeze un rol politic. Dovada făcută, omul era insta­lat în galeria oamenilor politici, marcat și remarcat de presa iu­­deo-demo­cratică și apoi urcat­ă pe treptele de­­ conducere a na­țiunii. Națiunea se trezea dusă și condusă pe drumuri strei­ne de nevoile ei, pe drumurile Berzaniei, cari erau drumurile rătăcirii și sărăcirii românilor,­­ și ale pricopsirei streinilor. Zadarnic își țipa națiunea su­ferința, căci omul democrat, li­beral sau țărănist, nu asculta decât sfaturile și poruncile din afară, dinspre apusul unde se sting credințele moștenite, pier și mor sentimentele de familie și neam, ca să se aprindă bucu­riile și fericirile satanei iudaice. Acțiunea de apărare a națiu­nii, de întărirea legăturii între elementele ei organice, de păs­trarea unității naționale, de în­lăturarea cotropitorilor, de pe­depsirea profitorilor și de ispăși­rea conducătorilor, era socotită ca răsvrâtire, contra „ordinei le­gale“, a Statului. Naționaliștii erau „dușmanii democrației“, tulburătorii cari puneau în primejdie „actele cu­ceriri ale democrației“, respec­tiv ale nației iudeo-democratice. Naționalismul era „dușman al li­bertăților publice“, al libertăților pentru jidovi de a ne specula și a noastră de a răbda. . Naționalismul tulbura „pacea socială“, adică pacea celor cu sute de milioane stoarse din munca și mizeria românilor. Na­ționalismul venea cu „dictatura“ românilor, ce se voiau stăpâni în țara lor, înlăturând democra­ția cenzurei și a stărei de asediu, tovarășă a streinilor și speriuri­­lor. In sfârșit naționalismul era acuzat de „a provoca războiul", fără consimțământul iudeo-de­­mocraților, cari singuri au mono­polul și profitul declanșării tutu­ror războaielor. De aceia naționalismul, trebuia alungat, împedicat, persecutat, compromis, sdrobit și ucis. S’a întâmplat însă ca realită­țile să îndreptățească acțiunea naționalistă. Frații întru iudeo­­democratism, liberalii și țărăniș­tii, ori­cât s’ar împotrivi naționa­lismului, nu pot ascunde bilan­țul guvernărilor de până acum, soldat pentru țară și neamul ro­mânesc cu­­ înstreinarea tuturor isvoarelor de bogăție, comerțul și industria în mâinile jidovilor, funcții și întreprinderi, în legă­tură cu apărarea națională, ocu­pate și conduse de streini, mij­loacele de îndrumare și modelare spirituală (presa, etc.) în stăpâ­nirea jidovilor , iar politica, de tot felul, a țării, sub influența și hotărîrea acelorași factori stre­ini de sufletul și viața neamului românesc. In fața acestor dezastroase rea­lități, chiar cei vinovați, au tre­buit, de voie de nevoie, să se plece și să recunoască îndreptă­țirea reacțiunei naționaliste. Fără această reacțiune vie a neamului românesc, adică a țării reale, țara legală, a guvernanți­lor de ozi și de azi, nu s’ar fi gândit la cuvenita protecție a muncii românești, la controlul streinilor cari ne-au năpădit și sărăcit, la verificarea încetățe­­nirilor frauduloase, la controla­rea comerțului și industriei stă­pânite de streini, ș. a. Naționalismul se dovedește a nu fi numai o nouă formulă po­litică, ci o necesitate de viață pentru neamul românesc. Politi­cianismul se sbate și de astăda­­tă, să-și păstreze pozițiile, fă­când concesii naționalismului,­­ dar păstrând legătura cu iudeo­­democrația. Roadele acțiunii naționaliste încep să se vadă. Izbânda com­plectă însă nu o va putea aduce neamului românesc decât un re­gim naționalist, singurul în mă­sură să cunoască și să rezolve problemele de viață pentru po­porul românesc. Orice alte în­cercări, nu sunt decât manevre ale iudeo-democrației, ca să pă­călească, din nou, neamul româ­nesc, exploatându-l și robindu-l mai departe. Arhit. I. D. Enescu 1 Roadele nami­alismului 444444444MM­t ♦ ♦ învierea! Marele praznic creștin al învie­rii Mântuitorului constitue, pentru istoria omenirii, actul crucial. Prin el s’a săvârșit marea minune a pu­terii dumnezeești, înfruntând legile firii, dând pentru toată lumea de bună credință certitudinea invinci­bilă a realității și existenții celui mai presus de fire. In rostul lui se rezumă întreagă economia divină cu privire la mântuirea genului u­­man. Și tot în acest act, atât de covârșitor, atât de neasemănat, a­­tât de divin, rezidă chezășia depli­nă a renașterii noastre sufletești, preludiul lumii ce va să vie. Apostolul neamurilor, reflectând a­­supra semnificației acestui moment unic în desfășurarea istoriei, con­stată: dacă Hristos n’ar fi înviat, zadarnic ar fi fost toată predania. Deci, apostolatul, misiunea, zelul, eroismul și jertfa atâtor mucenici, cu care e împrejmuită viața creș­tinătății, are ca prim mobil însăși învierea Fiului Omului. Căci acea­stă înfricoșată minune a fost și va fi un izvor inepuizabil de întărire a credințelor de potențare a for­țelor morale și de înoire sufletea­scă. Toate momentele mari pe care creștinismul le-a înregistrat, în de­cursul timpului, în vederea desăvâr­șirii umane, au, în ultima analiză, ca temeiu tocmai îndeplinirea ace­stei minuni. Învierea. Ea a fost, fără îndoială, piatra unghiulară a întregului edificiu so­cial creștin, care a schimbat din temelii fața lumii vechi. Dar tot ea a fost și piatra de poticneală a a­­tâtor suflete mici, netrebnice, liber cugetătoare și atee, de cari e încă plină lumea. Atari suflete se întâl­nesc astăzi mai mult poate decât oricând. Fiindcă, ce poate să în­semne oare, distrugerea atâtor lo­cașuri sfinte, atâtor opere de artă — în Rusia și Spania — dacă nu o manifestare concretă și nesăbuită a unor suflete rătăcite și protivni­­ce marelui mister al învierii Dom­nului nostru Iisus Hristos! Ce alt­ceva sunt toate atrocitățile săvâr­șite împotriva slujitorilor altarului din Spania de azi, dacă nu o gro­zavă poticneală și ură față de ma­rea povață pe care o desprindem din acest act transuman, în slujba căreia s’au înrolat atâtea suflete de elită, de aproape 20 de veacuri. Aceștia uită însă un lucru, că după răstignire a urmat triumful învierii, chezășia ineluctabilă a tu­turor izbânzilor pe linia imponde­rabilelor sufletești, de care noi, cari ne închinăm marelui praznic creș­tin, suntem convinși până la moarte. I. Lancrănțan Isus ist temniță Isus fusese prins și întemnițat, o temniță umedă, cu ferestre mici, prin cari abia se puteau strecura razele zorilor. Pe jos, numai o rogojină sdrențuită, dea­supra lespezilor reci și de vreme înegrite. Mirosul de mucegaiu era de nesuferit. Un urcior hâr­­buit, plin cu apă stătută, sta ră­­zimat de peretele gălbuiu și des­­păturat. Intr’un colț, o feștilă lu­mina, aruncând o rază slabă, din sfeșnicul de lut, și rănind um­brele încremenite ale încăperii mohorâte. Miezul nopții. Liniște și tăcere, numai pașii santinele­lor se auziau strupuind pe strada prost pietruită. Era ordin, de la guvernatorul Pilat, ca legionarii să fie vigilenți, întru­cât întem­nițarea lui Isus stârnise, pe lângă bucurie la Farisei, și mare ne­­goțumire la plebea proletară ------de NUȘI TULLIU — așa de devotată marelui rabin, făcătorul de minuni și tămădui­­torul leproșilor; și, santinelele dă­deau târcoale temniței, bine ză­vorite. Din când în când, câte o izbitură a lăncilor de scuturi, tulbura liniștea nopții. Isus nu dormea; gânduri negre se roteau în mintea lui, ca un stol de lili­eci pe ruine; și presimțiri sinistre întunecau seninătatea dumneze­iască a sufletului său mai curat ca floarea primăverii. Nu faptul că va muri, așa tânăr, îl dorea, ci gândul că învățăturile lui nu cuceriseră încă, neamul lui Izrael și cetatea sfântă a lui David și Solomon. Gândindu-se la aceas­ta, simțea dureroasa sensație, ca și cum s­era tec sfâria pe inima lui de moarte întristată. Cu degetele lui albe, fildeșii, își îndepărtă pletele — culoarea „ de aramă ’■— de la tâmplele ce-i i­ăvâcneau să se rupă, iar privirea lui se îndreptă, prin zăbrelele ru­ginite, spre albastra vecinicie — unde ardeau milioanele de stele, ca niște candele de argint, la al­tarele dumnezeești. Senin și fru­mos era cerul în noaptea aceea! Părea că un suflu divin plutește în imensitățile spațiale; o armo­nie de sfere melodia — pare că — un văzduh... Copleșit de atâta frumusețe, Isus perduse — pentru o clipă — conștiințe jerfei din urmă, și, su­fletul lui, transfigurat, plutea în senin, cufundat în armonia universală; avea sensația că și trupul lui se diafanizase; se sim­țea ușor ca un fluture în imperiul soarelui... Nimic pământesc în ființa lui; o desăvârșită desper­sonalizare ! Dar iată. Tocmai când sufletul se desprinsese din învelișul ma­terial al lutului omenesc, o cio­­cănitură în ușă, îl readuse la re­alitate. Ca deșteptat dintr’un vis feric, își scutură frumosul cap, împodobit cu un păr mătăsos și boga­t, și-și întoarse sublimii ochi albaștri spre ușa grea, cu placaj de aramă; auzi, totodată, sgomo­­tul unei chei ce se învârtea în broască, și, cât ai clipi din ochi, o arătare minunată cu o mantilă albă peste stola de aur, se înțe­peai în fața lui: era soția pro­curatorului Pilat, înaltă, sveltă și mlădioasă, cu niște ochi verzi-culoare de sma­­rand—privirea ei era aci dulce și duioasă, aci aprinsă și scântee­­toare: ea părea o ființă supra pă­mântească — coborâtă din lumi de vară și de ispită — Tu ești Messia, regele Isra­elului? Nazariteanul cel frumos, despre care se vorbește așa de mult? Adevărat să fie că ești fă­cător de minuni? E drept că învii morții? Răspunde! Dacă adevă­rat este, tare aș dori să aflu de unde vine puterea ta! Și, spune, că ai fi fiul lui Dumnezeu. Dar care este Dumnezeul tău? Dum­nezeul nostru este Cezarul, au­gustul Tiberius, marele împărat al Romei, cetatea universului. Tu, Isuse, nu-1 recunoști? Nu te temi de puterea lui, care este tot așa de mare ca și puterea lui Zeus? Ori visezi, poate, să îm­braci purpura de împărat, pu­nând coroana de aur a lui Solo­mon, pe fruntea ta de visător? Știi bine cât te urăsc Evreii, con­cetățenii tăi! Farisei și cărturari­lor moartea ta! Moartea pe cru­ce! Pedeapsă amară și rușinoasă totodată! Mi-i milă de tine! Ești tânăr și frumos! Fără ca să te b­ea. Un glas tainic, glasul inimii, îmi poruncește ca să te scap de la moarte. Faima ta e așa de mare, Evreule, că n’am putut re­zista dorinței de a te vedea. Da­că ții la vieață, leapădă-te de credința ta, de învățăturile tale, și te voi face mare sfetnic al so­țului meu, Ponțiu Pilat, vei sta alături de el, la judecată, și Ie­rusalimul va tremura la porun­cile tale. Fă aceasta pentru îm­părat și pentru liniștea imperiu­lui. Astfel vorbind, un zâmbet cald, veneric, înflori pe buzele carminate, iar privirea ei îl învă­lui într'o lumină de dulce sim­patie... Isus tăcea. Surpriza, turbura­­rea, pudoarea lui rănită, colora­seră obrajii lui albi, ca floarea de camelie, iar pe fruntea lui, fru­mos modelată, broboane de su­doare apărură. In angelica lui condoare nu putea înțelege cum a cutezat femeea lui Pilat, să în­frângă morala și legea, ca să in­tre în temnița unui osândit. Și îi tremura carnea de pe trup, gândindu-se la urmări, dacă cumva se află ceva despre neso­cotită faptă. — Haide ,reluă ea, dă-mi un răspuns: atârnă de tine ca să-ți salvezi viața! Dacă nu, vei fi crucificat alături de tâlharul Barabba, și nu ți-aș dori un ast­fel de sfârșit! De altfel, și soțului meu Pilat îi este tale de tinere­țile tale; ai văzut câtă dragoste, a pus ca să te scape, dar, dușma­­nii tăi au rămas neclintiți, în ura lor, ca stâncile din valea Ior­danului. Vorbește, căci e târziu și trebue“să mă duc. Dacă ar ști Pilat că am venit la tine sunt perdută... Legile romane sunt aspre... neîndurătoare... Numai dragostea pentru împărat m’a împins ca să fac ce am făcut!] Vreau liniștea imperiului și feri­­cir­ea soțului meu! Isus tot nu răspundea. Cu ca­pul în mâni afta și se gân­dea, pe când, prin ochiul feres­­truicei, luna, care răsărise târziu, îi trimetea un zâmbet de conso­lare, de pe muntele măslinilor. Câmpia toată era scăldată în lu­mină și cerul părea o grădină cunosc, înfrunt, precum vezi, pe­­ricule mari, ca să-ți aduc mântu­­plină de strălucitoare flori de ar­gint. De departe vez­­­a un plâns de fluor ciobănesc pe când Ie­rusalimul dormea sub vraja sa­­------------------------------------------— (Coptoiuare In pagina H-a), .g : *

Next