Ţara Noastră, mai 1937 (Anul 15, nr. 1378-1393)
1937-05-02 / nr. 1378
REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA *> București, B-dul Academiei 1. telec. 4.19.33. Organ al partidului Național-Creștin Antibolșevismul nostru de OCTAVIAN GOGA De la răsboi încoace omenirea de sbuciumă bolnavă traversând o perioadă tulbure fără posibilități evidente de pacificare sufletească și deci fără o perspectivă bine definită pentru ziua de mâine. Sunt, desigur, cauze multiple de ordin moral și material menite să perpetueze actuala stare haotică. După formidabilul cutremur molecular al celor patru ani de încăierare cari au lăsat în urmă un câmp de ruine, nu s’au putut găsi încă punctele arhimedice pe cari s’ar putea sprijini un nou echilibru planetar cu consecințe binefăcătoare. Există însă un obstacol permanent care se pune ăea curmezișul tuturor tendințelor de redresare umană și intervine ca un element satanic pentru a paraliza orice acțiune de însănătoșare. Ebocit Vismul introdus ca un virus destructiv cu scopul de a otrăvi un organism, condamnându-l la sguduiri spasmodice necontenite. Otrava lui aruncată pretutindeni circulă pe deasupra sau pe dedesuptul granițelor etnice și politice și produce astfel o febrilitate generală care angajează fibrele nervoase ale societății, fără clipe de odihnă și reculegere. In definitiv, conflictele de interese între popoare se pot remedia, găsindu-se mai curând sau mai târziu o platformă de reconciliere, sau în cazul cel mai rău localizate fiind se poate menține efectul lor parțial, câtă vreme bolșevismul încercând sguduirea marelui tot el imprimă un caracter morbid tuturor străduințelor omenești. Pentru lămurirea acestui adevăr axiomatic s-ar putea scrie volume întregi de preciziuni și analize, din care ar ieși la iveală că doctrina semitului Karl Marx, pusă în practică de fanatismul asiatic al lui Lenin, nu urmărește numai o transformare de regim politic, ci tinde la torpilarea tuturor preceptelor de civilizație care au diriguit istoria umanității. O scurtă și lapidară enumerare a ideilor fundamentale împotriva cărora Kremlinul de astăzi duce o luptă metodică e suficientă, ca să vedem prăpastia nebuniei spre care împing neobosiții propagandiști în solda Sovietelor. Bolșevismul mai întâi a eliminat ideia Dumnezeirii însăși din cadrul preocupărilor de stat, mai mult, a deschis o ofensivă cruntă împotriva bisericii lui Hristos. Intr’o țară de analfabeți în care crucea era unicul mijloc de a îndruma massele spre o abstracțiune, acești epigoni ai materialismului marxist au deslănțuit prigoana atee, neînlocuită firește cu nimic penibila văduvire sufletească a o sută cinzeci de milioane de oameni din mijlocul cărora oficialitatea a exilat pe Dumnezeu. E cea dintâi încercare în istorie când o conducere de stat crede că poate privi numai prin abuzul bucătăriei necesitățile sufletești ale unui popor. Astfel de aberații au mai apărut in trecut, toate însă au fost plătite scump de nebunii cari le-au experimentat. Stăpânii de la Moscova au distrus sanctuarul familiei care e cel dintâi reazim moral și cea dintâi celulă de sprijin a coheziunii umane. Prin concepția lor stranie în materie de căsătorie și divorț au coborît la nivelul prostituției legătura sfântă dintre bărbat și femeie, pentru care biserica a implorat pecetea eternității, iar sborul gândului omenesc a cules atâtea flori și podoabe de artă în cursul vremilor. Atitudinea statului față de copiii scoși din orice raport normal cu părinții lor a produs acele cete răzlețe de adolescenți plini de sălbăticie și de sifilis adăpostiți pe subt podurile Volgei cari vor rămâne pentru evoluția veacului al douăzecilea ca o amintire de scârbă și oroare necunoscută încă. Catechismul lui Lenin a abolit ideia proprietății individuale care nu e numai temelia de căpetenie în viața economică a unui stat, dar în acelaș timp și principalul resort psiholgic pentru toate străduințele materiale ale omului încadrat în societate. Prin această măsură nu numai că a readus Rusia la stările rudimentare a economiei preistorice înainte de Petru cel Mare, dar a păgubit și desechilibrat producția continentului prilejuind astfel grave perturbații, pentru ca după experiențe de două decenii rușinos eșuate să înceapă abia acum a schița gesturi timide pentru revenire la normal. Doctrina marxistă însă confecționată de nenumărați discipoli evrei a detestat principiul națiunii prin crearea unei ideologii adecvate rnstrucțiunii ce urmărea ca ultim scop o ceată de ahasveri îndrăzneți. Diferențierea în sens etnic, particularismul de rasă, deosebirea de limbă, moștenirea de tradiții și datini, tot ce constituie patrimoniul sacru al ideii de națiune a fost aruncat la fier vechi de către această mentalitate talmudică fără să-și deie seama că pe lângă neînțelegerea celor mai elementare necesități ale laboratorului de istorie universală, bolșevicii vor ridica împotriva lor curentul naționalist care în mod organic astăzi mai mult ca oricând frământă cele cinci continente. La toate acestea se adaugă scoaterea noțiunii de patrie din dicționarul îngăduit lumii muncitorești. Adagiul: „Proletari din toate țările uniți-vă“ e un comandament care preconizează imixtiune in viața interioară a tuturor statelor, dislocarea ordinei existente, revoluția universală și nivelarea în sens internațional a întregei omeniri prinse în vârtejul devalorizării tuturor valorilor consacrate. Iată, în câteva cuvinte, problemele a căror dărâmare constitue obiectivul declarat al doctrinei lui Lenin. Este vorba, cum se vede, de a distruge întregul eșafodaj de gândire pe care a fost așezată societatea în orânduirile ei de până astăzi. Una din aceste idei fundamentale dislocată fiind o gravă perturbație tulbură echilibrul stabilit după cum s’a dovedit de atâtea ori în istorie. A năzui însă să le clatini pe toate laolaltă înseamnă a tinde în mod programatic spre neant. De aceia lupta contra bolșevismului nu este pur și simplu determinată de convingeri politice, ci mai mult e o îndatorire de ordin moral. Ea se impune ca un act de solidaritate a tuturor cari respectă un patrimoniu de idei ce stă la baza civilizației omenești. Din nenorocire această elementară obligațiune nu a fost practicată încă, dovadă atitudinea Ligii Națiunilor care i-a admis în sfatul de la Geneva, complicând astfel fenomenele maladive ale stărilor generale de după război și lăsând lumea să înțeleagă că in multe părți politicianismul mărunt de modă veche eclipsează vederea clară a marilor linii de orientare internațională. Iată de ce în fiecare din noi constituirea frontului antibolșevic trebuie să trezească aceiași rezonanță sufletească care în vremurile depărtate strângea în aceiași tabără pe cruciații hotărîți să-și verse sângele și să moară în lupta de apărare a învățăturii Mântuitorului din Nazaret. ÎNVIEREA, PICTURA MURALA DE OCTAVIAN SMIGHELSCHI, DIN BISERICA DIN RADEȘTI-ALBA Hristos a înviat! Cel mai apropiat dintre ucenicii Mântuitorului, a descoperit omenirei taina ființei lui divine, zcând (Ioan) : „1.1. La început era cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul... „1.14. ȘI CUVÂNTUL TRUP „S’A FĂCUT ȘI S’A SĂLĂȘLUIT INTRE NOI... PLIN DE „HAR ȘI DE ADEVAR“. Iar Isus el însuși, a confirmat acest cuvânt, mărturisind suprema chemare cu care a fost trimes pe lume, când a stat la judecată cu Pilat (Ioan) : „18.37. Deci i-a zis Pilat, au „Rege ești tu? „Răspuns’a Isus: „Tu zici, că Rege sunt eu. „SPRE ACEASTA M’AM NAS„CUT, SI SPRE ACEASTA AM „VENIT IN LUME, CA SA MĂRTURISESC ADEVĂRUL. TOT „CEL CE ESTE DIN ADEVAR, „ASCULTA VOCEA MEA. „Zis’a Pilat lui, Ce este adevărul“. Neîmcrezătoarea întâmpinare a lui Pilat, a intervenit aici numai ca o întunecime a spiritului omenesc, prin care venea să străbată, de-a lungul vremilor, lumina învățăturei mântuitoare divine, a lui Isus. ADEVĂRUL! „Tot cel ce este din adevăr, „ascultă vocea mea“. De aceea Isus se ridică — nu cu ură, ci cu iubire de oameni — împotriva jidanilor ca popor, care anume se împotrivesc adevărului dumnezeesc, zicându-le: (loan). „44. Voi din tatăl vostrul diavolul sunteți și poftele tatălui „vostru voiți a face. Acela a fost „ucigător de oameni dela început, și nu a rămas în adevăr, „pentru că nu este adevăr în„trânsul. Când vorbește minciună dintru ale sale vorbește, că „mincinos este și tatăl minciunei. Iar mie nu-mi credeți pentru că vorbesc adevărul... Cel „ce este dela Dumnezeu, ascultă „cuvintele lui Dumnezeu, pentru aceasta voi nu ascultați, „pentru că dela Dumnezeu nu „sunteți“. de A. C. CUZ . Totul se îmbină aici într’o admirabilă învățătură, prin care Isus a voit să mântuie omenirea de uneltirile diabolice ale jidănimei... FII AI DIAVOLULUI UCIGĂTORUL DE OAMENI ȘI TATAL MINCIUNEI... Priviți, care a fost, în decursul veacurilor, acțiunea acestui popor, în mijlocul celorlalte neamuri, la dărîmarea și nimicirea cărora lucrează, din poruncile religiei lor satanice, care se rezumă în aceste cuvinte din Deuteronomia, a Doua lege : „7.16. VEI MÂNCA TOATE „POPOARELE PRE CARI IA„HU, DUMNEZEUL TAU, LE „VA DA ȚIE“... Pe limba lor jidănească : We ahala eth kol haamin „așer Iahu Eloheha nothen „lah“... Aceste cuvinte, mâncătoare de oameni, sunt însăși învățătura religiei Jidănești, după cari jidanii se călăuzesc, cu scopul (Urmare în pagina 3-a) ți, învățători, studenți .00 lei pe 3 luni. Pentru lei anual Naționalismul, pentru lumea noastră politică, crescută la școala democrației internaționale, era socotit ca o concepție învechită și barbară. Filfizonul nostru politic, fasonat de modernismul iudeocrat, aspirant la conducerea statului, trebuia să facă dovada că s’a lepădat de neam, de credința strămoșilor și de orice legătură cu trecutul alor săi, ca să i se încredințeze un rol politic. Dovada făcută, omul era instalat în galeria oamenilor politici, marcat și remarcat de presa iudeo-democratică și apoi urcată pe treptele de conducere a națiunii. Națiunea se trezea dusă și condusă pe drumuri streine de nevoile ei, pe drumurile Berzaniei, cari erau drumurile rătăcirii și sărăcirii românilor, și ale pricopsirei streinilor. Zadarnic își țipa națiunea suferința, căci omul democrat, liberal sau țărănist, nu asculta decât sfaturile și poruncile din afară, dinspre apusul unde se sting credințele moștenite, pier și mor sentimentele de familie și neam, ca să se aprindă bucuriile și fericirile satanei iudaice. Acțiunea de apărare a națiunii, de întărirea legăturii între elementele ei organice, de păstrarea unității naționale, de înlăturarea cotropitorilor, de pedepsirea profitorilor și de ispășirea conducătorilor, era socotită ca răsvrâtire, contra „ordinei legale“, a Statului. Naționaliștii erau „dușmanii democrației“, tulburătorii cari puneau în primejdie „actele cuceriri ale democrației“, respectiv ale nației iudeo-democratice. Naționalismul era „dușman al libertăților publice“, al libertăților pentru jidovi de a ne specula și a noastră de a răbda. . Naționalismul tulbura „pacea socială“, adică pacea celor cu sute de milioane stoarse din munca și mizeria românilor. Naționalismul venea cu „dictatura“ românilor, ce se voiau stăpâni în țara lor, înlăturând democrația cenzurei și a stărei de asediu, tovarășă a streinilor și speriurilor. In sfârșit naționalismul era acuzat de „a provoca războiul", fără consimțământul iudeo-democraților, cari singuri au monopolul și profitul declanșării tuturor războaielor. De aceia naționalismul, trebuia alungat, împedicat, persecutat, compromis, sdrobit și ucis. S’a întâmplat însă ca realitățile să îndreptățească acțiunea naționalistă. Frații întru iudeodemocratism, liberalii și țărăniștii, oricât s’ar împotrivi naționalismului, nu pot ascunde bilanțul guvernărilor de până acum, soldat pentru țară și neamul românesc cu înstreinarea tuturor isvoarelor de bogăție, comerțul și industria în mâinile jidovilor, funcții și întreprinderi, în legătură cu apărarea națională, ocupate și conduse de streini, mijloacele de îndrumare și modelare spirituală (presa, etc.) în stăpânirea jidovilor , iar politica, de tot felul, a țării, sub influența și hotărîrea acelorași factori streini de sufletul și viața neamului românesc. In fața acestor dezastroase realități, chiar cei vinovați, au trebuit, de voie de nevoie, să se plece și să recunoască îndreptățirea reacțiunei naționaliste. Fără această reacțiune vie a neamului românesc, adică a țării reale, țara legală, a guvernanților de ozi și de azi, nu s’ar fi gândit la cuvenita protecție a muncii românești, la controlul streinilor cari ne-au năpădit și sărăcit, la verificarea încetățenirilor frauduloase, la controlarea comerțului și industriei stăpânite de streini, ș. a. Naționalismul se dovedește a nu fi numai o nouă formulă politică, ci o necesitate de viață pentru neamul românesc. Politicianismul se sbate și de astădată, să-și păstreze pozițiile, făcând concesii naționalismului, dar păstrând legătura cu iudeodemocrația. Roadele acțiunii naționaliste încep să se vadă. Izbânda complectă însă nu o va putea aduce neamului românesc decât un regim naționalist, singurul în măsură să cunoască și să rezolve problemele de viață pentru poporul românesc. Orice alte încercări, nu sunt decât manevre ale iudeo-democrației, ca să păcălească, din nou, neamul românesc, exploatându-l și robindu-l mai departe. Arhit. I. D. Enescu 1 Roadele namialismului 444444444MMt ♦ ♦ învierea! Marele praznic creștin al învierii Mântuitorului constitue, pentru istoria omenirii, actul crucial. Prin el s’a săvârșit marea minune a puterii dumnezeești, înfruntând legile firii, dând pentru toată lumea de bună credință certitudinea invincibilă a realității și existenții celui mai presus de fire. In rostul lui se rezumă întreagă economia divină cu privire la mântuirea genului uman. Și tot în acest act, atât de covârșitor, atât de neasemănat, atât de divin, rezidă chezășia deplină a renașterii noastre sufletești, preludiul lumii ce va să vie. Apostolul neamurilor, reflectând asupra semnificației acestui moment unic în desfășurarea istoriei, constată: dacă Hristos n’ar fi înviat, zadarnic ar fi fost toată predania. Deci, apostolatul, misiunea, zelul, eroismul și jertfa atâtor mucenici, cu care e împrejmuită viața creștinătății, are ca prim mobil însăși învierea Fiului Omului. Căci această înfricoșată minune a fost și va fi un izvor inepuizabil de întărire a credințelor de potențare a forțelor morale și de înoire sufletească. Toate momentele mari pe care creștinismul le-a înregistrat, în decursul timpului, în vederea desăvârșirii umane, au, în ultima analiză, ca temeiu tocmai îndeplinirea acestei minuni. Învierea. Ea a fost, fără îndoială, piatra unghiulară a întregului edificiu social creștin, care a schimbat din temelii fața lumii vechi. Dar tot ea a fost și piatra de poticneală a atâtor suflete mici, netrebnice, liber cugetătoare și atee, de cari e încă plină lumea. Atari suflete se întâlnesc astăzi mai mult poate decât oricând. Fiindcă, ce poate să însemne oare, distrugerea atâtor locașuri sfinte, atâtor opere de artă — în Rusia și Spania — dacă nu o manifestare concretă și nesăbuită a unor suflete rătăcite și protivnice marelui mister al învierii Domnului nostru Iisus Hristos! Ce altceva sunt toate atrocitățile săvârșite împotriva slujitorilor altarului din Spania de azi, dacă nu o grozavă poticneală și ură față de marea povață pe care o desprindem din acest act transuman, în slujba căreia s’au înrolat atâtea suflete de elită, de aproape 20 de veacuri. Aceștia uită însă un lucru, că după răstignire a urmat triumful învierii, chezășia ineluctabilă a tuturor izbânzilor pe linia imponderabilelor sufletești, de care noi, cari ne închinăm marelui praznic creștin, suntem convinși până la moarte. I. Lancrănțan Isus ist temniță Isus fusese prins și întemnițat, o temniță umedă, cu ferestre mici, prin cari abia se puteau strecura razele zorilor. Pe jos, numai o rogojină sdrențuită, deasupra lespezilor reci și de vreme înegrite. Mirosul de mucegaiu era de nesuferit. Un urcior hârbuit, plin cu apă stătută, sta răzimat de peretele gălbuiu și despăturat. Intr’un colț, o feștilă lumina, aruncând o rază slabă, din sfeșnicul de lut, și rănind umbrele încremenite ale încăperii mohorâte. Miezul nopții. Liniște și tăcere, numai pașii santinelelor se auziau strupuind pe strada prost pietruită. Era ordin, de la guvernatorul Pilat, ca legionarii să fie vigilenți, întrucât întemnițarea lui Isus stârnise, pe lângă bucurie la Farisei, și mare negoțumire la plebea proletară ------de NUȘI TULLIU — așa de devotată marelui rabin, făcătorul de minuni și tămăduitorul leproșilor; și, santinelele dădeau târcoale temniței, bine zăvorite. Din când în când, câte o izbitură a lăncilor de scuturi, tulbura liniștea nopții. Isus nu dormea; gânduri negre se roteau în mintea lui, ca un stol de lilieci pe ruine; și presimțiri sinistre întunecau seninătatea dumnezeiască a sufletului său mai curat ca floarea primăverii. Nu faptul că va muri, așa tânăr, îl dorea, ci gândul că învățăturile lui nu cuceriseră încă, neamul lui Izrael și cetatea sfântă a lui David și Solomon. Gândindu-se la aceasta, simțea dureroasa sensație, ca și cum sera tec sfâria pe inima lui de moarte întristată. Cu degetele lui albe, fildeșii, își îndepărtă pletele — culoarea „ de aramă ’■— de la tâmplele ce-i iăvâcneau să se rupă, iar privirea lui se îndreptă, prin zăbrelele ruginite, spre albastra vecinicie — unde ardeau milioanele de stele, ca niște candele de argint, la altarele dumnezeești. Senin și frumos era cerul în noaptea aceea! Părea că un suflu divin plutește în imensitățile spațiale; o armonie de sfere melodia — pare că — un văzduh... Copleșit de atâta frumusețe, Isus perduse — pentru o clipă — conștiințe jerfei din urmă, și, sufletul lui, transfigurat, plutea în senin, cufundat în armonia universală; avea sensația că și trupul lui se diafanizase; se simțea ușor ca un fluture în imperiul soarelui... Nimic pământesc în ființa lui; o desăvârșită despersonalizare ! Dar iată. Tocmai când sufletul se desprinsese din învelișul material al lutului omenesc, o ciocănitură în ușă, îl readuse la realitate. Ca deșteptat dintr’un vis feric, își scutură frumosul cap, împodobit cu un păr mătăsos și bogat, și-și întoarse sublimii ochi albaștri spre ușa grea, cu placaj de aramă; auzi, totodată, sgomotul unei chei ce se învârtea în broască, și, cât ai clipi din ochi, o arătare minunată cu o mantilă albă peste stola de aur, se înțepeai în fața lui: era soția procuratorului Pilat, înaltă, sveltă și mlădioasă, cu niște ochi verzi-culoare de smarand—privirea ei era aci dulce și duioasă, aci aprinsă și scânteetoare: ea părea o ființă supra pământească — coborâtă din lumi de vară și de ispită — Tu ești Messia, regele Israelului? Nazariteanul cel frumos, despre care se vorbește așa de mult? Adevărat să fie că ești făcător de minuni? E drept că învii morții? Răspunde! Dacă adevărat este, tare aș dori să aflu de unde vine puterea ta! Și, spune, că ai fi fiul lui Dumnezeu. Dar care este Dumnezeul tău? Dumnezeul nostru este Cezarul, augustul Tiberius, marele împărat al Romei, cetatea universului. Tu, Isuse, nu-1 recunoști? Nu te temi de puterea lui, care este tot așa de mare ca și puterea lui Zeus? Ori visezi, poate, să îmbraci purpura de împărat, punând coroana de aur a lui Solomon, pe fruntea ta de visător? Știi bine cât te urăsc Evreii, concetățenii tăi! Farisei și cărturarilor moartea ta! Moartea pe cruce! Pedeapsă amară și rușinoasă totodată! Mi-i milă de tine! Ești tânăr și frumos! Fără ca să te bea. Un glas tainic, glasul inimii, îmi poruncește ca să te scap de la moarte. Faima ta e așa de mare, Evreule, că n’am putut rezista dorinței de a te vedea. Dacă ții la vieață, leapădă-te de credința ta, de învățăturile tale, și te voi face mare sfetnic al soțului meu, Ponțiu Pilat, vei sta alături de el, la judecată, și Ierusalimul va tremura la poruncile tale. Fă aceasta pentru împărat și pentru liniștea imperiului. Astfel vorbind, un zâmbet cald, veneric, înflori pe buzele carminate, iar privirea ei îl învălui într'o lumină de dulce simpatie... Isus tăcea. Surpriza, turburarea, pudoarea lui rănită, coloraseră obrajii lui albi, ca floarea de camelie, iar pe fruntea lui, frumos modelată, broboane de sudoare apărură. In angelica lui condoare nu putea înțelege cum a cutezat femeea lui Pilat, să înfrângă morala și legea, ca să intre în temnița unui osândit. Și îi tremura carnea de pe trup, gândindu-se la urmări, dacă cumva se află ceva despre nesocotită faptă. — Haide ,reluă ea, dă-mi un răspuns: atârnă de tine ca să-ți salvezi viața! Dacă nu, vei fi crucificat alături de tâlharul Barabba, și nu ți-aș dori un astfel de sfârșit! De altfel, și soțului meu Pilat îi este tale de tinerețile tale; ai văzut câtă dragoste, a pus ca să te scape, dar, dușmanii tăi au rămas neclintiți, în ura lor, ca stâncile din valea Iordanului. Vorbește, căci e târziu și trebue“să mă duc. Dacă ar ști Pilat că am venit la tine sunt perdută... Legile romane sunt aspre... neîndurătoare... Numai dragostea pentru împărat m’a împins ca să fac ce am făcut!] Vreau liniștea imperiului și fericirea soțului meu! Isus tot nu răspundea. Cu capul în mâni afta și se gândea, pe când, prin ochiul ferestruicei, luna, care răsărise târziu, îi trimetea un zâmbet de consolare, de pe muntele măslinilor. Câmpia toată era scăldată în lumină și cerul părea o grădină cunosc, înfrunt, precum vezi, pericule mari, ca să-ți aduc mântuplină de strălucitoare flori de argint. De departe veza un plâns de fluor ciobănesc pe când Ierusalimul dormea sub vraja sa------------------------------------------— (Coptoiuare In pagina H-a), .g : *