Ţara Noastră, iunie 1937 (Anul 15, nr. 1394-1410)

1937-06-03 / nr. 1394

Fondator: Octavian CogaI Asistenta universitară Rosturile unui om în lume au­ fost totdeauna în funcție de idealurile lui. Individul fără idea­luri este o celulă parazitară în organismul social. Tot astfel exis­tența unui popor prețuește atât cât înseamnă năzuințele lui și posibilitățile lui de realizare a acestor năzuințe. România s-a modernizat sub Regele Carol I și și-a creiat ca stat o situație demnă, după se­culare încercări, între popoarele cu civilizație veche și neîntrerup­tă ale Europei. Marele Rege Fer­dinand I ne-a purtat victorioși în războiul de întregire naționa­lă. Iar azi înțeleptul Rege Carol II, organizează cu puterile Lui tinere și cu o minte pasionată rezistența hotarelor noastre po­litice și înflorirea noastră cultu­rală. Ziua de 8 Iunie, ziua suirii Sale pe Tron, când a descins, plin de focul înfăptuirilor, din albas­trul zărilor pure, este simbolul României pe care ni-o va da în viața ce i-o dorim încărcată de cât mai multe decenii. M. S. Regele Carol II este din prima clipă a domniei un stărui­tor exemplu pentru cetățenii ță­rii, de la agricultor până la cel mai apropiat sfetnic. Atenția și grija Lui s’au îndreptat însă în deosebi asupra tineretului. Vlăs­tarele cari cresc azi sub oblădui­rea Lui regală se vor putea numi cu mândrie generația Regelui Ca­rol II. Regele țării a organizat învățământul primar și cel se­cundar cu instituția educatoare care se cheamă Străjerie. Tine­retul universitar își desăvârșește pregătirea de folos obștesc în înalta școală a virtuților, în e­­chipele regale studențești. Scrii­torii de talent sunt ajutați în lupta lor cu existența și Încura­jați în operele lor de bursele și premiile numeroase instituite de Suveran. Pretutindeni unde mun­ca ridică edificii publice, pe frun­tea semeață a blocurilor de pia­tră stă săpată adâncă și nepie­ritoare slova numelui Regelui nostru. O energie regală a prins făptură în toate ramurile de ac­tivitate. Acest uimitor izvor de energie a dinamizat și forțele bărbaților noștri de stat. Patriarhul Miron în frunte, urmat de președintele Consiliului de miniștri, de șefii partidelor politice și de conducă­torii instituțiilor de importanță vitală, s’au îndemnat să înfiin­țeze Asociația națională de asis­tență universitară „Regele Carol II-lea”. Factorii determinanți au recunoscut starea actuală a ti­neretului studios. Ei pășesc acum la realizarea ajutoarelor: înfăptuirile nu trebue să întâr­zie, fiindcă lipsurile și suferin­țele sunt vechi, iar fiecare clipă de așteptare este o întârziere pe un drum ce trebuia bătătorit de mult. S’a lansat un apel către public și au fost avertizate întreprinde­rile particulare cari vor să dea o parte din beneficiile lor în scop de asistență națională. Este o subscripție care trebue acoperită cu aceeași urgență cu care s’ar cere completat un împrumut în scop de apărare a hotarelor. A­­pelul glăsuește la sfârșitul lui: „Asociația națională de asisten­ță universitară „Regele Carol al II-lea” va lua atâta desvoltare, câtă putere de vibrație se va găsi în conștiința națională a fiecărui cetățean al țării”. Cu adevărat așa este,­­ și chiar mai mult, generațiile cari produc azi se vor putea bucura de producția vii­toare a generației care azi se ri­dică, în măsura în care vor ajuta să crească mijloacele de cultura­lizare a tineretului. Idealiști, cari sunteți urmăriți și în visele odihnei voastre de neastâmpăratul gând pentru mai binele neamului și al popoare­lor, economiști și financiari cari urmăriți înmulțirea izvoarelor de bogăție, sprijiniți Asociația de a­­sistență universitară, ca să vă bucurați mai târziu, după alege­re, fie de recunoștința unei ge­nerații, fie de cea mai îmbelșu­gată dobândă pe care ați râv­nit-o! REDACȚIA București, ȘI ADMINISTRAȚIA B-dul Academiei: 1 teleS. 4.19.33 A­bonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni: 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual 1 Director : Alex. Hodoș Pentru a dovedi mentalitatea jidovilor în general care nu sca­pă nimic pentru a otrăvi opinia publică, redăm una din glumele (sic­ei glume) pe care ziarul „Dimineața “le toarnă prin con­­acele Sărindarului în mentalita­­litatea cititorului români. Răsturnând și viciind cunoscu­tul proverb bătrânesc „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou“, ziarul „Diminea­ța“ — o preface în urmă de stră­puns buna credință a cititorului cinstit ducându-l spre hruba iu­daică a bolșevizării, destrămând încet spiritul și moralitatea pu­blică. Adagiul este următorul: „Cine fură azi un ou, e un bou“. Iată ce au făcut din Sărindar dintr’un proberb românesc cu structură curat pedagogică. Iată ce-au în­țeles și propovăduesc ițicșioimi­­lor ca hrană morală pentru nea­mul în care trăiesc. Aceasta este permanenta lor mentalitate pe care și-o strecoa­ră sub diferite forme de „glume“, de ironie, de ingeniozități“. Toate fabricate cu infinite înțelesuri și intențiuni. Pe lângă faptul că batjocoresc și îmbătează un proverb educa­tiv din patrimoniul nostru națio­nal ei își permit să sfideze bunul simț al cititorului român care, neatent la substratul lor diabo­lic ii aprobă și face haz alături de ei. Sistemul acesta de a insulta sub formă de glumă nu este in­cidental la „fiii văduvei“, ci se petrece aproape in fiecare număr din oficinele lor jidovești. Oprindu-ne deocamdată la pro­verbul românesc, curat pedago­gic, prin care bătrânii încearcă să insufle mai multă cinste, mai multă moralitate generațiilor cari urmau — jidovii l-au și găsit, cu spiritul lor de viperă să-l trans­forme în operă negativă. „Cine fură azi un ou, e un bou“, este desigur o practică ve­che a lor, sistem talmudic în care „neamul ales“ găsește învățături să fure, să jefuiască, să ucidă sau să slugărească pe cei cari nu sunt de neam cu ei. „Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi“ este maxima lor cea mai perfectă din legea tali­onului — de la care a isvorît în­treaga lor mentalitate. „Goi“ mii sunt lăsați de Iehova întru slujirea neamului lui Is­rael. Pe ei și numai pe ei, jido­vii îi speculează în toate între­prinderile lor. Așa au făcut decât e lumea, așa vor face poate și cât va fi lumea. In zadar bunătatea și aștepta­rea noatră de a-i apropia de su­fletul nostru. In zadar le-a întins brațele cel răstignit la ei și le-a zis: „Pace vouă“. Din toată iubirea și bunătatea sângelui care s’a vărsat de toți creștinii în frunte cu cel dintâi și mare creștin Iisus Hristos — ei un singur lucru au transmis ge­nerațiilor lor: ura, răzbunarea și subjugarea celorlalte popoare. De­ aceia, pe sub mână, ziarele iudaice din Sărindar grăesc me­reu în graiul lor sibilic, mereu pe acelaș drum, mereu cu acelaș perfidie. Publicul românesc să fie atent la multe „glume“ prin care men­talitatea noastră este atacată și transformată pe nesimțite în „efecte și intenții oculte“. » Ion Molea Nota zilei „Cine fură azi un ou“... Formele iudaice ale țărănismului Intr’o serie de articole, publi­cate acum aproape un an, tot aici, examinând ciudata poziție a partidului național-țărănist în viața noastră publică, arătam că țărănismul s’a născut din escro­cherie, a evoluat strâmb și a ni­merit logic în hățișurile interna­ționale iudaice. De la țărănismul naționalist pe care îl manifesta embrionar în paginele „Neamu­lui Românesc pentru popor“, de la 1908, până la falsa ideologie țărănist-democrată, pe care o formulează azi, d. I. Mihalache a parcurs toată gama deviațiunilor posibile de la o idee. i­ustirul șc. a pornit să cucerească țara cu mare ambiție și cu un prea rudi­mentar bagaj intelectual. Ideea românească a țărănismului n’a avut în d. I. Mihalache omul de energie, de cultură și de onesti­tate, care să o realizeze politiceș­te, să o impună ca forță anima­toare a unui curent de mase. Ceea ce este țărănismul acum se constată din două momente importante, hotărâtoare, în is­toria partidului național-țâră­­nist. Ele se rezumă în două în­trebări, cari se cer lămurite : de ce a plecat d. Al. Vaida din par­tidul național-țărănist și de ce a revenit în partid d. dr. N. Lupu? Partidul național-țărănist a fost orientat sistematic către politi­ca de stânga, zisă democrată, fie de instrumentele Internaționa­lei iudaice, fie de toți năucii in­telectualismului steril de la noi. Dar în primăvara anului 1934, când Internaționala iudaică își organiza marea ofensivă pentru cucerirea lumei, deslănțuind pretutindeni în Europa furtuna antifascismului, partidul națio­nal-țărănist a fost socotit pro­babil insuficient pregătit pentru aceeaș misiune în România. In Franța se organiza democrația spre a pune stavilă curentelor naționaliste ce se manifestaseră la 6 Februarie ; în Spania se in­stituiau primele armii politice ale Frontului popular. Ideea, lan­sată de la Moscova și susținută cu fonduri de marea finanța in­ternațională, de la New York, de la Londra și de la Paris, îmbrăți­șa forma unitară a acțiunei con­certate, specifică metodelor iu­daice. In planul acesta, rolul partidului național-țărănist în România era bine stabilit. Cu câteva luni mai înainte d. I. Mi­halache se întorcea dintr’o așa zisă călătorie de studii în străi­­n­ătate, făcând declarații zia­relor tutelare din Sărindar, că fascismul trebuie sdrobit pentru a asigura condițiuni favorabile democrației în România. Dar dăscălit pe această linie antifas­cistă, d. I. Mihalache se întorcea atunci în țară — lucru pe care nu l-a declarat însă la gazetă— ȘI CU PORUNCA DE A READU­CE PE D. DR. N. LUPU UN PAR­TID. Lucru care s’a întâmplat în Martie 1934 și care, după cum se poate dovedi oricând, a accen­tuat funcția partidului național­­țărănist pentru cauzele scumpe iudaismului. La un an, după acest, eveni­ment al reîntoarcerii d-lui dr. N. Lupu în partidul național-ță­rănist, și exact în ziua când par­tidul sărbătorea în toate orga­nizațiile lui provinciale acest fapt, iar d. I. Mihalache îl prea­mărea în București, d. Al. Vaida- Voevod era desărcinat din func­ția de președinte al organizațiu­­nilor ardelene și pus în afară de cadrele partidului pentru ideile sale naționaliste. Ce se întâmplase în cursul a­­cestui an și ce rost a avut d. dr. N. Lupu în determinarea sciziu­­nei vaidiste? Lămurirea e la în­demâna oricui. Reacțiunea lui „numerus valachicus“ s’a produs ■i—l — ----------­ firesc în sanul partidului națio­nal-țărănist ca o verificare a formulelor de nouă orientare an­tifascistă de la conducerea parti­dului. Desigur, procesul de sepa­rație ideologică nu s’a produs dintr’odată. D. Al. Vaida s’a găsit la un moment dat în divergență cu d. Iuliu Maniu. Dar faptul tre­buie considerat ca un simplu a­­mănunt în ansamblul intrigelor cari se țeseau în partid și pe cari agentul iudaismului, d. dr. N. Lupu se manevra pentru a masca misiunea ce i se încredințase pe lângă d. I. Mihalache. Acesta este adevărul, care tre­buie fixat în istorie și care ex­plică poziția de azi a țărănismu­lui. In acest cadru, mișcarea ti­nerilor național-țărăniști, cari și-au spus deunăzi cuvântul lor aspru în adunarea dela sala „Transilvania“, este rezultanta logică, inevitabilă, a faptelor. S’au spus acolo lucruri, pe care noi le semnalăm de multă vreme. Jidanii sunt adevărați stăpâni în partidul național-țărănist. Ei plătesc, ei crează personalitățile de la conducere și înțeleg să fie ascultați când poruncesc. Pleca­rea d-lui Al. Vaida a înlesnit a­­pariția adevăraților stăpâni. Bă­ieții, cari ca d. Ilarie Dobridor și-au permis apoi să simtă ro­mânește și să judece cu mintea lor de români, au stârnit fulge­rele răzbunării d-lui dr. N. Lupu. Acest Jupiter cu simbrie n’a pu­tut îngădui să se amintească d-lui I. Mihalache, că țărănism fără antisemitism e o prostie, că țărănism cu tutelă jidovească e o infamie. Și i-a dat afară fiindcă partidul d-lui I. Mihala­che trebuie să rămână instru­mentul de acțiune politică a In­ternaționalei iudaice pentru sdrobirea naționalismului în Ro­mânia. D. I. Cucu ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] 4 »4 »•»«•«■ + +♦ De ce se bucură ? Presa izraelită este, în sfârșit, fe­ricită. Se citește în multele sale co­loane o bucurie frenetică. Peste toate paginile se risipește o imensă și nestăpânită satisfacție. De multă vreme n’am mai întâlnit în rându­rile sale atâta nemărginită bucurie. Peste tristețele de ori, încalecă a­­cuma, un entuziasm fără margini. De ce? E atât de simplu de înțeles: partidul național-țărănist a obți­nut câteva succese electorale. Să răsfoim metodic presa iudaică. Ziarul „Adevărul” scrie: „— Parti­dul național-țărănesc își verifică încă odată popularitatea, iar mas­­sele îl desemnează fără posibilitate de tăgăduire sau controversă, ca succesor al guvernului actual”. Iar mai departe, adaugă: — „Pretuti­n­­deni partidul național-țărănesc se desemnează drept cel mai agreat de massele populare”. La rândul său, „Lupta“ lui Hanigman, se bucură tot atât de mult, când scrie: „—In genere, trebue constatat că pe mă­sură ce se efectuiază alegerile în județele mai importante, succesul național-țărăniștilor este mai ca­tegoric. In curând, campania elec­torală va fi încheiată, iar rezulta­tele totale ale alegerilor din țară vor confirma și în cifre că partidul național-țărănist este indicat de țară să ia succesiunea guvernului”. S’ar putea continua. Ne oprim la aceste câteva rânduri. Așa­dar, presa din Sărindar e bucuroasă de succesele obținute de național-țărăniști. Firește, ne aș­teptam la această isbucnire violen­­tă de entuziasm. Dar, încă odată, de ce se bucură jidanii? Pentru că partidul național-țărănist este as­tăzi o nădejde a lor, pentru că par­tidul național-țărănist întreprinde în aceste clipe o politică in care interesele semite se simt ocrotite, pentru că partidul național-țără­­nist înclină spre comunism. Au bi­ruit național-țărăniștii? Nu; au bi­ruit slugile evreilor; au învins oa­menii de paie ai lui Filderman, au triumfat instrumentele Internațio­nalei comuniste și iudaice. In acea­stă privință nu mai există niciun fel de îndoială. Avem în față desbaterile tinere­tului național-țărănist exclus din partid, din pricina revoluției sale împotriva d-lui dr. N. Lupu. Iată ce spune d. Ilariu Dobridor despre d. dr. N. Lupu: —„Doctorul Lupu este în slujba jidanilor. Trăește de la jidani și pentru jidani. De aceea și declară în întruniri publice, că dacă ar avea puteri suficiente, i-ar îmbrățișa pe toți laolaltă și i-ar să­ruta. A trădat țărănimea pentru a trece cu bancarii, a trădat ban­carii pentru a trece cu demagogii, a trădat partidul pentru a trece cu comuniștii și jidanii. Ce-ar mai însemna un doctor Lupu fără ji­dani?” La Ilfov, căpetenia național­­țărăniștilor a fost d. Virgil Mad­gearu. In aceleași desbateri se spu­ne precis că d. Virgil Mad­gearu este unealta atotputernicului Max Aușnitt. Au biruit național-țărăniștii? Nu­ au învins jidanii, prin interpușii lor „țărăniști”. Tot în desbaterile tine­retului național-țărănist exclus, gă­sim preciziunile necesare: —„S’a făcut loc Friedmanilor, cari se plim­bă în partid ca în casa lor, în timp ce țăranii sunt osândiți să rămâ­nă viermii vii ai ogoarelor”. Mai limpede nu se putea vorbi. Iar a­­ceste destăinuiri, făcute de oameni cari au crezut și au trăit în parti­dul național-țărănist, nu fac alt­ceva decât să confirme toate în­vinuirile aduse de noi acestui par­­tid. Cei cari s’au întors de la alegerile din Ilfov, povestesc lucruri înfioră­toare despre nesfârșitul prasnic o­­ferit de Virgil Madgearu alegători­lor săi. S’au putut vedea pe dru­murile de țară căruțe încărcate cu pâine, cârnați și putini cu brânză.Pe marginea șoselelor ardeau focuri uriașe, iar peste ele erau fripți vițeii oferiți de d. Virgil Mad­gearu. Butoaiele cu vin și țuică se răsfățau fără rușine în văzul tu­turor. Acelaș lucru s’a petrecut și în Argeș. Național-țărăniștii au cheltuit sume considerabile de bani, pentru a-și asigura un dureros suc­ces, de care sunt astăzi atât de în­cântați jidanii, în e unde banii? Iată ce s’a spus la întrunirea tineretului exclus: —„Câte blide de linie n’au pus evreii la dispoziția partidului și cu câtă lăcomie nu s’au înfrup­tat și se înfruptă conducătorii a­­cestui partid”. E de prisos să mai continuăm. E prea rușinos specta­colul și prea scandaloasă nemer­nicia. Prin natura sa țărănismul tre­buia să ajungă la antisemitism. E­­vreii dețin bogățiile țării. Și țără­nimea a luptat împotriva plutocra­ției. Evreii falsifică, prin uriașa campanie a scrisului lor, sufletul român. Și conducătorii țărănimii erau datori să apere sufletul țării de acest monstruos viol. In loc de toate acestea, vedem astăzi, cu sur­prindere, un țărănism filo-semit și o populație evreiască aplaudând succesele țărăniste. Ceea ce dove­dește că partidul național-țărănist, nu mai este partidul țărănimii. Ce­ea ce, de asemenea, dovedește, că bol­șevismul iudaic se folosește de for­mula ispititoare a țărănismului, pentru a se strecura în mijlocul nației, ca s’o ruineze și s’o dărâme. Intre țărani și evrei nu poate e­­xista nicio legătură. Există însă între țărănism și evrei. Jidanii nu s’au schimbat, ca să se apropie de țărănime. S’a schimbat însă țără­nismul care îmbrățișează astăzi cauza iudaică. Iar cei păcăliți su­nt plugarii. Dim. Bogdan 44-4-444444»* ♦ [UNK] [UNK]Н 4 444444- 44-44-44 444 - 4­4-44-44-44- In Polómn se ie expulzarea jidanilor Recentele frământări antise­mite din Polonia au dat prile­jul presei polone de a pune din nou în discuție problema jido­vească. Iată ce scrie în această pri­vință ziarul „Czas“ din Var­șovia : „Toate ziarele naționale evreești susțin punctul de ve­dere că evreimea reprezintă o națiune disting. Dar ei vor să acorde naționalismul lor în ar­monia cu aflarea lor în diaspo­ra, mai mult, ei vor ca popoa­rele să nu tragă niciun fel de consecință din­ naționalismul lor. „Evreii vor rămâne o na­țiune distinctă și refuză asimi­­larea. Asta e treaba lor. Jidanii reprezintă un popor împrăș­tiat în toată lumea, care totuși posedă o organizație comună și vrea să aibă o politică și sco­puri identice pentru toți jidanii de pe glob. Și aceasta e treaba lor. „Dar de aci decurg o serie de consecințe grave... „Dacă vor păstra viața lor deosebită, atunci jidanii nu trebue să se mire că popoarele îi consideră ca un corp străin. Dacă ei au organizația interna­țională, care urmărește politi­ca ei unitară, specială, atunci ei trebue să înțeleagă că po­poarele îi consideră ca un ele­ment, care în primul rând sus­ține interesele poporului iudeu și eventual interesele țarei în care trăesc și asta numai dacă aceste interese coincid cu inte­resele lor propriu .„Dar în majoritatea cazurilor interesele jidanilor sunt opuse intereselor națiunilor în mijlo­cul cărora ei trăesc. „Este dreptul fiecărui popor de a îngriji în primul rând de interesele sale proprii și apoi să se gândească și la interesele altora. Dar nu este drept dacă un popor spune că noi ne în­grijim de interesele noastre și ținem seama de interesele noas­tre numai în cazul că ele coin­cid cu ale noastre, și dacă a­­cest popor mai are obraz de a cere ca să fie tratat pe picior de egalitate. „Acesta este cazul poporu­lui iudeu. „Acesta este punctul de ve­dere al presei naționaliste jido­vești. „Dacă jidanii vor să fie un popor deosebit și nu vor să se conformeze intereselor statului polon, atunci poporul polonez trebue să-i trateze ca un corp străin, periculos, a cărui in­fluență trebue să fie contraba­lansată. „Noi vrem să punem capăt in­fluenței evreești prin acordarea posibilităței tuturor jidanilor de a părăsi țara noastră. „Dar ei nu vor să plece de bu­nă voie din țară cu bine și a­­tunci ei trebuie să fie expulzați cu forța“.... Chestiunea, se știe, e actual­mente în studiul d-lui Moutet, ministrul coloniilor în guvernul francez. Polonia a isbutit să ri­dice chestiunea pe plan in­ternațional. Printr’o întâmpi­nare­­ la Liga Națiunilor, guver­nul polon a arătat, că nu mai poate suporta pe teritoriul na­țional al Poloniei, excesiva mi­noritate iudaică, care nu produ­ce nimic, în timp ce populația autohtonă trebuie să emigreze. S’a cerut atunci, fie repartiza­rea justă a jidanilor în toate țările lumii, fie regruparea iu­deilor într’un stat național iu­deu, Palestina sau altă țară. Dar, după cum era de așteptat, chiar statele cele mai­­ afișate democratice, când e vorba să primească în sânul lor pe iudei, dau în toate colțurile și fac tot posibilul să scape de acest bles­­tem. De aceea chestiunea a fost evitată și presiunile guvernului polon au fost date pe linia moar­tă a unui proect de regrupare a iudeilor în coloniile franceze. In acest stadiu se află acum la Paris. Deocamdată, guvernul francez examinează ideea plasă­rii excedentului de populație ji­dovească a Poloniei în Mada­gascar. Nimic însă nu e­­ serios în ceea ce se lucrează, iar starea de lucruri se înrăutățește mereu în Polonia, unde chiar dacă se va găsi o formulă de degajare, ideea unei soluții radicale per­sistă. Dovadă, ceea ce scrie „Czas“: . I­Li, j.j 4 a |A i ilil A M »"A 'JL Al'llAA lllXA A aș ^TTTTTTttTTTtTTtt ▼▼TTTTTTTT’ 444-44-#-­ L ' • • • 1 n 11 și puncte... Latinistul dela „Lupta“ D. Emil D. Fagure, care, în fa­milie, se mai numește și Honigmann, după registrele sinagogii, se ocupă în foaia sa de multe lucruri, din care pricepe atât de puțin. In nu­­mărul de ori al „Luptei“, găsim o copioasă utilizare a mitologiei gre­­co-romane. D. Emil D. Fagure vor­bește de Minerva, de Marte, de Joe tunătorul și așa mai departe. Iar concluzia: tempera mutantul! Dar un lucru nu prea înțelegem noi a­­cuma: ce legătură este între logica unui evreu și mitologia antică... Ce poate fi comun între iudaism și la­tinitate. Totuș­i. Honigmann își dă cu ideia și despre așa ceva. Ji­danii sunt, într’adevăr, atât de ciu­dați... D. Bebe declară D. Bebe Brătianu s’a dus, pe un­deva, pe la Timișoara, ca să spună acolo ceva­ în sfârșit, care acuma merită să fie pomenit. D. Bebe Bră­tianu a recomandat o succesiune național-țărănistă. Acelaș lucru l-a făcut altădată, la Câmpu­ Lung și d. Dinu Brătianu. Astfel, dinastia Bră­­tienilor, se aliază cu d. Ion Miha­lache. Numai că, astăzi, verdictele Brătienilor nu mai sunt altceva de­cât o duioasă neputință. Familia Brătianu vrea reînvierea rotativei ca să poată prelungi un regim de sălbatecă exploatare. Succesele d-lui Armand D. Armand Călinescu a obținut un oarecare succes în alegerile ju­­dețene din Argeș. Se spune că acest aproximativ succes s-ar datora fap­tului că d. Armand Călinescu și-a servit județul. O singură întrebare de pus, dar podul peste Argeș? De aici se vede’ că d. Armand Călinescu și-a servit partizanii, dar nu jude­țul. „Dimineața“ scrie... Ziarul „Dimineața“ scrie: — „Este inadmisibil ca vase de răsboi, cari au sarcina de a supraveghea con­trolul maritim al Spaniei, să fie ex­puse la bombardamente aeriene“. Așa­dar avioanele bolșevice care au bombardat vaporul german „Deut­schland“ au provocat. Onestitatea „Dimineții“ durează o clipă numai, pentru că pe altă pagină, acelaș ziar scrie: — „Agresiunea germană a fost premeditată“. E de prisos să mai încercăm a înțelege ceva... Problema religioasă in Germania de RADU CERNEA Atât chestiunea antisemită, cât și problema religioasă, depășesc ca­racterul strict local, plesnesc din ca­drul frontierelor germane și se în­tind pretutindeni, și greșit ar fi să credem că metodele diverse de dez­­legare ale sus menționatelor pro­bleme, se răspândesc. Nu. Ceea ce se răspândește este noua întrebare, care în mod interogativ se așează in fața întregei opinii mondiale, cons­tituind o primejdie mai mare ca chiar soluția, deoarece ea determină incolțirea in sufletele noastre a unei indoeli, asupra celor în care noi am crezut și în ceea ce noi ne făuriserăm un ideal. Cu alte cuvinte, timpul care se scurge între momentul când întrebarea a fost pusă pe tapet și până la soluționarea ei, adică până *­ Din excelenta broșură „Neo-Pă­­gânismul în Germania—Hitler și bi­serica” — 30 lei Buc. Oficiul de li­brărie str. Carol 26... ^ la definitivul răspuns, constitue un spasm sufletesc, care ne poate de­termina ca — înainte de vreme — să abdicăm deja principiile cele mai umane, cari constituesc bazele civi­lizației noastre. De pildă problema religioasă, cu multiplele ei întrebări și cu diver­sele soluții ,determină incolțirea în sufletele noastre a unei indoeli, în ceea ce părinții și bunicii noștri au respectat cu pioșenie. Toate sforță­rile filosofilor germani de a crea o nouă Credință Religioasă sunt za­darnice. Căci știut este că toate re­ligiile au la fundamentul lor un ca­davru, adică o ființă, care a murit pentru ideile ei, după ce înainte și-a propovăduit Cuvântul apostolicește. Sub denumirea fiecărei Biserici găsim numele unei asemenea ființe: Hristos, Mohamed, Buda, etc. Ori, o Religie n’o poți crea stând comod la birou cu domnii W. Hauer și Reventlow. Poporul este sadic. El se duce la Circ, nu fiindcă acolo se fac salturi ci fiindcă acele salturi sunt mortale. Conștient nimeni din noi n’ar voi să vadă pe un acrobat frângându-și gâtul, căzând din vâr­ful cupolei; subconștientul nostru însă, așteaptă acest moment, cu ne­răbdare. Cu ale cuvinte noi dorim să simțim paroxismul tensiunei noastre nervoase. Nu atât tensiunea ne atrage, cât destinderea, care fatal automat trebuie să urmeze. Inrebați pe orice creștin pios, blând, care nu-i în stare să omoare o muscă — întrebați-i, ce l-a impre­sionat mai mult în religia creștină. Răspunsul va fi stereotip: Răstigni­rea lui Isus. Ca să zică acelaș Isus, cu ace­­lea­și gânduri și fapte,n’ar fi ră­mas în istoria bisericii, cu numele de fondator, pe care astăzi îl are, dacă ar fi murit într’un accident banal, de reumatism sau de bătrâ­nețe. Ceea ce pe El l-ia săpat în su­fletele noastre este suferința pe care a îndurat-o și faptul că a murit sa­­crificându-se pentru ideile și Cre­dința lui. Oricum am lua să studiem Reli­giile, chiar dacă admitem că eroii nu sunt decât producții psihice co­lective, marea asemănare care exis­tă între desfășurarea vieței, apariția și dispariția lo­r de pe pământ a tu­turor fondatorilor de culturi, ne determină și mai mult să credem în părerea că subconștientul colectiv al popoarelor, cere ca la fundamentul oricărei biserici să existe un cada­vru. Religie Rațională, cu o morală specific germanică, cer nouă­ teologi germani și voesc să fundeze. Dar misiunea ce ei singuri și-au propus este grea, căci distanța este mare între comandamentele unei etici și efuziunea unei mistici. O Religie — fie ea chiar Națională — posedă un caracter de universitate, mult mai exigent ca acel al unei reguli sau al unei morale. O religie nu-i un regu­lament, ci o lege. Ea nu trebue să fie judecată pe conformitatea prin­cipiilor admise, ci pe calitatea ei Divină, adică necomparabilă. O morală trebue să fie bună, să fie adevărată. Și în timp ce calita­tea moralei poate fi concepută, de relativă, adevărul unei religii trebue ca să se afirme de absolut. Dacă veți spune: Fă ce-ți porun­cesc, adesea nu vă adresați decât te câțiva indivizi; iar dacă spuneți: Iată lumina, nu excludeți decât or­bii de la chemare. Dumnezeul național pe care nouii filozofi germani vor să creeze, acest al imperativelor categorice, este un Dumnezeu, care vorbește, dar care nu ascultă, un Dumnezeu surd. Acest Dumnezeu surd nu poate sa­tisface o religie, care susține că El nu trebue numai auzit, ci să aibe și facultatea de-a auzii, atunci când I te adresezi, aceasta este­ condițiu­­nea religiunei, care formează gândi­rea religioasă. Lupta religioasă la care asistăm în Germania, ne-a prezentat aspec­te cât se poate de curioase. Anume am văzut cum Biserica romano-ca­­tolică, în dorința ei de expansiune a făcut uz de partidele ei și de lupta politică , iar germanii în dorința lor de a nu vedea amestecul clerului catolic în politică, doresc să-și cre­eze o biserică și un cult specific na­țional. Clerul a făcut uz de arma politică, care nu-i era proprie, iar laicii au făcut uz de armele reli­gioase, care nu le erau nici lor spe­cifice. Am asistat deci la o luptă cu­rioasă: au apărut pe ring doi ad­versari, care lup­tându-se cu arme cari nu le sunt proprii, le mânuesc greșit de le compromit. Din această luptă inegală Biserica rom­ano-cato­­lică cât și statele reacționare, , su­­praviețuesc; compromise au rămas numai armele, politica de partid și ideia sfântă a creștinismului. Aceste toate de care am vorbit până iici — repet — sunt simple cu­rente filosofice, iar nici­decum re­ligia oficială a noului Stat German, care dacă tolerează curentele reli­gioase, nu înseamnă că le aprobă sau le desaprobă. In Germania lui A. Hitler, toți sunt liberi a enunța teorii filosofice, care numai să nu aibe amestec cu viața politică. Faptul că există atâ­tea de multe teorii religioase diver­se, este o clară dovadă că Statul Național-Socialist German al lui A. Hitler este tolerant pentru aceasta și că nu și-a ales și nici că vrea să-și aleagă vreo teorie din acestea. Lui A. Hitler i-ar fi fost ușor să adopte una din aceste noi religii și imediat să suprime pe celelalte. Do­vada cea mai bună că d-sa nu in­tenționează să adopte nici o doc­trină neo-păgână, este faptul că te toate le dă frâu lber, js­ ii­rpe, una *

Next