Ţara Noastră, iunie 1937 (Anul 15, nr. 1394-1410)
1937-06-03 / nr. 1394
Fondator: Octavian CogaI Asistenta universitară Rosturile unui om în lume au fost totdeauna în funcție de idealurile lui. Individul fără idealuri este o celulă parazitară în organismul social. Tot astfel existența unui popor prețuește atât cât înseamnă năzuințele lui și posibilitățile lui de realizare a acestor năzuințe. România s-a modernizat sub Regele Carol I și și-a creiat ca stat o situație demnă, după seculare încercări, între popoarele cu civilizație veche și neîntreruptă ale Europei. Marele Rege Ferdinand I ne-a purtat victorioși în războiul de întregire națională. Iar azi înțeleptul Rege Carol II, organizează cu puterile Lui tinere și cu o minte pasionată rezistența hotarelor noastre politice și înflorirea noastră culturală. Ziua de 8 Iunie, ziua suirii Sale pe Tron, când a descins, plin de focul înfăptuirilor, din albastrul zărilor pure, este simbolul României pe care ni-o va da în viața ce i-o dorim încărcată de cât mai multe decenii. M. S. Regele Carol II este din prima clipă a domniei un stăruitor exemplu pentru cetățenii țării, de la agricultor până la cel mai apropiat sfetnic. Atenția și grija Lui s’au îndreptat însă în deosebi asupra tineretului. Vlăstarele cari cresc azi sub oblăduirea Lui regală se vor putea numi cu mândrie generația Regelui Carol II. Regele țării a organizat învățământul primar și cel secundar cu instituția educatoare care se cheamă Străjerie. Tineretul universitar își desăvârșește pregătirea de folos obștesc în înalta școală a virtuților, în echipele regale studențești. Scriitorii de talent sunt ajutați în lupta lor cu existența și Încurajați în operele lor de bursele și premiile numeroase instituite de Suveran. Pretutindeni unde munca ridică edificii publice, pe fruntea semeață a blocurilor de piatră stă săpată adâncă și nepieritoare slova numelui Regelui nostru. O energie regală a prins făptură în toate ramurile de activitate. Acest uimitor izvor de energie a dinamizat și forțele bărbaților noștri de stat. Patriarhul Miron în frunte, urmat de președintele Consiliului de miniștri, de șefii partidelor politice și de conducătorii instituțiilor de importanță vitală, s’au îndemnat să înființeze Asociația națională de asistență universitară „Regele Carol II-lea”. Factorii determinanți au recunoscut starea actuală a tineretului studios. Ei pășesc acum la realizarea ajutoarelor: înfăptuirile nu trebue să întârzie, fiindcă lipsurile și suferințele sunt vechi, iar fiecare clipă de așteptare este o întârziere pe un drum ce trebuia bătătorit de mult. S’a lansat un apel către public și au fost avertizate întreprinderile particulare cari vor să dea o parte din beneficiile lor în scop de asistență națională. Este o subscripție care trebue acoperită cu aceeași urgență cu care s’ar cere completat un împrumut în scop de apărare a hotarelor. Apelul glăsuește la sfârșitul lui: „Asociația națională de asistență universitară „Regele Carol al II-lea” va lua atâta desvoltare, câtă putere de vibrație se va găsi în conștiința națională a fiecărui cetățean al țării”. Cu adevărat așa este, și chiar mai mult, generațiile cari produc azi se vor putea bucura de producția viitoare a generației care azi se ridică, în măsura în care vor ajuta să crească mijloacele de culturalizare a tineretului. Idealiști, cari sunteți urmăriți și în visele odihnei voastre de neastâmpăratul gând pentru mai binele neamului și al popoarelor, economiști și financiari cari urmăriți înmulțirea izvoarelor de bogăție, sprijiniți Asociația de asistență universitară, ca să vă bucurați mai târziu, după alegere, fie de recunoștința unei generații, fie de cea mai îmbelșugată dobândă pe care ați râvnit-o! REDACȚIA București, ȘI ADMINISTRAȚIA B-dul Academiei: 1 teleS. 4.19.33 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni: 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual 1 Director : Alex. Hodoș Pentru a dovedi mentalitatea jidovilor în general care nu scapă nimic pentru a otrăvi opinia publică, redăm una din glumele (sicei glume) pe care ziarul „Dimineața “le toarnă prin conacele Sărindarului în mentalitalitatea cititorului români. Răsturnând și viciind cunoscutul proverb bătrânesc „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou“, ziarul „Dimineața“ — o preface în urmă de străpuns buna credință a cititorului cinstit ducându-l spre hruba iudaică a bolșevizării, destrămând încet spiritul și moralitatea publică. Adagiul este următorul: „Cine fură azi un ou, e un bou“. Iată ce au făcut din Sărindar dintr’un proberb românesc cu structură curat pedagogică. Iată ce-au înțeles și propovăduesc ițicșioimilor ca hrană morală pentru neamul în care trăiesc. Aceasta este permanenta lor mentalitate pe care și-o strecoară sub diferite forme de „glume“, de ironie, de ingeniozități“. Toate fabricate cu infinite înțelesuri și intențiuni. Pe lângă faptul că batjocoresc și îmbătează un proverb educativ din patrimoniul nostru național ei își permit să sfideze bunul simț al cititorului român care, neatent la substratul lor diabolic ii aprobă și face haz alături de ei. Sistemul acesta de a insulta sub formă de glumă nu este incidental la „fiii văduvei“, ci se petrece aproape in fiecare număr din oficinele lor jidovești. Oprindu-ne deocamdată la proverbul românesc, curat pedagogic, prin care bătrânii încearcă să insufle mai multă cinste, mai multă moralitate generațiilor cari urmau — jidovii l-au și găsit, cu spiritul lor de viperă să-l transforme în operă negativă. „Cine fură azi un ou, e un bou“, este desigur o practică veche a lor, sistem talmudic în care „neamul ales“ găsește învățături să fure, să jefuiască, să ucidă sau să slugărească pe cei cari nu sunt de neam cu ei. „Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi“ este maxima lor cea mai perfectă din legea talionului — de la care a isvorît întreaga lor mentalitate. „Goi“ mii sunt lăsați de Iehova întru slujirea neamului lui Israel. Pe ei și numai pe ei, jidovii îi speculează în toate întreprinderile lor. Așa au făcut decât e lumea, așa vor face poate și cât va fi lumea. In zadar bunătatea și așteptarea noatră de a-i apropia de sufletul nostru. In zadar le-a întins brațele cel răstignit la ei și le-a zis: „Pace vouă“. Din toată iubirea și bunătatea sângelui care s’a vărsat de toți creștinii în frunte cu cel dintâi și mare creștin Iisus Hristos — ei un singur lucru au transmis generațiilor lor: ura, răzbunarea și subjugarea celorlalte popoare. De aceia, pe sub mână, ziarele iudaice din Sărindar grăesc mereu în graiul lor sibilic, mereu pe acelaș drum, mereu cu acelaș perfidie. Publicul românesc să fie atent la multe „glume“ prin care mentalitatea noastră este atacată și transformată pe nesimțite în „efecte și intenții oculte“. » Ion Molea Nota zilei „Cine fură azi un ou“... Formele iudaice ale țărănismului Intr’o serie de articole, publicate acum aproape un an, tot aici, examinând ciudata poziție a partidului național-țărănist în viața noastră publică, arătam că țărănismul s’a născut din escrocherie, a evoluat strâmb și a nimerit logic în hățișurile internaționale iudaice. De la țărănismul naționalist pe care îl manifesta embrionar în paginele „Neamului Românesc pentru popor“, de la 1908, până la falsa ideologie țărănist-democrată, pe care o formulează azi, d. I. Mihalache a parcurs toată gama deviațiunilor posibile de la o idee. iustirul șc. a pornit să cucerească țara cu mare ambiție și cu un prea rudimentar bagaj intelectual. Ideea românească a țărănismului n’a avut în d. I. Mihalache omul de energie, de cultură și de onestitate, care să o realizeze politicește, să o impună ca forță animatoare a unui curent de mase. Ceea ce este țărănismul acum se constată din două momente importante, hotărâtoare, în istoria partidului național-țârănist. Ele se rezumă în două întrebări, cari se cer lămurite : de ce a plecat d. Al. Vaida din partidul național-țărănist și de ce a revenit în partid d. dr. N. Lupu? Partidul național-țărănist a fost orientat sistematic către politica de stânga, zisă democrată, fie de instrumentele Internaționalei iudaice, fie de toți năucii intelectualismului steril de la noi. Dar în primăvara anului 1934, când Internaționala iudaică își organiza marea ofensivă pentru cucerirea lumei, deslănțuind pretutindeni în Europa furtuna antifascismului, partidul național-țărănist a fost socotit probabil insuficient pregătit pentru aceeaș misiune în România. In Franța se organiza democrația spre a pune stavilă curentelor naționaliste ce se manifestaseră la 6 Februarie ; în Spania se instituiau primele armii politice ale Frontului popular. Ideea, lansată de la Moscova și susținută cu fonduri de marea finanța internațională, de la New York, de la Londra și de la Paris, îmbrățișa forma unitară a acțiunei concertate, specifică metodelor iudaice. In planul acesta, rolul partidului național-țărănist în România era bine stabilit. Cu câteva luni mai înainte d. I. Mihalache se întorcea dintr’o așa zisă călătorie de studii în străinătate, făcând declarații ziarelor tutelare din Sărindar, că fascismul trebuie sdrobit pentru a asigura condițiuni favorabile democrației în România. Dar dăscălit pe această linie antifascistă, d. I. Mihalache se întorcea atunci în țară — lucru pe care nu l-a declarat însă la gazetă— ȘI CU PORUNCA DE A READUCE PE D. DR. N. LUPU UN PARTID. Lucru care s’a întâmplat în Martie 1934 și care, după cum se poate dovedi oricând, a accentuat funcția partidului naționalțărănist pentru cauzele scumpe iudaismului. La un an, după acest, eveniment al reîntoarcerii d-lui dr. N. Lupu în partidul național-țărănist, și exact în ziua când partidul sărbătorea în toate organizațiile lui provinciale acest fapt, iar d. I. Mihalache îl preamărea în București, d. Al. Vaida- Voevod era desărcinat din funcția de președinte al organizațiunilor ardelene și pus în afară de cadrele partidului pentru ideile sale naționaliste. Ce se întâmplase în cursul acestui an și ce rost a avut d. dr. N. Lupu în determinarea sciziunei vaidiste? Lămurirea e la îndemâna oricui. Reacțiunea lui „numerus valachicus“ s’a produs ■i—l — ---------- firesc în sanul partidului național-țărănist ca o verificare a formulelor de nouă orientare antifascistă de la conducerea partidului. Desigur, procesul de separație ideologică nu s’a produs dintr’odată. D. Al. Vaida s’a găsit la un moment dat în divergență cu d. Iuliu Maniu. Dar faptul trebuie considerat ca un simplu amănunt în ansamblul intrigelor cari se țeseau în partid și pe cari agentul iudaismului, d. dr. N. Lupu se manevra pentru a masca misiunea ce i se încredințase pe lângă d. I. Mihalache. Acesta este adevărul, care trebuie fixat în istorie și care explică poziția de azi a țărănismului. In acest cadru, mișcarea tinerilor național-țărăniști, cari și-au spus deunăzi cuvântul lor aspru în adunarea dela sala „Transilvania“, este rezultanta logică, inevitabilă, a faptelor. S’au spus acolo lucruri, pe care noi le semnalăm de multă vreme. Jidanii sunt adevărați stăpâni în partidul național-țărănist. Ei plătesc, ei crează personalitățile de la conducere și înțeleg să fie ascultați când poruncesc. Plecarea d-lui Al. Vaida a înlesnit apariția adevăraților stăpâni. Băieții, cari ca d. Ilarie Dobridor și-au permis apoi să simtă românește și să judece cu mintea lor de români, au stârnit fulgerele răzbunării d-lui dr. N. Lupu. Acest Jupiter cu simbrie n’a putut îngădui să se amintească d-lui I. Mihalache, că țărănism fără antisemitism e o prostie, că țărănism cu tutelă jidovească e o infamie. Și i-a dat afară fiindcă partidul d-lui I. Mihalache trebuie să rămână instrumentul de acțiune politică a Internaționalei iudaice pentru sdrobirea naționalismului în România. D. I. Cucu ♦ [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] 4 »4 »•»«•«■ + +♦ De ce se bucură ? Presa izraelită este, în sfârșit, fericită. Se citește în multele sale coloane o bucurie frenetică. Peste toate paginile se risipește o imensă și nestăpânită satisfacție. De multă vreme n’am mai întâlnit în rândurile sale atâta nemărginită bucurie. Peste tristețele de ori, încalecă acuma, un entuziasm fără margini. De ce? E atât de simplu de înțeles: partidul național-țărănist a obținut câteva succese electorale. Să răsfoim metodic presa iudaică. Ziarul „Adevărul” scrie: „— Partidul național-țărănesc își verifică încă odată popularitatea, iar massele îl desemnează fără posibilitate de tăgăduire sau controversă, ca succesor al guvernului actual”. Iar mai departe, adaugă: — „Pretutindeni partidul național-țărănesc se desemnează drept cel mai agreat de massele populare”. La rândul său, „Lupta“ lui Hanigman, se bucură tot atât de mult, când scrie: „—In genere, trebue constatat că pe măsură ce se efectuiază alegerile în județele mai importante, succesul național-țărăniștilor este mai categoric. In curând, campania electorală va fi încheiată, iar rezultatele totale ale alegerilor din țară vor confirma și în cifre că partidul național-țărănist este indicat de țară să ia succesiunea guvernului”. S’ar putea continua. Ne oprim la aceste câteva rânduri. Așadar, presa din Sărindar e bucuroasă de succesele obținute de național-țărăniști. Firește, ne așteptam la această isbucnire violentă de entuziasm. Dar, încă odată, de ce se bucură jidanii? Pentru că partidul național-țărănist este astăzi o nădejde a lor, pentru că partidul național-țărănist întreprinde în aceste clipe o politică in care interesele semite se simt ocrotite, pentru că partidul național-țărănist înclină spre comunism. Au biruit național-țărăniștii? Nu; au biruit slugile evreilor; au învins oamenii de paie ai lui Filderman, au triumfat instrumentele Internaționalei comuniste și iudaice. In această privință nu mai există niciun fel de îndoială. Avem în față desbaterile tineretului național-țărănist exclus din partid, din pricina revoluției sale împotriva d-lui dr. N. Lupu. Iată ce spune d. Ilariu Dobridor despre d. dr. N. Lupu: —„Doctorul Lupu este în slujba jidanilor. Trăește de la jidani și pentru jidani. De aceea și declară în întruniri publice, că dacă ar avea puteri suficiente, i-ar îmbrățișa pe toți laolaltă și i-ar săruta. A trădat țărănimea pentru a trece cu bancarii, a trădat bancarii pentru a trece cu demagogii, a trădat partidul pentru a trece cu comuniștii și jidanii. Ce-ar mai însemna un doctor Lupu fără jidani?” La Ilfov, căpetenia naționalțărăniștilor a fost d. Virgil Madgearu. In aceleași desbateri se spune precis că d. Virgil Madgearu este unealta atotputernicului Max Aușnitt. Au biruit național-țărăniștii? Nu au învins jidanii, prin interpușii lor „țărăniști”. Tot în desbaterile tineretului național-țărănist exclus, găsim preciziunile necesare: —„S’a făcut loc Friedmanilor, cari se plimbă în partid ca în casa lor, în timp ce țăranii sunt osândiți să rămână viermii vii ai ogoarelor”. Mai limpede nu se putea vorbi. Iar aceste destăinuiri, făcute de oameni cari au crezut și au trăit în partidul național-țărănist, nu fac altceva decât să confirme toate învinuirile aduse de noi acestui partid. Cei cari s’au întors de la alegerile din Ilfov, povestesc lucruri înfiorătoare despre nesfârșitul prasnic oferit de Virgil Madgearu alegătorilor săi. S’au putut vedea pe drumurile de țară căruțe încărcate cu pâine, cârnați și putini cu brânză.Pe marginea șoselelor ardeau focuri uriașe, iar peste ele erau fripți vițeii oferiți de d. Virgil Madgearu. Butoaiele cu vin și țuică se răsfățau fără rușine în văzul tuturor. Acelaș lucru s’a petrecut și în Argeș. Național-țărăniștii au cheltuit sume considerabile de bani, pentru a-și asigura un dureros succes, de care sunt astăzi atât de încântați jidanii, în e unde banii? Iată ce s’a spus la întrunirea tineretului exclus: —„Câte blide de linie n’au pus evreii la dispoziția partidului și cu câtă lăcomie nu s’au înfruptat și se înfruptă conducătorii acestui partid”. E de prisos să mai continuăm. E prea rușinos spectacolul și prea scandaloasă nemernicia. Prin natura sa țărănismul trebuia să ajungă la antisemitism. Evreii dețin bogățiile țării. Și țărănimea a luptat împotriva plutocrației. Evreii falsifică, prin uriașa campanie a scrisului lor, sufletul român. Și conducătorii țărănimii erau datori să apere sufletul țării de acest monstruos viol. In loc de toate acestea, vedem astăzi, cu surprindere, un țărănism filo-semit și o populație evreiască aplaudând succesele țărăniste. Ceea ce dovedește că partidul național-țărănist, nu mai este partidul țărănimii. Ceea ce, de asemenea, dovedește, că bolșevismul iudaic se folosește de formula ispititoare a țărănismului, pentru a se strecura în mijlocul nației, ca s’o ruineze și s’o dărâme. Intre țărani și evrei nu poate exista nicio legătură. Există însă între țărănism și evrei. Jidanii nu s’au schimbat, ca să se apropie de țărănime. S’a schimbat însă țărănismul care îmbrățișează astăzi cauza iudaică. Iar cei păcăliți sunt plugarii. Dim. Bogdan 44-4-444444»* ♦ [UNK] [UNK]Н 4 444444- 44-44-44 444 - 44-44-44-44- In Polómn se ie expulzarea jidanilor Recentele frământări antisemite din Polonia au dat prilejul presei polone de a pune din nou în discuție problema jidovească. Iată ce scrie în această privință ziarul „Czas“ din Varșovia : „Toate ziarele naționale evreești susțin punctul de vedere că evreimea reprezintă o națiune disting. Dar ei vor să acorde naționalismul lor în armonia cu aflarea lor în diaspora, mai mult, ei vor ca popoarele să nu tragă niciun fel de consecință din naționalismul lor. „Evreii vor rămâne o națiune distinctă și refuză asimilarea. Asta e treaba lor. Jidanii reprezintă un popor împrăștiat în toată lumea, care totuși posedă o organizație comună și vrea să aibă o politică și scopuri identice pentru toți jidanii de pe glob. Și aceasta e treaba lor. „Dar de aci decurg o serie de consecințe grave... „Dacă vor păstra viața lor deosebită, atunci jidanii nu trebue să se mire că popoarele îi consideră ca un corp străin. Dacă ei au organizația internațională, care urmărește politica ei unitară, specială, atunci ei trebue să înțeleagă că popoarele îi consideră ca un element, care în primul rând susține interesele poporului iudeu și eventual interesele țarei în care trăesc și asta numai dacă aceste interese coincid cu interesele lor propriu .„Dar în majoritatea cazurilor interesele jidanilor sunt opuse intereselor națiunilor în mijlocul cărora ei trăesc. „Este dreptul fiecărui popor de a îngriji în primul rând de interesele sale proprii și apoi să se gândească și la interesele altora. Dar nu este drept dacă un popor spune că noi ne îngrijim de interesele noastre și ținem seama de interesele noastre numai în cazul că ele coincid cu ale noastre, și dacă acest popor mai are obraz de a cere ca să fie tratat pe picior de egalitate. „Acesta este cazul poporului iudeu. „Acesta este punctul de vedere al presei naționaliste jidovești. „Dacă jidanii vor să fie un popor deosebit și nu vor să se conformeze intereselor statului polon, atunci poporul polonez trebue să-i trateze ca un corp străin, periculos, a cărui influență trebue să fie contrabalansată. „Noi vrem să punem capăt influenței evreești prin acordarea posibilităței tuturor jidanilor de a părăsi țara noastră. „Dar ei nu vor să plece de bună voie din țară cu bine și atunci ei trebuie să fie expulzați cu forța“.... Chestiunea, se știe, e actualmente în studiul d-lui Moutet, ministrul coloniilor în guvernul francez. Polonia a isbutit să ridice chestiunea pe plan internațional. Printr’o întâmpinare la Liga Națiunilor, guvernul polon a arătat, că nu mai poate suporta pe teritoriul național al Poloniei, excesiva minoritate iudaică, care nu produce nimic, în timp ce populația autohtonă trebuie să emigreze. S’a cerut atunci, fie repartizarea justă a jidanilor în toate țările lumii, fie regruparea iudeilor într’un stat național iudeu, Palestina sau altă țară. Dar, după cum era de așteptat, chiar statele cele mai afișate democratice, când e vorba să primească în sânul lor pe iudei, dau în toate colțurile și fac tot posibilul să scape de acest blestem. De aceea chestiunea a fost evitată și presiunile guvernului polon au fost date pe linia moartă a unui proect de regrupare a iudeilor în coloniile franceze. In acest stadiu se află acum la Paris. Deocamdată, guvernul francez examinează ideea plasării excedentului de populație jidovească a Poloniei în Madagascar. Nimic însă nu e serios în ceea ce se lucrează, iar starea de lucruri se înrăutățește mereu în Polonia, unde chiar dacă se va găsi o formulă de degajare, ideea unei soluții radicale persistă. Dovadă, ceea ce scrie „Czas“: . ILi, j.j 4 a |A i ilil A M »"A 'JL Al'llAA lllXA A aș ^TTTTTTttTTTtTTtt ▼▼TTTTTTTT’ 444-44-#- L ' • • • 1 n 11 și puncte... Latinistul dela „Lupta“ D. Emil D. Fagure, care, în familie, se mai numește și Honigmann, după registrele sinagogii, se ocupă în foaia sa de multe lucruri, din care pricepe atât de puțin. In numărul de ori al „Luptei“, găsim o copioasă utilizare a mitologiei greco-romane. D. Emil D. Fagure vorbește de Minerva, de Marte, de Joe tunătorul și așa mai departe. Iar concluzia: tempera mutantul! Dar un lucru nu prea înțelegem noi acuma: ce legătură este între logica unui evreu și mitologia antică... Ce poate fi comun între iudaism și latinitate. Totuși. Honigmann își dă cu ideia și despre așa ceva. Jidanii sunt, într’adevăr, atât de ciudați... D. Bebe declară D. Bebe Brătianu s’a dus, pe undeva, pe la Timișoara, ca să spună acolo ceva în sfârșit, care acuma merită să fie pomenit. D. Bebe Brătianu a recomandat o succesiune național-țărănistă. Acelaș lucru l-a făcut altădată, la Câmpu Lung și d. Dinu Brătianu. Astfel, dinastia Brătienilor, se aliază cu d. Ion Mihalache. Numai că, astăzi, verdictele Brătienilor nu mai sunt altceva decât o duioasă neputință. Familia Brătianu vrea reînvierea rotativei ca să poată prelungi un regim de sălbatecă exploatare. Succesele d-lui Armand D. Armand Călinescu a obținut un oarecare succes în alegerile județene din Argeș. Se spune că acest aproximativ succes s-ar datora faptului că d. Armand Călinescu și-a servit județul. O singură întrebare de pus, dar podul peste Argeș? De aici se vede’ că d. Armand Călinescu și-a servit partizanii, dar nu județul. „Dimineața“ scrie... Ziarul „Dimineața“ scrie: — „Este inadmisibil ca vase de răsboi, cari au sarcina de a supraveghea controlul maritim al Spaniei, să fie expuse la bombardamente aeriene“. Așadar avioanele bolșevice care au bombardat vaporul german „Deutschland“ au provocat. Onestitatea „Dimineții“ durează o clipă numai, pentru că pe altă pagină, acelaș ziar scrie: — „Agresiunea germană a fost premeditată“. E de prisos să mai încercăm a înțelege ceva... Problema religioasă in Germania de RADU CERNEA Atât chestiunea antisemită, cât și problema religioasă, depășesc caracterul strict local, plesnesc din cadrul frontierelor germane și se întind pretutindeni, și greșit ar fi să credem că metodele diverse de dezlegare ale sus menționatelor probleme, se răspândesc. Nu. Ceea ce se răspândește este noua întrebare, care în mod interogativ se așează in fața întregei opinii mondiale, constituind o primejdie mai mare ca chiar soluția, deoarece ea determină incolțirea in sufletele noastre a unei indoeli, asupra celor în care noi am crezut și în ceea ce noi ne făuriserăm un ideal. Cu alte cuvinte, timpul care se scurge între momentul când întrebarea a fost pusă pe tapet și până la soluționarea ei, adică până * Din excelenta broșură „Neo-Păgânismul în Germania—Hitler și biserica” — 30 lei Buc. Oficiul de librărie str. Carol 26... ^ la definitivul răspuns, constitue un spasm sufletesc, care ne poate determina ca — înainte de vreme — să abdicăm deja principiile cele mai umane, cari constituesc bazele civilizației noastre. De pildă problema religioasă, cu multiplele ei întrebări și cu diversele soluții ,determină incolțirea în sufletele noastre a unei indoeli, în ceea ce părinții și bunicii noștri au respectat cu pioșenie. Toate sforțările filosofilor germani de a crea o nouă Credință Religioasă sunt zadarnice. Căci știut este că toate religiile au la fundamentul lor un cadavru, adică o ființă, care a murit pentru ideile ei, după ce înainte și-a propovăduit Cuvântul apostolicește. Sub denumirea fiecărei Biserici găsim numele unei asemenea ființe: Hristos, Mohamed, Buda, etc. Ori, o Religie n’o poți crea stând comod la birou cu domnii W. Hauer și Reventlow. Poporul este sadic. El se duce la Circ, nu fiindcă acolo se fac salturi ci fiindcă acele salturi sunt mortale. Conștient nimeni din noi n’ar voi să vadă pe un acrobat frângându-și gâtul, căzând din vârful cupolei; subconștientul nostru însă, așteaptă acest moment, cu nerăbdare. Cu ale cuvinte noi dorim să simțim paroxismul tensiunei noastre nervoase. Nu atât tensiunea ne atrage, cât destinderea, care fatal automat trebuie să urmeze. Inrebați pe orice creștin pios, blând, care nu-i în stare să omoare o muscă — întrebați-i, ce l-a impresionat mai mult în religia creștină. Răspunsul va fi stereotip: Răstignirea lui Isus. Ca să zică acelaș Isus, cu aceleași gânduri și fapte,n’ar fi rămas în istoria bisericii, cu numele de fondator, pe care astăzi îl are, dacă ar fi murit într’un accident banal, de reumatism sau de bătrânețe. Ceea ce pe El l-ia săpat în sufletele noastre este suferința pe care a îndurat-o și faptul că a murit sacrificându-se pentru ideile și Credința lui. Oricum am lua să studiem Religiile, chiar dacă admitem că eroii nu sunt decât producții psihice colective, marea asemănare care există între desfășurarea vieței, apariția și dispariția lor de pe pământ a tuturor fondatorilor de culturi, ne determină și mai mult să credem în părerea că subconștientul colectiv al popoarelor, cere ca la fundamentul oricărei biserici să existe un cadavru. Religie Rațională, cu o morală specific germanică, cer nouă teologi germani și voesc să fundeze. Dar misiunea ce ei singuri și-au propus este grea, căci distanța este mare între comandamentele unei etici și efuziunea unei mistici. O Religie — fie ea chiar Națională — posedă un caracter de universitate, mult mai exigent ca acel al unei reguli sau al unei morale. O religie nu-i un regulament, ci o lege. Ea nu trebue să fie judecată pe conformitatea principiilor admise, ci pe calitatea ei Divină, adică necomparabilă. O morală trebue să fie bună, să fie adevărată. Și în timp ce calitatea moralei poate fi concepută, de relativă, adevărul unei religii trebue ca să se afirme de absolut. Dacă veți spune: Fă ce-ți poruncesc, adesea nu vă adresați decât te câțiva indivizi; iar dacă spuneți: Iată lumina, nu excludeți decât orbii de la chemare. Dumnezeul național pe care nouii filozofi germani vor să creeze, acest al imperativelor categorice, este un Dumnezeu, care vorbește, dar care nu ascultă, un Dumnezeu surd. Acest Dumnezeu surd nu poate satisface o religie, care susține că El nu trebue numai auzit, ci să aibe și facultatea de-a auzii, atunci când I te adresezi, aceasta este condițiunea religiunei, care formează gândirea religioasă. Lupta religioasă la care asistăm în Germania, ne-a prezentat aspecte cât se poate de curioase. Anume am văzut cum Biserica romano-catolică, în dorința ei de expansiune a făcut uz de partidele ei și de lupta politică , iar germanii în dorința lor de a nu vedea amestecul clerului catolic în politică, doresc să-și creeze o biserică și un cult specific național. Clerul a făcut uz de arma politică, care nu-i era proprie, iar laicii au făcut uz de armele religioase, care nu le erau nici lor specifice. Am asistat deci la o luptă curioasă: au apărut pe ring doi adversari, care luptându-se cu arme cari nu le sunt proprii, le mânuesc greșit de le compromit. Din această luptă inegală Biserica romano-catolică cât și statele reacționare, , supraviețuesc; compromise au rămas numai armele, politica de partid și ideia sfântă a creștinismului. Aceste toate de care am vorbit până iici — repet — sunt simple curente filosofice, iar nicidecum religia oficială a noului Stat German, care dacă tolerează curentele religioase, nu înseamnă că le aprobă sau le desaprobă. In Germania lui A. Hitler, toți sunt liberi a enunța teorii filosofice, care numai să nu aibe amestec cu viața politică. Faptul că există atâtea de multe teorii religioase diverse, este o clară dovadă că Statul Național-Socialist German al lui A. Hitler este tolerant pentru aceasta și că nu și-a ales și nici că vrea să-și aleagă vreo teorie din acestea. Lui A. Hitler i-ar fi fost ușor să adopte una din aceste noi religii și imediat să suprime pe celelalte. Dovada cea mai bună că d-sa nu intenționează să adopte nici o doctrină neo-păgână, este faptul că te toate le dă frâu lber, js iirpe, una *