Ţara Noastră, octombrie 1937 (Anul 15, nr. 1472-1492)

1937-10-01 / nr. 1472

4 Pagini Bel 2 Dizolvați pe „Hlacabi“ ’ Lumea românească a înregistrat, desigur, uluitoarea provocare jido­vească recentă din Polonia. Depăr­tarea noastră geofizică de Varșovia poate a făcut pe unii să creadă că până a ajuns la noi vestea, s’a mai alterat ceva din adevăr, așa cum multora nu le va fi venit să creadă că agresiunea săvârșită în Bucu­rești de familia jidovului Lupovici asupra unui pensionar de Stat cre­știn, s’a întâmplat acvea. Totuși ambele întâmplări s’au petrecut în­tocmai cum au fost redate în ziare, fără pic de exagerare. Dacă însă agresiunea dela Bucu­rești are aparența unui fapt oare­cum particular, în schimb, defilarea celor zece mii de „Macabei”, cu patru sute de steaguri alb-albastru cu he­­xagramă, pe străzile Varșoviei tre­bue să ne rețină atențiunea în mod deosebit, fiindcă manifestația a­­ceasta face parte dintr-un plan pre­stabilit de permanentă provocare a­­runcată creștinilor de pretutindeni, întreaga lume creștină a ajuns să cunoască în timpul din urmă căile m­ai vechi, pietruite de co­munitatea izraelită universală pen­tru ca pretinsul popor ales să a­­jungă a stăpâni neamurile. Iar azi noroadele de pretutindeni se scu­tură cu desgust când știu că or­ganizațiile și instituțiile jidovești, de orice fel, fără nici o distincție, de la Kahul până la lojile maso­nice camuflate în cercuri de bine­facere, nu sunt în fond decât pe­piniere de criminali, în care se pre­gătește destrămarea sănătoasei vieți creștine și prăbușirea omenirii în domnia despățului și a urei între frați, peste care să se ridice apoi și să stăpânească Israel. Opinia publică a reacționat împotriva a­­cestei primejdii desvăluită tutu­ror. Autoritățile, sub presiunea ce­­rinții neînduplecată a naționalilor a dizolvat asociațiile secrete și a in­terzis membrilor lor să mai com­ploteze noaptea în hrubele în cari se pregătea dinamitarea așezărilor de stat național și creștin. Cine nu-și întoarce azi cu un desgust și fizic și moral, fața de la perciu­nații rabini, cari borborosesc bles­teme de câte ori întâlnesc în drum suflet de creștin ? Dar armele Iudei nu se sfârșesc aci. Jidovii au prevăzut că nu le va merge mult cu vechile lor mijloace. Și, deasemeni, s’au temut ca nu cumva nouile generații de evrei să se educe la căldura creștină, a luminii umanitarismului. De aceea, s’au folosit de instituția sportului. Exclusivismul cercurilor lor spor­tive, cuprinse în denumirea generi­că de „Macabi” le asigură conti­nuarea pe tipare noui a străvechiu­lui spirit iudaic, delicvent și crimi­nal, pe care miile de ani, de cre­­dință în Dumnezeu nu l-au putut corecta. Compromiși prin toate creațiile lor asociate, jidovii asmuță acum, la provocări contra creștini­lor, tineretul lor sportiv. Adevărul acesta este și el vădit acum. La Varșovia „Macabri” au defilat cu pumnul amenințării comuniste și au aruncat petarde pentru a provo­ca dezordini In orașele noastre ro­mânești nu odată s’au produs din partea „Macabilor” provocări simi­lare. Acum doi-trei ani la București, unui român creștin care asista la o întrecere sportivă pe terenul „Ma­cabilor” din Dudești, i s’a smuls de la reverul hainei semnul crucii pe care apoi atleții macabei l-au căl­cat în picioare în văzul unui pu­blic românesc stupefiat. Tinerele evreice sportive de la noi, dease­meni smulg de la gâtul creștinelor sfânta cruce și o scuipă. Acestea sunt provocări cari nu trebue to­lerate o clipă mai mult de auto­rități. Conducătorii statului trebue deci să ia urgente măsuri. Autoritățile sunt datoare să dizolve imediat a­­ceste false organizații, sportive. Dacă lumea conducătoare nu se gândește la proteguirea sentimen­tului de demnitate al elementului autohton să privească necesitatea dizolvării „Macabilor” pe latura unei măsuri, care este de natură să asigure ordinea înăuntru. Fiindcă reacțiunea firească a opiniei publi­ce nu va mai întârzia in fața pro­vocărilor noi jidovești. Iar nefavo­rabilele comentarii cari se vor face apoi meșteșugit în străinătate nu vor fi din vina unui popor ce are nu numai dreptul, dar chiar dato­ria să-și apere existența lui fizică și patrimoniul lui spiritual. Deci, cerem imediata dizolvare a nouilor asociații iudeo-comuniste camuflate. Siguranța țării are în tezaurul ei de informații, suficiente motive cari să justifice cu priso­sința măsura aceasta salvatoare. Au fost dizolvate asociațiile comu­niste ale unor muncitori creștini in­conștienți de interesele pe cari le serveau. Cu atât mai mult Statul, are dreptul să dizolve asociațiile, unde fiecare membru lucrează cu deplină știință la subminarea așe­zării noastre naționale. «TP ANUL XVI No. 1472, Vineri 1 Octombrie 1937 "" Jir 1 ii 40 w a Fondator: Octavian Gogas"­a E­D­A­C­Ț­I­A ȘI ÂOMINISTHAț­A Bucureșt, B-dul Academiei, 1 tele?. 4*19*331 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, învățători­­ studenți și săteni 100 lei anual; 200 lei pe 6 luni, 100 lei pe 6 luni. Pentru instituțiuni și autorități lofu­l lei anual Director : Alex. Hodoș Fronturile ideologice m.m 41 <1 —i­ ­n discursul său, care a atras atenția multor intelectuali de seamă și de specialitate, d. Vic­tor Antonescu, ministrul nostru de Externe, a combătut frontu­rile ideologice, care au divizat as­tăzi Europa și omenirea întrea­gă. Tema este, intr’adevăr, atră­gătoare pentru un gânditor și is­pititoare pentru un diplomat. Mai ales că, în zilele noastre, toate si­tuațiile se explică prin ideologii și toate soluțiile se dau de către conducătorii de fronturi ideologi­ce ,cu mai multă sau mai puțină inteligență, înainte de a ataca direct „fron­turile ideologice internaționale­“, d. Victor Antonescu își expune criteriile. O ideologie, nu se a­­­tacă sau nu se omagiază decât pe baza unui criteriu, care cu­prinde un principiu. Oare sunt aceste principii și, — iată ce este mai interesant, aceste prin­cipii de critică a ideologiilor in­ternaționale care au creiat fron­turi, sunt ele exclusiv filozofice sau își găsesc înrudire cu princi­­piile, care au cr­eiat viața inter­națională a statului român și a principatelor românești din tre­cut ? Lămurirea acestor chesti­uni este în stare să justifice o diplomație sau să o condam­­ie ca fiind vătămătoare, neromâ­nească, nefirească. Iată enunțarea criteriului, de care s’a servit ministrul nostru de Externe : „Nu prin teze distru­gătoare a credinței în ordinea in­ternațională, ci dimpotrivă, dând fiecărui stat certitudinea că in­dependența sa politică și integi­­tatea actuală a teritoriului său vor fi respectate, creind, deci, se­curitatea în sf.’is subiectiv al a­­cestei noțiuni, se va putea pune capăt goanei după înarmări“. Dacă parcurgi cartea mititică, dar extraordinar de interesantă a filozofului german Kant „Zum ewigen Frieden“, primul care a vorbit serios despre o societate a națiunilor, vei putea constata câtă asemănare prezintă con­cepția pacifistă a ministrului nostru și a politicei externe a po­porului român, in dealungul veacurilor, cu schița idealistă de pace a filozofului german. Kant propune filozoficește pentru îm­păcarea popoarelor exact ceea ce propune — ca princpiu general de pace universală — ministrul nostru ca politician diplomat. As­ta înseamnă, că o politică este bine și este posibil să aibă o jus­tificare filozofică, și nu exclusiv egoist materialistă, cum a fost politica externă a secolelor până acum. Și asta mai înseamnă că gândirea românească, atunci când ea este intr’adevăr și inte­gral omenească, reflectează idea­lul pacifist al românimii secula­re, ideal pe care îl descoperi în ar­ecțiunile filozofice ale celor m­ai autentici pacifiști universali, cum a fost Kant despre care a­­mintim în treacăt. Așa­dar, „nu prin teze distrugă­toare a credinței în ordinea in­­ternațioaală“ se poate realiza pa­cea ) ministrul nostru spune : „se poate pune capăt goanei după Înarmări“) ci prin asigurarea o­­biectivă și subiectivă că fiecărui stat i se v­a garanta „idepen­­dența politică și integritatea ac­­tuală a teritoriului“. Dar, iată că, „un nou pericol, nou și grav, vine să amenințe­­­rea lumii — zice d. ministru , este transpunerea pe terenul po­l­iticii internaționale a conflicte­­or de doctrină, este împărțirea Europei și a lumii în triburi (ar fi fost mai bine să se zică, nu ,abere) ideologice). Este perfect adevărat, că acest pericol este mare, dar vai — el nu este nou, și nu este, mai ales de ,r,î Sori Prin f­ir*t,plp ideologi­ce, mai acut și mai răscolitor au turburat pacea lumii în decursul istoriei, decât conflictele de in­terese materiale, prin care școala marxistă explică istoria eternă a umanității. Conflictele ideologice au creiat întreaga istorie a lumii eline, care istorie a fost — se poate spune — o „istorie filozo­fică. Lupta pentru idei a fost în Elada, din timpul lui Homer și Esiod mai acerbă, decât lupta pentru pâine și pământ a clase­lor sociale. Lupta filozofilor pen­tru revelațiile spirituale, lupta pentru adevăr a provocat lupta pântecelor pentru sațiu și ghiftu­­ială. Pretutindeni în antichitate— ori­cât de sfâșietoare e mizeria claselor muncitoare și oricât de revoltătoare este exploatarea sa­trapilor și a bogaților — a domi­nat spiritul asupra materiei. Și pretutindeni au fost în evidență fronturile ideilor, și nu atât fron­turile avangardelor de clase lup­tătoare. Ceva mai aproape de noi, trecând peste evul mediu, în care a domnit idea spiritualității creș­tine și fronturile bisericilor creș­tine împotriva materialismului păgânătății de­­ toate felurile, ve­dem că și veacul enciclopediștilor, adică veacul lui Voltaire, al opt­­sprezecilea, care se termină cu revoluția franceză, a fost veacul ideologiilor in luptă. Ideia demo­cratică a lui J. J. Rousseau, ideia constituțională a lui Montes­quieu, ideia liberală a lui D’Alem­bert, criticismul lui Diderot, lai­­cismul anticlericalist al lui Vol­taire, pozitivismul lui Condorcet, iată, fugitiv, câteva idei, care au condus nu numai pe făuritorii vieții revoluționare din 1789, ci care au ridicat Franța împotriva variatelor idei ale absolutismului politic, din veacul al XIX-lea, pe tot pământul. Ce au fost luptele Conventei cu coalițiile regilor, da­că nu o luptă de fronturi ideolo­gice? Și ce a fost Napoleon, dacă nu un ideolog pe bal? —■ cel puțin așa își justifică el „agresiunea“ (ca să întrebuințăm alt termen plăcut tovarășului Max Finkel­­stein Litvinov). Și ce i a fost congresul de la Viena, dacă nu o victorie a id­eo­­logiei imperial-burgheze care do­­ria de acum înainte pentru a se bucura de succes și de viață o viață lungă și certă, îndreptată împotriva fronturilor revoluțio­­nar-proletare, din întreg secolul al XIX-lea. Așa­dar, fronturile ideologice au fost și vor fi. Ele au divizat omenirea, ele au ridicat state u­­nul împotriva celuilalt, ele au ză­dărnicit pacea nu­ numai a Euro­pei și asta înseamnă că aceste G. M. Ivanov (Continuare în pag. II-a) " Cu fierberea venirei la putere, prietenii d-lui Ion Mihalache, bat apele să-și adune taberele in jurul unui program­­, parafrazând că nu oamenii contează în atari împreju­rări ci programele. _ Programul care fericește masele populare, statul totalitar țărănesc — sub semnul larg al... democra­ției sărindărene, e cântat pe flau­­tele rustice ale Topoloveanului. Prietenii d-lui Ion Mihalache —­­ spun clar, că „șeful nu este de­cât o simplă platformă electorală“ — în dosul căreia triumfă intere­sele lor personale-Programul chiar, pe care-l vân­tură fostul învățător din Topolo­­veni, nu este decât o plasă de prins voturile celor ce mai cred în că. masa lui de la Muscel. Greșala celor ce cred în ei, este că, nu știu că național-țârăniștii au mai multe programe, după cum au mai mulți „șefi“ consacrați. Cine poate nega șefia din umbră a dic­tatorului iezuit Iuliu Maniu, sau șe­fia afișată în uliță a democratului iudeo-comunist doctorul Nicolae Lupu? Cine mai poa­te nega deasemenea programele fiecărei grupări desbi­­nate în stânga de mijloc, stânga ceva mai pe dreapta sau chiar lu­necări pe stânga integral? Toate acestea trase de sforile ji­­dovilor din Sărindar — formează rețeaua de pretențiuni schiloade ale partidului țărănist de a veni la putere Zarurile împrumutate de la re­dacția ziarelor „Adevărul“ și „Dimi­neața“ — se rostogolesc mereu la Topoloveni — pentru a ghici noro­ciți succesiunii viitoare. Partidului d-lui Ion Mihalache a dovedit însă în toate guvernările anterioare că nu urmărește aplica­rea unui program național, ci sa­tisfacerea intereselor personale ale fruntașilor săi politici, precum și a colaboratorilor săi perciunați. De­ aceia formula țărănismului a dat faliment prin atâtea altoiri de compromisuri cu dușmanii țării, i. Zadarnic se sbat și se frămăn­tă în fața mulțimiii cu noile lor osanale pentru soarta țăranului ro­­mân. Țărăniștii nu au avut și nu pot avea un program unitar, demn, cu­rat național — fiindcă și adună­tura lor este hibridă, ca și falsele programe pe care le afișează. Ba mai mult chiar. Programele valorează cât valorează și oamenii cari le aplică: Madgearu, și Boilă cu Skoda, Popovici cu chibriturile, Pan Halipa cu prostia, Ghiță Pop, faimosul comunist de la Hunedoara cu afișele Kominternului, etc., etc., toți sparg programele și le fal­ifi­­că prin comunism și escrocherie, denunțând­ democratism. Așa că pregătirea de succesiune a iudeilor comuniști din Sărindar prin partidul d-lui Ion Mihalache, este o dorință, dar nu și o realitate națională, e năvala flămânzilor, dar nu o necesitate politică. Ion Molea Nota zilei Năvala flămânzilor Tot despre declarațiile d-lui Dinu B­rătianu După un obiceiu bine consacrat, presa iudaică de la noi continuă a țese intrigi pe chestiunea recente­lor declarații făcute de I. C. I. C. Brătianu, președintele partidului liberal, la Brăila. Sărindarul se căz­nește să remarce, că „această poli­tică cuminte și înțelegătoare nu convine dreptei” Ceea ce nu e toc­mai adevărat, căci dacă este să sta­bilim precis pozițiile pe noi ne-a surprins și ne-a întristat numai atitudinea, d-lui C. I. C. Brătianu; iar dacă nu convin cuiva decla­­rațiunile sale de la Brăila, cari sunt atât de mult pe placul jupa­nilor din Sărindar apoi ăsta poate să fie însuși partidul liberal, deviat de pe linia concepției lui tradițio­nale în chestiunea jidovească. In adevăr e de remarcat, că în sânul partidului liberal declara­țiu­­nile de la Brăila au produs, cum se spune în teatru, mișcare generală. „Viitorul” de ori, de exemplu, în­cearcă să îndulcească efectul, îm­brăcând în formula lui „prin noi înșine” excesul de democrație a­ cuvântării d-lui Dinu Brătianu. E o corectare, care s’a simțit probabil necesară din momentul în care s’a observat, mai târziu, la conducerea partidului liberal, că ceea ce­­ s’a rostit la Brăila, nu se acordă cu gândirea și fapta din trecut a Bră­­tienilor, nici cu a lui I C. Brătia­nu, nici cu cea, mai ales, a lui Vin­­tilă Brătianu, care nu era agreat în Sărindar, ca fratele său în viață, d. Dinu Brătianu. Dar acolo unde se vede, că decla­rațiile d-lui Dinu Brătianu nu con­vin mai ales în partidul liberal, este în articolul pe care îl publică azi „Universul”, care are vechi și trai­nice legături cu partidul liberal și care reprezintă adeseori tradiția de faptă și gândire naționalistă din acest partid. Iată ce scrie, în a­­ceastă privință, cu o perfectă obiec­tivitate, ziarul „Universul” : „Declarațiile, pe care le-a făcut d. Dinu Brătianu, la Brăila, cu pri­vire la naționalism și în special la drepturile românilor și la primatul muncii naționale, au găsit, nu nu­mai aprobarea presei înstrăinate de stânga, care a combătut totdeauna cu înverșunare politica națională a conducătorilor partidului liberal din trecut, dar și elogiile sale. Această presă pretinde, că discursul d-lui Dinu Brătianu, în calitatea sa de șef al partidului liberal, este mai mult decât o „profesiune de cre­dință” și de­cât un „­memento’", — „o recomandație imperioasă”, ba chiar „o somație drastică”, adre­sată celor ce guvernează, ca și par­tidelor naționaliste, impuse de in­terese superioare politice !... „Știm ce înseamnă aceste elogii suspecte, pe care le aduce, cu acest prilej presa înstrăinată iudeo-co­­munistă, d-lui Dinu Brătianu, că­ruia îi atribue concepții politice ce depășesc, de­sigur, intențiile, ideile și sentimentele sale de bun român. Trebue să recunoaștem însă, că așa cum a înțeles d. Dinu Brătianu să vorbească, la Brăila, despre dreptu­rile românilor și primatul muncii naționale, cu condițiile și rezervele ce le-a formulat acolo, au dat pri­lej presei înstrăinate, să se inter­preteze așa cum convin elemente­lor străine și înstrăinate și în­­tr’un sens diametral opus doctrinei și programului partidului național­li­beral”. Și ziarul „Universul” opune in­terpretărilor perfide din Sărindar, care tind să angajeze declarațiunile d-lui Dinu Brătianu pe linia inte­reselor iudaice, texte categorice po­trivnice din discursurile istorice ale lui I. C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, Palade. Partidul liberal nu poate fi, ceea ce susține „Dimineața” partid de „concordie socială” împotriva concordiei naționale. Partidul libe­ral nu poate să meargă, pe linia indicațiunilor presei galițiene de la noi, cari susțin, că „drepturile câș­tigate” prin presiuni și prin slă­biciunea noastră din trecut nu pot fi retrase jidanilor. Partidul liberal a făcut naționalism potrivit vre­murilor lui, a realizat însă prea pu­țin, ca să persiste azi în sistemul evoluției lente pentru recucerirea pozițiilor pierdute ale românismu­lui. De aceea se pare, că partidul liberal, neconvenindu-i ceea ce s’a rostit, cu prea multă ușurință la Brăila, cere d-lui Dinu Brătianu mai multă conformare la tradiția lui de naționalism fără transacții pe chestiunea jidovească. D. I. Cucu ] In vremurile acestea de sfâșie­tor materialism, este o bucurie să poți da veste lumii românești, că o revistă a putut să trăiască o vârstă așa de grea de anii bogați in rod trainic. Și poiate nu știu mulți dim acei cari trăiesc in o­­rașe, că această revistă care a împânzit satele noastre, este­ scoa­să pe cheltituMia Suveranului, a­­dânc pătrunns de menirea slovei cinstite, ce trebue să dea lumi­nă sufletului românesc, cât mai multă lumină. Dar Revista Albina, își trăește azi cei mai glorioși ani de fertilă activitate în viața sătenilor. Când otrava atâtor scrieri, vine să ză­păcească sufletele curate ale ță­ranului, slova „Albinei“ aduce cea mai prospătă credință in tot ce este bun, cinstit și sănătos. In fiecare săptămână, zeci de mii de exemplare din această foae pentru popor, trimite prim pagi­­nele ei cea mai caldă în sărbătare la viața de muncă și înfrățire ce trebue să domnească azi mai ales la noi. Căci „Albina“ este priete­na tânărului școlar ca și a bă­trânului gospodar, deoarece pe aripile ei de lumină, duce sfatul cel­ mai drept, pentru a întări în spiritul neamului nostru, credin­ța în trăinicia lui, ca popor cu o soartă strălucitoare în lumea ci­vilizată. M. S. Regele, când a luat hotă­­rîrea măreață ca să dea țării a­­cele biruitoare citadele cărtură­rești, care sunt „Fundațiile Re­gale“ s’a gândit in primul rând, să trimeată poporului dela sate, o revistă cuprinzătoare, încărca­tă cu pagini grele de învățătură bună Noi, nu aveam în acele cli­pe micii o gazetă populară ce ar fi putut să aibă rolul acesta ane­voios dar de mare folos, care să meargă la inima țăranului,­­ indi­ferent de credințele lui politice. A crescut din gândul regal „Al­bina“, care dela primul pas, a fost întâmpinată cu flori și chio­te de bucurie, dela săteanul cel mai nevoiaș, până la acela care nu citise vreo publicație sau scrie­re românească. Din punga cea mai umilă, au fost scoși gologani strânși cu trudă și trimiși de în­dată, pentru a primi foaea acea­sta, azi­­ atât de iubită de țăran. Și s’a mai întâmplat ceva, care pe de o parte te îmbuioșază, iar pe de alta îți dă putere de muncă și te îmbărbătează. Fiindcă unii din­tre acei, cari se abonaseră la re­vistă, se temeau că dacă nu vor plăti la timp, nu vor mai primi revista „Albina“ trimeteau scri­sori, scrise așa cum puteau ei, in care anunțau că prin poștă au trimis deocamdată.... 37 de lei, iar restul îl va trimete de îndată ce se vor înlesni. Și au fost­­ alții cari au trimis și 16 lei, dar nici unul n­u a rămas în urmă cu pla­ta Vă închipuiți, de ce fo­los le este lor această foaie, dacă ru­peau cu di­nții, o sumun­ță așa de infimă. Se spunea că poporul nostru, nu citește, adică ar fi re­fractar civilizației. O spuneau a­­cei cari, de pe safale și scaune capitonate, habar nu aveau de ce este capabil țăranul român. Re­fractar este, dar numai pentru lucrul prost și fără nici un su­port moral și național. Țăranul își iubește țara și tot ce este ro­mânesc, dar detestă spoiala și vorba goală, care hodorogește de-a­ l­ungul drumului. A fost dat revistei „Albina“, în­­temeeată la 5 octombrie­ 1897 de un grup de profesori și scriitori, să aibă vot mare în viața cultu­rală a poporului și să tragă drum larg de însorire în sufletele cu­rate ale țării. Darul pe care M. S. Regele, l-a făcut neamului nostru, nu poate fi prețuit, în balanța prezentului, decât numai coborându-ne la sa­te, ca să vedem cum pe fiecare m­asă de gospodar — sărac sau bogat, „Albina“ stă chezășie a u­­nei vremi noui, de înălțare spre culmea altei vieți. Cuprinsul re­vistei bogat, căci are 16 pagini, este rodul muncei cu fiecare zi a poetului D. Ciurezu, care împreu­nă cu colaboratori pricepuți, ro­botește cu o adâncă dragoste zi de zi, pentru a fi așa cum a gân­dit-o M. S. Regele. De aceia, bucuria noastră este dublă, când revista „Albina“ a pornit pe al patruzecelea an, căci s’a dovedit o publicație de o no­bilă ținută intelectuală și a pă­truns adânc în massele poporu­lui. De altfel o seamă de savanți străini (francezi, englezi, italieni, germani, cehoslovaci) precum și oameni de frunte din țările lu­mei, a­u depus omagiale cuvinte, pentru revista „Albina“, negăsin­­du-i nicăieri un rival, chiar în țările cu vechime în civilizația o­­menirei. Este o mândrie pentru noi, dar mai ales trebue să a­­ducem omagiul nostru M. S. Re­gelui, care a făcut acest mare dar, pe lângă atâtea altele, țârii și neamului nostru. „Albina“ va trăi ani mulți, fiindcă ea trebue să ființeze, pentru sănătatea su­fletească a săteanului ca și a o­­rășanului.­­ C. Dan Pantazescu f X ' * • v— Linii și puncte... Armonia Se spune că unul din fruntașii na­țional-țărăniști din Ardeal ar fi fă­cut această declarație: „Nu ne mai interesează nimic din acțiunea și agitația conducerii centrale, fiindcă știm că nu va duce la nici un re­zultat”. încolo e perfectă armonie în par­tidul național-țărănist. Duelul cifrelor între d-nii Mircea Cănescov și Virgil Madgearu s-a iscat polemică, pe chestiunea situației bugetare. Fostul ministru de Finanțe în gu­vernările național-țărăniste con­testă cifrele actualului ministru al Finanțelor, susținând că în 4 ani liberalii înscriu un deficit de 4.441 milioane lei. E interesant, că d. Mir­cea Cancicov declară, că n’are de a­­dăugat nimic la declarațiile sale și nici ceva de explicat la criticile d-lui Virgil Madgearu. Războiul cifrelor, ca și războiul ideologiilor, continuă precum se vede, adversarii rămâ­nând fiecare pe poziția lui. Tot porcăite Agentul de confuzie și de provo­care iudaică al lui Aușnit, nedem­nul deputat și ofițer în rezervă, col. P. Petrescu, se căznește, într’o în­trunire publică, pe undeva prin Ol­tenia, să dovedească lumei româ­nești, că ticăloșia săvârșită mai de­­m­ărzi față de I. P. S. La Patriarhul Miron al României, e altăceva decât o ticăloșie. Și spune col. Petrescu, că pentru a face isprava, pe care d. prof. I. Savin cum se cuvine în Ța­ra Noastră, „a muncit la ea o noap­te întreagă înainte de a o trimite”, ăsta, pe românește, se chiamă, că a stat o noapte întreagă cu picioa­rele la apă rece, și tot porcărie a ieșit din proza prietenului d-lui Gr. ium­an și a lui Max Aușnit. (Urmare fn pagina S­a). ..m Din timpul războiului pentru întregirea neamului Cazul colonelului Sturdza — Cine era Sturdza. De ce a trădat. Rătăcirea lui — de V. P. Râmniceanu VIII Trădarea colonelului SturdzaR constitue una din cele mai dure­roase pagini ale răsboiului nos­tru. Ca un colonel, comandant de divizie, fiu de boer de viță veche și de fost prim ministru al țării in diferite rânduri, să-și trădeze țara este un caz unic în istoria marelui răsboi la toate națiunile în afară de Rusia și Austro-Un­­garia, unde asemenea trădări erau explicabile prin sentințele centrifugale ale diferitelor na­ționalități. Colonelul Alexandru D. Stur­­dza era unicul fiu al fostului șef al partidului liberal, Dimitrie Strudza, mort în preajma răs­boiului mondial. Educația toată și-a făcut-o în școlile militare din Germania și, terminându-și studiile, a servit câțiva ani în­­tr-un regiment de gardă din Berlin. In armata română a trecut cu gradul de locotenent, înaintând repede și cu câțva ani înainte de răsboi îl găsim colonel și coman­dant al școalei militare de in­fanterie din Dealul Spirei,­ dân­­du-și multă osteneală, să dea armatei ofițeri capabili și con­­știenți de îndatoririle lor mili­tare.­­ In prima parte a răsboiului,­­ Sturdza a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, dând do­vadă de bravură și pricepere mi­litară, comportându-se tot timpul spre deplina mulțumire a supe­riorilor săi. Retrăgându-se trupele noastre în Moldova, a rămas pe frontul Mărășești — Târgu Ocna armata a II-a comandată de generalul Averescu, tot restul frontului fiind apărat de ruși. Intr’unul din sectoarele armatei generalului Averescu se găsea co­lonelul Sturdza comandând o di­vizie. Intr’o bună zi din ianuarie, Sturdza dezertează, înoh­it de a­­ghiotantul său locot. de rezervă Wachmann și de locot. colonelul Crăiniceanu. Cel din urmă este prins în momentul când se îna­poia în liniile românești, aducând cu el manifeste, în care soldații din divizia Sturdza sunt îndem­nați să treacă cu toții la inamic. Crăiniceanu este arestat și, gă­­sindu-se asupra lui dovezile tră­­dărei sale, a fost trimis în fața unei Curți marțiale, care l-a con­damnat la muncă silnică pe via­ță. Sentința a fost însă casată și judecat de altă Curte marțială, trădătorul a fost de astădată condamnat la moarte și executat chiar pe locul unde comisese tră­darea. Sturdza se găsea în timpul a­­cesta de partea cealaltă a bari­cadei, așteptând trecerea diviziei să o dea plocon în mâinile germa­nilor. Trupa însă nu a imitat ex­emplul comandantului ei și Stur­dza, după câteva zile de aștep­tare zadarnică, a plecat la Ber­lin. Un soldat alsacian din armata germană, trecut de bună voe în rândurile noastre, povestește în interogatoriul ce i s’a luat la Cartierul general, că, într’o sea­ră, era sergent, a fost avizat de șeful său, că a doua zi diminea­ță, la ora 4, să se afle cu pluto­nul la un punct anumit, pentru a asista și a primi, împreună cu alte trupe, cu muzica în frunte, în rândurile germane o întreagă divizie românească. „Comandan­tul diviziei, complectase ofițerul neamț ordinul, se află de 24 ore în rândurile noastre“. „Executând ordinul — continuă alsacianul declarația sa — am a­­șteptat toată ziua, la locul indi­cat, însă n’a venit nici un singur soldat român necum o divizie“. ”Pe când noi așteptam — mai spune el — un grup de ofițeri, printre cari unul în uniformă ro­mânească, am aflat în urmă că era comandantul diviziei, a aș­teptat și el în apropierea noas­tră. Ne-­am întors pe înserate sin­guri, după cum plecasem“. Despre petrecerea colonelului Sturdza pe frontul de la Soveja mai cităm următoarea mărturie a căpitanului Pârâianu din reg. 1­55 iunf. Acesta scrie în memoriul său : „In pădure întâlnesc o țigancă, de o deșteptăiciune uimitoare, cu numele de Vodca. Ea ne dă in­­formațiuni prețioase și ne poves­tește cu mare­­ amărăciune, că a văzut în cursul lunei Ianuarie sau Februarie un colonel în uni­formă românească plianbându-se pe pozițiile de la Soveja însoțit de ofițerii germani. „Ii știa chiar numele, zicând că era colonelul Sturdza. N’am vrut s’o cred­ siguranța cu care descria insă toate detaliile dezer­tării colonelului cu aghiotantul său, afrmând că a încercat să trimită pe frontul român 40 de prizonieri în scop de propagandă, și blestemele cu care Voica înso­țea povestirea trădărei colonelu­lui, au început să mă convingă și pe mine să mă facă să regret, că mi-a fost primul meu comandant de companie în școala militară“. 4. Trădarea lui Sturdza nu trebue atribuită unui interes material. El a trădat dintr’un patriotism rău înțeles, grefat pe simpatia pentru Germania câștigată în școlile de la Berlin, ceia ce de alt­fel nu poate constitui cea mai mică scuză. Sturdza vedea posibilitatea că Româniaă să fie împărțită între Rusia și Austro-Un­gari­a și Pute­rile centrale. A trecut astfel la dușmani ca să împiedice un ase­menea dezastru, sperând că ex­­ampl­ul lui va fi imitat de divizia comandată de el și poate și de altele.

Next