Ţara Noastră, octombrie 1937 (Anul 15, nr. 1472-1492)
1937-10-01 / nr. 1472
4 Pagini Bel 2 Dizolvați pe „Hlacabi“ ’ Lumea românească a înregistrat, desigur, uluitoarea provocare jidovească recentă din Polonia. Depărtarea noastră geofizică de Varșovia poate a făcut pe unii să creadă că până a ajuns la noi vestea, s’a mai alterat ceva din adevăr, așa cum multora nu le va fi venit să creadă că agresiunea săvârșită în București de familia jidovului Lupovici asupra unui pensionar de Stat creștin, s’a întâmplat acvea. Totuși ambele întâmplări s’au petrecut întocmai cum au fost redate în ziare, fără pic de exagerare. Dacă însă agresiunea dela București are aparența unui fapt oarecum particular, în schimb, defilarea celor zece mii de „Macabei”, cu patru sute de steaguri alb-albastru cu hexagramă, pe străzile Varșoviei trebue să ne rețină atențiunea în mod deosebit, fiindcă manifestația aceasta face parte dintr-un plan prestabilit de permanentă provocare aruncată creștinilor de pretutindeni, întreaga lume creștină a ajuns să cunoască în timpul din urmă căile mai vechi, pietruite de comunitatea izraelită universală pentru ca pretinsul popor ales să ajungă a stăpâni neamurile. Iar azi noroadele de pretutindeni se scutură cu desgust când știu că organizațiile și instituțiile jidovești, de orice fel, fără nici o distincție, de la Kahul până la lojile masonice camuflate în cercuri de binefacere, nu sunt în fond decât pepiniere de criminali, în care se pregătește destrămarea sănătoasei vieți creștine și prăbușirea omenirii în domnia despățului și a urei între frați, peste care să se ridice apoi și să stăpânească Israel. Opinia publică a reacționat împotriva acestei primejdii desvăluită tuturor. Autoritățile, sub presiunea cerinții neînduplecată a naționalilor a dizolvat asociațiile secrete și a interzis membrilor lor să mai comploteze noaptea în hrubele în cari se pregătea dinamitarea așezărilor de stat național și creștin. Cine nu-și întoarce azi cu un desgust și fizic și moral, fața de la perciunații rabini, cari borborosesc blesteme de câte ori întâlnesc în drum suflet de creștin ? Dar armele Iudei nu se sfârșesc aci. Jidovii au prevăzut că nu le va merge mult cu vechile lor mijloace. Și, deasemeni, s’au temut ca nu cumva nouile generații de evrei să se educe la căldura creștină, a luminii umanitarismului. De aceea, s’au folosit de instituția sportului. Exclusivismul cercurilor lor sportive, cuprinse în denumirea generică de „Macabi” le asigură continuarea pe tipare noui a străvechiului spirit iudaic, delicvent și criminal, pe care miile de ani, de credință în Dumnezeu nu l-au putut corecta. Compromiși prin toate creațiile lor asociate, jidovii asmuță acum, la provocări contra creștinilor, tineretul lor sportiv. Adevărul acesta este și el vădit acum. La Varșovia „Macabri” au defilat cu pumnul amenințării comuniste și au aruncat petarde pentru a provoca dezordini In orașele noastre românești nu odată s’au produs din partea „Macabilor” provocări similare. Acum doi-trei ani la București, unui român creștin care asista la o întrecere sportivă pe terenul „Macabilor” din Dudești, i s’a smuls de la reverul hainei semnul crucii pe care apoi atleții macabei l-au călcat în picioare în văzul unui public românesc stupefiat. Tinerele evreice sportive de la noi, deasemeni smulg de la gâtul creștinelor sfânta cruce și o scuipă. Acestea sunt provocări cari nu trebue tolerate o clipă mai mult de autorități. Conducătorii statului trebue deci să ia urgente măsuri. Autoritățile sunt datoare să dizolve imediat aceste false organizații, sportive. Dacă lumea conducătoare nu se gândește la proteguirea sentimentului de demnitate al elementului autohton să privească necesitatea dizolvării „Macabilor” pe latura unei măsuri, care este de natură să asigure ordinea înăuntru. Fiindcă reacțiunea firească a opiniei publice nu va mai întârzia in fața provocărilor noi jidovești. Iar nefavorabilele comentarii cari se vor face apoi meșteșugit în străinătate nu vor fi din vina unui popor ce are nu numai dreptul, dar chiar datoria să-și apere existența lui fizică și patrimoniul lui spiritual. Deci, cerem imediata dizolvare a nouilor asociații iudeo-comuniste camuflate. Siguranța țării are în tezaurul ei de informații, suficiente motive cari să justifice cu prisosința măsura aceasta salvatoare. Au fost dizolvate asociațiile comuniste ale unor muncitori creștini inconștienți de interesele pe cari le serveau. Cu atât mai mult Statul, are dreptul să dizolve asociațiile, unde fiecare membru lucrează cu deplină știință la subminarea așezării noastre naționale. «TP ANUL XVI No. 1472, Vineri 1 Octombrie 1937 "" Jir 1 ii 40 w a Fondator: Octavian Gogas"a EDACȚIA ȘI ÂOMINISTHAțA Bucureșt, B-dul Academiei, 1 tele?. 4*19*331 Abonamentul : 500 lei pe an ; pentru preoți, învățători studenți și săteni 100 lei anual; 200 lei pe 6 luni, 100 lei pe 6 luni. Pentru instituțiuni și autorități loful lei anual Director : Alex. Hodoș Fronturile ideologice m.m 41 <1 —i n discursul său, care a atras atenția multor intelectuali de seamă și de specialitate, d. Victor Antonescu, ministrul nostru de Externe, a combătut fronturile ideologice, care au divizat astăzi Europa și omenirea întreagă. Tema este, intr’adevăr, atrăgătoare pentru un gânditor și ispititoare pentru un diplomat. Mai ales că, în zilele noastre, toate situațiile se explică prin ideologii și toate soluțiile se dau de către conducătorii de fronturi ideologice ,cu mai multă sau mai puțină inteligență, înainte de a ataca direct „fronturile ideologice internaționale“, d. Victor Antonescu își expune criteriile. O ideologie, nu se atacă sau nu se omagiază decât pe baza unui criteriu, care cuprinde un principiu. Oare sunt aceste principii și, — iată ce este mai interesant, aceste principii de critică a ideologiilor internaționale care au creiat fronturi, sunt ele exclusiv filozofice sau își găsesc înrudire cu principiile, care au creiat viața internațională a statului român și a principatelor românești din trecut ? Lămurirea acestor chestiuni este în stare să justifice o diplomație sau să o condamie ca fiind vătămătoare, neromânească, nefirească. Iată enunțarea criteriului, de care s’a servit ministrul nostru de Externe : „Nu prin teze distrugătoare a credinței în ordinea internațională, ci dimpotrivă, dând fiecărui stat certitudinea că independența sa politică și integitatea actuală a teritoriului său vor fi respectate, creind, deci, securitatea în sf.’is subiectiv al acestei noțiuni, se va putea pune capăt goanei după înarmări“. Dacă parcurgi cartea mititică, dar extraordinar de interesantă a filozofului german Kant „Zum ewigen Frieden“, primul care a vorbit serios despre o societate a națiunilor, vei putea constata câtă asemănare prezintă concepția pacifistă a ministrului nostru și a politicei externe a poporului român, in dealungul veacurilor, cu schița idealistă de pace a filozofului german. Kant propune filozoficește pentru împăcarea popoarelor exact ceea ce propune — ca princpiu general de pace universală — ministrul nostru ca politician diplomat. Asta înseamnă, că o politică este bine și este posibil să aibă o justificare filozofică, și nu exclusiv egoist materialistă, cum a fost politica externă a secolelor până acum. Și asta mai înseamnă că gândirea românească, atunci când ea este intr’adevăr și integral omenească, reflectează idealul pacifist al românimii seculare, ideal pe care îl descoperi în arecțiunile filozofice ale celor mai autentici pacifiști universali, cum a fost Kant despre care amintim în treacăt. Așadar, „nu prin teze distrugătoare a credinței în ordinea internațioaală“ se poate realiza pacea ) ministrul nostru spune : „se poate pune capăt goanei după Înarmări“) ci prin asigurarea obiectivă și subiectivă că fiecărui stat i se va garanta „idependența politică și integritatea actuală a teritoriului“. Dar, iată că, „un nou pericol, nou și grav, vine să amenințerea lumii — zice d. ministru , este transpunerea pe terenul politicii internaționale a conflicteor de doctrină, este împărțirea Europei și a lumii în triburi (ar fi fost mai bine să se zică, nu ,abere) ideologice). Este perfect adevărat, că acest pericol este mare, dar vai — el nu este nou, și nu este, mai ales de ,r,î Sori Prin fir*t,plp ideologice, mai acut și mai răscolitor au turburat pacea lumii în decursul istoriei, decât conflictele de interese materiale, prin care școala marxistă explică istoria eternă a umanității. Conflictele ideologice au creiat întreaga istorie a lumii eline, care istorie a fost — se poate spune — o „istorie filozofică. Lupta pentru idei a fost în Elada, din timpul lui Homer și Esiod mai acerbă, decât lupta pentru pâine și pământ a claselor sociale. Lupta filozofilor pentru revelațiile spirituale, lupta pentru adevăr a provocat lupta pântecelor pentru sațiu și ghiftuială. Pretutindeni în antichitate— oricât de sfâșietoare e mizeria claselor muncitoare și oricât de revoltătoare este exploatarea satrapilor și a bogaților — a dominat spiritul asupra materiei. Și pretutindeni au fost în evidență fronturile ideilor, și nu atât fronturile avangardelor de clase luptătoare. Ceva mai aproape de noi, trecând peste evul mediu, în care a domnit idea spiritualității creștine și fronturile bisericilor creștine împotriva materialismului păgânătății de toate felurile, vedem că și veacul enciclopediștilor, adică veacul lui Voltaire, al optsprezecilea, care se termină cu revoluția franceză, a fost veacul ideologiilor in luptă. Ideia democratică a lui J. J. Rousseau, ideia constituțională a lui Montesquieu, ideia liberală a lui D’Alembert, criticismul lui Diderot, laicismul anticlericalist al lui Voltaire, pozitivismul lui Condorcet, iată, fugitiv, câteva idei, care au condus nu numai pe făuritorii vieții revoluționare din 1789, ci care au ridicat Franța împotriva variatelor idei ale absolutismului politic, din veacul al XIX-lea, pe tot pământul. Ce au fost luptele Conventei cu coalițiile regilor, dacă nu o luptă de fronturi ideologice? Și ce a fost Napoleon, dacă nu un ideolog pe bal? —■ cel puțin așa își justifică el „agresiunea“ (ca să întrebuințăm alt termen plăcut tovarășului Max Finkelstein Litvinov). Și ce i a fost congresul de la Viena, dacă nu o victorie a ideologiei imperial-burgheze care doria de acum înainte pentru a se bucura de succes și de viață o viață lungă și certă, îndreptată împotriva fronturilor revoluționar-proletare, din întreg secolul al XIX-lea. Așadar, fronturile ideologice au fost și vor fi. Ele au divizat omenirea, ele au ridicat state unul împotriva celuilalt, ele au zădărnicit pacea nu numai a Europei și asta înseamnă că aceste G. M. Ivanov (Continuare în pag. II-a) " Cu fierberea venirei la putere, prietenii d-lui Ion Mihalache, bat apele să-și adune taberele in jurul unui program, parafrazând că nu oamenii contează în atari împrejurări ci programele. _ Programul care fericește masele populare, statul totalitar țărănesc — sub semnul larg al... democrației sărindărene, e cântat pe flautele rustice ale Topoloveanului. Prietenii d-lui Ion Mihalache — spun clar, că „șeful nu este decât o simplă platformă electorală“ — în dosul căreia triumfă interesele lor personale-Programul chiar, pe care-l vântură fostul învățător din Topoloveni, nu este decât o plasă de prins voturile celor ce mai cred în că. masa lui de la Muscel. Greșala celor ce cred în ei, este că, nu știu că național-țârăniștii au mai multe programe, după cum au mai mulți „șefi“ consacrați. Cine poate nega șefia din umbră a dictatorului iezuit Iuliu Maniu, sau șefia afișată în uliță a democratului iudeo-comunist doctorul Nicolae Lupu? Cine mai poate nega deasemenea programele fiecărei grupări desbinate în stânga de mijloc, stânga ceva mai pe dreapta sau chiar lunecări pe stânga integral? Toate acestea trase de sforile jidovilor din Sărindar — formează rețeaua de pretențiuni schiloade ale partidului țărănist de a veni la putere Zarurile împrumutate de la redacția ziarelor „Adevărul“ și „Dimineața“ — se rostogolesc mereu la Topoloveni — pentru a ghici norociți succesiunii viitoare. Partidului d-lui Ion Mihalache a dovedit însă în toate guvernările anterioare că nu urmărește aplicarea unui program național, ci satisfacerea intereselor personale ale fruntașilor săi politici, precum și a colaboratorilor săi perciunați. De aceia formula țărănismului a dat faliment prin atâtea altoiri de compromisuri cu dușmanii țării, i. Zadarnic se sbat și se frămăntă în fața mulțimiii cu noile lor osanale pentru soarta țăranului român. Țărăniștii nu au avut și nu pot avea un program unitar, demn, curat național — fiindcă și adunătura lor este hibridă, ca și falsele programe pe care le afișează. Ba mai mult chiar. Programele valorează cât valorează și oamenii cari le aplică: Madgearu, și Boilă cu Skoda, Popovici cu chibriturile, Pan Halipa cu prostia, Ghiță Pop, faimosul comunist de la Hunedoara cu afișele Kominternului, etc., etc., toți sparg programele și le falifică prin comunism și escrocherie, denunțând democratism. Așa că pregătirea de succesiune a iudeilor comuniști din Sărindar prin partidul d-lui Ion Mihalache, este o dorință, dar nu și o realitate națională, e năvala flămânzilor, dar nu o necesitate politică. Ion Molea Nota zilei Năvala flămânzilor Tot despre declarațiile d-lui Dinu Brătianu După un obiceiu bine consacrat, presa iudaică de la noi continuă a țese intrigi pe chestiunea recentelor declarații făcute de I. C. I. C. Brătianu, președintele partidului liberal, la Brăila. Sărindarul se căznește să remarce, că „această politică cuminte și înțelegătoare nu convine dreptei” Ceea ce nu e tocmai adevărat, căci dacă este să stabilim precis pozițiile pe noi ne-a surprins și ne-a întristat numai atitudinea, d-lui C. I. C. Brătianu; iar dacă nu convin cuiva declarațiunile sale de la Brăila, cari sunt atât de mult pe placul jupanilor din Sărindar apoi ăsta poate să fie însuși partidul liberal, deviat de pe linia concepției lui tradiționale în chestiunea jidovească. In adevăr e de remarcat, că în sânul partidului liberal declarațiunile de la Brăila au produs, cum se spune în teatru, mișcare generală. „Viitorul” de ori, de exemplu, încearcă să îndulcească efectul, îmbrăcând în formula lui „prin noi înșine” excesul de democrație a cuvântării d-lui Dinu Brătianu. E o corectare, care s’a simțit probabil necesară din momentul în care s’a observat, mai târziu, la conducerea partidului liberal, că ceea ce s’a rostit la Brăila, nu se acordă cu gândirea și fapta din trecut a Brătienilor, nici cu a lui I C. Brătianu, nici cu cea, mai ales, a lui Vintilă Brătianu, care nu era agreat în Sărindar, ca fratele său în viață, d. Dinu Brătianu. Dar acolo unde se vede, că declarațiile d-lui Dinu Brătianu nu convin mai ales în partidul liberal, este în articolul pe care îl publică azi „Universul”, care are vechi și trainice legături cu partidul liberal și care reprezintă adeseori tradiția de faptă și gândire naționalistă din acest partid. Iată ce scrie, în această privință, cu o perfectă obiectivitate, ziarul „Universul” : „Declarațiile, pe care le-a făcut d. Dinu Brătianu, la Brăila, cu privire la naționalism și în special la drepturile românilor și la primatul muncii naționale, au găsit, nu numai aprobarea presei înstrăinate de stânga, care a combătut totdeauna cu înverșunare politica națională a conducătorilor partidului liberal din trecut, dar și elogiile sale. Această presă pretinde, că discursul d-lui Dinu Brătianu, în calitatea sa de șef al partidului liberal, este mai mult decât o „profesiune de credință” și decât un „memento’", — „o recomandație imperioasă”, ba chiar „o somație drastică”, adresată celor ce guvernează, ca și partidelor naționaliste, impuse de interese superioare politice !... „Știm ce înseamnă aceste elogii suspecte, pe care le aduce, cu acest prilej presa înstrăinată iudeo-comunistă, d-lui Dinu Brătianu, căruia îi atribue concepții politice ce depășesc, desigur, intențiile, ideile și sentimentele sale de bun român. Trebue să recunoaștem însă, că așa cum a înțeles d. Dinu Brătianu să vorbească, la Brăila, despre drepturile românilor și primatul muncii naționale, cu condițiile și rezervele ce le-a formulat acolo, au dat prilej presei înstrăinate, să se interpreteze așa cum convin elementelor străine și înstrăinate și într’un sens diametral opus doctrinei și programului partidului naționalliberal”. Și ziarul „Universul” opune interpretărilor perfide din Sărindar, care tind să angajeze declarațiunile d-lui Dinu Brătianu pe linia intereselor iudaice, texte categorice potrivnice din discursurile istorice ale lui I. C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, Palade. Partidul liberal nu poate fi, ceea ce susține „Dimineața” partid de „concordie socială” împotriva concordiei naționale. Partidul liberal nu poate să meargă, pe linia indicațiunilor presei galițiene de la noi, cari susțin, că „drepturile câștigate” prin presiuni și prin slăbiciunea noastră din trecut nu pot fi retrase jidanilor. Partidul liberal a făcut naționalism potrivit vremurilor lui, a realizat însă prea puțin, ca să persiste azi în sistemul evoluției lente pentru recucerirea pozițiilor pierdute ale românismului. De aceea se pare, că partidul liberal, neconvenindu-i ceea ce s’a rostit, cu prea multă ușurință la Brăila, cere d-lui Dinu Brătianu mai multă conformare la tradiția lui de naționalism fără transacții pe chestiunea jidovească. D. I. Cucu ] In vremurile acestea de sfâșietor materialism, este o bucurie să poți da veste lumii românești, că o revistă a putut să trăiască o vârstă așa de grea de anii bogați in rod trainic. Și poiate nu știu mulți dim acei cari trăiesc in orașe, că această revistă care a împânzit satele noastre, este scoasă pe cheltituMia Suveranului, adânc pătrunns de menirea slovei cinstite, ce trebue să dea lumină sufletului românesc, cât mai multă lumină. Dar Revista Albina, își trăește azi cei mai glorioși ani de fertilă activitate în viața sătenilor. Când otrava atâtor scrieri, vine să zăpăcească sufletele curate ale țăranului, slova „Albinei“ aduce cea mai prospătă credință in tot ce este bun, cinstit și sănătos. In fiecare săptămână, zeci de mii de exemplare din această foae pentru popor, trimite prim paginele ei cea mai caldă în sărbătare la viața de muncă și înfrățire ce trebue să domnească azi mai ales la noi. Căci „Albina“ este prietena tânărului școlar ca și a bătrânului gospodar, deoarece pe aripile ei de lumină, duce sfatul cel mai drept, pentru a întări în spiritul neamului nostru, credința în trăinicia lui, ca popor cu o soartă strălucitoare în lumea civilizată. M. S. Regele, când a luat hotărîrea măreață ca să dea țării acele biruitoare citadele cărturărești, care sunt „Fundațiile Regale“ s’a gândit in primul rând, să trimeată poporului dela sate, o revistă cuprinzătoare, încărcată cu pagini grele de învățătură bună Noi, nu aveam în acele clipe micii o gazetă populară ce ar fi putut să aibă rolul acesta anevoios dar de mare folos, care să meargă la inima țăranului, indiferent de credințele lui politice. A crescut din gândul regal „Albina“, care dela primul pas, a fost întâmpinată cu flori și chiote de bucurie, dela săteanul cel mai nevoiaș, până la acela care nu citise vreo publicație sau scriere românească. Din punga cea mai umilă, au fost scoși gologani strânși cu trudă și trimiși de îndată, pentru a primi foaea aceasta, azi atât de iubită de țăran. Și s’a mai întâmplat ceva, care pe de o parte te îmbuioșază, iar pe de alta îți dă putere de muncă și te îmbărbătează. Fiindcă unii dintre acei, cari se abonaseră la revistă, se temeau că dacă nu vor plăti la timp, nu vor mai primi revista „Albina“ trimeteau scrisori, scrise așa cum puteau ei, in care anunțau că prin poștă au trimis deocamdată.... 37 de lei, iar restul îl va trimete de îndată ce se vor înlesni. Și au fost alții cari au trimis și 16 lei, dar nici unul nu a rămas în urmă cu plata Vă închipuiți, de ce folos le este lor această foaie, dacă rupeau cu dinții, o sumunță așa de infimă. Se spunea că poporul nostru, nu citește, adică ar fi refractar civilizației. O spuneau acei cari, de pe safale și scaune capitonate, habar nu aveau de ce este capabil țăranul român. Refractar este, dar numai pentru lucrul prost și fără nici un suport moral și național. Țăranul își iubește țara și tot ce este românesc, dar detestă spoiala și vorba goală, care hodorogește de-a lungul drumului. A fost dat revistei „Albina“, întemeeată la 5 octombrie 1897 de un grup de profesori și scriitori, să aibă vot mare în viața culturală a poporului și să tragă drum larg de însorire în sufletele curate ale țării. Darul pe care M. S. Regele, l-a făcut neamului nostru, nu poate fi prețuit, în balanța prezentului, decât numai coborându-ne la sate, ca să vedem cum pe fiecare masă de gospodar — sărac sau bogat, „Albina“ stă chezășie a unei vremi noui, de înălțare spre culmea altei vieți. Cuprinsul revistei bogat, căci are 16 pagini, este rodul muncei cu fiecare zi a poetului D. Ciurezu, care împreună cu colaboratori pricepuți, robotește cu o adâncă dragoste zi de zi, pentru a fi așa cum a gândit-o M. S. Regele. De aceia, bucuria noastră este dublă, când revista „Albina“ a pornit pe al patruzecelea an, căci s’a dovedit o publicație de o nobilă ținută intelectuală și a pătruns adânc în massele poporului. De altfel o seamă de savanți străini (francezi, englezi, italieni, germani, cehoslovaci) precum și oameni de frunte din țările lumei, au depus omagiale cuvinte, pentru revista „Albina“, negăsindu-i nicăieri un rival, chiar în țările cu vechime în civilizația omenirei. Este o mândrie pentru noi, dar mai ales trebue să aducem omagiul nostru M. S. Regelui, care a făcut acest mare dar, pe lângă atâtea altele, țârii și neamului nostru. „Albina“ va trăi ani mulți, fiindcă ea trebue să ființeze, pentru sănătatea sufletească a săteanului ca și a orășanului. C. Dan Pantazescu f X ' * • v— Linii și puncte... Armonia Se spune că unul din fruntașii național-țărăniști din Ardeal ar fi făcut această declarație: „Nu ne mai interesează nimic din acțiunea și agitația conducerii centrale, fiindcă știm că nu va duce la nici un rezultat”. încolo e perfectă armonie în partidul național-țărănist. Duelul cifrelor între d-nii Mircea Cănescov și Virgil Madgearu s-a iscat polemică, pe chestiunea situației bugetare. Fostul ministru de Finanțe în guvernările național-țărăniste contestă cifrele actualului ministru al Finanțelor, susținând că în 4 ani liberalii înscriu un deficit de 4.441 milioane lei. E interesant, că d. Mircea Cancicov declară, că n’are de adăugat nimic la declarațiile sale și nici ceva de explicat la criticile d-lui Virgil Madgearu. Războiul cifrelor, ca și războiul ideologiilor, continuă precum se vede, adversarii rămânând fiecare pe poziția lui. Tot porcăite Agentul de confuzie și de provocare iudaică al lui Aușnit, nedemnul deputat și ofițer în rezervă, col. P. Petrescu, se căznește, într’o întrunire publică, pe undeva prin Oltenia, să dovedească lumei românești, că ticăloșia săvârșită mai demărzi față de I. P. S. La Patriarhul Miron al României, e altăceva decât o ticăloșie. Și spune col. Petrescu, că pentru a face isprava, pe care d. prof. I. Savin cum se cuvine în Țara Noastră, „a muncit la ea o noapte întreagă înainte de a o trimite”, ăsta, pe românește, se chiamă, că a stat o noapte întreagă cu picioarele la apă rece, și tot porcărie a ieșit din proza prietenului d-lui Gr. iuman și a lui Max Aușnit. (Urmare fn pagina Sa). ..m Din timpul războiului pentru întregirea neamului Cazul colonelului Sturdza — Cine era Sturdza. De ce a trădat. Rătăcirea lui — de V. P. Râmniceanu VIII Trădarea colonelului SturdzaR constitue una din cele mai dureroase pagini ale răsboiului nostru. Ca un colonel, comandant de divizie, fiu de boer de viță veche și de fost prim ministru al țării in diferite rânduri, să-și trădeze țara este un caz unic în istoria marelui răsboi la toate națiunile în afară de Rusia și Austro-Ungaria, unde asemenea trădări erau explicabile prin sentințele centrifugale ale diferitelor naționalități. Colonelul Alexandru D. Sturdza era unicul fiu al fostului șef al partidului liberal, Dimitrie Strudza, mort în preajma răsboiului mondial. Educația toată și-a făcut-o în școlile militare din Germania și, terminându-și studiile, a servit câțiva ani într-un regiment de gardă din Berlin. In armata română a trecut cu gradul de locotenent, înaintând repede și cu câțva ani înainte de răsboi îl găsim colonel și comandant al școalei militare de infanterie din Dealul Spirei, dându-și multă osteneală, să dea armatei ofițeri capabili și conștienți de îndatoririle lor militare. In prima parte a răsboiului, Sturdza a comandat mai întâi o brigadă, apoi o divizie, dând dovadă de bravură și pricepere militară, comportându-se tot timpul spre deplina mulțumire a superiorilor săi. Retrăgându-se trupele noastre în Moldova, a rămas pe frontul Mărășești — Târgu Ocna armata a II-a comandată de generalul Averescu, tot restul frontului fiind apărat de ruși. Intr’unul din sectoarele armatei generalului Averescu se găsea colonelul Sturdza comandând o divizie. Intr’o bună zi din ianuarie, Sturdza dezertează, înohit de aghiotantul său locot. de rezervă Wachmann și de locot. colonelul Crăiniceanu. Cel din urmă este prins în momentul când se înapoia în liniile românești, aducând cu el manifeste, în care soldații din divizia Sturdza sunt îndemnați să treacă cu toții la inamic. Crăiniceanu este arestat și, găsindu-se asupra lui dovezile trădărei sale, a fost trimis în fața unei Curți marțiale, care l-a condamnat la muncă silnică pe viață. Sentința a fost însă casată și judecat de altă Curte marțială, trădătorul a fost de astădată condamnat la moarte și executat chiar pe locul unde comisese trădarea. Sturdza se găsea în timpul acesta de partea cealaltă a baricadei, așteptând trecerea diviziei să o dea plocon în mâinile germanilor. Trupa însă nu a imitat exemplul comandantului ei și Sturdza, după câteva zile de așteptare zadarnică, a plecat la Berlin. Un soldat alsacian din armata germană, trecut de bună voe în rândurile noastre, povestește în interogatoriul ce i s’a luat la Cartierul general, că, într’o seară, era sergent, a fost avizat de șeful său, că a doua zi dimineață, la ora 4, să se afle cu plutonul la un punct anumit, pentru a asista și a primi, împreună cu alte trupe, cu muzica în frunte, în rândurile germane o întreagă divizie românească. „Comandantul diviziei, complectase ofițerul neamț ordinul, se află de 24 ore în rândurile noastre“. „Executând ordinul — continuă alsacianul declarația sa — am așteptat toată ziua, la locul indicat, însă n’a venit nici un singur soldat român necum o divizie“. ”Pe când noi așteptam — mai spune el — un grup de ofițeri, printre cari unul în uniformă românească, am aflat în urmă că era comandantul diviziei, a așteptat și el în apropierea noastră. Ne-am întors pe înserate singuri, după cum plecasem“. Despre petrecerea colonelului Sturdza pe frontul de la Soveja mai cităm următoarea mărturie a căpitanului Pârâianu din reg. 155 iunf. Acesta scrie în memoriul său : „In pădure întâlnesc o țigancă, de o deșteptăiciune uimitoare, cu numele de Vodca. Ea ne dă informațiuni prețioase și ne povestește cu mare amărăciune, că a văzut în cursul lunei Ianuarie sau Februarie un colonel în uniformă românească plianbându-se pe pozițiile de la Soveja însoțit de ofițerii germani. „Ii știa chiar numele, zicând că era colonelul Sturdza. N’am vrut s’o cred siguranța cu care descria insă toate detaliile dezertării colonelului cu aghiotantul său, afrmând că a încercat să trimită pe frontul român 40 de prizonieri în scop de propagandă, și blestemele cu care Voica însoțea povestirea trădărei colonelului, au început să mă convingă și pe mine să mă facă să regret, că mi-a fost primul meu comandant de companie în școala militară“. 4. Trădarea lui Sturdza nu trebue atribuită unui interes material. El a trădat dintr’un patriotism rău înțeles, grefat pe simpatia pentru Germania câștigată în școlile de la Berlin, ceia ce de altfel nu poate constitui cea mai mică scuză. Sturdza vedea posibilitatea că Româniaă să fie împărțită între Rusia și Austro-Ungaria și Puterile centrale. A trecut astfel la dușmani ca să împiedice un asemenea dezastru, sperând că examplul lui va fi imitat de divizia comandată de el și poate și de altele.