Ţara Noastră, februarie 1938 (Anul 16, nr. 1561-1572)

1938-02-01 / nr. 1561

ANUL xvn No. 1561 1 Suveranul țărănimii S. Regele a acordat scriitorului englez Hec­tor Bolitho un mare interview care a apărut în ziarul „Sunday Express“. Cu acest prilej Suvera­nul a făcut unele declarații foarte importante în legătură cu înalta Sa grijă pentru poporul româ­nesc. Dar ceea ce trebue, mai ales, să fie reținut din acest interview este marea iubire pe care o are M. S. Regele pentru țărănime. Simți în cuvintele regate cum bate o inimă fierbinte pentru cea mai numeroasa clasă românească și cum se desprind gândurile Sale de viitor, pentru tot ce se va face pe seama harnicei noastre țărănimi. „Interesul meu cel mai de seamă, a spus Suveranul, este pen­tru țăranii români. Timp de 600 de ani și-au apă­rat libertatea față de invadatori. Caracterul țăra­nilor români este una din preocupările mele cele mai importante ca Rege”, iar mai departe, în fa­ța întrebării: — „Și dacă n’ați fi Rege? —. „Cred că aș fi fost învățător”, a răspuns Suveranul. Din aceste calde cuvinte oricine poate să-și dea seama de însemnătatea pe care o are țărăni­mea in preocupările Suveranului, cum și de soli­­tütudinea M. S. Regelui pentru muncitorul brazdei râbânești. Sunt pare că două destine cari au mers împreu­nă pe acelaș drum totdeauna și care nu s’ar mai p­utea despărți nici­odată. Cine cunoaște istoria aționala poate pricepe taina acestei legături. Voivozii noștri, pe vremuri când nu exista nici burghezie și nici populație orășenească stabilă, se întâlneau, în zilele lor de bucurie ca și în clipele de tristețe, cu eroii anonimi aproape ai plugului, cu această aristocrație agrară, demnă și curată, a ră­zeșilor de altădată. Mândria răzeșilor, ca și tăria voivodală erau două lumi care se proec­au armo­nic și unitar în împrejurările timpului. Deosebita atenție pe care Suveranul nostru de astăzi o arată față de țărănime descinde, s’ar spu­ne, din poruncile istoriei și din această dragoste reciprocă, perpetuată peste veacuri până în clipa de față. Dar grija Suveranului față de țărănime pornește și din alte chibzuieli. Satul, pe care M. S. Regele l-a prezentat atât de strălucit la Academia Română, este singurul zăcământ de energie româ­nească și împrospătare cu elemente pure și , vâr­­tolise, a centrelor urbane. Burghezia noastră­­ este încă foarte aproape de punctul ei de plecare, sa­tul. La temelia statului stă puternică și neclintită clasa țărănească, monarhică din naștere, iar i­­dealul ei politic este Regele care conduce. Cele două mari valori naționale: Regele și ță­rănimea se ostenesc laolaltă să dea țării străluci­rea la care are dreptul. 2noiannan0aEi0DnnnnanDnanDnanaEiQODnnnnnonaDnnaD!aaaaaapaiaE Normele morale In manifestul pe care partidul introducând în el deputați jidevi național-țărănist l-a adresat țarei în vederea alegerilor, aproape nu este rând în care și n­u întâlnim cuvântul morală. Norme morale, ținută morală, viață morală, mo­ralitate politică și socială.... Ai crede că este vorba de o predică rostită de un cucernic pa­ter, care a renunțat de mult la grijile cele lumești și, închinân­­du-se cu totul vieței duhovni­cești, vorbește celor dornici de pocăință despre vanitatum vani­­tas. Și doar este vorba de un ma­nifest prin care se cere poporului să-și dea votul pentru oameni, pe cari i-am văzut lucrând, i-am vă­zut ce preț au pus pe morală, i-am cumpănit în ipostaza așa de înjositoare „legați de gât cu lan­țul de aur al jidovilor după cum așa de plastic îi caracterizează pă­rintele Moța. Redactorii manifes­tului făceau foarte bine dacă ar fi deschis cartea de fabule a ce­lui ce a scris Toporul și Pădurea. Ar fi citit povestea lupului și a vulpoiului moralist și ar fi ocolit un cuvânt care, venit de la dânșii, trezește sau indignare, sau ilari­tate. Oricât ar fi de iertător acest popor românesc, sunt la activul moraliștilor democrați păcate cari nu se uită. A veni la cârmă flu­turând înaintea neamului de plu­gari flamura țărănistă, pentru ca apoi, în mod criminal, să dai jl­dovilor pământul luat prin expro­priere dela proprietarii români, este credem un procedeu pe care numai morala democrată îl admi­te. A da iama în bunurile statu­lui, a te înconjura de samsari și de contrabandiști din neamul lui Iuda pentru a devasta codri și a-ți bate joc de munca țăranului, pare c’ar fi cam alături de mora­litate. La care capitol să înregis­trăm procesele ce mai sunt și a­­cum în curs cu traficurile de in­fluență, cu sperțurile înmânate în latrine, cu înarmarea țarei ? Morală ? Cine a dat pământul Basarabiei pentru colonizarea ji­dovilor ? Cine a dat pământul Ca­­drilaterului la străini? Cine spurcat parlamentul românesc, aleși prin înșelarea bunei credințe a bietului țăran ? Morală ? Șoaptele desmetece, insinuările și murdarele bălăcăriri debitate de toți nespălații la a­­dresa Capului Țârei, din ce ofi­cină au pornit ? Dar o frază care mărturisește adevărul, în manifestul monu­ment al platitudinei: „Poporul ro­mân nu e dornic de robie, iar ță­ranul român abia a scăpat de șer­­bie“. Da. Abia a scăpat de șerbia ji­dovească, pe care i-au pus-o după gât democrația necinstită. A tre­buit să vie partidul Național-Creș­­tin să’l scape. Cei lpgați de mâini cu lanțul de aur al jidovilor s’au temut de stăpânii lor să se atin­gă măcar de cârlionțar de la tâm­plele lui Tischler. Și acest popor curățit de voiala paraziților știe cine l-a mântuit de peire. Credincios al crucei lui Hristos, va arăta că știe să-și facă datoria către binefăcătorii săi. Laokoon * Izbânda de la Geneva v­ensmul Ligii­i Națiunilor a aa­ câștig de cauză României în che­stiunea reclamațiilor jidănești. In or­dine politică și diplomatică, acesta este o mare izbândă realizată, pe seama țării, de d. Istrate Micescu, ministrul nostru de Externe. In ce constă această izbândă ? Mai întâi, d. Istrate Micescu a fă­cut acolo dovada, că rassa marilor diplomați n'a început în România cu d. N. Titulescu pentru a se sfârși tot cu d. N. Titulescu. Impresia pe care a făcut-o în lumea diplomatică d. Istrati Micescu a fost dintre cele mai măgulitoare pentru d-sa, iar pen­tru poporul român, pentru inteligen­ța și cultura lui, pentru mândria lui legitimă, o adevărată revelație. Un succes diplomatic este condiționat de complexul de forțe și dificultăți, care trebuiesc înlăturate, de con­junctura în care s'a produs tema în discuție și, desigur, de valoarea re­surselor personale ale diplomatului, de tactul și puterea lui de convin­gere. Cu atât mai mare este meritul d-lui Istrate Micescu, cu cât d-sa, re­prezentant al unei țări relativ mică, își asuma pentru întâia oară greaua răspundere de a înfrunta și de a în­vinge o indefinită dar tenace atmos­feră de ostilitate. In adevăr, în momentul când mini­strul nostru de Externe descindea la Geneva, situația României nu era de loc ușoară. Două mari puteri interve­niseră în favoarea iudeilor, iar la Liga Națiunilor forțele internaționalei iudaice manevrau să ne situeze în poziție de acuzați. In aceste împre­jurări, d. Istrate Micescu a desfășu­rat o laborioasă activitate pentru a convinge, pe de o parte, că ceea ce se petrece în România este perfect normal și nu poate fi temeia de nicio alarmă, iar, pe de altă parte spre a înlătura pretenția de urgență a plângerilor iudaice, cari tindeau tocmai să obțină, prin această pro­cedură bruscată, un­ certificat pentru tema alarmistă a internaționalei iu­daice. Și a isbutit. D. Istrate Micescu se întoarce victorios la București. Incă­­odată și poate în forma cea mai ca­tegorică, Alianța israelită universală iese înfrântă în luptă cu noi. După afirmațiunile ziarului parisiah „Le Temps" doi delegați ai coaliției mondiale evreești, d-nii Peretzweig și Tarblum, au stat în permanență la Geneva, pentru a obține punerea în discuție cu urgență a plângerilor iu­­dee. De aici de la noi a plecat la Paris, înainte de plecarea d-lui Is­trate Micescu la Geneva, d. dr.­­­­ilderman, președintele Uniunii evrei­lor din România (nu români, cum se intitulează pretențios și alterativ) și se găsește încă în străinătate, unde agită împotriva țării, împreună cu Șmil Honigman și alți jidani, pe cari îi știm. Au crezut jidovii, că mai pot să se opună curentului naționalist al vremii și că le va reuși încă o dată să determine o acțiune de imixtiune în treburile interne ale României. Au crezut, că falsul umanitarism cu care își ascund tendințele lor absurde de dominație universală mai pot an­gaja popoare mari împotriva altor popoare mai mici. Au crezut, că in­trigile lor pot naște adversități ideo­logice din care ei să tragă foloase. Ideea de drept a suveranității na­ționale a fost adaptată ca principiu de bază în discuțiunile de la Socie­tatea Națiunilor. Poporul iudeu va fi astfel nevoit să înțeleagă, că insi­stând pentru menținerea poziției lui false de până acum se pune în stare de inferioritate, se exclude din concertul popoarelor lumii și decade din orice pretenție de suveranitate. Faptul, că delegații coaliției mon­diale evreești au fost tratați ca re­clamanți fără calitate, confirmă noua orientare a Ligii Națiunilor, care este orientarea ei cea justă și care o si­­tuează în rolul ei firesc. D. I. Cucu 8 PAGINI 2 LEI Taxa poștală plătită In numerar conform aprobării Direcț. Generale P, X, T. cu Nr. 16.510/938 Marți 1 Februarie 1938 Organ al partidului Național-Creștin _ BIROURILE: STR. BELVEDERE 6, ET. V­­­ondator : Octavian Goga | Tel. Direcția 5.58.95, Redacția 5.56.83, 4.19.33 Administrația Abonamentul: 600 lei pe an; pentru învățători, studenți și săteni 400 lei anual; 200 lei pe 6 luni ; 100 lei pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei anual. Director: I. N­. Sofien ____­301 Aniversarea Germaniei national socialiste Germania sărbătorește cinci arti de la înscăunarea regimu­lui celui nou național-socialist în persoana conducătorului ei­­e Adolf Hitler. Intr’acest răstimp, relativ foarte scurte, ea a înfrânt greu­tăți, a restaurat ordinea inter­nă și, mai presus de orice, a sfărâmat blocul comunist, care amenința liniștea Europei. Va trebui să mai treacă multă vreme pentru ca atât continentul nostru, cât și păr­țile celelalte ale lumii, solida­re la o aceeaș cultură, să re­cunoască deplin opera făptui­tă de Hitler. Acest om a fost providențial pentru neamul său. El s’a ridicat tenace din straturile muncitoare, pe u­­merele lor vânjoase s’a spri­jinit tot timpul cât a luptat eroic până a pus mâna pe pu­tere, și până în ziua de azi sp.a răni îîl­­or crefiincio­s Lumea atât din Apus cât și din Răsărit se obișnuise, îna­inte de marele răsboiu euro­pean, cu tipul de socialist care se face că luptă pentru ne­voile muncitorimii și împotri­va burgheziei, până ce el par­­venea în rândurile acesteia. Iar după răsboiu, noi am cunoscut acelaș tip transfor­mat, în felurite țări, în comu­nist care vrea răsturnarea în­­tregei așezări sociale și poli­tice naționale. Hitler a pus capăt amândo­­ror acestor tipuri de așa ziși socialiști, și a creat omul nou care își închină viața reven­dicărilor muncitorești, dar fă­ră ca, pentru aceasta, să în­ceteze a-și servi patria sa. Programul său nazist pro­­germanic poate să contrazică naționalismele altor țări îm­prejmuitoare sau îndepărtate. Dar omul pe care l-a reali­zat dânsul, în opoziție cu cel vechi , liberal, democrat, so­cialist sau comunist, nu este, pentru aceea, mai puțin o cu­cerire a civilizației europene. Astfel, la serbarea Germa­niei nu ia parte numai popo­rul german, cuprins între ho­tarele celui de al treilea im­periu, ci întreaga civilizație și cultură care au fost salvate de Hitler de la prăbușirea lor în neantul comunist. In cinci ani de zile această țară, datorită lui Adolf Hitler, a făcut dreptate muncitorimii, dreptate pe care în zadar i-o făgăduiseră regimurile demo­cratice. In cinci ani de zile ea a re­venit la conștiința națională pe care aceste regimuri o în­­năbușiseră atât în rândurile muncitoare cât și în cele ale claselor conducătoare. Azi Germania este un popor unitar în muncă și o națiune unică în suflet de la un hotar al ei la altul. Rând pe rând rămășițele trecutului care o fărâmițau, fie pe provincii sau pe muni­cipii medievale, au fost înlă­turate din calea unității na­ționale, care azi este biruitoa­re pretutindeni. România este un popor cu trecutul și destinul ei aparte de cele ale Reichului germa­nic. Ceea ce prețuim noi, popo­rul român, în uriașele trans­formări lăuntrice ale poporu­lui german, este îndemnul pe care l-a dat acesta tuturor na­țiunilor de a-și afirma ființa etnică. Drept urmare a acestui în­dreptar, Hitler a avut curajul ca, în disprețul falsei ideologii umanitariste, să-și curețe țara de penetrațiile iudaice, care-i falsificau imaginea ei genuină. In România mică, profeso­rul A. C. Cuza, în România mare d. Octavian Goga au vă­zut, pentru neamul nostru, a­­ceeaș primejdie evreească, în creștere continuă, și de pro­porții mult mai mari decât în al treilea Reich. Triumful lui Hitler a în­demnat un câștig principial de cauză pentru d-nii Cuza și Goga. Măsurile conducătorului ger­man au spulberat dintr’odată calomniile oficinei evreești la adresa curentului naționalist din România, pe care îl în­fiera, în presa ei mondială. Ele au înlesnit simțitor ca opera guvernului Goga să nu apară în străinătate drept o persecuție de rasă, ci un act de civilizație națională. După cei cinci ani de gu­vernare național-socialistă, ni­meni nu se mai indignează peste hotare de hotărîrile pe care le ia guvernul român na­­țional-creștin. Sub aceste perspective, Hit­ler și Germania național-so­cialistă au făcut un real ser­viciu tuturor popoarelor creș­tine care se împărtășesc din acelaș patrimoniu de cultură și civilizație real umană. D. HITLER Ci vei, de când toți strigă Izbândă Nu mai pot lua cinci sute la sută dobândă! Revizuirea din Vechiul Regat de MIRCEA BOBEȘ Situațiunea evreilor din Vechiul Regat din punct de vedere al cetă­țeniei este următoarea: Până la Decretul Lege 2085 din 28 Mai 1919, evreii chiar născuți în ța­ră nu se bucurau de cetățenie afară de aceia, cărora prin legi speciale li s-au acordat drepturile cetățenești. Ca o consecință a păcei, datorită unor împrejurări asupra cărora nu insistăm, s’au acordat aceste drepturi în massă tuturor evreilor născuți în țară, sau născuți întâmplător în stră­­inătate, dar din părinți așezați în țară. Procedura prevăzută de Decretul Lege a fost foarte sumară, și tot foarte sumar a fost aplicată. O simplă cerere adresată judecăto­riei de care aparținea noul cetățean era suficientă. Nu era nevoie să alăture nici mă­car actul de naștere, afirmațiunea pe­tiționarului că s’a născut în țară, fi­ind, îndestulătoare. Judecătoriile nu erau obligate să facă nici un fel de cercetare, ci tri­­mitea și tablourile formate parchetului care trebuia să facă cercetări, pentru a putea eventual să se opune la în­­cetățenire. Parchetul, cum era și natural, nu a făcut cercetările prin membrii lui, ci le-a făcut prin organele auxiliare, poliție și jandarmi, cari iarăș nu mai insistau în a arăta modul cu totul sumar în care au făcut aceste cerce­tări. Este cu totul surprinzătoare ușu­rința care s’a pus la legiferarea aces­tei importante, chestiuni, care oricât s’ar zice că a fost impusă de anumi­te considerațiuni externe, totuși tre­buia privită în mod mai serios. Lucrul s’ar explica poate prin a­­cela că Decretul Lege 2085 s’a alcă­tuit imediat după răsboiu, când en­tuziasmul și bucuria biruinței ne-au făcut mai toleranți decât se cuvenea și prea puțin prevăzători, și prin a­­ceia că guvernul din Mai 1919, nu a avut momentul prielnic de a cugeta (Continuare în pag. ll­ a) (Continuare în pag. ll-aX I. Lupaș: Paralelism istoric de Bucur Țincu Nu demult ne-am ocupat de două lucrări ale d-lui prof. I. Lu­­paș apărute în cursul anului tre­cut : Probleme școlare“ și „Isto­ria unirii Românilor“. Scriind despre aceste admirabile cărți, una de preocupări didactice iar alta de sinteză istorică neîncer­cată încă la noi, relevam activita­tea fecundă a d-sale, care cu fie­care an care trece, adaugă la și­rul valoroaselor sale cărți, scrieri no­i și pline de interes. Noul volum apărut la sfârșitul anului 1937, intitulat „Paralelism istoric“ confirmă constatarea noastră, fiindcă el adaugă o ve­rigă nouă la o lungă și prețioasă serie de lucrări. El cuprinde adu­narea unui mare număr de arti­cole publicate în ziare și reviste timp de 30 de ani de la 1907 până astăzi. In acest vast ciclu istoric s’au petrecut atâtea evenimente esențiale, încât însemnarea și co­mentarea lor prezintă un deosebit interes. Fața lucrurilor s-a schim­bat radical în 30 de ani, astfel că o comparație între ele și azi este utilă din multe puncte de vedere. Din acst motiv, d. prof. L Lupaș a intitulat volumul său „Parale­lism istoric“, fiindcă el însem­nează oglinda epocii dinainte și de după război și posibilitatea de comparare dintre ele. Comparația este în istorie o metodă foarte mult utilizată pentru apreciabi­lele ei rezultate, căci oricât ar fi de ireversabil cursul timpului, fe­nomenele prezintă totuși analo­gii, cel puțin formale dacă nu de conținut. Volumul copios al d-lui prof. I. Lupaș, începe cu articolele publi­cate în epoca maghiară. Ele sunt o analiză necruătoare a șovinis­mului unguresc pe cart-l dema­scă fără cea mai mică teamă sau menajament. Este de mirare că aceste articole — scrise dealtfel cu multă documentare și obiec­tivitate — nu i-au provocat au­torului încurcături mult mai gra­ve decât cele pe care le-a avut. Autorul a fost condamnat la în­chisoare de trei luni pentru arti­colul „Toate plugurile umblă“, articol frumos și just, dar fără cea mai mică urmă de „îndemn la instigație“ așa cum a fost califi­cat. Mult mai dureroase pentru unguri sunt părerile citate de d. prof. I. Lupaș din autorii nemți, în care poporul maghiar este executat în mod sângeros. „Za­darnic vom căuta câteva pietre — spune Franz von Löhrer — cu care să fi contribuit Maghiarii la marele edificiu de progres al o­­menirii. Nu există o singură idee de cultură — fie în domeniul ju­ridic, militar sau de stat, în re­ligie și morală, în artă și știință, sau în oricare alt domeniu — care să fi pornit de la Maghiari luându-și drumul spre omenirea civilizată“. Citatul este mult mai lung dar nu-l putem reproduce în între­gime aici. El este un răspuns foarte dureros pentru orgoliul maghiar pe care-1 demască în mod definitiv. Cu asemenea iz­voare istorice documentate — deci fără subiectivitate — răs­pundea d. prof. I. Lupaș șovinis­mului maghiar care spune despre noi Românii că suntem o rasă inferioară. Cu argumente de ace­iași natură a distrus d-la mitul „culturii patriotice maghiare“ pentru care totul era maghiar sau vrednic de maghiarizat. Când privim înapoi epoca acea­sta de luptă și frământare, de șovinism maghiar și iredentism a naționalităților oprimate, ne dăm seama că oamenii acelui timp au fost niște luptători plini de curaj și de demnitate. Articolele d-lui prof. I. Lupaș îți provoacă un sentiment de admirație și stimă pentru scrisul său care nu era altceva decât o­­ mare îndrăzneală într-o epocă de persecuții și into­leranță pentru Români. Atitudinea d-lui prof. I. Lupaș pe care o relevă articolele sale — și care era aceea a tuturor națio­nalităților din imperiul habsbur­­gic — nu este de ură și aversiune față de Unguri ca popor. Ea era un protest împotriva imperialis­mului unguresc, nejustificat și absurd pentru o națiune care nu putea să-l exercite. Ungurii voiau să domine toate popoarele nemaghiare obligân­­du-i să se simtă unguri ca suflet și cultură. De aici toată intole­ranța lor, închiderea multor școale, suspendarea ziarelor și întemnițarea conducătorilor. Po­porul maghiar era odios în șovis­­mul și imperialismul lui asupra unor națiuni care-l refuzau. Su­fletul maghiar este incapabil de universalitate și tendința lui de a se impune altor popoare era o si­luire a vieții și dreptului lor la libertate. împotriva acestei tendințe au luptat toate naționalitățile opri­mate. Articolele d-lui prof. I. Lu­paș sunt izvorîte din atmosfera acestei lupte care a fost foarte veche căci spune d-sa referin­­du-se la istoricul austriac Redlich „că teama de o apropiată prăbu­șire și dezorientare a acestui im­periu cel puțin de la jumătatea secolului XVIII-lea nu a dispărut nici o clipă din sufletul cărmui­­torilor lui“ (p. 365). Multe din articolele d-lui prof. I. Lupaș se ocupă cu situația mi­norităților maghiare dela noi, creiată după război — ce minu­nat paralelism istoric­­ — combă­tând mentalitatea celor cari au rămas la vechile idei ale refacerii Ungariei în vechea ei formă. Ire­dentismul maghiar este din acest motiv o absurditate, deoarece vechea Ungarie s-a prăbușit ca structură istorică și nu va mai putea să se refacă niciodată, iar pe de altă parte situația minori­tăților de la noi este incontestabil mai bună decât aceea de sub epo­ca maghiară. Comparația făcută adesea de d. prof. I. Lupaș este foarte concludentă mai ales că %

Next