Țara, iunie 1941 (Anul 1, nr. 41-66)

1941-06-11 / nr. 48

% TARA »ŢARA« CULTURALĂ O carte pe zi Cartea biruinţelor Acum trei ani, cunoscutul scriitor creştin d. I. Gr. Oprişan, a fost în­demnat de I. P. Sf. Mitropolit Ni­colae al Ardealului sa alcătuiască o carte de documentare asupra expe­rienţelor de înoire sufletească prin Evanghelia lui Hristos, încercate de membrii frăţiei misionare „Oastea Domnului“. „Cartea Biruinţelor“, rodul acestei sugestii vlădiceşti, este o impresio­nantă mărturisire despre biruinţa lui Hristos în viaţa primenită a ostaşilor Domnului. Sunt istorisite aci, în cuvinte de­ o cuceritoare simplicitate şi sinceritate, nenumărate întoarceri de pe povâr­nişul fărădelegilor la calea sfinţeniei creştine. Valoarea acestor spovedanii este cu atât mai mare, cu cât înşişi convertiţii au cuvântul în paginile cărţii, d. I. Gr. Oprişan mărginindu-se numai la selecţionarea şi gruparea pe categorii a experienţelor lor reli­gioase. „Cartea Biruinţelor“ este o adevă­rată revelaţie a paşilor lui Hristos pe drumurile desfundate ale sufletului românesc­­ şi o mărturie a râvnei misionare de care sunt însufleţiţi slu­jitorii altarelor străbune. Oameni cari mergeau orbiş înspre pierzanie, au făcut dintr’odată calea întoarsă, în­­dreptându-se spre limanul vârtuţilor. Unii dintre ei, din banii pe cari altă dată îi asvârleau pe băuturi şi pe­treceri vinovate, şi-au întemeiat go­spodării model; alţii au învăţat carte, la bătrâneţe, ca să ajungă să poată sloveni cărţile de zidire sufletească ale „Oştii Domnului“, în frunte cu Biblia. Demnă de remarcat este atmosfera curată în care decurg nunţile ostă­şeşti. Băuturile spirtoase au dispărut de pe mesele de ospăţ. In locul glu­melor nesărate, se aud cetanii din Sfânta Scriptură, poesii şi cântări re­ligioase executate cu vocea sau cu diferite instrumente muzicale. Un­deva, miresii i s’a făcut cadou de nu o Biblie iar mirelui, crucea pe care a prigonit-o când înnota în apele tulburi ale învăţăturilor bap­tiste. Am mai putea continua, dacă ne-ar îngădui spaţiul. Dar o asemenea carte trebue citita în întregime, tocmai pen­tru că lectura ei îţi rupe inima. Chemări din moarte De pe streaşină veşniciei picură moarte Pe suflete şi pe inimi ca într’o carte Şi simt dospite marile chemări în vine Cum mă îngenunchie şi cum păşesc peste mine. De dincolo, din moarte aud însingurările La porţile sufletului cu chemările Şi nu mai răspund din cetatea trupului ani Cu răsunetul de patimi vândute pentru bani. Mas veştejite de plecări târzii grădinile, Că’n ochii putrezi de pământ se sting luminile Şi sufletul în luntrea inimii să poarte Chemările pământului, chemările din moarte. Virgil Nistor Jrdsteţe Nu mai plânge­ ca să vie Vântu ’n codri, să ni-i frângă Și n pustiuri n’o să fie Nici-o frunză să mai plângă... Fulgerile 'n vijelie Străpungând întinsul verii. Izbucni-vor, măi, bădie. Cu răsunetele zării. Parcă nu mai sunt ţăranii. Bucuroşi■ ca altădată... Le-au îmbătrânit bălanii Și li-e fruntea încruntată. Nu mai poartă nimeni fia. Nici opinca şi sumanul. Mulţi îşi vând copilăria Pe la târguri, slugi cu anul. Limpede şi lină soră. Apa tristă ne descântă. Nu mai joacă nici-o horă. Nici-un fluer nu mai cântă ... Dar în vremea liniştirii Viforelor ce vor trece. Va surâde amintirii. Un amurg înalt şi rece. Şi aprinsă ca o lună Prin seninătăţi de seară. Blând va răsări şi bună. Sfânta noastră veche Ţară... Florin Dumitrana Socotească cine vrea istoria ca o ştiinţă universală. Ea nu e ni­mic în realitate dacă nu e oţelirea voinţei unui neam întreg pe linia marelui destin. Fără istorie nu se poate zămisli o istorie nouă. Trecutul are două dimensiuni morale: una a umilinţelor, care ne învaţă revolta împotriva lor. Cealaltă a măririlor, care ne dă măsura a ceea ce trebue să fim. Dacă nu ne învaţă răzbunarea umilinţelor şi cultul gloriei, istoria nu are nici un înţeles. NICHIFOR CRAINIC (în cartea „Ortodoxie şi Etnocraţie“, pag. 242) Neagu Rădulescu, TURNUL BABEL Bucureşti, „Cugetarea“. „Flăcăii de altă dată s’au maturi­zat şi nu mai scriu articole despre ..generaţie“. Li-e frică probabil să declare că au sărit pârleazul celor treizeci de ani şi opera lor cântărită cu a înaintaşilor e în deficit“. Aşa caracterizează Neagu, de data asta fără glumă, generaţia sgomotoasă a literaţilor de după războiul din 1914. Am desprins această frază din­­Tur­nul Baiel“ tocmai pentru a sugera fondul profund serios pe care creşte ironia arzătoare şi totuşi nerăută­­cioasă a caricaturistului în desen şi cuvânt Neagu Rădulescu. Fără în­doială mult râs şi multă bună dispo­ziţie cauzează ultima sa carte, „Tur­nul Babel“ cititorului. Cafeneaua scriitoricească a Bucureştilor, ajunsă in bătaia săgeţilor acestui Ulise de­formant al liniei aparente în sensul comicului ce zace latent sub masca cea mai tragică, este tratată tot aşa de fără milă ca odinioară adunătura de peţitori ai Penelopei. Ai impresia că Muza — această Penelopă curtată şi greu accesibilă — a lăsat genera­ţia să petreacă, fără să-i atragă a­tenţia că timpul trece şi vine ziua socotelilor. De­sigur nu numai , tinerii“, adecă cei trecuţi de pârleazul celor treizeci de ani şi ale căror nume le vedem azi prin vitrine şi reviste, sunt luaţi în răspăr, ci şi vechile glorii, cu co­roane de paie pe frunte ale genera­ţiei trecute, care pe vremea ei a fost la fel de sgomotoasă, este plimbată, sine ira­sed cum studie, prin zodia săgetătorului. Insă generaţia tânără de scriitori şi de scriitoare bucureş­­tene, incluzând în parte şi tagma ac­toricească este aceea care se bucu­ră, ca să zicem aşa, de partea leului, a unui leu pus de Neagu să facă fru­­mos la circ, în faţa publicului. Nu-i strică acestei generaţii nespus de dispusă a se lăuda pe sine, de parcă n’ar vedea-o nimeni. Fireşte nici a­­cum nu are să se lase intimidată de spiritul şfichiuitor al umoristului. ..— Ei, lasă. Nu ştim noi? Aşa e prie­tenul nostru Neagu. Glumeşte... In fond tot noi sântem.“ In fond tot ei sunt, dar te întreb, cum în fond poate şi Neagu întreabă, ce? Se spune că tipograful nu putea lucra de râs când culegea „ Sufletele moarte“ ale lui Nicolae Gogol. Puş­­chin a râs şi el mult citind opera prie­tenului său, a celui mare umorist rus. Dar până la urmă nu s’a putut stă­pâni să nu ofteze. Ce tristă este Ru­sia noastră. Poate că şi la noi se va găsi, nu un Puşchin — asta nu e treabă uşoa­ră! — dar câte un cititor cinstit, care după ce s’a amuzat bine cu scrisul şi caricaturile din ,,Turnul Babel“, să înceapă a se gândi la mizeria sufle­tească a generaţii de intelectuali ce a crescut pe maidanul social al vieţii noastre de după războiu până în preajma amarelor zile de azi. De­sigur nu este intenţia acestor rânduri de­ a desvolta amărăciunea ce se ascunde sub coaja de glume în cartea lui Neagu. Totuşi merită, să fie subliniat acest aspect al ei pentru ca cititorul să nu treacă, orbit de spi­rite şi caricaturi, prea uşor peste fon­dul serios pe care Neagu îşi coase umorul de calitate, devenit corb alb în epoca noastră acefală. Dacă n’ar fi evidentă în ,Turnul Babel“ şi a­­ceastă lature de seriozitate, dacă to­tul s’ar reduce la glumă şi calambur în sensul artei pentru artă de sigur că n’ar fi nevoie să se stărue la o temă, care în aparenţă ar trebui să fie străină de intenţiile unui carica­turist. Am preferat însă, de altfel fără risc de exagerare a pune greutatea pe aspectul de latentă tristeţă impli­cit scrisului lui Neagu. De­sigur şi el, cu toată blândeţa şi buna lui ma­nieră, nu poate câteodată să-şi stă­pânească revolta, acest corelat al tri­steţii, iar atunci cum nu face parte din categoria agresorilor cu bâta, preferă s-o înlocuiască pe aceasta cu batjocura. Octav Şuluţiu, într-o notă din­­Tribuna Literară“, mi se pare că şi-a exprimat intenţia de a-l trage pe Neagu de ureche pentru aceste săgeţi cu vârf de venin, pe care le aruncă unora şi altora din generaţiile cafenelei scriitoriceşti. E un gest în­tre prieteni, care totuşi, cel puţin fi­zic l-ar durea pe autorul ,,Turnului Babel“ şi care l-ar provoca la rân­­du-i să facă şi el acelaşi gest, lun­gind, după maniera sa, urechea criti­cului de la Braşov. Octav Şuluţiu, ale cărui opinii critice sunt totdeauna de preţ ar concede atunci că Neagu, chiar dacă nu totdeauna, are câteo­dată dreptul de a scutura mai rău pe câte unul din republicanii literelor româneşti. Poate că astfel generaţia fără axă de simetrie a zilelor noastre va învăţa minte. N. Beniuc Anul I. — Nr. 43 Încrestări Domnul N. Gancea de la Hanca (pre­cum menţionat este pe copertă) ne tri­mite o plachetă de 16 poezii, intitulată foarte idilic „Mărgăritare”. In rându­rile de început după motto-ul „Scriito­rilor şi poeţilor le trebue talent... şi farmec în tot ceea ce scriu” ne asigură apoi atât de frumos că „în sufletul meu... sălăşlueşte un tezaur nemuri­tor” şi cu un profund simţ autocritic: „cu ajutorul celui Atotputernic din Ceruri am creiat în concepţia mea psi­­ho-filosofică unele poezii luate din na­tură”. Şi fiindcă cea mai fidelă pre­zentare a unui poet e o citare textuală, reproduc una din cele mai reuşite strofe Şi am văzut un copilaş Care mereu plângea cu lacrimi. El plângea tot mereu... Chemându-şi mame lui iubită. Ce întristare când vezi aşa ceva!, Recomandăm foarte insistent broşu­­ra domnului Gancea de la Hanca tutu­ror acelora ce vor să vadă singuri ce culmi poate atinge uneori poezia. G. Lăpuşneanu Autorul volumelor „Femeia în viaţa conjugală”, „Vraja destinului“, şi „Stinse petale”, va scoate de sub tipar un nou volum de poezii, intitulat „Pus­tiu 1940”. In 40 de poeme, autorul cântă cu cea mai autentică vibraţie, recenta durere a neamului nostru.

Next