Țara, iunie 1941 (Anul 1, nr. 41-66)
1941-06-11 / nr. 48
% TARA »ŢARA« CULTURALĂ O carte pe zi Cartea biruinţelor Acum trei ani, cunoscutul scriitor creştin d. I. Gr. Oprişan, a fost îndemnat de I. P. Sf. Mitropolit Nicolae al Ardealului sa alcătuiască o carte de documentare asupra experienţelor de înoire sufletească prin Evanghelia lui Hristos, încercate de membrii frăţiei misionare „Oastea Domnului“. „Cartea Biruinţelor“, rodul acestei sugestii vlădiceşti, este o impresionantă mărturisire despre biruinţa lui Hristos în viaţa primenită a ostaşilor Domnului. Sunt istorisite aci, în cuvinte de o cuceritoare simplicitate şi sinceritate, nenumărate întoarceri de pe povârnişul fărădelegilor la calea sfinţeniei creştine. Valoarea acestor spovedanii este cu atât mai mare, cu cât înşişi convertiţii au cuvântul în paginile cărţii, d. I. Gr. Oprişan mărginindu-se numai la selecţionarea şi gruparea pe categorii a experienţelor lor religioase. „Cartea Biruinţelor“ este o adevărată revelaţie a paşilor lui Hristos pe drumurile desfundate ale sufletului românesc şi o mărturie a râvnei misionare de care sunt însufleţiţi slujitorii altarelor străbune. Oameni cari mergeau orbiş înspre pierzanie, au făcut dintr’odată calea întoarsă, îndreptându-se spre limanul vârtuţilor. Unii dintre ei, din banii pe cari altă dată îi asvârleau pe băuturi şi petreceri vinovate, şi-au întemeiat gospodării model; alţii au învăţat carte, la bătrâneţe, ca să ajungă să poată sloveni cărţile de zidire sufletească ale „Oştii Domnului“, în frunte cu Biblia. Demnă de remarcat este atmosfera curată în care decurg nunţile ostăşeşti. Băuturile spirtoase au dispărut de pe mesele de ospăţ. In locul glumelor nesărate, se aud cetanii din Sfânta Scriptură, poesii şi cântări religioase executate cu vocea sau cu diferite instrumente muzicale. Undeva, miresii i s’a făcut cadou de nu o Biblie iar mirelui, crucea pe care a prigonit-o când înnota în apele tulburi ale învăţăturilor baptiste. Am mai putea continua, dacă ne-ar îngădui spaţiul. Dar o asemenea carte trebue citita în întregime, tocmai pentru că lectura ei îţi rupe inima. Chemări din moarte De pe streaşină veşniciei picură moarte Pe suflete şi pe inimi ca într’o carte Şi simt dospite marile chemări în vine Cum mă îngenunchie şi cum păşesc peste mine. De dincolo, din moarte aud însingurările La porţile sufletului cu chemările Şi nu mai răspund din cetatea trupului ani Cu răsunetul de patimi vândute pentru bani. Mas veştejite de plecări târzii grădinile, Că’n ochii putrezi de pământ se sting luminile Şi sufletul în luntrea inimii să poarte Chemările pământului, chemările din moarte. Virgil Nistor Jrdsteţe Nu mai plânge ca să vie Vântu ’n codri, să ni-i frângă Și n pustiuri n’o să fie Nici-o frunză să mai plângă... Fulgerile 'n vijelie Străpungând întinsul verii. Izbucni-vor, măi, bădie. Cu răsunetele zării. Parcă nu mai sunt ţăranii. Bucuroşi■ ca altădată... Le-au îmbătrânit bălanii Și li-e fruntea încruntată. Nu mai poartă nimeni fia. Nici opinca şi sumanul. Mulţi îşi vând copilăria Pe la târguri, slugi cu anul. Limpede şi lină soră. Apa tristă ne descântă. Nu mai joacă nici-o horă. Nici-un fluer nu mai cântă ... Dar în vremea liniştirii Viforelor ce vor trece. Va surâde amintirii. Un amurg înalt şi rece. Şi aprinsă ca o lună Prin seninătăţi de seară. Blând va răsări şi bună. Sfânta noastră veche Ţară... Florin Dumitrana Socotească cine vrea istoria ca o ştiinţă universală. Ea nu e nimic în realitate dacă nu e oţelirea voinţei unui neam întreg pe linia marelui destin. Fără istorie nu se poate zămisli o istorie nouă. Trecutul are două dimensiuni morale: una a umilinţelor, care ne învaţă revolta împotriva lor. Cealaltă a măririlor, care ne dă măsura a ceea ce trebue să fim. Dacă nu ne învaţă răzbunarea umilinţelor şi cultul gloriei, istoria nu are nici un înţeles. NICHIFOR CRAINIC (în cartea „Ortodoxie şi Etnocraţie“, pag. 242) Neagu Rădulescu, TURNUL BABEL Bucureşti, „Cugetarea“. „Flăcăii de altă dată s’au maturizat şi nu mai scriu articole despre ..generaţie“. Li-e frică probabil să declare că au sărit pârleazul celor treizeci de ani şi opera lor cântărită cu a înaintaşilor e în deficit“. Aşa caracterizează Neagu, de data asta fără glumă, generaţia sgomotoasă a literaţilor de după războiul din 1914. Am desprins această frază dinTurnul Baiel“ tocmai pentru a sugera fondul profund serios pe care creşte ironia arzătoare şi totuşi nerăutăcioasă a caricaturistului în desen şi cuvânt Neagu Rădulescu. Fără îndoială mult râs şi multă bună dispoziţie cauzează ultima sa carte, „Turnul Babel“ cititorului. Cafeneaua scriitoricească a Bucureştilor, ajunsă in bătaia săgeţilor acestui Ulise deformant al liniei aparente în sensul comicului ce zace latent sub masca cea mai tragică, este tratată tot aşa de fără milă ca odinioară adunătura de peţitori ai Penelopei. Ai impresia că Muza — această Penelopă curtată şi greu accesibilă — a lăsat generaţia să petreacă, fără să-i atragă atenţia că timpul trece şi vine ziua socotelilor. Desigur nu numai , tinerii“, adecă cei trecuţi de pârleazul celor treizeci de ani şi ale căror nume le vedem azi prin vitrine şi reviste, sunt luaţi în răspăr, ci şi vechile glorii, cu coroane de paie pe frunte ale generaţiei trecute, care pe vremea ei a fost la fel de sgomotoasă, este plimbată, sine irased cum studie, prin zodia săgetătorului. Insă generaţia tânără de scriitori şi de scriitoare bucureştene, incluzând în parte şi tagma actoricească este aceea care se bucură, ca să zicem aşa, de partea leului, a unui leu pus de Neagu să facă frumos la circ, în faţa publicului. Nu-i strică acestei generaţii nespus de dispusă a se lăuda pe sine, de parcă n’ar vedea-o nimeni. Fireşte nici acum nu are să se lase intimidată de spiritul şfichiuitor al umoristului. ..— Ei, lasă. Nu ştim noi? Aşa e prietenul nostru Neagu. Glumeşte... In fond tot noi sântem.“ In fond tot ei sunt, dar te întreb, cum în fond poate şi Neagu întreabă, ce? Se spune că tipograful nu putea lucra de râs când culegea „ Sufletele moarte“ ale lui Nicolae Gogol. Puşchin a râs şi el mult citind opera prietenului său, a celui mare umorist rus. Dar până la urmă nu s’a putut stăpâni să nu ofteze. Ce tristă este Rusia noastră. Poate că şi la noi se va găsi, nu un Puşchin — asta nu e treabă uşoară! — dar câte un cititor cinstit, care după ce s’a amuzat bine cu scrisul şi caricaturile din ,,Turnul Babel“, să înceapă a se gândi la mizeria sufletească a generaţii de intelectuali ce a crescut pe maidanul social al vieţii noastre de după războiu până în preajma amarelor zile de azi. Desigur nu este intenţia acestor rânduri de a desvolta amărăciunea ce se ascunde sub coaja de glume în cartea lui Neagu. Totuşi merită, să fie subliniat acest aspect al ei pentru ca cititorul să nu treacă, orbit de spirite şi caricaturi, prea uşor peste fondul serios pe care Neagu îşi coase umorul de calitate, devenit corb alb în epoca noastră acefală. Dacă n’ar fi evidentă în ,Turnul Babel“ şi această lature de seriozitate, dacă totul s’ar reduce la glumă şi calambur în sensul artei pentru artă de sigur că n’ar fi nevoie să se stărue la o temă, care în aparenţă ar trebui să fie străină de intenţiile unui caricaturist. Am preferat însă, de altfel fără risc de exagerare a pune greutatea pe aspectul de latentă tristeţă implicit scrisului lui Neagu. Desigur şi el, cu toată blândeţa şi buna lui manieră, nu poate câteodată să-şi stăpânească revolta, acest corelat al tristeţii, iar atunci cum nu face parte din categoria agresorilor cu bâta, preferă s-o înlocuiască pe aceasta cu batjocura. Octav Şuluţiu, într-o notă dinTribuna Literară“, mi se pare că şi-a exprimat intenţia de a-l trage pe Neagu de ureche pentru aceste săgeţi cu vârf de venin, pe care le aruncă unora şi altora din generaţiile cafenelei scriitoriceşti. E un gest între prieteni, care totuşi, cel puţin fizic l-ar durea pe autorul ,,Turnului Babel“ şi care l-ar provoca la rându-i să facă şi el acelaşi gest, lungind, după maniera sa, urechea criticului de la Braşov. Octav Şuluţiu, ale cărui opinii critice sunt totdeauna de preţ ar concede atunci că Neagu, chiar dacă nu totdeauna, are câteodată dreptul de a scutura mai rău pe câte unul din republicanii literelor româneşti. Poate că astfel generaţia fără axă de simetrie a zilelor noastre va învăţa minte. N. Beniuc Anul I. — Nr. 43 Încrestări Domnul N. Gancea de la Hanca (precum menţionat este pe copertă) ne trimite o plachetă de 16 poezii, intitulată foarte idilic „Mărgăritare”. In rândurile de început după motto-ul „Scriitorilor şi poeţilor le trebue talent... şi farmec în tot ceea ce scriu” ne asigură apoi atât de frumos că „în sufletul meu... sălăşlueşte un tezaur nemuritor” şi cu un profund simţ autocritic: „cu ajutorul celui Atotputernic din Ceruri am creiat în concepţia mea psiho-filosofică unele poezii luate din natură”. Şi fiindcă cea mai fidelă prezentare a unui poet e o citare textuală, reproduc una din cele mai reuşite strofe Şi am văzut un copilaş Care mereu plângea cu lacrimi. El plângea tot mereu... Chemându-şi mame lui iubită. Ce întristare când vezi aşa ceva!, Recomandăm foarte insistent broşura domnului Gancea de la Hanca tuturor acelora ce vor să vadă singuri ce culmi poate atinge uneori poezia. G. Lăpuşneanu Autorul volumelor „Femeia în viaţa conjugală”, „Vraja destinului“, şi „Stinse petale”, va scoate de sub tipar un nou volum de poezii, intitulat „Pustiu 1940”. In 40 de poeme, autorul cântă cu cea mai autentică vibraţie, recenta durere a neamului nostru.