Țara, ianuarie 1942 (Anul 2, nr. 1-23)
1942-01-01 / nr. 1
2 TARA ANUL CULTURAL 1941 Deşi războiul, precum şi evenimen- j tul politic în general, au imprimat şi j acestui an caracterul de criză, a cui- j turii, în sensul acut al cuvântului, totuşi o seama de fapte culturale, ce au animat decursul lui 1941, au do- j vedit cât de importantă e pentru fe- j.nomenul intelectual al unei naţiuni ti-j nere libertatea desfăşurării sale, cel puţin în câteva domenii, mai ales când rodnicia personalităţilor des- j chide perspective majore. O cultură j dirijată, în statul modern, nu poate j însemna decât desvoltarea maximă a posibilităţilor materiale de propăşire a culturii, fiindcă spiritul nu cere alt- j ceva, şi e condiţionat de aceasta, de j cât o absolut liberă expansiune şi a- jfirmare a expresiilor sale creatoare. Şi tânăra generaţie românească e în- j deosebi recunoscătoare factorilor de conducere politică, pentru înţelegerea ravă ce au acordat-o acestei esenţiale condiţii de evoluţie a spiritualităţii româneşti. ANUL LITERAR 1941 Academia Română, care a împlinit 75 de ani de glorioasă existenţă, a comemorat în 1941 pe Mihai Kogălniceanu precum şi pe marele nostru cronicar Miron Costin, dela moartea căruia s’a împlinit un sfert de mileniu. Nemuritorii" au primit în cercul lor pe Nichifor Crainic, autorul Nostalgiei Paradisului" şi directorul revistei „Gândirea", prietenul nedesminţit al acelei Germanii culturale, care l-a şi răsplătit prin Universitatea din Viena, ce i-a conferit titlul de ,factor honoris causa", cinstire revărsată şi asupra culturii româneşti contimporane. „Gândirea" a mai fost sărbătorită în membrii săi, prin poetul V. Voiculescu, laureat proaspăt al „Premiului Naţional de poesie", cât şi prin omagiul unanim de care s’a bucurat poetul Ion Pillat, la împlinirea vârstei de cincizeci de ani. Anul „Gândirii" s’a desăvârşit şi prin răsunetul pe care l-a avut studiul ardeleanului Grigore Popa asupra operei filosofice a lui Soeren Kierkegaard. De altă parte a arenei literare, decursul lui 1941 a cunoscut sărbătorirea celui mai mare critic român, Eugen Lovinescu, ai cărui 60 de ani de vieață acoperă, cu o bună parte din ei, epoca atât de strălucită a revistei și cercului „Sburătorul", de la care au purces atâtea glorii ale literaturii noastre de azi, şi mai ales o şcoală de critici din cel mai ales mănunchiu. E. Lovinescu a rămas acelaş artist fecund şi ne-a dat în actualul sezon literar un al IV-lea volum din seria „Memoriilor întitulat „Acuaforte". Formaţi tot la „Sburătorul" şi în ambianţa lui ideologică, Tudor Vianu şi G. Călinescu au îmbogăţit literatura anului şi de sigur a însăşi istoriei literare româneşti, prin două opere ce au avut un succes extrem de viu, me- nit să nu se epuizeze prea curând. „Arta proportorilor români" a lui Tu- dor Vianu a fost din prima clipă pri- j mită cu elogii unanime, datorită temperaturii ei ştiinţifice. In acelaş timp, „Istoria literaturii române" a lui G. Călinescu, deşi o operă monumentală şi de un efect artistic copios, a dat naştere unei bătălii literare, care a însemnat deliciul sezonului şi punctul său culminant. Având multe pagini contestabile prin tonul lor pamfletar, ea va rămâne I totuşi ca o realizare din cele mai in- teresante şi cu totul majore, dincolo de invectivele adeseori triviale ce s’au adresat autorului ei. Italienistul de ales gust, care e Ale- xandru Marcu, nu mai puţin fecund, ne-a dat antologia „Critica italiană dela Vico la Croce", care alături de „Renaşterea şi reforma" de Andrei Oţetea, completează interesul acestui an literar. Poesia a cunoscut destul de nume- roase manifestări tinereşti, din care desprindem două mai importante: poetul Virgil Gheorghiu a tipărit în plachetă un admirabil poem, „Cân- tece de faun", iar Ion Bălan, prin „Febre cereşti", de o prospeţime plină de culoare, a îmbogăţit peisajul poe- I siei ardelene într’un chip neaşteptat. I In schimb proza, şi romanul mai cu osebire, trece printr’o gravă criză, pe care n’o risipeşte nici chiar debutul strălucit al lui Eugen Bălan, cu ana-fliza subtilă din „l.tr’o duminică de 1 August". Mircea Streinul a apărut în vitrine cu un roman întitulat „Drama casei Timoteu", iar vigurosul Dan Petraşincu îşi continuă experienţele tulburătoare în „Omul şi fiara". Literatura dramatică ne-a dat o „Iphigenie" a lui Mircea Eliade. (Sunt cunoscute încercările clasicizante şi cu picanterie modernă ale lui Jean Coceau şi Jean Giraudoux.) Editura şi revistafundaţiilor regale" au fost serios zguduiteprin plecarea din fruntea lor a finului intelectual Alexandru Rosetti. In Sibiu, s-a înfiinţat o foarte tânără editură, menită mai cu seamă să promoveze tinerele talente ardelene. Editura „Tara", în care au apărut recent apetisantele invitaţii" ale lui Grigoie Popa (scrise încă la Paris), a mai lansat două nume puţin cunoscute, dar care deşi răspund la o literatură extrem de fragedă, îndreptăţesc totuşi legitime speranţe: Petre Hossu („Lumina se destramă") şi Romeo Dăscălescu („Versuri"). Să semnalăm, în tânărul Ardeal, un nume nou de poet, Lucian Valea. In Ardealul de Nord avem mai ales o literatură calendaristică. In sfârşit, spre a încheia acest bilanţ, să trecem în revistă publicaţiile periodice apărute în 1941: „Dacia", la Bucureşti, de un tânăr şi savuros imperialism; „Luceafărul", revistă de tradiţie (Sibiu), în serie nouă, prea devreme sucombată „Tribună" din braşov; „Curţile dorului" revista studenţilor sibieni; apoi, două mari reviste, a căror însemnătate nu o putem îndeajuns sublinia: „Revista română", de sub direcţia lui Zaharia ; Stancu, menită să ia locul vechilor „Fundaţii" şi „Geopolitica şi Geoisto- ria", de sub direcţia profesorului Gh. Brătianu, de o ţinută şi documentaţie occidentală, încununând activitatea periodicelor lui 1941. ANUL FILOSOFIC 1941 Pentru activitatea filosofică în România, a fost un an de manifestări foarte interesante. Să începem cu apariţia celui de al V-lea volum din „Istoria filosofiei moderne“ (Omagiu profesorului Ion Petrovici). Acest volum, conceput pe aceeaşi linie monumentală ca celelaltă ce-l preced, deşi suferind de faptul că nu e scris de un singur autor, dar reprezintă totuşi, mai ales fiindcă se ocupă de filosofia românească, o operă demnă de toată cinstirea. Autorul „Filosofiei Renaşterii“ şi al „Destinului omenirii“, profesorul P. P. Negulescu a deschis strălucita serie a „Istoriei filosofiei contimporane“ , prin I-ul volum, care tratează despre „criticismul kantian“. In acelaş timp a apărut „Teoria cunoştinţei, expunere sistematică şi critică“ de d. N. Bagdasar. E de cea mai mare importanţă pentru evoluţia şi desvoltarea tinerei gândiri roma- peşti, această năzuinţă a ultimilor ani, spre expunerea istorică şi critică a marilor doctrine filosofice, al căror I rol e tocmai de a netezi drumul spre sistemele originale. Un important eveniment l-a con- stituit apoi, în decursul lui 1941, începutul apariţiei operei lui Nae Ionescu, sub îngrijirea unui grup de foşti elevi şi admiratori ai acestei figuri socratice, de intensă erupţie, „Istoria logicei“ a lui Nae Ionescu, deşi de un caracter mai mult oral decât scriptic, e de un netăgăduit interes faţă de gândirea atât de vie, de proaspătă şi persuasivă a marelui profesor. Lucian Blaga, care rămâne pentru j filosofia românească cel mai origipal I gânditor de până acum, nu și-a des- j mintit fecunditatea atât de regulară j și „Gândirea magică“, apărută în 1941, j continuă să întregească un sistem care j a început să stârnească interesul tot mai accentuat al cercurilor filosofice din Germania. ANUL MUZICAL 1941 Maestrul George Enescu, necontestată glorie a muzicii contimporane şi legitimă mândrie a culturii româneşti, a împlinit 60 de ani, ceea ce a prilejuit sărbătoriri dintre cele mai spontane şi călduroase, întemeietor de epocă clasică în istoria muzicei, desigur că cea mai aleasă sărbătorire a sa a fost tot în rodnicia şcoalei româneşti, şi în acest an, ,filarmonica" a prezentat în primă audiţie o nouă operă de balet a lui Mihail Jora, întitulată foarte suggestiv „Demoazela Măriuţa" şi reprezentând nobile rezonanţe autoctone, pitoreşti, savuroase şi de un nerv modern. Opera din Bucureşti, deşi în situaţia penibilă de a nu avea un local propriu acestui oficiu de cultură mai presus de orice, a repurtat frumoase succese cu muzică românească. Ntt te juca cu dragostea" după Musset („On ne badine pas avec Vamour"), operă comică de Constantin C. Nottara, ne aminteşte că şi compozitorul francez Gabriel Pierne a încercat aceeaşi temă. Adevăratele biruind ale stagiunilor din 1941 au fost însă cele două opere ale lui Al. Zirra,Alexandru Lăpuşneanu" şi „Capra cu trei iezi". Succedaneu cert al verismului italian, de o solidaritate arhitecturală asemănătoare şi tot atât de valabilă ca a unui Puccini, muzica lui Zirra îi adauge însă o prospeţime şi o frăgezime plină de farmec şi gratie, venite desigur din seva folclorului distilat. Acitivitatea operei din Timişoara o cunoaştem prea puţin, însă desigur direcţia lui Sabin Drăgoi i-a imprimat un elan artstic deosebit. Cât priveşte cea de a treia operă din ţară, opera de la Odesa, fiindcă am auzit că ţine de o înaltă clasă artistică şi are mijloace cu totul remarcabile (poate cele mai bune din România, astăzi) am propune ca repertoriul noutăţilor din viitoarea stagiune să fie alcătuit exclusiv din producţii româneşti şi mai ales, credem că acolo se găsesc condiţiile de a reprezenta în România „Oedipe" a lui Enescu. La Sibiu, vieaţa muzicală a acestui an a cunoscut veritabile evenimente, mai ales prin cele două concerte flans von Benda, Iratnicul organist Dressier a organizat, la biserica lutherană o seamă de manifestări muzicale, ce se cer cu multă căldură lăudate: Matthäus-Passion de Bach, un oratoriu de Haendel, un concert Bach şi unul Reger. Oratoriul de Crăciun de Bach, Krönungsmesse de Mozart. Remarcabilă, de fiecare dată, soprana Deli Simonis. Pentru a termina bilanţul cultural al acestui an, într’o retrospecţie de alură universală, să amintim că în 1941 au murit Henri Bergson, Paderewski și Rabindranath Tagore. S’a comemorat cu un deosebit fast, în întreaga Europă, 150 de ani de la moartea lui Mozart. DAMIAN SILVESTRU COMUNISMUL negaţia lui Dumnezeu şi a omului! Preot loan Chiparni IV. I In concepţia creştină omul este imaginea lui Dumnezeu, decăzut prin păcatul adamitic din graţia primor- dială, dar reintegrat în har prin gra- iia sfinţitoare a Mântuitorului Isus Hristos. Scopul omului este preamărirea lui Dumnezeu, mântuirea sufletului, do- bândirea împărăţiei lui Dumnezeu, Cu cât mai mult vom depăşi pămân- tescul din noi, cu atât mai mult îşi va face loc în noi divinul. Omul este o I fiinţă perfectibilă. Către perfecţiune, j care este apropierea de Dumnezeu, I ne putem ridica prin epurarea a tot i ce este sgură pământească în noi. î Lepădarea de sine, purtarea crucii, i — dispreţul chiar faţă de cele pă-mânteşti — sunt mijloace cari ne I înalţă către Creator. Suprema fericire pentru im creştin I este comuniunea de viaţă cu Dumne- zeu. Siguranţa că eşti în El şi El în tine. Aceasta se ajunge prin asceză, care nu e o atitudine pasivă faţă de viaţă, ci una activă. Nu e renunţul sterp la viaţă, ci potenţarea vieţii în om prin apropierea de izvorul vieţii. Precum urcarea pe o culme, nu e de-părtare de lumina soarelui, ci apro- j piere de raza lui strălucitoare, aşa şi j asceza este calea cea mai înaltă de I unire cu Dumnezeu, care este supre- j ma fericire visată de un creştin. Alexis Carrel în cartea sa: „Omul, fiinţa necunoscută“ atestă că unii sfinţi înving legile firii şi când sunt în rugăciune se înalţă câteva palme j deasupra pământului. Această înăl- j tare a sfinţilor în rugăciune, mărtu- risită de un om al ştiinţei, prin ur- . mare fără nici o umbră de îndoială, este anticiparea supremei fericiri, le- | gătura noastră cu Dumnezeu. E firesc ca întreaga concepţie cre- j ştină să preţuiască omul ca o valoare în sine, pe care-1 va purta pe cară- rile trecătoare ale acestei vieţi către astrul luminos al văzduhului sideral. In creştinism mântuirea este personală. Creştinismul are o concepţie profund personalistă. In această concepţie de mântuire personală, omul este o fiinţă armonică. Mântuitorul stabileşte armonia între spirit şi materie şi priveşte în interiorul omului. De aici creiază o viaţă sufletească a omului şi societăţii. Care este concepţia despre om în comunism? Karl Marx a respins cu desăvâr- j şire pe om. Omul nu mai are nici o valoare. El este o simplă maşină de producţie, o simplă verigă în lanţul mare care e clasa. Comunismul res- j pinge pe om, ca valoare în sine, şi-l înlocueşte cu clasa. „Pentru K. Marx , element primordial al vieţii sociale, nu este individul, ci clasa; iar clasa e repartiţia oamenilor după rolul ju- cat în producţie...“ (N. Dobridor, o. c., pag. 139). Clasa este în concepţia marxistă, ca şi în concepţia sociolo- gilor evrei Levy Bruhl şi Dürkheim anterioară individului, iar societatea este o entitate de sine stătătoare. Noi susţinem, — şi încă până acum n’am putut fi desminţiţi pe date ştiinţifice, — că individul este anterior clasei. In ipoteza predominării grupului este antipersonalismul marxismului. Dacă societatea, clasa, grupa, sunt realităţi primordiale, anterioare individului, atunci nu clasa, ci persoana este o abstracţie a gândirii (cf. N. Dobridor, o. c., pag. 140). Omul de azi este un simplu mijloc pentru omul viitorului. „Deci, omul nu mai are o finalitate în sine — ca pentru Kant“, nici una în afară de sine — Dumnezeu — ca pentru creştinism, ci „e un instrument pentru realizarea viitorului, care e un scop“ (id. 140). Pentru comunism, individul este un simplu atom, fără nici o viaţă interioară. El valorează atâta, câtă forţă de producţie este în el. Ce înseamnă aceasta altceva decât degradarea omului de la demnitatea şi dumnezeirea lui şi aşezarea lui în rândul patrupedelor ca un bun de tras în jug“? Materialismul istoric exclude orice scânteie divină în om. Pentru el nu este nimic altceva decât materie, nici un loc pentru un câmp luminat de razele binefăcătoare ale cerului. Omul lui Marx este carne şi nimic altceva, împărăţia lui este, aici pe pământ, unde prin ură sălbatică va lupta împotriva burgheziei pentru dobândirea acestei împărăţii. (Va urma) Anul II. No. 1.