Țara, septembrie 1942 (Anul 2, nr. 400-422)

1942-09-02 / nr. 400

5 O scrisoare a domnului­­Blaga Domnul profesor universitar Lucian Blaga, membru al Academiei Române, a tri­mis Domnului profesor universitar Iuliu Moldovan, preşedinte al Astrei, scrisoarea ce urm­eaza, SIBIU, 26 August 1942. DOMNULE PREŞEDINTE, Ingăduiţi-mi, Vă rog, cătei­a cuvinte în legătură cu o chestiune, care nu e bine să rămână un simplu fapt divers. Dacă n’aş şti că e în joc însuşi destinul creaţiei ro­mâneşti, m’aşi face ca nu iau­ nimic în seamă şi aş trece mai departe. A apărut în revista „Transilvania”, nu e tocmai mult de-atunci, o cronică a dlui Radu Stanca des­pre cartea mea ,,Religie şi spirit”. Atât cartea mea cât şi cronica dlui Stanca au avut darul să stârnească grave nedumiriri unor minţi încâlcite, cari au crezut că pot să-mi trunchieze şi să-mi răstălmăcească textele după bunul lor plac, şi cari s’au încumetat fără strop de răspundere să-mi atribue chiar idei pe cari nici­odată nu le-am sus­ţinut. Sezisată de notiţa unui biet anonim, apărută într-un ziar al cărui nume intere­sează prea puţin ca să fie pomenit, redacţia revistei „Transilvania” găseşte de cu­viinţă să publice în numărul pe Iulie-August 1942 o „lămurire’*. Această „lămurire” o socot, prin ceea ce spune și nu spune, o jignire adusă spiritului de libertate, sub pavăza căruia orice intelectual are drept să se creadă pus, când încearcă un pas nou în domeniul culturii. Este conducerea Astrei de părerea că astfel se promovează creaţiile de cultură? Veţi înţelege atunci, Domnule Preşedinte, că locul meu nu mai poate fi nici o singură clipă în cadrele Asociaţiei. Locul meu de membru activ al Astrei e la dispoziţia Domniei Voastre. Primiţi. Vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. LUCIAN BLAGA Preotul VASILE SALA­ de dr. Ilie Dăianu S’a stins din viaţă cum se stinge făclia galbenă de ceară, ce se con­sumă luminând icoanei din altarul bisericei. Că icoană şi făclie vie a fost el, dascălul şi preotul poporu­lui sau ţăran, din rândurile căruia s’au ridicat, prin îndemnul bisericei şi prin puterea de luminare a şcoa­­lei. La 6 August 1942 — tocmai în ziua „Schimbării la faţă“ a Dom­nului schimbat şi el, slujitorul Domnului, viaţa aceasta muritoare cu cea­­ nemuritoare. Am fost cunoscut pe confratele Vasile Sala în clinica chirurgicală din Cluj în 1930. Aceeaş suferinţă trupească ne-a adunat, pe el dela Vaşcăul Bihorului, şi pe mine din mijlocul Clujului, sub mâna acelu­­iaş chirurg vindecător. Cunoştinţa noastră trecătoare s’a reconfortat pe tărâmul literar. Graţie tinăru­­lui confrate Iosif E .Naghiu, sir­­guinciosul cărturar, aflat că a scos a 50 publicaţie de poezie poporală. O cerut în schimbul unor scrieri ale mele, şi pe urma acestora, un şirag de scrisori au urmat între Vaşcău şi Teiuş, locul refugiului meu de la­­ Clujul năpăstuit. In firul acestor­­ sufleteşti efuziuni i-am făgăduit o­­ vizită de primăvară. Şi în Iunie I am avut norocul să-mi îndeplinesc I dorinţa. Intr’o Sâmbătă —­ zi de i I mărturie la Vascău — m’am pornit ; I spre târguşorul mie necunoscut. Pe j ! la Baiuş am umblat încă în fregede i •• tinereţe. De atunci auziam că tre- ; j nul mai merge până la Vascău, ! j gara „terminus“, îmi închipuiam ; I că acolo se înfundă în Munţii Bi-­i I horului, de unde nu mai e chip de ! I a înainta... Mi­ se părea că Vas- I căul acesta e un fel de peşteră în- ; ! tre întunecaţii munţi viforoşi...­­ ! Când colo, îl găsesc, un târg des- ] ; ch.3, pe o vale destul de largă. Nu-­­ I mai dinspre apus pădurea unei j coaste se lasă asupra lui, ca o ari- j i pă de pasere, mamă care vrea să-şi I I scutescă puii. ! încă pe tren aflu că prietenul şi j I confratele meu mai bătrân e om cu­ j I nascut şi celebru chiar în poporul | j din jur. Un tânăr soldat, fiu al sa- j I tului Lunca, ţăran desgh­eţat, cu o-­­ j chi învăpăiaţi dar blânzi, îmi spu- j I ne, că-l cunoaşte. Din vorbă în vor- j j bă, iese că tovarăşul meu de cală- i torie, foarte curteneţ, este şi el a­­mator de carte, ba scrie uneori ver­suri. Nu are la sine caietul, să-mi arete ceva, dar îmi poate spune niş­te strofe dintr’o închinare făcută în cinstea Părintelui Vasile Sala. Îmi recitează două strofe finale din acest prinos al ucenicului Par­­tenie Bara, către magistrul regiu­­nei şi zonei literare a lui Miron Pompiliu, iubitorul de folklor bi­horean şi prieten bun cu Emines­­cu. Ascult cu surprindere strofele recitate de tînărul soldat, cu cla­sele primare din Lunca tragicului sfârşit al martirilor Ciordaş şi Bol­­caş, şi nu-mi pot reţinea admiraţia, pentru că versurile sună ca şi când ar fi scrise de Eminescu. Ii spun opinia mea şi-l felicit, văzând că a citit bine pe Eminescu. Eu pe Eminescu îl cunosc mai bine dintre poeţii noştri — îmi spu-' ne Partenie, cu sinceritate. — îmi pare foarte bine de cea ce-mi spui... Dar, rogut­e cum ai ajuns aici chiar la Eminescu? — întâi când l-am citit, nu l-am priceput bine. Eram prea tînăr. Peste vreun an, doi, am încercat din nou şi l-am înţeles mai bine. De atunci a rămas lectura mea cea mai familiară... Suntem în halta Lunca — şi or­i tacul meu — în poezie, cu un salut I milităresc, se dă jos, promiţându-­­ mi să ne mai vedem la Beiuş în I curând.­­ Ori emu­strofele ţăranului din­­ Lunca îi fac cinste, dar fac cinste I mai ales confratelui Vasile Sala, I care — se vede — nu degeaba a­­ trăit pe aici, prin Valea Crişului­­ Negru, unde s’a şi născut, în Dră­­­ găneşti ,unde a dăscălit — în Suş­­i­tiu şi Vascău — şi unde a cules, ca­­ o albină, floarea vieţii sufleteşti a I acestui popor românesc din Bihor, I aşa cum înfloreşte ea în poezia, în i povestea, haşimul, jocul şi portul I bihoreanului nostru bun şi isteţ. I Sosit în gara Vascău însoţit de o­­ mare mulţime de popor, mai ales 1 tineret, mă duc pelerin spre cen- I tru, unde-1 văzusem din maşină la I o bancă înaintea casei sale, încă­­ în ziua când veneam pentru prima oară în aceste tărâmuri, la 12 Iu­nie 1942. Eu văzându-1 de atunci pe bătrânul confrate, îi făcui gest de salutare, în fuga mașinei, el însă nu m’a observat... Dar îngri­jitoarea — necunoscută mie — a observat și-i va fi spus. Observa­sem de atunci că nu e tocmai bine cu sănătatea. Era palid şi pierit la faţă.... (Va urma) TARA Anul II. — Nr. 400 * »ŢARA« CULTURALA Pentru o asociape a scriitorilor, artiştilor plastici şi gazetarilor Nu este pentru nimeni o noutate faptul că drepturile unei brerse, fie ea în orice categorie de muncă, in­telectuală sau manuală, se câştigă cu mai multă uşurinţă atunci când la baza ei se află o organizaţie so­lidară, o asociaţie cu accente juri­dice. Şi acest adevăr s’a dovedit nu de puţine ori în diferite ramuri ale muncii. S’a constatat că, cu cât o­­ grupare, de breaslă, fie ea de ori- j care nuanţă, are o academie de con-­­ ducere cu elemente active, cu atât­­ drepturile şi nevoile ei au fost mai j puternic satisfăcute, spre binele tu- j turor. Dar nu este mai puţin ade­ j vărat că şi­ o categorie de muncă, j constituită în asociaţie, neactivând | şi nefrământând problemele ei i­ se I impun îşi justifică existenţa. Dar I oricum ar fi (presupunem că orice | asociaţie activează) aceste foruri i de conducere îşi au un scop bine I definit, şi atât de necesar pentru i apărarea şi obţinerea anumitor I drepturi profesionale. Rolul lor ar I fi să activeze cu atât mai mult, I astăzi când neamul se găseşte la i cea mai încercată răspântie, când i munca fiecărui ins este de mare fee­­­los prezentului şi viitorului româ­­­nesc.­­Şi întrucât gândul nostru se a- 1 pleacă spre calea drumeţilor vrăji-­ tori ai scrisului, paterei, daltei şi liniei, idea formării unei asociaţii selecte din scriitori, gazetari şi ar­tişti plastici ardeleni şi bănăţeni, n’ar putea decât să solidarizeze a­­ceste rânduri de gânditori şi pro­pagandişti culturali. Sunt mai mul­te necesităţi pentru o asemenea grupare, ce presupune un centru de distribuire asupra diferitelor pro­bleme de organizare profesională şi propaganda în ţară şi străinăta­te. Unirea într’un bloc select a a­­cestor creatori ar putea să amelio-­ reze şi să scoată în relief multe de- j siderate şi drepturi ale acestui pă-­­ă mânt transilvan, prea puţin cunos-­­ cut şi mai ales aşezat la locul cu-­­ venit. Nu este nevoie să insistăm prea­­ mult asupra problemelor ce s’ar­ putea înfăptui mai cu uşurinţă în-' tr’o astfel de adunare juridică, a ! căror reprezentanţi şi-ar putea­­ spune cuvântul ori de câte ori îm-­­ prejurările o cere. O astfel de so­lidarizare de unificare, într’o sin­gură putere de conducere, se cere astăzi, mai mult decât oricând. Şi aceasta tocmai pentru că nevoile arzătoare acestui pământ, îşi cer rezolvare de la fii botezaţi şi cres­cuţi aci. Nimeni nu ne cunoaşte mai pronunţat puterile şi necazuri­le decât noi. Aşa că o strângere a rândurilor în sensul de mai sus ar aduce rezolvarea multor probleme la ordinea zilei. Căci de exp.: cine s’ar îngriji mai precis de propa­ganda întregirii acelstei ţeliri au­tohtone decât băştinaşii, scriitorii şi artiştii munţilor şi văilor noas­tre? Cne ar putea organiza mai bine, conferinţe, şezători literare, expoziţii, cenacluri, centre de pro­pagandă naţională pe acest pă­mânt decât scriitorii, gazetarii şi plasticii ardeleni? Nu se observă oare că Ardealul are cuvânt dar nu se aude? Că are faptă dar nu şi-o poate arăta puternic din lipsa unei grupări unite sau din alte motive ce le cunoaştem cu toţii? De pildă: Dacă Ardealul ar fi avut o asocia­ţie în gândul de mai sus, prin comi­tetul de conducere, s’ar fi putut e­­vita multe goluri ivite în străină­tate pentru propaganda acestui ţi­nut de ideal naţional. Şi-ar fi spus cuvântul la timp. Căci Ardealul fie în expoziţii, — cum a fost cea din Italia, — fie în conferinţe, sau di­ferite posturi de propagandă naţio­nală, nu poate fi trecut cu vederea de nici uin patriot conştient de gol­gota acestui pământ. Şi dacă scriem aceste rânduri o facem din credin­ţa unei neclintite dragoste de glie: pentru colegii, prietenii şi toţi acei ce-şi simt inima în ţelina transil­vană. Şi pentru certitudinea că fapta şi vorba noastră ardeleană solidarizată în grup cu o singură conducere va ţâşni cu putere în ori­ce timp, atunci când este în foc propaganda, creaţiile şi interesele noastre iraţionale de peste Carpaţi. Apoi dacă există asociaţii de scrii­tori şi gazetari, fie bănăţeni fie ardeleni, găsim că o contopire a lor într’una singură, în sensul de mai sus, nu poate fi decât spre binele tuturor. Unitatea acestui bloc orga­nizat select, cu reprezentanţi din cele trei grupe,­­scriitori, gazetari, artişti plastici) formând comitetul de Conducere,­­ suntem convinşi că va aduce multe schimbări bune în problemele de breaslă ale scrii­torilor, gazetarilor şi plasticilor­­ ardeleni, bănăţeni. Deci nu desfiinţ­­­ţarea actualelor societăţi ci conto­­­­pirea lor într’o organizaţie selecţio-­­­nata, plus încadrarea acestei secţii­­ a artiştilor plastici din Banat şi­­ Ardeal. Căci această solidaritate i se impune după cum am mai amin-­i­tit chiar şi pentru un singur motiv:­­ propaganda împlinirii idealului na­­­­ţional, pentru cari scriitorii şi ar­­­­tiştii de dincoace de­ Carpaţi sunt I cei mai indicaţi s’o facă, arătând prin I sufletul, litera şi creaţiile lor, drep- I turile milenare asupra acestei bu- i căţi de pământ strămoşesc.­­ Deci artiştii şi scriitorii sănătoşi­­ ai acestu­i pământ sunt chemaţi din I profunzimi de morminte strămoşe­­­­şti, la luptă, într’un singur a coman- I dament, pentru glia strămoşilor­­ noştri, pentru mărirea şi întregirea­­ ei în veac. Şi aceasta cu atât mai­­ mult astăzi când golgota Ardealu­­l lui nostru pretinde înviere ce nu I se poate realiza decât prin muncă­­ şi muncă perseverentă. Căci cei ce nu înţeleg acest desiderat naţional, ce se cere solidarizat, zorii zilei de maine, ar putea să-i condamne şi să-i întrebe: Ce aţi făcut pentru a­­cest pământ, când cei mai buni fii ai noştri se jertfesc la răsărit cu nădejdi Nicolae Brana

Next