Țara, septembrie 1942 (Anul 2, nr. 400-422)
1942-09-02 / nr. 400
5 O scrisoare a domnuluiBlaga Domnul profesor universitar Lucian Blaga, membru al Academiei Române, a trimis Domnului profesor universitar Iuliu Moldovan, preşedinte al Astrei, scrisoarea ce urmeaza, SIBIU, 26 August 1942. DOMNULE PREŞEDINTE, Ingăduiţi-mi, Vă rog, căteia cuvinte în legătură cu o chestiune, care nu e bine să rămână un simplu fapt divers. Dacă n’aş şti că e în joc însuşi destinul creaţiei româneşti, m’aşi face ca nu iau nimic în seamă şi aş trece mai departe. A apărut în revista „Transilvania”, nu e tocmai mult de-atunci, o cronică a dlui Radu Stanca despre cartea mea ,,Religie şi spirit”. Atât cartea mea cât şi cronica dlui Stanca au avut darul să stârnească grave nedumiriri unor minţi încâlcite, cari au crezut că pot să-mi trunchieze şi să-mi răstălmăcească textele după bunul lor plac, şi cari s’au încumetat fără strop de răspundere să-mi atribue chiar idei pe cari niciodată nu le-am susţinut. Sezisată de notiţa unui biet anonim, apărută într-un ziar al cărui nume interesează prea puţin ca să fie pomenit, redacţia revistei „Transilvania” găseşte de cuviinţă să publice în numărul pe Iulie-August 1942 o „lămurire’*. Această „lămurire” o socot, prin ceea ce spune și nu spune, o jignire adusă spiritului de libertate, sub pavăza căruia orice intelectual are drept să se creadă pus, când încearcă un pas nou în domeniul culturii. Este conducerea Astrei de părerea că astfel se promovează creaţiile de cultură? Veţi înţelege atunci, Domnule Preşedinte, că locul meu nu mai poate fi nici o singură clipă în cadrele Asociaţiei. Locul meu de membru activ al Astrei e la dispoziţia Domniei Voastre. Primiţi. Vă rog, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. LUCIAN BLAGA Preotul VASILE SALA de dr. Ilie Dăianu S’a stins din viaţă cum se stinge făclia galbenă de ceară, ce se consumă luminând icoanei din altarul bisericei. Că icoană şi făclie vie a fost el, dascălul şi preotul poporului sau ţăran, din rândurile căruia s’au ridicat, prin îndemnul bisericei şi prin puterea de luminare a şcoalei. La 6 August 1942 — tocmai în ziua „Schimbării la faţă“ a Domnului schimbat şi el, slujitorul Domnului, viaţa aceasta muritoare cu cea nemuritoare. Am fost cunoscut pe confratele Vasile Sala în clinica chirurgicală din Cluj în 1930. Aceeaş suferinţă trupească ne-a adunat, pe el dela Vaşcăul Bihorului, şi pe mine din mijlocul Clujului, sub mâna aceluiaş chirurg vindecător. Cunoştinţa noastră trecătoare s’a reconfortat pe tărâmul literar. Graţie tinărului confrate Iosif E .Naghiu, sirguinciosul cărturar, aflat că a scos a 50 publicaţie de poezie poporală. O cerut în schimbul unor scrieri ale mele, şi pe urma acestora, un şirag de scrisori au urmat între Vaşcău şi Teiuş, locul refugiului meu de la Clujul năpăstuit. In firul acestor sufleteşti efuziuni i-am făgăduit o vizită de primăvară. Şi în Iunie I am avut norocul să-mi îndeplinesc I dorinţa. Intr’o Sâmbătă — zi de i I mărturie la Vascău — m’am pornit ; I spre târguşorul mie necunoscut. Pe j ! la Baiuş am umblat încă în fregede i •• tinereţe. De atunci auziam că tre- ; j nul mai merge până la Vascău, ! j gara „terminus“, îmi închipuiam ; I că acolo se înfundă în Munţii Bi-i I horului, de unde nu mai e chip de ! I a înainta... Mi se părea că Vas- I căul acesta e un fel de peşteră în- ; ! tre întunecaţii munţi viforoşi... ! Când colo, îl găsesc, un târg des- ] ; ch.3, pe o vale destul de largă. Nu- I mai dinspre apus pădurea unei j coaste se lasă asupra lui, ca o ari- j i pă de pasere, mamă care vrea să-şi I I scutescă puii. ! încă pe tren aflu că prietenul şi j I confratele meu mai bătrân e om cu j I nascut şi celebru chiar în poporul | j din jur. Un tânăr soldat, fiu al sa- j I tului Lunca, ţăran desgheţat, cu o- j chi învăpăiaţi dar blânzi, îmi spu- j I ne, că-l cunoaşte. Din vorbă în vor- j j bă, iese că tovarăşul meu de cală- i torie, foarte curteneţ, este şi el amator de carte, ba scrie uneori versuri. Nu are la sine caietul, să-mi arete ceva, dar îmi poate spune nişte strofe dintr’o închinare făcută în cinstea Părintelui Vasile Sala. Îmi recitează două strofe finale din acest prinos al ucenicului Partenie Bara, către magistrul regiunei şi zonei literare a lui Miron Pompiliu, iubitorul de folklor bihorean şi prieten bun cu Eminescu. Ascult cu surprindere strofele recitate de tînărul soldat, cu clasele primare din Lunca tragicului sfârşit al martirilor Ciordaş şi Bolcaş, şi nu-mi pot reţinea admiraţia, pentru că versurile sună ca şi când ar fi scrise de Eminescu. Ii spun opinia mea şi-l felicit, văzând că a citit bine pe Eminescu. Eu pe Eminescu îl cunosc mai bine dintre poeţii noştri — îmi spu-' ne Partenie, cu sinceritate. — îmi pare foarte bine de cea ce-mi spui... Dar, rogute cum ai ajuns aici chiar la Eminescu? — întâi când l-am citit, nu l-am priceput bine. Eram prea tînăr. Peste vreun an, doi, am încercat din nou şi l-am înţeles mai bine. De atunci a rămas lectura mea cea mai familiară... Suntem în halta Lunca — şi ori tacul meu — în poezie, cu un salut I milităresc, se dă jos, promiţându- mi să ne mai vedem la Beiuş în I curând. Ori emustrofele ţăranului din Lunca îi fac cinste, dar fac cinste I mai ales confratelui Vasile Sala, I care — se vede — nu degeaba a trăit pe aici, prin Valea Crişului Negru, unde s’a şi născut, în Dră găneşti ,unde a dăscălit — în Suşitiu şi Vascău — şi unde a cules, ca o albină, floarea vieţii sufleteşti a I acestui popor românesc din Bihor, I aşa cum înfloreşte ea în poezia, în i povestea, haşimul, jocul şi portul I bihoreanului nostru bun şi isteţ. I Sosit în gara Vascău însoţit de o mare mulţime de popor, mai ales 1 tineret, mă duc pelerin spre cen- I tru, unde-1 văzusem din maşină la I o bancă înaintea casei sale, încă în ziua când veneam pentru prima oară în aceste tărâmuri, la 12 Iunie 1942. Eu văzându-1 de atunci pe bătrânul confrate, îi făcui gest de salutare, în fuga mașinei, el însă nu m’a observat... Dar îngrijitoarea — necunoscută mie — a observat și-i va fi spus. Observasem de atunci că nu e tocmai bine cu sănătatea. Era palid şi pierit la faţă.... (Va urma) TARA Anul II. — Nr. 400 * »ŢARA« CULTURALA Pentru o asociape a scriitorilor, artiştilor plastici şi gazetarilor Nu este pentru nimeni o noutate faptul că drepturile unei brerse, fie ea în orice categorie de muncă, intelectuală sau manuală, se câştigă cu mai multă uşurinţă atunci când la baza ei se află o organizaţie solidară, o asociaţie cu accente juridice. Şi acest adevăr s’a dovedit nu de puţine ori în diferite ramuri ale muncii. S’a constatat că, cu cât o grupare, de breaslă, fie ea de ori- j care nuanţă, are o academie de con- ducere cu elemente active, cu atât drepturile şi nevoile ei au fost mai j puternic satisfăcute, spre binele tu- j turor. Dar nu este mai puţin ade j vărat că şi o categorie de muncă, j constituită în asociaţie, neactivând | şi nefrământând problemele ei i se I impun îşi justifică existenţa. Dar I oricum ar fi (presupunem că orice | asociaţie activează) aceste foruri i de conducere îşi au un scop bine I definit, şi atât de necesar pentru i apărarea şi obţinerea anumitor I drepturi profesionale. Rolul lor ar I fi să activeze cu atât mai mult, I astăzi când neamul se găseşte la i cea mai încercată răspântie, când i munca fiecărui ins este de mare feelos prezentului şi viitorului românesc.Şi întrucât gândul nostru se a- 1 pleacă spre calea drumeţilor vrăji- tori ai scrisului, paterei, daltei şi liniei, idea formării unei asociaţii selecte din scriitori, gazetari şi artişti plastici ardeleni şi bănăţeni, n’ar putea decât să solidarizeze aceste rânduri de gânditori şi propagandişti culturali. Sunt mai multe necesităţi pentru o asemenea grupare, ce presupune un centru de distribuire asupra diferitelor probleme de organizare profesională şi propaganda în ţară şi străinătate. Unirea într’un bloc select a acestor creatori ar putea să amelio- reze şi să scoată în relief multe de- j siderate şi drepturi ale acestui pă-ă mânt transilvan, prea puţin cunos- cut şi mai ales aşezat la locul cu- venit. Nu este nevoie să insistăm prea mult asupra problemelor ce s’ar putea înfăptui mai cu uşurinţă în-' tr’o astfel de adunare juridică, a ! căror reprezentanţi şi-ar putea spune cuvântul ori de câte ori îm- prejurările o cere. O astfel de solidarizare de unificare, într’o singură putere de conducere, se cere astăzi, mai mult decât oricând. Şi aceasta tocmai pentru că nevoile arzătoare acestui pământ, îşi cer rezolvare de la fii botezaţi şi crescuţi aci. Nimeni nu ne cunoaşte mai pronunţat puterile şi necazurile decât noi. Aşa că o strângere a rândurilor în sensul de mai sus ar aduce rezolvarea multor probleme la ordinea zilei. Căci de exp.: cine s’ar îngriji mai precis de propaganda întregirii acelstei ţeliri autohtone decât băştinaşii, scriitorii şi artiştii munţilor şi văilor noastre? Cne ar putea organiza mai bine, conferinţe, şezători literare, expoziţii, cenacluri, centre de propagandă naţională pe acest pământ decât scriitorii, gazetarii şi plasticii ardeleni? Nu se observă oare că Ardealul are cuvânt dar nu se aude? Că are faptă dar nu şi-o poate arăta puternic din lipsa unei grupări unite sau din alte motive ce le cunoaştem cu toţii? De pildă: Dacă Ardealul ar fi avut o asociaţie în gândul de mai sus, prin comitetul de conducere, s’ar fi putut evita multe goluri ivite în străinătate pentru propaganda acestui ţinut de ideal naţional. Şi-ar fi spus cuvântul la timp. Căci Ardealul fie în expoziţii, — cum a fost cea din Italia, — fie în conferinţe, sau diferite posturi de propagandă naţională, nu poate fi trecut cu vederea de nici uin patriot conştient de golgota acestui pământ. Şi dacă scriem aceste rânduri o facem din credinţa unei neclintite dragoste de glie: pentru colegii, prietenii şi toţi acei ce-şi simt inima în ţelina transilvană. Şi pentru certitudinea că fapta şi vorba noastră ardeleană solidarizată în grup cu o singură conducere va ţâşni cu putere în orice timp, atunci când este în foc propaganda, creaţiile şi interesele noastre iraţionale de peste Carpaţi. Apoi dacă există asociaţii de scriitori şi gazetari, fie bănăţeni fie ardeleni, găsim că o contopire a lor într’una singură, în sensul de mai sus, nu poate fi decât spre binele tuturor. Unitatea acestui bloc organizat select, cu reprezentanţi din cele trei grupe,scriitori, gazetari, artişti plastici) formând comitetul de Conducere, suntem convinşi că va aduce multe schimbări bune în problemele de breaslă ale scriitorilor, gazetarilor şi plasticilor ardeleni, bănăţeni. Deci nu desfiinţţarea actualelor societăţi ci contopirea lor într’o organizaţie selecţio-nata, plus încadrarea acestei secţii a artiştilor plastici din Banat şi Ardeal. Căci această solidaritate i se impune după cum am mai amin-itit chiar şi pentru un singur motiv: propaganda împlinirii idealului naţional, pentru cari scriitorii şi artiştii de dincoace de Carpaţi sunt I cei mai indicaţi s’o facă, arătând prin I sufletul, litera şi creaţiile lor, drep- I turile milenare asupra acestei bu- i căţi de pământ strămoşesc. Deci artiştii şi scriitorii sănătoşi ai acestui pământ sunt chemaţi din I profunzimi de morminte strămoşeşti, la luptă, într’un singur a coman- I dament, pentru glia strămoşilor noştri, pentru mărirea şi întregirea ei în veac. Şi aceasta cu atât mai mult astăzi când golgota Ardealul lui nostru pretinde înviere ce nu I se poate realiza decât prin muncă şi muncă perseverentă. Căci cei ce nu înţeleg acest desiderat naţional, ce se cere solidarizat, zorii zilei de maine, ar putea să-i condamne şi să-i întrebe: Ce aţi făcut pentru acest pământ, când cei mai buni fii ai noştri se jertfesc la răsărit cu nădejdi Nicolae Brana