Țara, mai 1943 (Anul 3, nr. 587-610)

1943-05-01 / nr. 587

2 Minune greacă (7) de D. D. ROŞCA Nevoia şi puterea de armonizare — termenul însuşi ne face să întrezărim că e vorba de o funcţiune oarecum estetică a spiritului — s’a manifestat apoi puternic şi în ceea ce priveşte personalitatea lor ca oameni. La marii gânditori ai Eladei a existat legătură strânsă —raport de necesitate internă, am zice în limbajul filosofic — între gândirea lor abstractă şi vieaţa lor. Faptul este explicabil: Cine face filosofie ca ei, adecă mânat de imperioare porunci ale sufletului său întreg, cine nu face filosofie ca simplă trecere de timp sau ca decor exterior al personalităţii sale sociale, acela, înainte de a fi simţit nevoia de a crea ordine în ceea ce nu e el, va fi simţit-o imperios pe aceea de a ordona mai întâi haosul care e el. Astfel, marii gânditori ai Eladei nici n’au putut concepe că ar putea exista o separaţie, sau chiar contradicţie, între vieaţa contemplativă şi vieaţa practică.. Cuvântul „filosofie” inventat de ei nu e invenţie întâmplătoare. El a răspuns unei anumite atitudini în faţa existenţei şi a vieţei. El indică tocmai acea curagioasă conformitate între gândire şi vieaţă către care trebue să tindă cel ce vrea să fie numit pe bună dreptate „iubitor de înţelepciune”, filosof. V. Spuneam mai sus că forţa eminentă a spiritului elin a fost facultatea de a organiza haosul în orce formă l-ar fi întâlnit gândirea greacă. Iată de ce aceasta n’a putut rămânea indiferentă nici faţă de realitatea politică a Eladei. Şi pentru organizarea acestei realităţi filosofii greci au născocit imagini, au creat idei cu ajutorul cărora să fie posibilă stabilirea de raporturi armonioase între om şi cetate, între ins şi colectivitate. O conştiinţă luminată de idei clare şi-o cetate ordonată după concepte clare, iată cele două mari scopuri urmărite de speculaţia elină. A fost acest din urmă scop un înalt ideal care n’a fost realizat în vieaţa concretă a Statului grecesc, mai e nevoe s-o spunem? Să notăm însă că între Elini, ei, filosofii au fost cei ce şi-au dat seama mai întâi şi mai limpede de pericolul mare ce ameninţa independenţa şi deci şi existenţa poporului grecesc. Acest pericol venea, cum se ştie, de la rivalităţile care existau între cetăţile eline şi de la agitaţiile politice perpetue ce bântuiau în interiorul Cetăţii. Cei mai mulţi dintre filosofi au agitat ideea federalizării cetăţilor greceşti. Fapt care l-a făcut pe Nietsche să scrie că filosofia elină de dinainte de Socrate e o filosofie de oameni de Stat. E adevărat pe de altă parte că tocmai presocraticii au ruinat spiritul mitic al Cetăţii eline. Dar nu cu gândul să dărâme Cetatea, al cărei suflet era mitul, ci cu intenţia să salveze Elada. Puterea izolatoare a miturilor, specifice fiecărei cetăţi, le separa pe acestea, aşezându-le faţă în faţă ca pe nişte duşmani. Iată o cauză determinantă de natură istorică care, asociindu-se la cea de ordin sufletesc — mai generală şi mai adâncă — amintită mai sus, a făcut să se nască în mintea filosofilor greci, ideea unei Elade unitare şi, prin aceasta, capabilă să trăiască. Eladă care ar fi fost să fie realizată prin crearea unei gândiri (filosofii) universal eline şi prin federalizarea cetăţilor rivale. In ce sens se poate deci vorbi de miracol elin? Mai întâi: In Grecia a gândit omul pentru prima dată în chip desinteresat; a gândit pentru simpla plăcere de a gândi, făcând abstracţie de la ideea unei aplicaţii utile imediate şi posibile. Pentru noi Europenii, în Elada a văzut întâia oară lumina, realitatea pe care, de la Greci încoace, o numim „filosofie”. In Orient, cel ce ştia era preot, mag, taumaturg, depositar al secretelor Cerului. Elada a dat pentru întâia oară vieaţă tipV-uman care, deşi ştia, nu nici mag, nici făcător de minuni aliat cu zeii sau cu alte puteri oculte. In al doilea rând: Cugetătorii elini au ştiut să concilieze, în grad neatins până azi de alţii, abstracţia cu imaginaţia, şi în general puteri sufleteşti la aparenţă potrivnice, fiind, în acelaşi timp şi ’n măsură mare, şi gânditori şi artişti. Mai mult înţelepţii Eladei au ştiut împăca în chipul cel mai fericit gândirea cu vieaţa. Astfel încât aceşti iubitori de înţelepciune par a fi exemplarele umane cărora li s’ar potrivi mai bine melancolica dorinţă formulată de Renau: „Om perfect ar fi acela, scrie Renau, care ar fi deodată şi poet, şi filosof, şi savant, şi om virtuos. Şi aceasta, nu la intervale şi momente distincte (căci atunci el n’ar mai fi toate acestea decât în chip mediocru), ci printr’o compenetraţie intimă a tuturor acestor calităţi în fiecare clipă a vieţii. Om perfect ar fi cel ce ar fi poet când e filosof, filosof când e om de ştiinţă. Scurt: om perfect ar fi acela în sufletul căruia toate elementele umanităţii s’ar uni într’o armonie superioară, întocmai cum ele sunt unite în însăşi umanitatea. Anemica noastră epocă de analiză, continuă Renau, nu permite această unitate. Vieaţa se schimbă în meserie, devine o profesiune. Eşti nevoit să afişezi titlul de poet, de artist sau de savant, să-ţi creezi o lume mică unde să trăeşti izolat, fără să înţelegi restul, adesea chiar negându-l. Este, fără îndoială, o nevoe aceasta, izvorîtă din starea actuală a spiritului uman. Să recunoaştem însă totuşi că un astfel de sistem de vieaţă, deşi scuzat de necesitate, e contrar demnităţii omeneşti şi perfecţiunii visului uman. Consideraţi ca oameni, un Newton, un Cuvier, un Heyne, au o resonanţă spirituală mai puţin frumoasă decât aceea a unui înţelept antic, aceea a lui Solon ori Pitagora. d. ex. Scopul ultim al omului nu poate fi să ştie, să simtă, să fie perfect, adecă să fie om în înţelesul plin al cuvântului. (Va urma) TARA Anul IT. — Nr. 587 »ŢARA« CULTURALĂ Literatura şi publicistica bucovineană Gine a urmărit mişcarea literară bucovineană din ultimii ani, şi-a putut întări convingerea că poetica acestei provincii reprezintă o fizionomie proprie, cu tendinţe spre singularizare. Tonul baladesc, intelectualizat uneori până la hermetism, leit-motivul figurilor istorice, transfigurate în ipostaza unor fani superbi ai acelui climat spiritual, versificaţia fidelă de cele mai multe ori metricei populare, toate şi această calitate din urmă mai ales, ne pun în faţa unei poezii care mai mult caută să sugereze prin simboluri ideaţionale şi melodizări frazeologice. De aceia abundenţa mioritică a sensurilor absconse, prin chiar simplitatea lor formală, simulată, metafore. Aceasta nu trebue interpretată ca o manieră de atelier a „Iconarilor“. Gruparea poetică a Bucovinei, care a impus literaturii noastre un buchet de nume tinere, de poezie proaspătă, nu venea să înceapă drumuri nouă, la umbra formulelor inedite, de care lirica noastră de până mai deumăzi a fost devastată. „Iconarul“ afilia în juru-i condeieri înrudiţi prin arta meşteşugului lor, orientaţi inevitabil spre aceleaşi zarişti poetice. Formula poetică de fapt a existat, nu însă ca inovaţie, ci ca zestre personală a fiecărui poet care se grupa laolaltă cu camarazii săi. Ajunşi aci, putem vorbi de o particularitate specifică liricei bucovinene, comparabilă, prin analogie, numai cu lirica transilvană de insiificaţie istorica: duhul ei comunitar. Din, această cauză dacă vorbim de o poezie bucovineană, cu greu vom putea vorbi de un poet bucovinean,izolat, realizat în propria sa originalitate. Pentru că toate numele pe cari ni le-a dat Bucovina, sunt la fel de mari. După cum pot fi şi la fel de mici, rareori câte o isbucnire personală mai îndrăzneaţă — Mircea Streinu ar putea fi o excepţie! —, cu toţii fiind tributari matricei spirituale a locului prin care şi pentru care se realizează. Teofil Lianu e pentru cazul din urmă un nume reprezentativ. Iar un George Voevidca respiră în poezie de mentalitate bucovineană, naţionalistă, militantă românismului concentric, totalitar. Numele citate nu epuizează galeria liricilor bucovineni. Antologia lui Mircea Streinu, în care vom întâlni pe un E. Al. Zaharia, George Drumur, Nicolai Tcaciuc-Albu, poeţi cu o producţie mai diversă, şi pe alţii pe linia conservatoare locală, schiţează, destul de palid, de altfel, profilul poeticei bucovinene, astăzi împrospătată cu nume noui. George Todoran, Gh. Noveanu şi Emil Zegreanu sunt numele cele mai noi — de mult însă consacrate — cari circulă în revistele bucovinene. • George Todoran aduce o idilă ra* • finală, volatilă, uneori reflexivă şi în general o lirică situată pe un plan de elevaţie artistică necontestată. Gh. Noveanu e un filosof. Chiar ’, şi în poezie, în care problematizează , într’o manieră cu totul proprie, şi nu riscăm prea mult, originală. Cu ’ reminiscenţe ale unui miniatural de interior domestic, pe care-l cultiva până mai ieri, Gh. Noveanu, scrie o poezie pe coordonate ample, cu reizonanţe interpretative şi tematice. Emil Zegreanu e un pastelist. Cromatic, sensitiv, pastelul său e un imn cucernic adus pământului din care creşte. Notăm un amănunt plin de semnificaţii: cei trei poeţi de mai sus, sunt ardeleni. Ceia ce ne face să credem că poezia bucovineană prin nouile ei resurse reprezentate de tripticul ardelenilor bucovinizaţi, se va îndrepta spre noul făgaşuri, realizându-se, la sfârşit, şi în creaţii peste omogeneitatea comună a provinciei care sumează originalităţile. In ceia ce priveşte proza, astăzi, în mișcarea de după 1941, ea este absentă. Din motive de care nu ne interesăm aci, deoarece fenomenul e general în publicistică. (Afară de Eusebiu Camilar, ultimii doi ani nu ne-au indicat prozatori.) Publicistica bucovineană e reprezentată demn de: Revista Bucovinei, Bucovina Literară şi cotidianul Bucovina. Revista Bucovinei lucrează programatic. Anume ea reînvie marile personalităţi culturale ale provinciei ca un omagiu adus memoriei lor şi ca o legitimare a românismului proprietar din veac şi ale acestor locuri. Menţionăm ca o calitate deosebită cronica vie, nervoasă, şi bogată a revistei, ceea ce denotă la redactorii ei Traian Cantemir şi Dragoş Vistencu, o bine orientată concepţie rearuistică. „Bucovina Literară“, suplimentul duminical al ziarului „Bucovina“ apare în condiţii de fond şi formă remarcabile. Având posibilităţi mai largi de desbatere şi mai libere în acelaş timp, problemele sunt tratate lucid şi judicios, într’un stil plin de temperament şi de coloare. Se scriu recenzii inteligente şi cronici bogate. Presa cotidiană e reprezentată de ziarul „Bucovina“. Scris într’o limbă românească îngrijită, ziarul Informează şi face educaţia cetăţenească şi patriotică a cititorilor săi. După cum vedem, o activitate culturală dintre cele mai prodigioase, care fac din vesela grădină a Bucovinei o sursă certă de valori culturale şi patriotice. Fapt care trebue încadrat în superlative. de Romeo Dâscâlescu înţelepciune pe apucate , mărturisim şi nod: când ajungi, să plăteşti un roman 600 (şase sute) de lei, nu prea îţi vine să citeşti literatură. Sau când se vinde revista , cu peste o sută de lei nu-ţi dă mâna ; să fi informat de toate câte se întâmplă în desordonata republică a literelor. De aceia te mulţumeşti să priveşti vitrina, să critici aspectul grafic al cărţii româneşti şi să pleci ; apoi cu satisfacţia că vizual cel puţin ţi-ai făcut datoria: ai admirat ; vitrina, ai reţinut titluri de cărţi şi nume de autori. Cu un cuvânt: te-ai înţelepţii ; intri în librărie: vrei să pipăi şi tu cartea pe care în unele momente , o doreşti tot atât cât o femeie frumoasă. O răsfoeşti înghiţind noduri, pentru că te vezi suspectat,de vreo ; câteva perechi de ochi, cu sau fără lentile: vezi, Doamne, că şi la librării , se mai fură. A devenit cu alte cuvinte şi cartea un bun tot atât de dezirabil ca alcoolul indigenilor din Filipine sau ca oglinda papuaşilor din Africa centrală. Vrei să citeşti „Vieţile paralele ale oamenilor iluştri“ de bătrânul Piutarchos. Dai 300 de lei şi o ai. Acasă, sub eticheta preţului actual, stă imprimat cu o impertinenţă ca nebun, nobilă (!) cel vechi: 70 de lei. Ce s'au întâmplat? S’au scumpit toate, s’a scumpit şi cartea. Editată în anul când cu 70 de lei plăteai o carte basnă, azi ea a devenit 300 de lei. Cu cât la sută oare peste preţul tiparului ei? Dece? In folosul cui? Al lierarului, editorului, cetitorului sau a mumifiatului Plutarchos? De ce cartea tipărită acum câţiva ani a trebuit să se scumpească? Ca nimeni să nu o mai poată cumpăra? Scumpetea cărţii, desigur, nu scuză lipsa lecturii. Pentru lectură te împrumuţi de la unul care o are, •mergi la bibliotecă, o furi la urma urmei şi apoi o duci înapoi. Chiar şi domnul librar te va înţelege şi nu te va spânzura! Se pune însă problema: ce facem OT^'bibliotei»''' peISMalâ? Pentru că unii din noi mai vrem şi o asemenea podoabă de interior. Cu ce ne cumpărăm cărţile? Ce-ar fi dacă s’ar maximaliza şi preţul cărţilor literare? Ca pantofii, ouăle sau slănina! Pentrucă altfel ne Inţelepţim pe apucate, mai mult din auzite. Şi tare ne e teamă să nu dăm, mâine peste cartea dorită, la vreun băcan, cumpărată cu kilogramul, împachetând brânză în filele ei abia atunci tăiate. Ar fi trist, ar fi păcat!