Țara, iunie 1943 (Anul 3, nr. 611-632)
1943-06-11 / nr. 619
V PUNCTE DE SPRIJIN (3) de D. D. Roşca Uimi din aceste elemente este maşinismul. Acesta să nu fie confundat cu exploatarea simplă a maşinii. Maşinismul este o întreagă concepţie de vieaţă, concepţie care presupune un anume fel de a face uz de maşină, căci ceea ce importă, nu e folosul pe care omul îl trage din maşină, ci atitudinea afectivă ce-o ia faţă de maşină. Pornind de la gândul, lămurit sau obscur, că sensul vieţii trebue căutat şi găsit în augmentarea nesfârşită a confortului fizic şi în multiplicarea crescândă a trebuinţelor economice, maşinismul esteConcepţia care crede că economicul odată reglementat în chip perfect, fericirea omului e realizată, şi rostul vieţii împlinit. Această atitudine în faţa vieţii a atras după sine o răsturnare a scării de valori religioase-filosofice — deci scară de valori eminamente spirituală — venerată de Europa până în secolul trecut. Răsturnare pe care am vrea s-o caracterizăm cum urmează: Din scop ce era, vieaţa a devenit mijloc, iar mijloacele de trat au devenit scop. Omul a devenit sclavul mijloacelor de trai. Şi şi-a pierdut vieaţa propriu zisă, pierzându-şi până şi gustul de vieaţă, putinţa de a-şi trăi vieaţa în profunzime. In civilizaţia europeană anterioară maşinismului, au primat, timp de secole multe, valori de ordin pur spiritual: valori religioase, umaniste, artistice, filosofice. Gândiţi-vă la prestigiul pe care l-au avut, până şi la curţile capetelor încoronate ale Europei de pe vremuri, un Descartes, un Leibniz, un Voltaire, un Diderot, un Goethe. Maşinismul, şi filosofia implicată în el, tinde să servească spiritul şi valorile autentice ale acestuia. Situaţia în care sunt puşi azi toţi aceia ale căror interese şi preocupări nu sunt în slujba utilului direct, întăreşte destul de semnificativ această afirmaţie ... Şi iată că întâmplarea a făcut ca noi să ne îndreptăm privirile spre Europa tocmai în momentul când caracterul dominant al civilizaţiei ei tinde să devie maşinismul. Astfel, faza în care se găsia cultura europeană descoperită de noi a venit şi vine să întărească efectul cauzelor locale. Căci era natural ca dintre elementele constitutive ale acestei Europe capitaliste şi maşiniste să ne izbiască imaginaţia mai tare armatura ei exterioară şi oarecum gălăgioasă, şi să ne scape componentele vechi şi mai ascunse ale spiritului european, componente înăbuşite de carapacea exterioară, dar încă pline de sevă şi vitalitate. Popor sărac în ţară bogată, nu era inteligibil să visăm, după exemplul dascălilor la şcoala cărora ne angajam, economie şi iar economie? Utilul, pentru Europa o categorie a momentului istoric, categorie de altfel — fie spus în treacăt — nu eternă cu necesitate, a intrat în spiritul nostru de popor de ţărani cu valoare umflată de categorie iniţială şi constitutivă a inteligenţei omeneşti de totdeauna. In rezumat, o atmosferă spirituală general europeană şi contimporană începuturilor civilizaţiei noastre a venit să întărească obiceiuri de gândire şi simţire implicate în natura treptei elementare de cultură pe care tocmai ne aflam. III. Dar, spre deosebire de noi — şi deosebirea este capitală — în Occident mitul utilului imediat, împrumutat dela homo oeconomicul şi epoca istorică ce-i corespunde, nu e decât o ultimă porţiune, şi încă relativ scurtă, dintr’o foarte lungă curbă de evoluţie. In epoca de cimentare a fundamentului culturii sale, Occidentul şi-a adus materialul de construcţie solidă de pe alte meleaguri decât cele unde mitul utilului direct domneşte cu suveranitate necontestată. Spiritul în care s’a plămădit substanţa primă a civilizaţiei occidentale n’a fost cel din care a luat naştere maşinismul cu miturile şi superstiţiile lui. Homo oeconomicus această abstracţie care a ridicat dorul de satisfacţie materială la valoare de necesitate mondială, nu se născuse încă. Exemplarul uman ideal care exprima aspiraţiile profunde ale civilizaţiei europene a fost, înainte de homo fatior americanus, rând pe rând, omul religios, cavalerul, umanistul, filosoful, omul de ştiinţă desinteresată. Toate acestea sunt expresii care, pe planuri numai la aparenţă diverse, implică o unică şi minunată afirmaţie: primatul spiritualului. Primat ce, la rândul său, fixează cu forţă o scară de valori ce se găseşte la antipozii aceleia de care am vorbit atâta până acum. Venerarea, de secole multe, a altui fel de homo decât cel oeconomicus şi a idealurilor impuse de el, a creat în Occidentul luminat o anumită tradiţie intelectuală. Ea s’a exteriorizat într’o atmosferă spirituală cu înclinaţii afective şi de gândire ce tindea să elimine din domeniul creaţiei spirituale categoria utilului direct. In orice caz, o împingea pe al doilea şi al treilea plan. Şi cu toată tirania ce-o exercită de un secol economicul, spre fericire, obiceiurile intelectuale şi înclinaţiile afective de care vorbesc n’au dispărut nici azi. O experienţă personală făcută timp de zece ani la faţa locului ne face să credem că nici nu vor dispărea, deşi teroarea mitului satisfacţiei materiale va mai dura. Ea nu va putea dura însă etern, căci prin ce decret al divinităţii a fost declarată această categorie a activităţii omeneşti ultimă, definitivă şi exclusivă? Tradiţia spirituală de care e vorba are drept trăsătură fundamentală un ce imponderabil, dar foarte real- Acest ce se face simţit într’o atitudine de simpatie şi încurajare pe care o ia inteligenţa occidentală faţă de „inutil”. Vreau să zic, faţă de ceea ce e desinteresat, „gratuit”. Activităţile spirituale neaservite utilului sunt considerate ca valori omeneşti supreme. Aceasta, prin înclinaţie intrată în instinct. Teorie pentru teorie, adecă ştiinţă pentru ştiinţă, artă pentru artă, adecă artă neaservită unor scopuri streine de ea însăşi, se face şi azi multă în Occident, cum s’a făcut şi acum trei şi patru sute de ani. Şi avem credinţa — la care nu vom putea renunţa niciodată — că atitudinea de simpatie şi de încurajare a „inutilului” a fost şi e principalul agent creator de cultură înaltă. A fost în Antichitatea elină şi e în marea civilizaţie europeană, pe care un homo oecoponncus a creat-o. * Aici voiam să ajungem La acest discurs înn favoarea „inutilului”. Discurs care va risca eventual să apară fără rost în ochii spiritelor , ,positive“ şi îndrăgostite de energiile realizărilor imediate. Paradoxal poate. Dar nu importă! In cele ce urmează am vrea să arătăm, în schiţă, două mari virtuţi ale „inutilului”. Rămânând pe planul de judecată al economicului, să arătăm cum „gratuitul” poate să devină cauză creatoare a utilului. TARA Anti 111. — Nr. 619 »TARA« CULTURALA Marin Ştefănescu: Filosofia Creştină — Contribuţie la înţelegerea filosofiei — (Ed. „Universul“, Bucureşti, 1943 — Recenta operă a dlui profesor universitar Marin Ştefănescu: „Filo- sofia Creştină“ se rânduieşte, adu* * , când un vădit spor de lumină şi lăr* gind orizonturile cugetării D*sale, pe linia lucrărilor anterioare: „Dna- ; tismul logic“, „Teismul Initant“, „Filosofia Românească“ şi nu demult apăruta „Problema Metodei“, scrisă, ca şi cele dintâi două, în limba franceză. Doctrina filosofică a dlui prof. Marin Ştefănescu s’ar putea defini ca un idealism încălzit de fervorile inimii şi mobilat de untdelemnul învăţăturii creştine. Şi de când îl ştiu atât ca profesor cât şi ca pro* povactuitor de înţelepciune, Dşa nu s’a abătut niciodată dela această linie. Chiar şi naţionalismul D*sale, a cărui expresie pură şi plenară o vedem „Cultul Patriei“, se situează pe acelaş plan de idealism. Nici loviturile şoaptei, de care a avut parte din belşug, nici atacurile adversarilor, cari nu leau cruţat niciodată, nici mafia tăcerii organizată în jurul personalităţii şi a operei D-sale, n’au izbutit să tulbure liniştea şi să-i frângă elanurile spre mai bine. In chipiul lui Alioşa Karamazoff, Dşa iartă, zâmbeşte şi trece mai departe, cu ochii aninaţi de steaua polară a idealului, în a cărui slujbă şi pentru a cărui realizare, atât cât omeneşte este cu putinţă, se simte chemat şi chiar mobilizat. Filosofia Creştină, al cărei conţinut nici pe departe nu poate fi înfăţişat în aceste consideraţii sumare pe lângă o Introducere lămuritoare şi o Concluzie luminoasă, cuprinde următoarele trei capitole de vaste analize şi argumentare: Cap. I: „ Ce este filosofia fără studiul creştinismului“ ; Cap. II: „Religia Creştină“; Cap. III: „Ce este filosofia după studiul creştinismului“. Străbătând aceste etape, în al căror spaţiu fenomenul filosofic românesc este îndeaproape cercetat şi apreciat, autorul, cu erudiţia care*i tinţe. Unele ne duceau să cugetăm . este proprie şi cu spiritul eclectic, că viaţa are un rost, un ideal, că : • ce-i este caracteristic, fără să re- avem datoria să trăim. Altele ne înnunţe la luminile raţiunii şi la căle demnau să vedem că lumea se înfă* : ■ dura inimii, formulează următoarele !fişează rea, n’are niciun sens, că : • propoziţii finale: suntem nişte jucării ale vieţii care : „Posedăm un vălmăşag de cunoş- ! ne face să suferim. După ce murim i nu mai suntem nimic din ce am fost, vin alte jucării, altă păpuşenie, alt şir de suferinţe, şi este mai bine să nu fim,decât să fim. „Încât ne-am întrebat în ce consistă lumea, ce suntem noi oamenii, dacă este oare mai bine să fim sau să nu fim, şi poate că nici nu exis* tăm, ci numai ni se pare. Şi am cautat răspunsul peste tot unde am pu nnt. Nu l-am găsit mulţumitor nu* ; căiri, nici în ştiinţă, precum nici în faptă, în filosofie, metafizică, morală, sau religie, deşi fiecare din aces* tea dau o soluţie, oricât de fragmen* ; tară ar fi ea, căci ele se opuneau, în general, unele altora. Dar _ ne-am continuat cercetările în nădejdea că , poate îl vom întâlni undeva. Şi l-am aflat în religia creştină, dar luminată, studiată în raport cu celelalte doctrine, înţeleasă în înalta eisemnificaţie, care nu exclude ştiinţa, arta, filosofia, nicio cercetare sinceră în căutarea adevărului, ci le chiamă pe toate la colaborare. A*tunci am revenit asupra probleme*lor pe care ni le puseserăm şi pe care nu putuserăm să le deslegăm. Acum aveam posibilitatea de a formula soluţii mai mulţumitoare... Fiiosofia exprimă, în adevăr, cunoş* tinţa care pătrunde în taina vieţii, dar mai ales atunci când ea este filosofie creştină, adică în concordanţă cu religia creştină în generosul ei spirit, şi nu oricum. Aşa ne-am dat seama că lumea nu există fără de rost. Vieaţa noastră înseamnă o trecere de la Dumnezeu la Dumnezeu, de la idealul cauză la idealul scop, alfa şi omega“. Aceasta este concluzia, fara echivoc, la care ajunge, după cercetări şi meditaţii îndelungate autorul : „Filosofiei Creştine“. Din aceste vremuri de grele şi culm-Silite încercări, cartea dlui prof. Morin Ştefănescu este un adevărat confort sufletesc. Iată de ce îi suntem adânc recunoscători. Grigore Popa La sfârşit de an şcolar, gândul • nostru se reîntoarce la bogata activi- • tate culturală ce s’a desfăşurat în cadrul Universităţii Daciei Superioare. • Odată mai urnit conferinţele organi- zate au fost la înălţimea şi de calitatea ’ cu care — de altfel, demult — am fost • învăţaţi. Va fi odată vremea să vorbim despre felul remarcabil cum a fost tratată problema Transilvaniei, în conferinţele ce s-au ţinut în acest an. Extensiunea universitară a continuat obiceiul bun de a ne dărui conferinţe tratând cele mai variate şi interesante probleme. Ne-a fost dat să ascultăm un glas, care, spre marele nostru re■ gret, de mult nu l-am mai auzit conferenţiind. Este vorba de domnul prof. Tiberiu Moşoiu şi de minunata dsale conferinţă: „Sensul pedagogic al istoriei". , Titular al catedrei de drept roman, de la Facultatea de drept, d. Tiberiu Moşoiu, care poartă un nume drag nouă ardelenilor, este una din cele mai proeminente figuri ale vieţii noastre culturale şi publice. * Departe, de a se menţine in cadrul specialităţii dsale, unde a adus preţioase contribuţii, d. profesor Tiberiu * Moşoiu, desfăşoară o bogată activitate I culturală. O informaţie extrem de bogată, o mare putere de pătrundere şi în acelaşi timp de sinteză şi o mare claritate — romanistul se regăseşte astfel în ori- * * ce manifestare — îmbrăcată într’un stil de sobră frumuseţe. Colaborator vechiu şi prieten fidel la începuturi grele, al revistei „Gândirea". Deasemeni la „Familia". Ne amintim cu plăcere de observaţiile publicate odinioară acolo, asupra problemei crizei culturei, dovedind o pregnantă putinţă de analiză şi critică a vremurilor şi valorilor. Nu putem să uităm nici minunata viaţă a Spătarului Milescu, o mişcătoare şi patetică evocare a unui destin de reală amploare istorică. O carte scrisă frumos şi inspirată de neţărmurită dragoste faţă de figura învăţatului pribeag pe plaiuri nesfârşite. Conferinţa a cărei amintire ne-a prilejuit această fugară creionare, a constituit un eveniment ce nu poate fi uitat cu uşurinţă. Ne sunt vii în minte observaţiile atât de ascuţite, smulse din vârtejul nu totdeauna limpede, al circumstanţelor, precum şi învăţămintele ce ar trebui să le avem încontinuu înaintea ochilor. De armonioasă arhitectură, conferinţa dlui profesor Tiberiu Moşoiu, ne-a dăruit un adevărat model al genului, atât in ce priveşte fondul cât şi forma. Ni s’a relevat atunci şi caracterul plin de curaj şi demnitate al unui om care îşi cunoaşte datoria de a spune respicat adevărul. Iată de ce, dorim ca d. profesor Moşoiu să fie cât mai des prezent în lumea graiului scris şi al cuvântului rostit! Nicolae D. Găvozdea Medalion Tiberiu Moşoiu , conferenţiar şi literat