Țara, iunie 1943 (Anul 3, nr. 611-632)

1943-06-11 / nr. 619

­­V PUNCTE DE SPRIJIN (3) de D. D. Roşca Uimi din aceste elemente este maşinismul. Acesta să nu fie confundat cu exploatarea simplă a maşinii. Ma­şinismul este o întreagă concepţie de vieaţă, concepţie care presupune un anume fel de a face uz de maşină, căci ceea ce importă, nu e folosul pe care omul îl trage din maşină, ci atitudinea afectivă ce-o ia faţă de ma­şină. Pornind de la gândul, lămurit sau obscur, că sen­sul vieţii trebue căutat şi găsit în augmentarea nesfâr­şită a confortului fizic şi în multiplicarea crescândă a trebuinţelor economice, maşinismul este­­Concepţia care crede că economicul odată reglementat în chip perfect, fericirea omului e realizată, şi rostul vieţii împlinit. Această atitudine în faţa vieţii a atras după sine o răsturnare a scării de valori religioase-filosofice — deci scară de valori eminamente spirituală — venerată de Europa până în secolul trecut. Răsturnare pe care am vrea s-o caracterizăm cum urmează: Din scop ce era, vieaţa a devenit mijloc, iar mijloacele de tra­t au de­venit scop. Omul a devenit sclavul mijloacelor de trai. Şi şi-a pierdut vieaţa propriu zisă, pierzându-şi până şi gustul de vieaţă, putinţa de a-şi trăi vieaţa în profun­zime. In civilizaţia europeană anterioară maşinismului, au primat, timp de secole multe, valori de ordin pur spi­ritual: valori religioase, umaniste, artistice, filosofice. Gândiţi-vă la prestigiul pe care l-au avut, până şi la curţile capetelor încoronate ale Europei de pe vremuri, un Descartes, un Leibniz, un Voltaire, un Diderot, un Goethe. Maşinismul, şi filosofia implicată în el, tinde să servească spiritul şi valorile autentice ale acestuia. Situaţia în care sunt puşi azi toţi aceia ale căror in­terese şi preocupări nu sunt în slujba utilului direct, întăreşte destul de semnificativ această afirmaţie ... Şi iată că întâmplarea a făcut ca noi să ne îndrep­tăm privirile spre Europa tocmai în momentul când caracterul dominant al civilizaţiei ei tinde să devie ma­şinismul. Astfel, faza în care se găsia cultura europeană descoperită de noi a venit şi vine să întărească efectul cauzelor locale. Căci era natural ca dintre elementele constitutive ale acestei Europe capitaliste şi maşiniste să ne izbiască imaginaţia mai tare armatura ei exte­rioară şi oarecum gălăgioasă, şi să ne scape componen­tele vechi şi mai ascunse ale spiritului european, com­ponente înăbuşite de carapacea exterioară, dar încă pline de sevă şi vitalitate. Popor sărac în ţară bogată, nu era inteligibil să visăm, după exemplul dascălilor la şcoala cărora ne angajam, economie şi iar economie? Utilul, pentru Europa o categorie a momentului isto­ric, categorie de altfel — fie spus în treacăt — nu eternă cu necesitate, a intrat în spiritul nostru de po­por de ţărani cu valoare umflată de categorie iniţială şi constitutivă a inteligenţei omeneşti de totdeauna. In rezumat, o atmosferă spirituală general europeană şi contimporană începuturilor civilizaţiei noastre a ve­nit să întărească obiceiuri de gândire şi simţire impli­cate în natura treptei elementare de cultură pe care tocmai ne aflam. III. Dar, spre deosebire de noi — şi deosebirea este ca­pitală — în­ Occident mitul utilului imediat, împrumu­tat dela homo oeconomicul şi epoca istorică ce-i co­respunde, nu e decât o ultimă porţiune, şi încă relativ scurtă, dintr’o foarte lungă curbă de evoluţie. In epoca de cimentare a fundamentului culturii sale, Occidentul şi-a adus materialul de construcţie solidă de pe alte meleaguri decât cele unde mitul utilului direct dom­neşte cu suveranitate necontestată. Spiritul în care s’a plămădit substanţa primă a civilizaţiei occidentale n’a fost cel din care a luat naştere maşinismul cu miturile şi superstiţiile lui. Homo oeconomicus această abstrac­ţie care a ridicat dorul de satisfacţie materială la va­loare de necesitate mondială, nu se născuse încă. Exem­plarul uman ideal care exprima aspiraţiile profunde ale civilizaţiei europene a fost, înainte de homo fatior americanus, rând pe rând, omul religios, cavalerul, umanistul, filosoful, omul de ştiinţă desinteresată. Toate acestea sunt expresii care, pe planuri numai la aparenţă diverse, implică o unică şi minunată afir­maţie: primatul spiritualului. Primat ce, la rândul său, fixează cu forţă o scară de valori ce se găseşte la an­tipozii aceleia de care am vorbit atâta până acum. Venerarea, de secole multe, a altui fel de homo de­cât cel oeconomicus şi a idealurilor impuse de el, a creat în Occidentul luminat o anumită tradiţie inte­lectuală. Ea s’a exteriorizat într’o atmosferă spirituală cu înclinaţii afective şi de gândire ce tindea să elimine din domeniul creaţiei spirituale categoria utilului di­rect. In orice caz, o împingea pe al doilea şi al treilea plan. Şi cu toată tirania ce-o exercită de un secol eco­nomicul, spre fericire, obiceiurile intelectuale şi încli­naţiile afective de care vorbesc n’au dispărut nici azi. O experienţă personală făcută timp de zece ani la faţa locului ne face să credem că nici nu vor dispărea, deşi teroarea mitului satisfacţiei materiale va mai dura. Ea nu va putea dura însă etern, căci prin ce decret al di­vinităţii a fost declarată această categorie a activităţii omeneşti ultimă, definitivă şi exclusivă? Tradiţia spirituală de care e vorba are drept trăsă­tură fundamentală un ce imponderabil, dar foarte real- Acest ce se face simţit într’o atitudine de simpatie şi încurajare pe care o ia inteligenţa occidentală faţă de „inutil”. Vreau să zic, faţă de ceea ce e desinteresat, „gratuit”. Activităţile spirituale neaservite utilului sunt considerate ca valori omeneşti supreme. Aceasta, prin înclinaţie intrată în instinct. Teorie pentru teorie, adecă ştiinţă pentru ştiinţă, artă pentru artă, adecă artă ne­aservită unor scopuri streine de ea însăşi, se face şi azi multă în Occident, cum s’a făcut şi acum trei şi patru sute de ani. Şi avem credinţa — la care nu vom putea renunţa niciodată — că atitudinea de simpatie şi de încurajare a „inutilului” a fost şi e principalul agent creator de cultură înaltă. A fost în Antichitatea elină şi e în marea civilizaţie europeană, pe care un homo oecoponn­cus a creat-o. * Aici voiam să ajungem­ La acest discurs înn favoarea „inutilului”. Discurs care va risca eventual să apară fără rost în ochii spiritelor , ,positive“ şi îndrăgostite de energiile realizărilor imediate. Paradoxal poate. Dar nu importă! In cele ce urmează am vrea să arătăm, în schiţă, două mari virtuţi ale „inutilului”. Rămânând pe planul de judecată al economicului, să arătăm cum „gratuitul” poate să devină cauză crea­toare a utilului. TARA Anti­ 111. — Nr. 619 »TARA« CULTURALA Marin Ştefănescu: Filosofia Creştină — Contribuţie la înţelegerea filosofiei —­ (Ed. „Universul“, Bucureşti, 1943 — Recenta operă a dlui profesor u­­­­niversitar Marin Ştefănescu: „Filo-­­ sofia Creştină“ se rânduieşte, adu* * , când un vădit spor de lumină şi lăr*­­ gind orizonturile cugetării D*sale,­­ pe linia lucrărilor anterioare: „Dna- ; tism­ul logic“, „Teism­ul Ini­tant“,­­ „Filosofia Românească“ şi nu de­­­mult apăruta „Problema Metodei“, scrisă, ca şi cele dintâi două, în lim­ba franceză. Doctrina filosofică a dlui prof. Marin Ştefănescu s’ar putea defini ca un idealism încălzit de fervorile inimii şi mobilat de untdelemnul învăţăturii creştine. Şi de când îl ştiu atât ca profesor cât şi ca pro* povactuitor de înţelepciune, Dşa nu s’a abătut niciodată dela această li­nie. Chiar şi naţionalismul D*sale, a cărui expresie pură şi plenară o vede­m „Cultul Patriei“, se situează pe acelaş plan de idealism. Nici lovitu­­rile şoaptei, de care a avut parte din belşug, nici atacurile adversarilor, cari nu leau cruţat niciodată, nici mafia tăcerii organizată în jurul personalităţii şi a operei D-sale, n’au izbutit să­ tulbure liniştea şi să-i frângă elanurile spre mai bine. In chipiul lui Alioşa Karamazoff, Dşa iartă, zâmbeşte şi trece mai de­parte, cu ochii aninaţi de steaua polară a idealului, în a cărui slujbă şi pentru a cărui realizare, atât cât omeneşte este cu putinţă, se simte chemat şi chiar mobilizat. Filosofia Creştină, al cărei conţi­­nut nici pe departe nu poate fi în­­făţişat în aceste consideraţii suma­­re pe lângă o Introducere lămuri­toare şi o Concluzie luminoasă, cu­prinde următoarele trei capitole de vaste analize şi argumentare: Cap. I: „ Ce este filosofia fără studiul creştinismului“ ; Cap. II: „Religia Creştină“; Cap. III: „Ce este filosofia după studiul creştinismului“. Străbătând aceste etape, în al că­ror spaţiu fenomenul filosofic ro­­mânesc este îndeaproape cercetat şi apreciat, autorul, cu erudiţia care*i tinţe. Unele ne duceau să cugetăm .­­ este proprie şi cu spiritul eclectic,­­ că viaţa are un rost, un ideal, că : • ce-i este caracteristic, fără să re-­­ avem datoria să trăim. Altele ne în­­­nunţe la luminile raţiunii şi la căle demnau să vedem că lumea se înfă* : ■ dura inimii, formulează următoarele !­fişează rea, n’are niciun sens, că : • propoziţii finale:­­ suntem nişte jucării ale vieţii care :­­ „Posedăm un vălmăşag de cunoş- ! ne face să suferim. După ce murim i nu mai suntem nimic din ce am fost, vin alte jucării, altă păpuşenie, alt şir de suferinţe, şi este mai bine să nu fim,decât să fim. „Încât ne-am întrebat în ce con­­­­si­stă lumea, ce suntem noi oamenii,­­ dacă este oare mai bine să fim sau­­ să nu fim, şi poate că nici nu exis*­­ tăm, ci numai ni se pare. Şi am cau­­­­tat răspunsul peste tot unde am pu­­­ nnt. Nu l-am găsit mulţumitor nu* ; căiri, nici în ştiinţă, precum nici în f­aptă, în filosof­ie, metafizică, mora­­­­lă, sau religie, deşi fiecare din aces*­­ tea dau o soluţie, oricât de fragmen* ; tară ar fi ea, căci ele se opuneau, în­­ general, unele altora. Dar _ ne-am­­ continuat cercetările în nădejdea că , poate îl vom întâlni undeva. Şi l-am­­ aflat în religia creştină, dar lumi­­­­nată, studiată în raport cu celelalte­­ doctrine, înţeleasă în înalta ei­­sem­­­­nificaţie, care nu exclude ştiinţa,­­­ arta, filosofia, nicio cercetare since­­­­ră în căutarea adevărului, ci le­­ chiamă pe toate la colaborare. A*­­­tunci am revenit asupra probleme*­­­lor pe care ni le puseserăm şi pe­­ care nu putuserăm să le deslegăm.­­ Acum aveam posibilitatea de a for­­­­mula soluţii mai mulţumitoare... Fi­­­­iosofia exprimă, în adevăr, cunoş*­­ tinţa care pătrunde în taina vieţii,­­ dar mai ales atunci când ea este fi­­­­losofie creştină, adică în concordan­­­­ţă cu religia creştină în generosul­­ ei spirit, şi nu oricum. Aşa ne-am­­ dat seama că lumea nu există fără­­ de rost. Vieaţa noastră înseamnă o­­ trecere de la Dumnezeu la Dumne­­­­zeu, de la idealul cauză la idealul­­ scop, alfa şi omega“.­­ Aceasta este concluzia, fara echi­­­­voc, la care ajunge, după cercetări­­ şi meditaţii îndelungate autorul : „Filosofiei Creştine“. D­in aceste vremuri de grele şi culm-S­i­lite încercări, cartea dlui prof. Morin Ştefănescu este un adevărat­­ confort sufletesc. Iată de ce îi sun­­­­tem adânc recunoscători. Grigore Popa La sfârşit de an şcolar, gândul • nostru se reîntoarce la bogata activi- • tate culturală ce s’a desfăşurat în­­ cadrul Universităţii Daciei Superioare. • Odată mai urnit conferinţele organi-­­ zate au fost la înălţimea şi de calitatea ’ cu care — de altfel, demult — am fost • învăţaţi. Va fi odată vremea să vor­bim despre felul remarcabil cum a fost tratată problema Transilvaniei, în conferinţele ce s-au ţinut în acest an. Extensiunea universitară a continuat obiceiul bun de a ne dărui conferinţe tratând cele mai variate şi interesante probleme. Ne-a fost dat să ascultăm­­ un glas, care, spre marele nostru re­­■ gret, de mult nu l-am mai auzit confe­­­­renţiind. Este vorba de domnul prof. Tiberiu Moşoiu şi de minunata dsale conferinţă: „Sensul pedagogic al isto­­­­riei". , Titular al catedrei de drept roman, de la Facultatea de drept, d. Tiberiu Moşoiu, care poartă un nume drag nouă ardelenilor, este una din cele­­ mai proeminente figuri ale vieţii noas­­­­tre culturale şi publice. * Departe, de a se menţine in cadrul specialităţii dsale, unde a adus pre­­­ţioase contribuţii, d. profesor Tiberiu * Moşoiu, desfăşoară o bogată activitate I culturală.­­ O informaţie extrem de bogată, o­­ mare putere de pătrundere şi în acelaş­i timp de sinteză şi o mare claritate — romanistul se regăseşte astfel în ori- * * ce manifestare — îmbrăcată într’un stil de sobră frumuseţe. Colaborator vechiu şi prieten fidel la începuturi grele, al revistei „Gândirea". Deaseme­­ni la „Familia". Ne amintim cu plă­cere de observaţiile publicate odinioa­ră acolo, asupra problemei crizei cul­turei, dovedind o pregnantă putinţă de analiză şi critică a vremurilor şi valorilor. Nu putem să uităm nici mi­nunata viaţă a Spătarului Milescu, o mişcătoare şi patetică evocare a unui destin de reală amploare istorică. O carte scrisă frumos şi inspirată de ne­ţărmurită dragoste faţă d­e figura în­văţatului pribeag pe plaiuri nesfârşite. Conferinţa a cărei amintire ne-a prilejuit această fugară creionare, a constituit un eveniment ce nu poate fi uitat cu uşurinţă. Ne sunt vii în min­te observaţiile atât de ascuţite, smulse din vârtejul nu totdeauna limpede, al circumstanţelor, precum şi învăţă­mintele ce ar trebui să le avem în­continuu înaintea ochilor. De armo­nioasă arhitectură, conferinţa dlui pro­fesor Tiberiu Moşoiu, ne-a dăruit un adevărat model al genului, atât in ce priveşte fondul cât şi forma. Ni s’a relevat atunci şi caracterul plin de curaj şi demnitate al unui om care îşi cunoaşte datoria de a spune respicat adevărul. Iată de ce, dorim ca d. profesor Mo­­şoiu să fie cât mai des prezent în lu­mea graiului scris şi al cuvântului rostit! Nicolae D. Găvozdea Medalion Tiberiu Moşoiu , conferenţiar şi literat

Next