Țara, august 1943 (Anul 3, nr. 660-684)

1943-08-01 / nr. 660

»ŢARA­ CULTURALĂ Un documentar de scurt metraj al cinematografiei naţionale „Castelul Peleş“ realizat de O. N. C. Tânăra cinematografie româneas­că are la activul ei câteva documen­­tare de scurt metraj, realizate cu o mişcătoare grije a detaliului tehnic şi artistic, care dovedeşte că pros­motorii cinematografiei din Româ­nia au despre film o concepţie în primul rând de artă. Castelul Peleş, realizat de Ion Cantacuzino este o admirabilă biografie romanţată, străbătută de poezie, a reşedinţei de vară a regilor români. Ridicat pe moşia regală Piatra Arsă, în vecinătatea mânăstirei Si­naia, de pe Valea Prahovei. Castelul poartă pecetea gustului personal al Regelui Carol I, întemeietorul di­nastiei române. Stilul renaşterii ita­liene se împleteşte armonios cu go­­ticul german şi cu barocul Măriei Theresia, vrăjind în miezul codri­­lor din Munţii Bucegi un fragment din Nu­rnbergul medieval. Regiso­rul filmului putea fi ispitit să cree­ze numeroasele colţuri pitoreşti, să piardă din vedere perspectiva de ansamblu care leagă fotografiile după o severă logică estetică. Ion Cantacuzino însă a reuşit să dea filmului o anchetă, să transforme umbra Regelui ctitor, care stărue în încăperile Castelului Pele­ într’un personagiu. D­e obicei, documentarele se măr­ginesc la o prezentare cât mai amă­nunţită a unui subiect, la epuizarea tuturor amănuntelor de pitoresc ex­terior. Regisorul român apelează la anchetă şi istorie, pentru a face Cas­telul Peleş un film de adevărată artă. Valoarea lui stă în gustul ales cu care a conceput, în frumuseţea fotografiilor, calitatea decupajului şi sugestivitatea comentariului. Pei­sajul Carpaţilor este utilizat cu discreţie pentru a obişnui ochiul cu perspectivele largi care fac far­mecul original al Castelului Peleş. Obiectivul prinde nu numai esen­ţialul din reşedinţa de vară al­ regi­­lor României, ci şi detaliul semnific­­ativ, insistând asupra încăperilor unde prezenţa marilor umbre dom­neşti este mai vie ca oriunde. In sala de consiliu, decorul evocă mo­mentele de răscruce ale istoriei tâ­nărului regat pentru ca în camera de lucru a Regelui Carol I, fila de calendar oprită în ziua morţii pri-­­ mului domnitor al României inde*­­ pendente să emoţioneze prin sim*­­ plitatea cu care aminteşte întâm-­­ plări de mult apuse, asemenea unei­­ scene dramatice. Sala de muzică a ' Carmen Sylvei păstrează gie a- ' mintirea delicatei regine şi pianele, ' harpa, orga, notele şi cărţile, palpi- : tă toate de viaţă de altădată. In la- ! bir­intul comorilor de artă, regia a­­ condus cu siguranţă obiectivul spre­­ tapiţeriile rare, spre pânzele cele­­­­bre,, printre cari un Iacob­­ Barano, Turillo, Rafael, Van­­ Dyck, adunate cu dragoste pentru artă de primii Suverani români,­­ sculpturi în lemn şi vitrouri, spre ’ frescele din curtea de onoare, spre ornamentele în stil florentin care încing asemenea unui brâu porţile­­ de bronz ale Castelului. Deşi la începuturile ei, cinemato­grafia română a câştigat cu docu­mentarul Castelului Peleş un loc o­­norabil între industriile de veche tradiţie ale peliculei, Ion Cantacu­zino a realizat cu acest film — care putea rămâne un documentar rece, un jurnal obișnuit o mică capodo­­peră de structură simbolică. Muzi­ca lui Paul Constantinescu subli­niază sugestiv admirabilele imagi­ni, dând graiii detaliilor arhitecto­nice, confundându-se cu susurul ră­coritor al Peleşului, transpunând artistic freamătul pădurilor din Bucegi şi limpezimea orizonturilor ce împrejmuie ctitoria domnească dela Sinaia. Din colaborarea dintre regie şi factorii artistici, imaginile au eşit eliberate de inerţia lor, în­­lănţuite pentru a evoca — într-o odă cinematografică — povestea Castelului Peleş, existenţa celor doi suverani ctitori. Ele se înşiră ca o legendă, care îşi găseşte amurgul în hârtiile, rămase aşa cum au fost în ultimul ceas, pe masa de lucru lui Carol I, în patul care l-a aştep­tat pentru a-i odihni ultima bătaie a inimii şi în ceasornicul de pe tur­nul gotic, a cărui arătător a înse­m­nat cu sunete metalice trecerea în legendă a Domnitorului Indepen­denţei României. O. N. C. înscrie în documentara Castelului Peleş, în producţia sa din ultimul an, o biruinţă pe care şi-ar însuşi-o oricare dintre casele producătoare germane sau italiene. Inițiative și realizări O nouă­ revistă prezentată de autorul „Călăraşoilor" Autorul succesului sibian din Oc­­tomvrie 1942 „Calărăşoii“, d. Mir­­­ cea Mimteanu, a prezentat de cu-­ rând, la Bazna, o nouă revistă ori-­­ ginală: „Bazna petrece“.­­ Pregătită numai în cinci zile, a-­­ ceastă revistă a depăşit totuşi rea-­­ lizările din „Călărăşoii“.­­ Având o parteneră de un talent­­ surprinzător în dra­­m­­a Porolis- ‘ seanu, d. Mircea Munteanu a rea-­­ lizat un cuplu scenic perfect. Cos- : tumaţia şi decorurile, datorate în mare parte dlui Aron Stăncel, au ridicat mult nivelul spectacolului. Dr. Elvira Porolisseanu, deţină-­­ toarea rolurilor mai grele, a sur*­­­prins prin jocul scenic. De aseme­nea d. Titi Sabău, care în ciuda vârstei sale şi-a interpretat frumos rolurile. D. Patri Tufescu şi d. Con­stantin G­rigoriu — comperul Re­vistei — au fost foarte biune. Datorită concursului dat de local­nici — în special de d. înv. directo Petru Z. Marcu şi de d. notar Ioan Sârbu — spectacolul a avut un suc­ces desăvârşit. Realizările materiale au fost des­tinate ajutării răniţilor de la băii Bazna Apreciem gestul şi am dori să ve­dem și această nouă realizare , scena sibiană. Neotomism şi neotomişti 3 de D. D. Roşca Ţinem să spunem însă de la început că noi nu cre­dem în existenţa unei întregi „generaţii a absolutului“. In cele ce urmează o să motivăm îndoiala noastră. In generaţia actuală a intelectualilor francezi vor fi mulţi „desiluzionaţi“ care, cerând ştiinţei şi fitoso­fei ceea ce ele nu pot da, adecă certitudine absolută, au făcut calea întoarsă şi, călcând cu credinţă pe urmele d-lor Maritain şi Massis, se vor fi „convertit“, îmbrăţişând cu sete de mântuire adevărul absolut al Sfântului Toma de Aquino. Cazul d-lor Maritain şi Massis nu e, se ştie, cel mai vechiu şi nici izolat. Brunetière se „convertise“ şi el, cum s-au „convertit“ şi Paul Claudel, Max Jacob şi, acum mai recent, dra­maturgul Henri Ghéon. Aceste cazuri nu îndreptăţesc însă, după părerea noastră, pe d. Massis să vorbească de o întreagă „generaţie a absolutului“. Vieaţa lite­rară, artistică, ştiinţifică, filosofică şi în general toată pulsaţia culturală a Franţei contimporane, nu con­firmă afirmaţiile d-sale. Doar, tocmai de aceea o com­bate şi o condamnă d-sa. In interviewul amintit i se neagă literaturii fran­ceze tinere inspiraţia: „lipseşte substanţa“, scrie d. Massis. Lipsită de subiecte, actuala literatură franceză „e în căutarea obiectului pierdut“. Iar despre grupul de scriitori de la „Nouvelle Revue Française“ d. Massis se exprimă astfel: „... Operele lor sunt fără eveni­mente, fără personagii; nu se întâmplă nimic în cu­prinsul lor.“ Dar d-nii Maritain şi Massis pledează în scrierile lor nervos şi incisiv contra culturii moderne în gene­ral. Cum spuneam şi în preambulul acestor „Scri­sori“, toată evoluţia ştiinţifică, filosofică, etc. de la Renaştere încoace e considerată drept decadenţă. Ra­ţionalismul cartesian, empirimul englez, criticismul şi idealismul german nu sunt, pentru Maritain şi Massis, decât zvârcolirile sterpe ale unui spirit rătăcit pe căi greşite şi abătut de la singura cale (să subli­niem acest­ singura cale a ducătoare la liman. Această cale unică nu poate fi decât filosofia tomistă. Iar fecundul curent romantic în literatură n’a creat în ochii autorului cărţii „Antimoderne“ decât confuzie şi anarhie, numai confuzie şi anarhie. Faptul că efortul de veacuri al filosofiei şi ştiinţei moderne a tins spre formularea unui determinism universal este, pentru Maritain, un indiciu că o stare de spirit s’a creat „care l’ar fi făcut pe Descartes să roşească“! Aceasta, evident, pentru că zisa stare de spirit îşi are originea în critica şi analiza carteziană. Iată ce ştie să sapă Maritain despre cea mai fecundă ipoteză a filosfiei moderne şi despre teoria care a făcut posi­bilă ştiinţa timpului nostru! Cum vedem, aici e vorba de un antagonism ire­ductibil între două concepţii de vieaţă, sau, mai pre­cis, între două atitudini spirituale diferite în faţa rea­lităţii şi a vieţii: aceea pe care o reprezintă d-nii Maritain şi Massis în numele „generaţiei absolutului“ şi care e a scolisticei tomiste, a trecutului; şi această­­laltă, care stă la temeiul întregei culturi moderne şi care, rezultat al unei evoluţii multiseculare, va fi probabil şi aceea a viitorului. Opoziţia între aceste două mentalităţi n’a fost tot­deauna aşa de marcată cum e azi. Ea a evoluat, schimbându-se, bineînţeles, numai una din ele. Cea reprezentată de Maritain-Massis presupune imobili­tate prin definiţie. A doua atitudine, pe care deocamdată s’o numim cea nedogmatică, s’a desprins numai încetul cu în­cetul din „somnolenţa dogmatică“ a inteligenţei ome­neşti. Dar, deşi tindea să-şi schimbe temeiurile edi­ficiului pe care voia să-l ridice, acestea fiind date de acum de raţiune şi de experienţă nu de revelaţiune, totuşi această din urmă orientare a spiritului s’a străduit la începuturile ei să-şi construească şi ea sisteme în care să se închidă dogmatic, după exemplul oferit de concepţia contra căreia în principiu se ridi­case. Credinţa naivă că putem cunoaşte cu raţiunea absolutul, şi, drept urmare a acestei credinţe, spiritul de sistem, vor dăinui încă multă vreme. Tendinţa spre o explicaţie globală a existenţei va crea sistemul lui Descartes, al lui Spinoza, al lui Leibniz, etc. Dar empirismul englez va săpa în chiar temeiurile lui acest spirit de sistem. Locke şi Hume nu ne-au lăsat sisteme, au pus însă probleme noi de rezolvit şi au elaborat cu mână tare articulaţiile unei metode de roditoare cercetare. In această ordine de idei e poate cu dreptate să spunem că filosofii englezi acum amintiţi au avut predecesori scolastici. Roger Bacon, W. Occam şi D’Antrecourt sunt cel mai mari între aceştia. Cel dintâiu, adecă marele Roger Bacon, nu cunoaşte maeştri de doctrină, ci numai învăţători de metodă, observă judicios E. Gilson. E de înţeles atunci de ce Opus majus, marea operă a lui Bacon, nu-şi propune să fie o expunere a ştiinţei totale, cum pretindeau să fie „Summae“-le Sfântului Toma, şi toate celelalte „Summae“, ci ea se prezintă ca o invitaţie la cerce­tare, căci, crede intempestivul Roger Bacon, ştiinţa totală nu e încă un bun câştigat, ci de câştigat cândva. Diferenţa între spiritul adânc ce animă cugetarea acestui geniu şi cel din care se desprinde opera Sfântului Toma este enormă. Ea e incomensurabilă, căci e calitativă. Al doilea mare predecesor, tot un scolastic şi el, a fost Occam. Filosofia acestuia fusese făcută posibilă de gândirea lui Duns Scot, care introdusese, în inte­riorul domenului rezervat de Sf. Toma raţiunii, dis- TARA Anni TTL — Nr. 660 Catu­mai A J. Cronin : .Doamna cu garoafa" Sub îngrijită traducere a­­Roui Vlad Muşatescu şi Mircea Streinul, o nouă carte a lui A. J. Cronin a văzut lumina tiparului în Editura A. B. C. Dar „Doamna cu garoafe“ nu este numai un roman, oarecare, ci poate una din cele mai frumoase poveşti de dragoste. Atât a dragoss­tei obişnuite, cât şi a alteia, mai superioare. Căci alături de chinu­rile cărnii, vedem şi marea dragos­te de artă care isbuteşte să creeze, la rândul ei, artistul. Dar şi una şi cealaltă nu-şi pot atinge ţinta de­cât atunci când ajung să guste din plin sacrificiul „Doamna cu garoafe“ nu este nu­­mai o carte frumoasă, ei şi bună; nu numai te delectează, ci şi te in­­strueşte: iată de ce nu trebue să lipsească din biblioteca niciunui in­telectual. N. A. Thomas: .A venit o corabie în port" Cine şi-ar fi putut închipui că sub sugestivul titlu de mai sus se as­cunde nemuritoarea dragoste dintre Tristan şi Isold®.­­ Şi totuşi între scoarţele cărţii sunt închise inimile sbuciumate ale legendarelor figuri. Mulţumită virtuozităţii traducă-* torilor de mai sus, cartea păstrează şi în limba română nu numai atmos*­fera naivă dar adânc răscolitoare a eroismelor de altădată, dar şi stilul vechilor rapsozi. Petru Şuvagău: »Popas pe culmi" In sfârşit, poetul someşan Petru Şuvagău — cunoscut mai ales sub pseudonimele de Sandu Arianum mai întâi şi de Petre Adrian mai apoi, întâlnite destul de des acum câţiva ani în revista Fundaţiilor Regale — şi*a adunat rodul talen­tului său sub lacătele plate ale u­­nei cărţi: dovada unui autentic poet Vom reveni, pe larg, asupra aces­tei cărţi.

Next