Teatrul azi, 2003 (Anul 4, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 1-2 - 3
lemnu Eugen IONESCU Numai catastrofa ne poate revela natura noastră intimă. Valul cotidianului şi al prevăzutului ne ascunde pentru noi înşine, ne înşală asupra noastră, pe noi înşine, de aici, necesitatea tragicului şi a neprevăzutului, a catastrofei care să rupă, cu o strălucitoare lumină, un val. Viaţa tragică este o evadare. Dar această necesitate psihologică şi cult al neprevăzutului tragic motivează melodrama şi patologicul în artă: anormalul, şi nu normalul, este veridic, esenţial, etern. Noi credem în genul obiectiv al melodramei - indiferent de mediocritatea realizărilor artistice-accidente. Nu spiritul melodramei poate fi acuzat de nonvaloare, de mediocritate estetică, ci numai autorii de melodramă: Bérécourt, Bouchardy, Victor Hugo etc. Dar melodrama (și nu drama) este dreapta urmașă a tragediei antice: ea este împlinitoarea modernă a nevoii eterne de miracol şi groază. Miracolul a fost înlocuit, modern, de hazard şi coincidenţă. Coincidenţa echivalează, psihic, miracolul. Melodrama este tentativa de a realiza o estetică a coincidenţelor. Coincidenţa constituie, astfel, principiul originar al oricărei acţiuni, intrigi melodramatice. Dar noţiunea de coincidenţă - deşi indicând o similară sau identică necesitate psihică - este, totdeodată şi o diminuare a noţiunii de miracol - compromisă de ştiinţă. La moartea miracolului şi a personagiului divin sau ocult, invizibil dar important, central - s-a încercat o înlocuire a lui prin coincidenţă, deoarece trebuia ca ştiinţa să explice totul şi să alunge misterul - coincidenţa era, astfel, o explicare şi o motivaţie a neprevăzutului. O explicaţie şi o justificare meschină a acestuia. Doi factori au determinat căderea estetică a melodramei: mediocritatea, banalizarea miracolului, decăzut în coincidenţă şi hazard, şi caracterul popular - precis: democrat - al melodramei (Din spiritul ştiinţific). Miracolul devenit coincidenţă era, altfel, a la portue de tout le monde şi cotidian posibil. Neprevăzutul deveni văzut şi quasipalpabil pentru această mediocritate plebee. Iar autorul de melodramă era şi el un om din public, neridicat deasupra publicului şi care scria pentru public. Speculând necesitatea psihologică de minune, de neprevăzut, s-a ajuns la un automatism, la o mecanizare și ordonare a neprevăzutului - minunea mecanică, anulare, deci, a minunii. Prin urmare, lipsa de sens