Teatrul, 1966 (Anul 11, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 11 - 60
ESENŢIAL ÎN ETAPA ACTUALĂ: • DESĂVÎRŞIREA MIJLOACELOR PROFESIONALE • DESCĂTUŞAREA FANTEZIEI CREATOARE La Tîrgu-Mureş, spectacolele de deschidere sunt, chiar involuntar, un util barometru al atmosferei de creaţie din colectiv; ele îndreaptă atenţia către un număr de probleme specifice, a căror rezolvare este, în etapa actuală, esenţială. Cu cîteva excepţii, mica trupă a secţiei române este în întregime cuprinsă în distribuţia comediei lui Camil Petrescu, Mitică Popescu. Invitat să pună în scenă spectacolul, regizorul bucureştean Mihai Dimiu a avut de rezolvat o situaţie oarecum specială : secţia dispune aproape numai de actori tineri şi foarte tineri (este probabil teatrul cu cea mai redusă medie de vîrstă a actorilor săi). Spectacolul punea deci o dublă serie de probleme : pe de o parte, realizarea unor roluri de compoziţie din categoria celor mai puţin lesnicioase (compoziţia de vîrstă la care diferenţa e mică este, se ştie, mult mai dificilă decît cea „clasică“) ; pe de alta, reîntâlnirea unor foarte tineri actori cu piesa pe care o jucaseră, abia cu doi ani în urmă, în spectacolul de absolvire a Institutului şi care urmau să dovedească, pe un teren familiar, progresul profesional realizat. O astfel de confruntare poate justifica dubla distribuţie a rolurilor principale şi invitarea unui actor de la Naţionalul clujean, Dorel Vişan, a cărui prezenţă reîntregeşte vechea formaţie studenţească. Aşa cum se înfăţişează, spectacolul pare să fi fost axat pe construirea situaţiilor de comedie : în actul I, mai ales, sunt „decupate“ acţiuni-gag amuzante; mişcarea este condusă spre sublinierea şi îngroşarea caricaturală a personajelor. Tinerii actori se lansează cu plăcere în această întreprindere ; ba chiar, furaţi de reacţia publicului, unii dintre ei (Al. Făgărăşan, de exemplu) încarcă şi îngroaşă mai mult decît suportă textul. Pînă la sfîrşitul reprezentaţiei — incontestabil veselă şi recreativă —, sensul ei artistic nu se limpezeşte însă, o neplăcută impresie de lîncezeală stăruie. Dezmembrată de două tendinţe care rămîn contrarii — una de comedie cam groasă, cealaltă dulceag-suavă —, ea nu depăşeşte nivelul unei montări „de serviciu“ şi nu conduce nicăieri. O astfel de apreciere severă are în vedere mai puţin „filmul“ spectacolului — care, jucat în alt teatru, ar putea fi, eventual, trecut cu vederea —, cît raportarea lui la echipă, la necesităţile ei de creştere. Mitică Popescu, cu tonul său şăgalnic, cu situaţiile, la urma urmei, comune, a apărut ca un obiectiv lesne de atins, care nu ridică probleme speciale de regie şi interpretare : puţină dezinvoltură deşteaptă, oarecare farmec personal ar fi de-ajuns pentru ca întregul să stea în picioare. Că lucrurile nu stau chiar aşa, asta s-a văzut abia în spectacol: comedie uşoară, piesa aparţine totuşi gîndirii lui Camil Petrescu, subtextul ei conţine un anume soi de rafinament spiritual a cărui absenţă trimite direct în atmosfera comediei de bulevard. Regizorul invitat nn