Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)
Numerele paginilor - 7-nr. 8 - 126
duitor al răzvrătirii . Ferenczy István este mai puţin impulsiv ca de obicei, dar pune cam apăsat accentele patetice. Am identificat vreo patru şcoli actoriceşti, patru maniere de joc , văzute împreună, se creează impresia unui recital de istorie a interpretării. Decorul are o idee generică , folosirea tăbliilor de mese în toate împrejurările, ceea ce oferă numeroase posibilităţi în tablourile în care li se justifică utilizarea, dar contrariază, în altele (scena conspiratorilor „neîmpăcaţi“, de pildă), unde cu greu se poate ghici în ce loc anume ne aflăm : într-o cantină părăsită ? Intr-o biserică ? Intr-o catacombă ? Costumele, plăcute văzului, nu urmăresc să reconstituie epoca. SUGAR Teodor TEATRUL DRAMATIC DIN CONSTANTA HECUBA de Euripide Data premierei : 28 iunie 1981. Regia : SILVIU PURCARETE. Scenografia : SILVIU PURCARETE si EUGENIA TARASESCU-JIANU. Muzica : DORIN LIVIU ZAHARIA. Distribuţia : ILEANA PLOSCARU (Hecuba) ; VIRGIL ANDRIESCU (Agamemnon) ; VASILE COJOCARU (Odiseu) ; LUCIAN IANCU (Polymestor) ; EUGEN MAZILU (Talthybios) ; MARIA NESTOR (Polyxene) ; DIANA CHEREGI (Corifeea) ; copilul ADRIAN CATRAVA (Umbra lui Polydoros). Şi : CRISTIAN PEPINO, ANETA FORNA CHRISTU, VASILE HARITON, ELENA ROMANESCU, MARINELA MARINESCU, DROMIHETE GHIMAN, MARIA BURTEA, TRAIAN POPESCU, NISION KIRKORIAN, AL. MEREUTA, ION ANDREI, BARIE HASAN (Coreuţi). Alegînd, pentru a o reprezenta in cadrul „Serilor de teatru antic“, o piesă care a marcat (în secolul trecut) naşterea spectacolului jucat în limba română, scena constănţeană a înfăptuit un act cultural de o anumită temeritate. Căci operele „celui mai tragic dintre poeţi“, cum l-a numit Aristotel, în Poetica sa, pe autorul Hecubei, încap cu greu în tiparele genului în care excelaseră, înaintea lui, Eschil şi Sofocle. Asupra Hecubei a fost aruncată cea mai gravă acuzaţie ce putea lovi o tragedie : lipsa unităţii de acţiune. Să reamintim, pe scurt, subiectul piesei. Umbra lui Polydoros, fiul mezin al lui Priam şi al nefericitei sale soţii, povesteşte despre zdrobirea Troiei, despre luarea în captivitate a Hecubei şi — lucru pe care mama sa încă nu-l cunoaşte — anunţă propria lui moarte, ucis de către regele trac Polymestor, făţarnicul său ocrotitor. El anunţă, de asemenea, hotărîta jertfire a surorii sale, Polyxene, pe mormîntul lui Ahile, de către danaii învingători. Spusele i se adeveresc. Hecuba, care credea că băuse pînă la fund paharul suferinţelor, trebuie să-şi vadă, în aceeaşi zi, ultimii doi copii, răpuşi. Unicul ei sentiment devine dorinţa de răzbunare împotriva trădătorului Polymestor. Cu încuviinţarea tacită a lui Agamemnon, îl va ademeni în tabăra troienelor captive şi, după ce-i va omorî fiii, îl va orbi. Aparent, piesa este incoerentă, neunitară. O privire mai atentă descoperă însă, de îndată, rigoarea aproape geometrică a construcţiei, ca şi esenţa fundamental tragică a textului. Caracter tragic de statura unui Oedip, Hecuba nu-şi concede ieşirea dintre oameni, deci, p din cercul durerii, prin sinucidere, ci printr-un act de inumană cruzime, ce va fi urmat de asumarea, liberă şi conştientă, a fatumului. Piesa lasă o mare libertate de interpretare regizorală în diferite „chei“, cele cîteva momente de acută tensiune şi poezie dramatică (înfruntarea Hecuba—Odiseu, scena Polyxenei, dialogul Hecuba— Agamemnon sau „duelul oratoric“ final Hecuba—Polymestor) oferind tot atîtea sugestii pentru o dominantă a montării : relativitatea pe care o dobîndesc în practică normele etice, teoretic imuabile, rezolvarea alternativei viață = sclavie — moarte = eliberare în favoarea celui de al doilea termen, subtila dialectică a relaţiei învingător-învins (călău-victimă), demascarea mecanismului evenimentelor (patimile omeneşti sau raţiunile politice, nu Soarta ineluctabilă) etc. Regizorul Silviu Purcărete a preferat, însă, să lumineze egal (sau neutru) întreaga tramă, orientîndu-şi căutările novatoare exclusiv în direcţie formală, ceea ce, dacă aduce cu sine ingenioase şi, chiar, inspirate rezolvări vizuale sau sonore, are ca rezultat, nu mai puţin, o netă uniformizare a reliefului ideatic al tragediei. Reimplantarea piesei în cadrul natural, pe țărmul mării, apare doar ca o soluție originală.