Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)

Numerele paginilor - 7-nr. 8 - 126

duitor al răzvrătirii . Ferenczy István este mai puţin impulsiv ca de obicei, dar pune cam apăsat accentele patetice. Am identificat vreo patru şcoli actoriceşti, pa­tru maniere de joc , văzute împreună, se creează impresia unui recital de istorie a interpretării. Decorul are o idee generică , folosirea tăbliilor de mese în toate împrejurările, ceea ce oferă numeroase posibilităţi în tablourile în care li se justifică utiliza­rea, dar contrariază, în altele (scena con­spiratorilor „neîmpăcaţi“, de pildă), unde cu greu se poate ghici în ce loc anume ne aflăm : într-o cantină părăsită ? Intr-o biserică ? Intr-o catacombă ? Costumele, plăcute văzului, nu urmăresc să reconsti­tuie epoca. SUGAR Teodor TEATRUL DRAMATIC DIN CONSTANTA HECUBA de Euripide Data premierei : 28 iunie 1981. Regia : SILVIU PURCARETE. Scenografia : SILVIU PURCARETE si EUGENIA TARASESCU-JIANU. Muzica : DORIN LIVIU ZAHARIA.­­ Distribuţia : ILEANA PLOSCARU (Hecuba) ; VIRGIL ANDRIESCU (Agamemnon) ; VASILE COJOCA­­RU (Odiseu) ; LUCIAN IANCU (Polymestor) ; EUGEN MAZILU (Talthybios) ; MARIA NESTOR (Po­­lyxene) ; DIANA CHEREGI (Cori­­feea) ; copilul ADRIAN CATRA­­VA (Umbra lui Polydoros). Şi : CRISTIAN PEPINO, ANETA FOR­­NA CHRISTU, VASILE HARITON,­­ ELENA ROMANESCU, MARINELA MARINESCU, DROMIHETE GHI­­MAN, MARIA BURTEA, TRAIAN POPESCU, NISION KIRKORIAN,­­ AL. MEREUTA, ION ANDREI, BA­RIE HASAN (Coreuţi). Alegînd, pentru a o reprezenta in ca­drul „Serilor de teatru antic“, o piesă care a marcat (în secolul trecut) naşterea spec­tacolului jucat în limba română, scena constănţeană a înfăptuit un act cultural de o anumită temeritate. Căci operele „ce­lui mai tragic dintre poeţi“, cum l-a nu­mit Aristotel, în Poetica sa, pe autorul Hecubei, încap cu greu în tiparele genu­lui în care excelaseră, înaintea lui, Eschil şi Sofocle. Asupra Hecubei a fost arun­cată cea mai gravă acuzaţie ce putea lovi o tragedie : lipsa unităţii de acţiune. Să reamintim, pe scurt, subiectul piesei. Umbra lui Polydoros, fiul mezin al lui Priam şi al nefericitei sale soţii, poves­teşte despre zdrobirea Troiei, despre lua­rea în captivitate a Hecubei şi — lucru pe care mama sa încă nu-l cunoaşte — anun­ţă propria lui moarte, ucis de către rege­le trac Polymestor, făţarnicul său ocroti­tor. El anunţă, de asemenea, hotărîta jert­fire a surorii sale, Polyxene, pe mormîntul lui Ahile, de către danaii învingători. Spu­sele i se adeveresc. Hecuba, care credea că băuse pînă la fund paharul suferinţe­lor, trebuie să-şi vadă, în aceeaşi zi, ul­timii doi copii, răpuşi. Unicul ei senti­ment devine dorinţa de răzbunare împo­triva trădătorului Polymestor. Cu încu­viinţarea tacită a lui Agamemnon, îl va ademeni în tabăra troienelor captive şi, după ce-i va omorî fiii, îl va orbi. Aparent, piesa este incoerentă, neuni­tară. O privire mai atentă descoperă însă, de îndată, rigoarea aproape geometrică a construcţiei, ca şi esenţa fundamental tra­gică a textului. Caracter tragic de sta­tura unui Oedip, Hecuba nu-şi concede ieşirea dintre oameni, deci, p din cercul durerii, prin sinucidere, ci printr-un act de inumană cruzime, ce va fi urmat de asumarea, liberă şi conştientă, a fatum­ului. Piesa lasă o mare libertate de interpre­tare regizorală în diferite „chei“, cele cîteva momente de acută tensiune şi poe­zie dramatică (înfruntarea Hecuba—Odi­seu, scena Polyxenei, dialogul Hecuba— Agamemnon sau „duelul oratoric“ final Hecuba—Polymestor) oferind tot atîtea sugestii pentru o dominantă a montării : relativitatea pe care o dobîndesc în prac­tică normele etice, teoretic imuabile, re­zolvarea alternativei viață = sclavie — moarte = eliberare în favoarea celui de al doilea termen, subtila dialectică a re­laţiei învingător-învins (călău-victimă), de­mascarea mecanismului evenimentelor (patimile omeneşti sau raţiunile politice, nu Soarta ineluctabilă) etc. Regizorul Sil­viu Purcărete a preferat, însă, să lumi­neze egal (sau neutru) întreaga tramă, ori­­entîndu-şi căutările novatoare exclusiv în direcţie formală, ceea ce, dacă aduce cu sine ingenioase şi, chiar, inspirate rezol­vări vizuale sau sonore, are ca rezultat, nu mai puţin, o netă uniformizare a re­liefului ideatic al tragediei. Reimplanta­­rea piesei în cadrul natural, pe țărmul mării, apare doar ca o soluție­­ originală.

Next